BIBLIOTECA CENTRALA UNIVERSITARA

Olimpia CURTA
"LUCIAN BLAGA"
METODE TRADIŢIONALE ŞI MODERNE
DE REGĂSIRE A INFORMAŢIEI ÎN BIBLIOTECI
Cluj-Napoca , 2003

Activitatea de informare ştiinţifică constitue în prezent o parte integrantă a oricărei cercetări

ştiinţifice şi una din condiţiile indispensabile unui ritm înalt al progresului ştiinţific. Ea asigură continuitatea
dezvoltării ştiinţei şi cu ajutorul ei se asigură universalitatea ştiinţei .[1]
            Activitatea de informare a unui cercetător presupune în primul rând cunoaşterea literaturii existente în
domeniul cercetării lui, în vederea familiarizării cu ultimele descoperiri şi utilizarea  lor pe mai departe, cât şi pentru
evitarea irosirii eforturilor în direcţia unor descoperiri deja efectuate.
Mărirea eficienţei cercetării presupune un transfer operativ al cunoştinţelor între surse şi beneficiari, în
consecinţă desfăşurarea unei activităţi organizate de informare, care implică antrenarea unor specialişti în
domeniul informării şi utilizarea unor surse de documentare uşor accesibile, raţionale şi eficiente.
Începând din anii '50, paralel cu termenul de documentare ştiinţifică, a început să se folosească termenul
de informare ştiinţifică, pentru a nu atrage atenţia asupra documentului, ci asupra obiectului cercetării, care
utilizează informaţii ştiinţifice.
            Perfecţionarea sistemului de informare, datorită punerii lui în legătură cu alte ştiinţe (matematică, logică,
lingvistică, psihologie, tehnică de calcul, cercetare operaţională, poligrafie, tehnica transmisiilor, biblio teconomie
ş.a) a dus la apariţia unei noi ştiinţe ştiinţa informării. Atestarea ei  datează  din anul 1968, data
înfiinţării Societăţii Americane pentru Ştiinţa informării , care la rândul ei are la bază Institutul American de
Documentare, fondat în 1937.[3]
Ştiinţa informării este o ramură a ştiinţei care cercetează proprietăţile şi comportamentul informaţiilor,
forţele care conduc fluxul de informaţii, precum şi mijloacele de prelucrare a informaţiilor în scopul asigurării
accesibilităţii şi folosirii lor optime. Procesele studiate de acestă ramură a ştiinţei cuprind crearea, difuzarea,
colectarea, organizarea, înmagazinarea, regăsirea, interpretarea şi valorificarea informaţiilor. [4] 
            Biblioteca, din cele mai vechi timpuri, a fost deţinătoare de fonduri documentare şi a simţit nevoia de
organizare a acestor fonduri, precum şi de a construi instrumente de clasare a acestora, în scopul evidenţei şi a
regăsirii lor cât mai eficiente.
Evoluţiile dezvoltărilor din domeniul tehnicii de calcul şi a comunicaţiilor au influenţat şi activitatea de
documentare şi informare din biblioteci, aceasta beneficiind de instrumente noi şi performante de stocare şi
diseminare a informaţiei, astfel s-a trecut şi aici de la biblioteconomie, la documentare, apoi la ştiinţa informării.
De aceea, am considerat importantă întocmirea unei lucrări care să treacă în revistă metodele
tradiţionale de informare în biblioteci şi să scoată în evidenţă noile metode.
METODE TRADIŢIONALE
 Biblioteca, în concepţia modernă, nu este numai o simplă colecţie de fonduri documentare, ci şi o
instituţie menită să contribuie la educarea şi instruirea membrilor societăţii.

Activitatea de informare şi documentare a beneficiarilor reprezintă finalitatea superioară a activităţii

bibliotecilor, modalităţile de informare tradiţionale fiind:
ˇ        informarea directă
ˇ        diverse forme de îndrumare
ˇ        consultarea unui sistem de cataloage
ˇ        utilizarea lucrărilor bibliografice.[5]
 Informarea directă este posibilă în bibliotecile care deţin:
1.      Săli de lectură specializate: săli pentru cărţi, respectiv periodice, săli pentru manuale şi cursuri, săli
pentru materiale de ştiinţe sociale, săli de microfilme, săli pentru audiţii muzicale etc.
2.      Săli cu acces liber la raft: săli pentru periodice, săli pentru materiale de specialitate, cursuri,
manuale îndrumătoare şi secţii de împrumut.

1
 3.      Săli de referinţă, unde sunt puse la dispoziţia cititorilor cele mai importante surse de referinţe din
bibliotecă. Dacă biblioteca nu deţine o astfel de sală, sursele de referinţă se pot găsi în sălile de tip 1 şi 2
amplasate pe rafturi separate.
4.      Expoziţii permanente cu materiale nou intrate în bibliotecă, acestea fiind expuse fie în vitrine în
locuri special amenajate, fie pe rafturi în sălile de lectură.
 
Activitatea de îndrumare este necesară chiar dacă biblioteca este bine organizată, dotată cu indicatoare,
îndrumătoare şi ghiduri. Cea mai utilizată modalitate o constituie informarea orală făcută de bibliotecarul de
serviciu din sălile de lectură, de la serviciul de catalogare-indexare şi de la serviciile bibliografice şi de
documentare. În unele biblioteci sunt organizate puncte de informare, care pot fi permanente sau numai pe
perioadele de sesiune.
 
Alte forme de îndrumare, precum sunt cursurile de formare a utilizatorilor, vizitarea bibliotecii (mai ales de
către studenţii din anul I) sau întâlniri periodice cu beneficiarii bibliotecii, sunt utile atât pentru beneficiari, care vor
fi informaţi despre mecanismul de funcţionare a bibliotecii, cât şi pentru organizatori, care pot colecta opiniile
referitoare la bibliotecă.
Lucrări bibliografice
 În literatura de specialitate străină apare termenul de surse de referinţe, dar am considerat că acest
termen poate fi confundat cu literatura de referinţă, care este destinată să furnizeze date cu caracter ştiinţific,
aplicativ sau de instruire într-un mod operativ.
În lucrarea de faţă acest termen se referă la documentele secundare (mai puţin cataloagele de bibliotecă)
şi documentele terţiare, în fapt mă refer la acele documente care reprezintă rezultatul analizei şi prelucrării
analitice a documentelor ştiinţifice primare, respectiv secundare, întocmite, aş adăuga eu, de serviciile de
bibliografie şi documentare.
Acest tip de documente fac posibilă utilizarea eficientă a cantităţii masive de informaţii existente în
domeniile cunoaşterii, nu conţin informaţii noi despre un domeniu, doar repetă şi organizează informaţiile deja
existente. Ele se deosebesc de cataloagele de bibliotecă prin faptul că doar semnalează existenţa unor lucrări,
dar nu indică exact locul (biblioteca şi cota) unde acestea se găsesc.
După gradul prelucrării documentelor primare, documentele secundare se pot ordona convenţional în
următoarea serie logică:
ˇ         literatură de referinţă
ˇ         sinteze documentare
ˇ         referate şi adnotări
ˇ         materiale de informare rapidă
ˇ         bibliografii
ˇ         cataloage.[17]
 Literatura de referinţă, cum am arătat şi mai sus, este destinată să furnizeze operativ date cu caracter
ştiinţific, aplicativ sau de instruire. Ea conţine rezultatele generalizărilor teoretice, elemente ştiinţifice
fundamentale, date matematice şi fizico-chimice, materiale cu caracter tehnologic, însoţite de un număr mare
de tabele, grafice, scheme şi formule.
Cele mai importante lucrări din această categorie sunt: enciclopediile, îndreptarele tehnice şi
dicţionarele.
Enciclopediile sunt publicaţii de referinţă care cuprind date esenţiale (detaliate sau rezumative),
organizate sub formă de sinteze (alfabetice sau sistematice), din diverse domenii ale cunoaşterii.
Enciclopediile se pot grupa astfel:
-          enciclopedii generale  sau universale, conţin informaţii din toate domeniile cunoaşterii;
-          enciclopedii speciale  sau de specialitate, conţin informaţii dintr-un domeniu mai restrâns. Subiectele
sunt prezentate în profunzime, detaliat şi se adresează celor care activează în domeniul respectiv.
Enciclopedii speciale sunt şi cele care se adresează unei categorii sociale, de exemplu: Encyclopaedia of
Librarianship.
Îndreptarele tehnologice conţin informaţii de bază necesare în activitatea specialiştilor de un anumit
profil.

2
 Dicţionarele sunt lucrări ştiinţifice care conţin cuvintele unei limbi, prezentate în ordine alfabetică,
cuprinzând explicaţii scurte şi precise într-o limbă sau în mai multe limbi.
Dicţionarele pot fi:
-          dicţionare monolingve, alcătuite din explicaţiile cuvintelor dintr-o singură limbă; 
-          dicţionare bilingve  sau poliglote, cuprind echivalenţele cuvintelor în mai multe limbi şi de obicei sunt
axate pe un domeniu de activitate;
-          dicţionare terminologice, conţin explicaţiile limbajului de specialitate dintr-un anumit domeniu;
-          dicţionare biografice, redau viaţa şi activitatea unei personalităţi dintr-un anumit domeniu;
-          dicţionare enciclopedice, care datorită cantităţii de informaţii pe care le cuprind se situează între
enciclopedii şi dicţionare.
 
Sintezele documentare sunt lucrări de referinţă care prezintă stadiul de dezvoltare a unui domeniu sau
a unei probleme, pe baza cercetării materialelor de specialitate la care apoi se face referire.
După perioada de timp pe care o acoperă, sintezele sunt:
-           sinteze de informare curentă, care tratează realizările dintr-un domeniu în ultimii ani;
-           sinteze de informare retrospectivă,  care fac o trecere în revistă mai amplă a domeniului pe o
perioadă mai lungă de timp.
După modul de realizare, sintezele sunt:
-           sinteze analitice atunci când acestea cuprind studii în profunzime, aprecieri critice, concluzii,
recomandări cât şi informaţii de perspectivă;
-           sinteze referative, care redau o sumară analiză a domeniului şi documente ştiinţifice mai
restrânse.
 
Revistele de referate sunt publicaţii periodice de informare, care publică în ordine sistematică
referatele şi adnotările documentelor ştiinţifice primare dintr-un anumit domeniu, pe măsura apariţiei lor.
Acest gen de publicaţii oferă atât date bibliografice, cât şi scurte note asupra conţinutului lor, care pot
să fie: adnotări, rezumate, referate sau recenzii. Ele au o deosebită valoare ştiinţifică, pentru că prezintă într-o
formă sistematizată curentă sau retrospectivă adnotări şi referate apărute în publicaţii naţionale şi
internaţionale. În acest fel, ele permit identificarea continuă a lucrărilor  de specialitate, fără a se recurge
neapărat la documentele primare.
Revistele de referate mai cuprind şi diverse tipuri de indexuri precum: indexuri alfabetice, indexuri de
cuvinte cheie, indexuri de descriptori, liste de abrevieri.
 
Publicaţiile de informare rapidă sunt create pentru accelerarea informării celor interesaţi asupra
apariţiei documentelor noi şi se caracterizează prin omiterea unor elemente bibliografice de descriere. Acest
termen este utizat pentru buletine în care se găsesc referate sau traduceri, anunţuri asupra celor mai noi
invenţii, descoperiri sau cercetări, informaţii care trebuie aduse urgent la cunoştinţa oamenilor de ştiinţă.
Tot în această categorie putem include revistele de titluri, care sunt publicaţii de semnalare rapidă a
informaţiilor pe măsura apariţiei lor. Ele cuprind titlurile articolelor şi sunt prelucrate după subiect, prin indexare
sau CZU. Pentru a menţine valoarea curentă ele se prelucrează pe măsura intrării revistei în colecţiile
bibliotecii.
Revistele  sau buletinele de sumare semnalează apariţia articolelor într-o revistă şi acestea sunt
grupate pe număr de apariţie, volume, an sau o perioadă mai îndelungată de timp, în ordine alfabetică sau
sistematică, nu neapărat pe măsura în care s-au publicat în reviste sau, pur şi simplu,
reproduce sumarul numerelor revistei.
 
Bibliografiile sunt lucrări referitoare la un anumit subiect, domeniu sau persoană, obţinuţă ca urmare a
culegerii, descrierii şi clasării unor documente. [18]
Funcţia primară bibliografică este una simplă, cea de a înşirui lucrări individuale, şi este ceea ce se
cunoaşte ca fiind o bibliografie enumerativă sau sistematică. [19]
Ele uşurează orientarea în literatura de specialitate, o propagă şi contribuie la valorificarea ei, jucând
un rol important în informarea ştiinţifică.

3
 Bibliografiile se pot prezenta ca publicaţii independente, articole de reviste, anexe la lucrări, fascicule
periodice.
Bibliografiile mari sunt, de obicei, însoţite de indici complementari modului de organizare, în vederea
localizării rapide a unui termen în cadrul documentului.
Dintre multiplele criterii de divizare ale bibliografiilor, aş aminti aici cel de  scop. După acest criteriu se
disting:
-         bibliografii de evidenţă, care asigură evidenţa exhaustivă a literaturii asupra unor anumite domenii ale
ştiinţei, asupra unor subiecte sau categorii de publicaţii;
-         bibliografii de informare, pentru a prezenta cercurilor largi de beneficiari cele mai noi surse de literatură;
-         bibliografii critice, în care descrierile bibliografice sunt însoţite de prezentarea unor date şi indicaţii privind
publicaţiile semnalate, precum şi a unor puncte de vedere în legătură cu rezultatele la care s-a ajuns în
lucrările respective;
-         bibliografii de recomandare, cu rol de a îndruma în mod activ selecţionarea literaturii pentru o temă dată. [20]
De asemenea, am considerat necesară definirea termenilor de
bibliografie curentă şi retrospectivă care se referă la perioada acoperită de lucrările selectate pentru
includerea lor în bibliografii.
Bibliografia curentă semnalează permanent documentele corespunzătoare scopului ei, pe măsura
apariţiei lor, documente apărute într-un interval relativ restrâns faţă de momentul publicării. Ele se difuzează
de obicei periodic.[21]
Bibliografia retrospectivă semnaleză documente apărute în trecut, într-o anumită perioadă de timp. O
bibliografie curentă, după o perioadă de timp, va deveni bibliografie retrospectivă.
Pentru o mai bună orientare în lumea bibliografiilor, se crează bibliografiile de bibliografii , numite
şi documente terţiare, instrumente utile pentru începerea unei cercetări, când se încearcă localizarea rapidă a
unor lucrări pe un subiect dat.[22]
 
Lucrările bibliografice se folosesc în faza incipientă a oricărui demers intelectual, ca îndrumător spre
sursele de interes şi nu pentru documentarea propriu-zisă, ele nu  se consultă integral, ci selectiv, în funcţie de
domeniile de interes.
În biblioteci, mare accent se pune pe bibliografiile de recomandare, întocmite de specialişti, care
trebuie să fie buni cunoscători ai surselor de informare din biblioteca lor şi nu numai.