C 1+2

Conceptul de personalitate

În accepţiunea simţului comun, personalitatea este echivalentă cu individul de excepţie,

cu persoana creativă pe plan social sau cultural, punct de vedere care nu este pe deplin însuşit
de psihologie. Pentru ştiinţa psihologică personalitatea este o calitate pe care o poate dobândi
virtual orice individ într-o anumită etapă a dezvoltării sale - şi anume în perioada adolescenţei
avansate - întrunind anumite note definitorii definitive. Sub unghi psihologic deci,
personalitatea reprezintă îmbinarea unitară, nonrepetitivă a însuşirilor psihice care
caracterizează mai pregnant şi cu mai mare grad de stabilitate omul concret şi
modalităţile sale de conduită.

O formulare cunoscută spune că omul este un sistem bio-psiho-social, subliniidu-

se astfel cele trei rădăcini majore ale personalităţii:

1. biologică, structurală - care cuprinde echipamentul nativ transmis prin patrimoniul

de gene ;acestea controlează în primul rând constituţia somatică ,tipul de sistem nervos (şi
graţie lui temperamentul ) apoi predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor
însuşiriI
2. datele de ordin psihologic - adică formaţiunile psihice structurate în procesul
dezvoltării :procese cognitive, sentimente, atitudini, interese, etc. multe din ele fiind rezultatul
interacţiunii dintre factorii interni şi condiţiile externe
3. social-cultural. Antropologia culturală şi socială subliniază în sintagma
biopsihosocial ,atribuită personalităţii, determinaţia socialităţii, personalitatea fiind mai întâi un
produs social, rezultanta inedită a unui ansamblu de relaţii sociale, centrul de intersecţie a unui
câmp de înrâuriri sociale. Deşi se naşte cu un creier uman care-i înlesneşte învăţarea, adică
achiziţia acelor date cuprinse în oferta socială, copilul nu ajunge să fie propriu-zis om ,fără
însuşirea acestor date rămâne mai curând un candidat la umanitate. Dovada apropiată este
experienţa negativă şi dramatică a leagănelor de copii a copiilor sălbatici crescuţi de animale -
privarea de ofertă socială adecvată la momentul potrivit duce în mod evident la subdezvoltare
psihică şi la compromiterea echilibrului personalităţii. În situaţiile normale, copilul este inclus,
scufundat de la început într-un sistem de relaţii sociale pe care le găseşte gata constituiteşi pe
care prin învăţare le va interioriza treptat,adaptându-le în conformitate cu structura sa biologică
şi psihologică, constituindu-se personalitatea matură ,unică şi irepetabilă. Personalitatea nu
poate fi concepută în afara relaţiilor sociale, interpersonale. În acelaşi timp, personalitatea nu
este doar un produs, o simplă amprentă a relaţiilor sociale ci şi un centru de acţiune, un subiect
al cunoaşteriişui transformării realităţii din jur şi a propriei realităţi
Omul este - aşa cum s-a spus - un subiect bio-psiho-social, având deci în structura sa
laturi biologice, psihosociale, în consecinţă, personalitatea constituie nu numai obiectul de
studiu al psihologiei ci şi al sociologiei, antropologiei, filosofiei, culturii etc. Aşa cum s-a
arătat, în zilele noastre se iniţiază “studiul complex al omului”, psihologia realizează o punte de
legătură între aceste domenii, mediind încercările de sinteză. Psihologia studiază structură lumii
interioare a omului în unitate cu activitatea sa, apoi totalitatea proceselor, stărilor şi însuşirilor
psihice, aptitudinilor fizice şi spirituale ale individului.

Pentru a vorbi despre o personalitate structurată, definitivată, matură se iau în

calcul câţiva indici :

--când adolescentul dobândeşte maturitate de gândire, devenind stăpânul instrumentelor

deductive ale inteligenţei, achiziţie care permite judecata independentă, capacitatea de a
discerne şi evalua autonom

--când intervine alegerea drumului în viaţă - autodeterminarea, inclusiv schiţarea

proiectului profesional

--sub unghi afectiv este vorba de instituirea opţiunilor axiologice şi construirea unei scări
de valori care să depăşească persoana şi anturajul imediat, marcând integrarea eului într-un rol
social asumat (Piaget)

-în ansamblu când are loc inserţia activă în universul social, în care tânărul joacă efectiv
un rol sau proiectează să joace un asemenea rol, înscriindu-se prin activitate şi profesiune în
dinamica socială.

Personalitatea îmbină trăsături generale şi particulare, ea nu poate însă fi redusă la

ceea ce este comun, general, dar nici la ceea ce este particular, specific. Allport consideră că
teoriile personalităţii sunt de două tipuri principale. O abordare adoptată de unii psihologi
presupune studierea fiecărei persoane în parte şi analiza modalităţilor individuale în care se
manifestă personalităţile oamenilor. Această abordare este cunoscută sub denumirea de
abordare idiografică a personalităţii. Alţi psihologi au analizat felul în care personalităţile
oamenilor pot fi încadrate în anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia, prin ceea ce se
numeşte abordare nomotetică. Teoriile personalităţii au apărut în general ca urmare a
implicării psihologilor în activitatea clinică, în munca cu pacienţii având diverse tulburări
psihice.

În principiu există trei şcoli pincipale de psihologie care au contribuit la

dezvoltarea teoriilor psihologice ale personalităţii:

-scoala psihometrică

-şcoala psihanalitică

-şcoala umanistă

Dintre acestea vom prezenta doar scoala psihometrica

Abordarea psihometrică a personalităţii

Ramura psihologică care se ocupă cu evaluarea şi măsurarea diverselor

particularităţi psihice este psihometria. Abordarea psihometrică a personalităţii vizează
delimitarea, măsurarea şi compararea însuşirilor cognitive, afective, volitive, acţionale ale
personalităţii umane în scopul cunoaşterii, ierarhizării, prognozării şi intervenţiei recuperatoare
în cazul însuşirilor deficitare. Cunoaşterea personalităţii din această perspectivă urmează două
modele :

-modelul trăsăturilor

-modelul factorial

IX.1.a. Modelul trăsăturilor

Luând drept cadru de observaţie viaţa cotidiană,ceea ce se impune atenţiei în

legătură cu o persoană sunt faptele sale de conduită, aspectul fizic (postura, ţinuta etc.) relaţiile
cu ceilalţi, activităţile pe care le desfăşoară, performanţele pe care le atinge ,etc. La prima
vedere acestea diferă de la o situaţie la alta, prezintă deci o imensă variabilitate situaţională. În
condiţii diferite şi într-un interval de timp mai lung se impune observaţiei o anumită
consistenţă internă, dincolo de variabilitatea situaţiilor. Pornind de la aceste convergenţe
constatate se impune noţiunea de trăsătură psihică şi apoi de personalitate, înţeleasă într-o
primă aproximaţie ca o constelaţie de trăsături (Guilford)

O trăsătură psihică este o însuşire sau o particularitate relativ stabilă a unei

persoane sau a unui proces psihic. Pe plan comportamental o trăsătură este indicată de
predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli. De ex. timiditatea este un
mod relativ constant de comportare în situaţii noi şi în raport cu ceilalţi, mod de comportament
marcat de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică excesivă etc. Luând act de
comportamentele unei persoane le subsumăm unor etichete verbale (sincer, onest) le grupăm în
anumite noţiuni sau categorii.

Trăsăturile sunt în primul rând noţiuni descriptive dar ele dobândesc în practică şi o
valoare explicativă (ex. răspunde neintrebat pentru că este obraznic) Explicaţiile pe care le
realizează sunt adeseori false explicaţii, tautologii, explicaţii circulare, a cauzelor prin efectele
lor şi invers (este obraznic pentru că răspunde neântrebat ) în timp ce motivul real scapă . Unei
etichete verbale care ar trebui să fie doar descriptivă i se atribuie valenţe explicative, de suport
psihice. În continuare, în procesul de abstractizare şi continuă regrupare intervine noţiunea de
tip psihologic, respectiv de tipologie care constituie un cadru de clasificare mai larg, având la
bază grupaje de trăsături. Tipul este un concept de generalitate medie situat între concretul
singular şi generalul abstract, şi realizează o îmbinare de trăsături în genul unui portret robot
construit prin schematizarea notelor comune

Vom ilustra cele spuse pe baza tipologiilor constituţionale. În cadrul experienţelor clinice
s-au remarcat anumite paralelisme frapante între constituţia somatică sau corporală aunei
persoane şi manifestările de ordin psihic. Această intuiţie a dus la schiţarea unor tipologii
constituţionale bazate pe parametrii constituţiei fizice, corporale. După o clasificare cunoscută,
propusă de Pende, oamenii se împart, după aspectul lor fizic, în trei categorii: tipul brevilin
(scund), tipul longilin (înalt) şi tipul intermediar sau mediu.
 Preluând această clasificare E. Kretschmer utilizează alţi termeni: tipul picnic, tipul
astenic şi tipul atletic. Ca aspect fizic, tipul picnic se caracterizează printr-o siluetă de statură
mijlocie, exces ponderal, faţa plină, mâini şi picioare scurte, abdomenul şi toracele bine
dezvoltat, gâtul mai scurt. Tipul astenic se caracterizează mai curând prin dezvoltare pe
verticală: corpul mai alungit, slab, greutatea inferioară celei normale în raport cu înălţimea
respectivă, mâini şi picioare mai lungi şi subţiri, sistem osteo muscular firav. Acestor două
tipuri li se adaugă şi un al treilea – tipul atletic, bine proporţionat fizic, având toracele şi
musculatura bine dezvoltate.

Kretschmer asociază, pe baza experienţei clinice, anumite portrete psihologice acestor

tipuri corporale. Atfel, persoanele cu o constituţie picnică prezintă, statistic, un grupaj tipic de
trăsături psihice: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate în gesturi şi vorbire,
capacitatea de a stabili uşor contacte, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale,
înclinaţiile către concesii şi compromisuri, spirit mai practic etc. Acest grupaj de trăsături
psihice formează după Kretschmer tipul ciclotimic. La indivizii cu constituţie fizică de tip
astenic întâlnim înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate pentru forma exterioară
a relaţiilor dintre oameni, meticulozitate dusă uneori până la pedanterie, un simţ acut al onoarei,
manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc. Acest profil a fost
denumit schizotimic. Tipul atletic, intermediar între tipurile extreme menţionate, prezintă ca
trăsături psihice înclinaţia spre activităţi care reclamă un volum mare de mişcări şi un mare
consum de energie, echilibru emoţional, trăiri afective stenice (bună dispoziţie) încredere în
sine, autoapreciere realistă etc.

Asemenea tipologii prezintă interes în măsura în care prezintă o valoare

predictivă, chiar şi numai statistică. De exemplu, cunoscând o persoană care aparţine unui
anumit tip constituţional ne întrebăm asupra posibilităţii statistice de a aparţine unui anumit tip
de personalitate. Controlul experimental al tipologiei lui Kretschmer evidenţiază însă
validitatea lui mare pentru persoanele bolnave psihic şi incertitudine pentru cazurile de
normalitate.

Demersul structuralist cere ca atunci când abordăm o persoană să desprindem

anumite dimensiuni sau trăsături pivot (în număr de 2-3) în jurul cărora se organizează celelalte
însuşiri. G. Allport estimează că la fiecare individ se pot descoperi 2-3 trăsături cardinale,
care le domină şi le controlează pe celelalte. Acestea pot fi caracteristici temperamentale,
caracteriale sau aptitudinale. Urmează apoi un grup de trăsături principale (10-15) care pot fi
recunoscute cu uşurinţă la o persoană, fiindu-i caracteristice, în sfârşit, există sute şi mii de
trăsături secundare şi de fond care sunt mai palid exprimate (dicţionarul limbii române
dispune de mii de termeni care exprimă trăsături de personalitate)

Personalitatea umană nu poate fi deci considerată ca o sumă algebrică de trăsături de

personalitate, ci ca o configuraţie, ca un ansamblu ierarhic structurat de trăsături, fiecare
persoană avându-şi propria configuraţie, ceea ce asigură imensa variabilitate interumană.
Cunoaşterea personalităţii presupune desprinderea trăsăturilor pivot, a caracteristicilor centrale
ale personalităţii. Dacă trăsătura pivot sau dominantă este una temperamentală, de pildă
impulsivitatea, persoana va exteriorizaaceastă caracteristică în mişcările, ritmul vorbirii, modul
precipitat de luare a deciziilor, insuficienta deliberare, dificultăţi în executarea sarcinilor de
mare precizie, care cer răbdare etc.

IX.1.b..Modelul factorial

Dacă primul demers metodolgic avea ca noţiune centrală aceea de trăsătură, a

doua cale de studiere a personalităţii ia ca noţiune pivot noţiunea de factor de personalitate,
iar strategia utilizată este aceea de analiză factorială. Întreg demersul constă în a reduce
diversitatea rezultatelor brute la anumiţi factori comuni. De exemplu, dacă luăm reuşita la
învăţătură, exprimată într-o diversitate de rezultate, şi încercăm să o explicăm, putem arăta că
ea este rezultatul interferenţei unor factori de ordin intelectuali (inteligenţă, aptitudini) a unor
factori nonintelectuali (motivaţie, sârguinţă) precum şi a unor factori situaţionali (evenimente
de viaţă, mod de predare). Fiecare dintre aceşti factori participă la producerea rezultatului într-o
anumită pondere. Nivelul de reuşită şcolară este deci redusă la anumiţi factori. Numarul de
factori postulaţi este mai mic decât ansamblul de date sau variabile brute de la care se pleacă.
Analiza factorială care permite desprinderea acestor factori comuni, constă în procedeul
matematico-statistic al calculării coeficienţilor de corelaţie. Coeficientul de corelaţie indică
doar tendinţa de asociere, paralelismul, între variabile, fără a putea preciza natura cauzelor
psihologice ale fenomenelor.
 Există câteva teorii ale ale factorilor de personalitate ,dintre cele mai cunoscute fiind
aceea a lui Cattel, Eysenck, Berger, modelul Big-five etc. În scopul cunoaşterii personalităţii,
Cattel a extras din dicţionar termeni care exprimau trăsături de personalitate (cca 18000), din
care a eliminat termenii neobişnuiţi, sinonimele, a recurs la observaţii directe pe subiecţi, a
aplicat chestionare şi a procedat la numeroase analize factoriale care i-au permis identificarea a
16 trăsături de bază sau factori bipolari ai personalităţii. Aceşti factori pot fi utilizaţi pentru a
furniza un profil al personalităţii fiecărui om.Aceşti factori sunt: 1) rezervat-sociabil 2) nivel
intelectual scăzut—nivel intelectual crescut 3) emotiv, frământat—stabil, matur emoţional,
calm 4) docil-autoritar 5) serios—nonşalant 6) expeditiv—conştiincios 7)timid—aventuros 8)
dur—sensibil 9) ncrezător—suspicios 10) practic—fantezist 11) direct—viclean 12) sigur de
sine—anxios 13) conservator—inovator 14) dependent de grup—autonom 15) necontrolat—
controlat 16) relaxat—încordat Pe baza acestor constatări, Cattel elaborează un chestionar de
personalitate denumit 16 PF

Tendinţa de sinteză duce la constituirea modelului Big –five, elaborat de Norman, care
susţine existenţa a 5 factori bipolari majori definitorii pentru personalitate. Aceştia sunt :

1. extroversiunea - având la polul pozitiv trăsături ca sociabil, vorbăreţ, jovial, entuziast

—iar la cel negativ, retras, tăcut, sobru, rezervat, singuratic
2. agreabilitatea cu trăsături ca, simpatic, gentil, săritor, bun, la polul pozitiv şi
suspicios, rece, dur, neiertător la cel negativ
3. conştiinciozitate - caracterizată de ordine, disciplină, responsabilitate, atenţie, grijă
sau de dezorganizare, iresponsabilitate, neatenţie, nepăsare
4. stabilitate emoţională - ce se defineşte prin calm, control, stăpânire ca aspecte
pozitive şi nelinişte, nervozitate, tensiune, ca aspecte negative.
5. Cultură, intelect - ale căror aspecte pozitive sunt realizate prin caracter imaginativ,
preferinţă pentru varietate, independenţă, interese largi sau dimpotrivă, prin caracter practic,
preferinţă pentru rutină, conformism, interese restrânse.
Există un slab consens cu privire la numărul de factori de personalitate, la cele mai bune
organizări a lor sau cele mai bune denumiri.

Se observă în încheiere că cele două demersuri tipice de abordare a personalităţii -

modelul trăsăturilor şi al factorilor comuni - prezintă anumite note şi segmente comune, dar şi
particularităţi diferenţiatoare. Ambele încearcă să reducă diversitatea iniţială a datelor la
trăsături /factori subiacenţi în număr mai redus decât variabilele prezente în start. Demersul
factorial procedează analitic prin divizare în factori comuni şi specificiiar celălalt prin
regrupare, în sensul condensării, sintetizării, deci informaţiile de plecare sunt diferite. Notele
comune fac ca adeseori termenii de trăsătură şi de factori de personalitate să fie consideraţi
sinonimi.

Critici la adresa metodei psihometrice

O critică importantă generală la adresa teoriilor psihometrice este aceea că nu ţine

seama corect de variaţiile comportamentului uman în situaţii foarte diferite. Condiţiile sociale
diferite pot produce tipuri foarte diverse de comportament uman şi atribuirea
comportamentului unei trăsături de personalitate şi nu situaţiei în care se află poate fi deseori o
greşeală serioasă.

O altă critică este aceea că această abordare tratează personalitatea ca pe un

element mult prea static. Clasificarea oamenilor nu ţine seama de modul în care aceştia se
maturizează, evoluează din punct de vedere psihologic. Pericolul etichetării şi a găsirii falselor
cauzalităţi a fost deja menţionat.

IX.2. Dimensiuni ale personalităţii

Având la bază demersul factorial şi al trăsăturilor se încearcă conturarea principalelor

dimensiuni (sau tipuri de însuşiri , grupaje de trăsături sau factori ) ale personalităţii .
Abordarea clasică vorbeşte despre trei dimensiuni fundamentale ale acesteia :temperamentul
,caracterul şi aptitudinile

IX.2.a .Temperamentul

Comportamentul nostru cognitiv, afectiv, volitiv poartă marca cantităţii de energie

pe care organismul o posedă precum şi a modului particular în care această energie se
manifestă. Se afirmă astfel că unii sunt plini de energie, vioi, activi, explozivi, neastâmpăraţi
etc. pe când alţii sunt fără vlagă, lenţi, pasivi, calculaţi, potoliţi în tot ceea ce fac - culeg
informaţii din mediu, vorbesc, gândesc, acţionează, simt. Aceste particularităţi sunt
evidenţiabile foarte timpuriu, încă din primele zile de viaţă, şi aparţin temperamentului.
Temperamentul este deci, dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii, cuvântul
energetic informând despre cantitatea de energie – multă sau puţină – de care organismul
dispune şi pe care o investeşte în act, pe când cuvântul dinamic se referă la modul de consum al
acestei energii - lent sau alert, într-o manieră echilibrată sau risipitoare, în activităţi
preponderent interne sau externe.

Încercările de clasificare a temperamentelor sunt foarte vechi. Hipocrate (400

î.e.n.) şi Galenus (150 e.n) sunt primii care bazându-se pe observaţiile faptelor de conduită
încearcă o clasificare şi o primă explicaţie a diferenţelor temperamentale. În concordanţă cu
filosifia epocii, ei consideră că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale
– aer, pământ, foc şi apă, iar în corpul uman, corespondent acestor elemente sunt umorile
(hormones) sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă. În funcţie de dominanţa uneia dintre
aceste umori, temperamentul poate fi sangvinic, melancolic, coleric şi flegmatic.

Deşi naivă, această explicaţie, oferă intuiţia determinismului organic al temperamentelor,

şi astfel, confirmă caracterul său înnăscut.

Cercetările recente (pavloviene şi descendenţa neo–pavloviană) oferă însă o altă bază

organică temperamentelor păstrând însă terminologia consacrată istoric şi descrierile aferente
celor patru tipuri temperamentale, prezentate în cele ce urmează :

Temperamentul coleric – reactivitate motorie accentuată, plin de energie, nereţinut,

tendinţă spre impulsivitate, nestăpânire, agitaţie continuă care uneori degenerează în
agresivitate, procese afective intense, tumultuaoase, cu o expresivitate manifestă, explozii
emoţionale, treceri rapide de la o stare afectivă la alta, opusă ei, ritm rapid de desfăşurare a
proceselor cognitive (preluări de informaţie, vorbire, gândire etc.) nu întotdeauna dublate de o
rigurozitate sau constanţă în activitate, alternanţă între perioadele de muncă intensă şi perioade
de delăsare, incapabil de munci migăloase, înclinaţii spre stări de alarmă şi agitaţie, mare
disponibilitate pentru contacte sociale, însă cu dificultăţi de aprofundare a lor.
 Temperamentul sangvin -hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempo rapid al
activităţii, echilibru emoţional, dispoziţii stenice, abundenţa în reacţiile verbale, nevoie
imperioasă de variaţie şi respingerea stereotipiilor, adaptabilitate crescută, decizii rapide,
angajare uşoară în activitate, capacitate de lucru îndelungată, menţinerea echilibrului în
situaţiile dificile şi tensionante, disponibilitate spre contacte sociale.

Temperamentul flegmatic - prezintă aspectul de calm, tempoul activităţii este mai lent
comparativ cu precedentele temperamente, sentimente durabile, reactivitate emoţională mai
discretă, echilibru emoţional, tablou comportamental redus în manifestări exterioare, lentoare în
mişcări şi în limbaj, răbdare, toleranţă, înclinare spre meticulozitate şi constanţă în sarcinile pe
care le are de îndeplinit, cugetat în tot ceea ce face .

Temperamentul flegmatic - hipoton, capacitate de muncă redusă în condiţii de

suprasolicitare, volumul activităţii este mic însă desfăşurat cu o mare meticulozitate ceea ce în
timp face ca rezultatele obţinute să fie comparabile calitativ cu a celorlalte temperamente, slabă
rezistenţă neuropsihică, sensibilitate ridicată, puternic afectat de insuccese, dificultăţile de
adaptare la condiţii stresante sunt compensate prin închidere în sine, refugiu în plan imaginar,
prudenţă excesivă în situaţii noi, disponibilitate redusă pentru contacte sociale dar tendinţe de
stabilire a unor relaţii puţine şi profunde, de durată ,capabil de munci de fineţe, cu preţul
epuizării foarte rapide.

În practică tipurile temperamentale pure se întâlnesc foarte rar, mai degrabă este
vorba de temperamente combinate în care predomină sau sunt mai accentuate trăsăturile unui
anumit tip. Se vorbeşte astfel de tip predominant coleric sau melancolic etc. La prima vedere
suntem tentaţi să considerăm temperamentele puternice ca temperamente pozitive iar celemai
slabe drept negative. Obsevarea atentă relevă însă că fiecare dintre tipurile temperamentale au
atât plusuri cât şi minusuri. Valenţele pozitive sau negative sunt date în realitate de tipul de
activitate în care persoanele sunt angajate ,activităţi care scot în evidenţă avantajele sau
dezavantajele tipului. Astfel un coleric îşi va valorifica disponibilitatea de stabilire a
contactelor sociale rapide dar superficiale într-o activitate de agent de vânzari fiind total
incompatibil cu o activitate ce solicită migală (ceasornicar de ex.) situaţie inversă pentru
melancolic.
 Pentru determinarea tipului temperamental un rol important revine observării
comportamentului. La acest nivel putem vorbi despre o gradaţie a validităţii sale predictive.
Comportamentele cotidiene au cea mai mică valoare, ele putând fi cu uşurinţă controlate,
persoana tinzând de regulă să impună imaginea pe care o doreşte, atât pentru sine cât şi pentru
ceilalţi, camuflând aspectele negative, punând în joc inconştient mecanismele de apărare a
eului, comportându-se conform aşteptărilor celorlalţi. Situaţiile inedite, critice şi mai ales
situaţiile limită solicită persoanei adaptarea rapidă şi un consum energetic crescut, nerămânând
resurse de timp şi energie pentru impunerea unei imagini. Se consideră deci că în aceste situaţii
persoana este cea mai autentică iar cunoaşterea ei este cea mai acurată.

Tipologia activităţii nervoase superioare

După aproape două milenii, Pavlov şi neurofiziologia modernă fundamentează cele patru
tipuri temperamentale pe particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului nervos
central. Tipul de activitate nervoasă superioară este dată de forţa, echilibrul şi mobilitatea
proceselor corticale fundamentale: excitaţia şi inhibiţia.

*Forţa sau energia – dependente de metabolismul celulei nervoase –se exprimă prin
rezistenţa la solicitări a sistemului nervos ;

*Mobilitatea – dependentă de viteza cu care se consumă şi se regenerează substanţele

funcţionale ale neuronului;

*Echilibrul, proprietate secundară în raport cu forţa şi mobilitatea, se referă la raportul de

forţă între excitaţie şi inhibiţie, dezechilibrul fiind de regulă în favoarea excitaţiei.

Asfel, baza fiziologică a temperamentului este constituită de cele patru tipuri de sistem
nervos ce rezultă din combinarea acestor trei însuşiri fundamentale: tipul puternic, neechilibrat,
excitabil de sistem nervos corelează cu temperamentul coleric; cel puternic, echilibrat, mobil cu
sangvinicul; tipul puternic, echilibrat, inert aparţine flegmaticului; iar tipul slab, neechilibrat
inert este pus la baza temperamentului melancolic. Temperamentul este deci manifestarea pe
planul conduitei a tipului de activitate nervoasă superioară, manifestare mediată de o serie de
factori socioculturali şi psihologici
 Corelaţia cu alte tipologii şi descendenţa neopavloviană

O clasificare cunoscută a temperamentelor, propusă de C.G. Jung distinge între

introversiune (viaţă psihică orientată înspre interior, fire închisă) şi extraversiune (fire
deschisă, orientată înspre exterior), admiţând variante intermediare, reunite sub denumirea de
ambivert.

Eysenck, reia această clasificare pe baza unui vast material clinic, introducând şi o a doua
axă a personalităţii: stabilitatea şi instabilitatea emoţională, ultima fiind asociată cu tendinţa
spre nevrotism.

Se desprind deci doi factori ortogonali ai personalităţii : introversiune-extroversiune şi

echilibru-dezechilibru (nevrotism). Introversiunea/extroversiunea sunt termeni care se referă la
orientarea principală a consumului de energie spre lumea interioară a gândurilor şi
sentimentelor sau orientarea spre lumea exterioară a obiectelor materiale şi a oamenilor.
Neuroticismul este echivalent instabilităţii energetice (dezechilibrului între generarea şi
consumul energetic) care se traduce în instabilitate emoţională. În viziunea lui Eysenck cele
două dimensiuni sunt independente.

Încercându-se corelarea celor două tipologii--pavloviană şi a lui Eysenck – se

observă că extrovertul stabil este asimilabil temperamentului sangvin, extrovertul instabil,
dezechilibrat este colericul, introvertul stabil este flegmaticul iar introvertul instabil –
melancolicul

Eysenck susţine că aceşti factori esenţiali ai personalităţii—extroversiunea şi echilibrul—

sunt probabil moşteniţi, ceea ce conduce la ideea unui substrat biologic, organic. El consideră
că extroversiunea este cauzată de starea generală de excitaţie a cortexului cerebral (nivelul
arousal ). Mecanismul prin care se realizează această activare generalizată a cortexului este dat
de funcţionarea formaţiunii reticulate activatoare ascendente (FRAA). FRAA poate să
intensifice nivelul arousal cerebral, prin amplificarea semnalelor de la tipuri diferite de
stimuli,sau să reducă nivelul arousal, prin blocarea, inhibarea mesajelor de intrare. Eysenck
găseşte că introversiunea corespunde unui arousal mai crescut al sistemului nervos central
decât în cazul extroverţilor, ca urmare introverţii au o vigilenţă mult mai mare, sunt mai puţin
distractibili şi mai predispuşi să-şi realizeze sarcinile, sunt mai sensibili la durere, tind să se
retragă social, în timpul studiului au nevoie de linişte. Din contră, extrovertiţii preferă
stimularea, caută diversitatea în situaţii de rutină, preferă excursiile fără planuri dinainte
stabilite, sunt mult mai activi sexual, atât în termenii frecvenţei cât şi a numărului de parteneri
diferiţi, au nevoie de mai multă stimulare decât introverţii.

Pornind de la aceste date, Zuckerman face distincţia între căutare/evitare de senzaţii.

Acestea se manifestă prin tendinţa de a căuta experienţe noi şi variate, de a urmări filme de
groază şi aventura, de a respinge plictiseala sau, opusul lor, tendinţe evidenţiabile prin
răspunsurile date la întrebările de genul: ‘mi-ar plăcea să sar cu paraşuta “ , “câteodată îmi
place să fac ceva nebunesc doar pentru a vedea efectul pe care îl produce asupra altora “ “nu
petrec mult timp dormind“ Persoanele confruntative, căutătoare de senzaţii, sunt mai
predispuse sporturilor extreme, tind să conducă mult mai rapid, să se expună riscurilor, să
asculte muzică mai zgomotoasă. Baza biologică a aspectului confruntativ este similară
extroversiunii lui Eysenck, confruntativii având un nivel arousal scăzut, care necesită a fi
crescut.

În opinia lui Eysenck, nevrotismul are ca bază biologică funcţionarea sistemului nervos
vegetativ (SNV) şi al sistemului limbic .SNV este aceea parte a sistemului nervos care
răspunde la stres, unele persoane reacţionând mult mai puternic la evenimentele stresante decât
altele. Persoanele care răspund prin stres la evenimentele dificile au un SNV foarte labil.

Toate demersurile clasificatorii şi explicative ale temperamentului--Hypocrat, Pavlov,

descendenţa neo-pavloviană --subliniază existenţa unui substrat oganic, nervos al acestuia, fapt
ce conduce la ideea implicării eredităţii în transmiterea temperamentală, prin intermediul
controlului genetic al sistemului nervos. Aşadar, determinarea genetică a tipului temperamental
se realizează indirect, mediat, prin intermendiul tipului de sistem nervos. Această caracteristică,
nu este însă o fatalitate în modelarea temperamentului intervenind o serie de factori
educaţionali şi psihologici, modificările intervenind mai ales asupra modului de consum al
energiei, asupra aspectelor de dinamică a temperamentului, mai puţin fiind influenţabilă
cantitatea de energie de care organismul dispune. De exemplu, deprinderile şi obişnuinţele
precum şi inteligenţa pot compensa până la un anumit punct dezechilibrul emoţional.

IX.2 .b. Caracterul

 Vorbirea curentă face frecvent uz de expresii generice precum “om de caracter” sau “fără
caracter” desemnând modalităţile individuale de raportare la valorile propuse şi acceptate de
societate. În sens psihologic caracterul constituie dimensiunea morală a personalităţii,
orientarea sa axiologică, şi devine transparent în actele de conduită, în relaţiile cu ceilalţi , cu
grupul de persoane căruia aparţine, în modul de raportare la activităţile prestate, etc.

Trăsăturile caracteriale exprimă moduri constante, stabilizate de conduită şi nu

comportamente întâmplătoare, accidentale sau situaţionale. Cunoscând trăsăturile caracteriale
putem anticipa cu o anumită probabilitate comportarea viitoare a unei persoane.

Atitudinea implică reacţii cognitive, afective şi comportamentale. Nu întotdeauna

între cele trei tipuri de reacţii există congruenţă—uneori ceea ce simţim nu este în acord cu
ceea ce gândim, nu întotdeauna acţionăm conform sentimentelor noastre. Această discordanţă
survenită în aspectele importate ale vieţii constituie surse ale unor puternice tensiuni interioare,
a disconfortului şi conflictelor. Permanentizarea lor atrage după sine adeseori dezechilibre ale
personalităţii, pierderea reperelor şi suferinţe profunde.

Atitudinile sunt întotdeauna expresia unui motiv, aceeaşi atitudine poate ascunde motive
foarte diferite. O atitudine binevoitoare faţă de o persoană poate fi determinată de un stil
binevoitor, structurat în timp dar şi o modalitate de a aştepta un serviciu prin reciprocitate.

În abordarea caracterului se iau în calcul două segmente fundamentale ale acestuia:

*unul axiologic, de orientare şi altul *executiv. Componenta executivă a caracterului asigură
transpunerea în realitate a orientărilor pe care le avem. Nu întotdeauna cele două componente
sunt echilibrat dezvoltate. Uneori segmentul de orientare este dezvoltat într-o măsură mai mare
decât cel executiv, persoana în acest caz cunoaşte bine principiile, însă nu are suficientă voinţă
pentru a finaliza în practică deciziile luate la nivel principial. Excesul de voinţă poate duce la
aparenţa de încăpătânare, dorinţa de acţiune fără un solid suport principial.

Tipurile de atitudini sunt foarte variate, în fapt ne raportăm în permanenţă la tot ce ne

înconjoară şi la propria persoană; avem atitudini pozitive sau negative faţă de noi (sau diferitele
aspecte ale personalităţii noastre-inteligenţă, aspect fizic, modalitate de integrare socială,
sexualitate etc), faţă de ceilalţi sau societate în general, faţă de activitatea pe care o prestăm,
faţă de natură, ecologie, religie etc. Toate poziţionările constituie sistemul nostru atitudinal în
care sunt incluse cele mai variate configuraţii. Ele nu acţionează izolat, ci în determinarea
complexă a comportamentului se conjugă cu tipurile temperamentale, suferind ponderări, şi cu
particularităţile aptitudinale.

Spre deosebire de temperament, a cărui suport material este dovedit, deci şi determinarea
sa ereditară, caracterul se formează prin influenţele parentale şi societale ce acţionează de
timpuriu asupra individului. Caracterul are un aspect dinamic, se schimbă sub influenţa
experienţei, a evenimentelor de viaţă, a ecoului subiectiv pe care acestea le au în sufletul
nostru, a evoluţiilor societăţii; astfel, setul nostru atitudinal nu este acelaşi la 10 şi la 20 de ani,
atitudinile noastre nu se suprapun întotdeauna peste atitudinile părinţilor sau bunicilor noştri.
Conflictele între generaţii ca şi conflictele intra/interindividuale au adesea la bază contradicţii
atitudinale.

Educaţia, în sarcina căreia cade formarea atitudinilor, trebuie să vizeze

constituirea unui caracter în care să predomine atitudinile şi valorile pozitive, cultivate de
societate dar şi asigurarea unei relative constanţe atitudinale, fără fluctuaţii majore şi rapide
faţă de aceleaşi realităţi, semn al unei labilităţi caracteriale şi psihice.

IX.2.c.. Aptitudinile

Observarea sistematică a oamenilor indică faptul că prestaţiile pe care aceştia le au în

diferite tipuri de activităţi sunt foarte diferite între ele. Unii par a se descurca foarte bine în
sectorul lingvistic, alţii au o deosebită uşurinţă în a se orienta în spaţiu, alţii “strălucesc” la
matematică, etc. În spatele tuturor acestor reuşite psihologia postulează existenţa unor însuşiri
fizice şi psihice relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite activităţi.
Aceste însuşiri poartă numele de aptitudini. Ele realizează uşurinţa, rapiditatea, calitatea
superioară a prestaţiilor şi uneori chiar apariţia precoce a lor.

Aptitudinile sunt foarte variate, ca şi tipul activităţilor existente. Unele aptitudini sunt mai
generale şi asigură prestaţia superioară într-o gamă largă de acţiuni (inteligenţa, spiritul de
observaţie) eficienţa altora este mai restrânsă, se limitează la categorii speciale de acţiuni
(aptitudini sportive, lingvistice, matematice, artistice etc). Combinaţiile aptitudinale sunt foarte
variate, unul şi acelaşi individ poate să se bucure de o inteligenţă superioară, dublată de
aptitudini muzicale de excepţie, sau de un spirit de observaţie deosebit, nesecondat de un nivel
prea înalt al inteligenţei, etc. Talentul este asimilat unor aptitudini de excepţie.

După cum am observat, temperamentul are o origine ereditară, caracterul se formează

prin educaţie, aptitudinilor li se atribuie o dublă origine - atât ereditară cât şi educativă.
Prezenţa precoce a unor aptitudini de excepţie (Enescu care este admis la conservator la 7 ani,
Mozart care compune la 5 ani) a unor caracteristici aptitudinale similare care se manifestă la
gemenii monozigoţi crescuţi în condiţii de mediu diferite sunt premise ale existenţei unui dat
ereditar. Ceea ce s-a observat însă, este faptul că, în cazul aptitudinilor, ereditatea asigură doar
potenţialitatea dotării superioare (sau inferioare) a unei aptitudini. Transpunerea
potenţialităţii în fapt revine mediului, educaţiei. Ereditatea propune, mediul dispune. O dotare
intelectuală superioară, de ex., nesusţinută corect de către mediu atrage după sine diminuarea
potenţialităţii, în timp ce o dotare intelectuală (sau muzicală, artistică,etc) modestă, valorificată
de un mediu stimulativ determină creşterea potenţialităţii native. Această creştere, desigur că se
va face între nişte limite (niciodată un copil cu inteligenţă de limită nu va deveni un genial, sau
un afon nu va fi un virtuoz) dar posibilitatea de valorificare superioară a potenţialităţilor
constituie sursa unui optimism pedagogic.