Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de Război

Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg,

doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului
tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca
inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că
„Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă
renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a
omului”.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este
primul roman modernist camil petrescian ce a fost publicat
in 1930. Este un roman subiectiv și psihologic, are o acțiune
discontinuă ca semn al modernității narativ. Acesta s-a
bucurat de recunoaștere în epoca interbelică, primind
Premiul Național pentru proză. Este considerat un roman
inovator datorită ecourilor prustiene, cronologiei neliniare
și explorării detaliate a psihologiei personajului principal.
În disputele interbelice cu privire la roman, conceptul
lovinescian al sincronismului, alături de ideile lui Camil
Petrescu din eseul Noua structură și opera lui Marcel Proust, joaca un rol important în a impune
o nouă viziune asupra dezvoltării geniului. Este vorba despre acomodarea literaturii române la
cele mai noi experiențe de creație europene, al căror vârf îl constituiau eseurile sau Jurnalul lui
André Gide ori romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. Camil Petrescu însuși nu
face altceva prin termini precum autenticitate, substanțialitate, memorie involuntară decât să
identifice un nou fel de a face literature, pe care îl experimentează în cele două romane: Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust. Dar elemente ale noului roman,
la nivelul problematicii, apăruseră anterior, prin Concert de muzică Bach de Hortensia Papadat-
Bengescu, unde pentru prima oară unele dintre personaje erau preocupate de alte problem
decât pământul, banii, ascensiunea socială.
Autorul surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire,
dominat de incertitudini, care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea
a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
Titlul este element de paratextualitate cu valențe anticipative orientând lectura și
configurând temele fundamentale ale operei, cele două experiențe cognitive: iubirea și
războiul.
Temele fundamentale ale operei sunt iubirea- analizată din perspectiva protagonistului
lucid- și războiul- prezentat din perspectiva combatantului.
Din punct de vedere compozitional, romanul este împărțit în două volume, povestite la
persoana întâi. Așa cum sugerează și titlul, primul volum se concentrează pe povestea de
dragoste dintre narator și soția lui. Al doilea volum este un jurnal de front, care descrie primele
lupte de după intrarea târzie a României în Primul Război Mondial, lupte care au loc pe
frontiera cu ceea ce în vremurile de atunci era Imperiul Austro-Ungar. „Cartea I” conține 6
capitole, iar „Cartea a II-a” conține 7 capitole, dintre care
ultimul îndeplinește funcția unui epilog.
Perspectiva narativă este subiectivă, homodegetică, cu
o viziune „împreună cu„/„avec” fiind realizată la persoana
I singular de către un narator implicat in diegeză.
Autenticitatea este esența noului în creația literară a
lui Camil Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate
conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și
"momente autentice de simțire" în roman. Autenticitatea
este ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul
însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti
este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.Substanțialitatea (substanțialismul)
este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea,
gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele
categorii morale absolute. Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea
desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de
cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât
răsfrângându-ne în noi înșine“.Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil
Petrescu, intelectuali analitici și autointrospectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral.
Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.Narațiunea la persoana I folosește
timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat
memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine
însumi nu pot ieși (...), eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi“.Relativismul reiese din multitudinea
punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași
concept, aceleiași norme morale. Anticalofilismul este o
adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care
susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se
notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.
Perspectiva temporală a romanului este discontinuă,
bazată pe alternanța temporală a evenimentelor.
Perspectiva spațială reflectă un spațiu real, frontul,
București, Odobești, Câmpulung, dar mai ales un spațiu
imaginar închis, al frământărilor, chinurilor și zbuciumului din conștiința personajului.
Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se
concentrează asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză
psihologică (introspecţia, monologul interior).
Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul –
narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. Acesta reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama
îndrăgostitului de absolut.
Finalul romanului este deschis.
 Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este
un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei prin temele abordate, prin complexitatea personajelor, prin concentrarea naraţiunii
asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre estetica autenticităţi şi
prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor experienţe
definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.