CAPITOLUL I: ÎNTREPRINZĂTORUL ÎN PERSPECTIVA ISTORICĂ

1.1 Școala clasică

Termenul de Școală clasică a fost utilizat pentru prima dată de Marx pentru a delimita cea mai
prestigioasă și fructuoasă perioadă din punct de vedere al gândirii economice de până atunci.
Această perioadă este bornată de apariția a trei lucrări fundamentale Avuția Națiunilor - Adam
Smith, Principiile economiei politice și ale impunerii – David Ricardo și Principiile de economie
politică – John Stuart Mill.
Perioada clasică a științei economice a ținut aproape un secol: secol în care capitalismul, în
faza primei revoluții industriale, caută soluții pentru propria sa organizare, pentru satisfacerea
necesităților populației în continuă creștere, pentru a face față concurenței străine dar și pentru a
depăși piedicile din calea progresului. Clasicii aveau o concepție fundamentală despre organizarea
economiei cu suport în economia naturală, considerând că piața avea virtuți autoreglatoare, fiind
partizani ai liberalismului economic. Economiștii clasici susțineau statul minim, evitarea
protecționismului și a reglementărilor, considerând libera inițiativă și concurența pilonii centrali ai
progresului. Aria preocupărilor clasicilor s-a circumscris unor probleme de fond ale economiei:
valoare, preț, producție, repartiție, creștere echilibru, schimburi internaționale,etc. Fără a pleca de
pe un teren gol, în toate aceste domenii, ei au inovat, adăugând, sintetizând sau sistematizând.
Cea mai mare parte a economiștilor clasici au îmbrățișat valorile comune a ceea ce Istoria
doctrinelor economice numește Școala clasică. Sunt însă economiști care au trăit în aceeași epocă,
care fie nu au acceptat în totalitate valorile clasicismului, fie au fost împotriva lor. Amintim aici pe
Jean - Charles Leornard Sismondi care a prezentat un protest umanitar împotriva ortodoxiei
dominante a timpului său dar și John Stuart Mill care se opune economiei de piață, miturilor acesteia
și cere intervenția statului. Mill poate fi considerat clasic doar în sens larg (Baslè M., p.16). Tot în
această arie se încadrează și K. Marx, considerat adesea “ultimul dintre clasici”. De fapt Marx a
trecut printr-o critică severă, nu lipsită de importanță și elemente științifice. Cu toate acestea locul
lui rămâne alături de marii apostoli ai gândirii economice și de clasicii cu care a polemizat. Evoluția
sa face necesară tratarea particulară a operei sale.
Folosind metoda abstractizării, William Petty a formulat idei importante despre valoarea
mărfii. Potrivit teoriei sale, valoarea este produsul muncii, iar cea din urmă menționată este limitată
la extragerea și prelucrarea metalelor prețioase. Petty este, de fapt, tributar concepțiilor
mercantiliste. Este adeptul puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a
acesteia cu concepția ordinii naturale în economie. Un alt veritabil teoretician al statului este și John
7 
 
Locke, având la bază concepția ordinii naturale, elaborând o serie de norme fundamentale care să
stea la baza ordinii economico-sociale. Contribuțiile sale la teoria economică sunt legate de
reducerea ratei dobânzii pe calea autorității de drept și remonetizarea argintului. Locke a făcut pași
importanți în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată de David Ricardo mai târziu.
Lucrarea fundamentală pentru știința economică, Avuția Națiunilor, denumită biblia
liberalismului economic, a lui Adam Smith a reușit să sintetizeze cele mai importante cunoștințe
acumulate până la el în domeniul economic. Dând dovadă de un spirit analitic și critic, Smith
readuce în discuție o problematică economică la a cărei soluționare și-a adus o contribuție
importantă.
Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale ce au menirea de a înțelege
procesele manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a repartiției și creării venitului național.
Venitul național reprezintă în concepția sa acea parte ce sporește anual avuția unei țări create în
toate ramurile producției sociale de către muncitorii salariați; însă în același timp acesta se împarte
între cele trei clase sociale: profit, rentă și salariu, precum și o serie de reguli diferite, iar raportul
dintre aceste venituri și interese ale societății diferă considerabil de la un venit la altul. Valoarea
muncii se compune sau descompune în: profit, salariu și rentă. Această definiție dată valorii mărfii a
rezultat din utilizarea metodei exoterice bazată pe analiza practică așa cum apărea la suprafața
economiei și a societății. Ulterior, ea va deveni sursă de inspirație și un punct de plecare pentru o
serie de economiști. Spre exemplu, Say formulează teoria factorilor de producție și veniturilor
acestora pe baza metodei exoterice precum și legea debușeelor.
Smith face deosebirea dintre salariu (ce era considerat drept singurul venit ce se bazează pe
munca proprie a beneficiarilor) și veniturile primare (rentă funciară și profit – văzute drept
scăzăminte din valoarea nou creată). Salariul reprezinta prețul muncii lucrătorului ce o vinde
capitalistului. Profitul exprimă venitul proprietarul capitalului ce nu trebuie confundat cu salariul,
deoarece acesta depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci și de numărul
lucrătorilor ce îi poate utiliza. Smith consideră profitul propriu-zis drept un mobil al activităților
lucrative sau o recompensă pentru riscul în afaceri la care este supus întreprinzătorul. În ceea ce
privește renta funciară, concepția lui Smith este destul de ambiguă, considerând-o fie un scăzământ
din valoarea creată de muncitori, fie un dar al naturii, fie un venit justificat ce revine proprietarului
de pământ.
Convins de ideea că izvorul bogăției fiecărei țări se găsește în interiorul ei și de faptul că
dincolo de stat și indivizi există o ordine naturală în economie, consideră că fiecare agent economic
își urmărește propriul interes; iar dacă cel din urmă menționat este lăsat să ia propriile decizii
8 
economice, atunci el va realiza binele general ce determină funcționarea normală și echilibrată a
economiei naționale și realizarea armoniei generale. În opinia smithiană, agentul economic
promovează interesul societății mai efectiv atunci când își urmărește propriul interes, decât atunci
când intenționează să-l promoveze condus de o mână invizibilă care să promoveze un scop ce nu
face parte din intenția lui.
O contribuție importantă adusă teorii clasice este și cea a a lui Richard Cantillon. Asemenea
lui Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă pe baza a doi factori: munca și natura. Cu toate că
economistul a fost primul gânditor ce a măsurat valoarea prin muncă, Smith este cel care marchează
ruptura cu tradiția fiziocrată, dând muncii și statului un rol nou, căci pentru Smith munca este
ireductibilă și are calitatea de măsură a valorii.
Așa cum remarcau Gide și Rist, Jean Baptiste Say “cerne întrucâtva ideile lui Smith (…) le
colorează cu un colorit propriu ce va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say)
caracterul orginal față de economia politică engleză, căreia în același moment, Malthus și Ricardo,
pesimiști față de optimismul lui Smith, aveau să îi dea o direcție nouă” (apud Selejan, 1994, p.56).
Say reia concepția economică a lui Adam Smith, dar o sistematizează și o ordonează logic,
relevându-i principiile generale, explicațiile sale depășind cadrul trasat de Adam Smith. Dezvoltarea
rapidă a Franței sub imperiul revoluției industriale va face ca cercetarea lui Say să se oprească și
asupra unei analize atente a vieții economice și, în principal, a industriei. Acest fapt conduce la
surprinderea unui personaj cheie al vieții economice - întreprinzătorul - “agentul principal al
progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv,
omul de afaceri îndrăzneț, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile
ştiinţifice şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă
banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decât
lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi domină
distribuirea bogăţiilor” (Gide, Rist, 2013, p.256). Datorită întreprinzătorului, așa cum sublinia Say,
valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive între industrii. Teoria
distribuției se coordonează, astfel, cu teoria schimbului și a producției. Față de Smith, Say face
distincția dintre remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului.
Primul autor ce a identificat întreprinzătorul ca pe o persoană cu capacitatea de a-și asuma
riscuri a fost Richard Cantillon. Contribuția sa ocupă un loc important în istoria economiei
întreprinderilor, nu numai pentru că a oferit prima definiție clară a întreprinzătorului ci și datorită
faptului că a interpretat și analizat termenul din punct de vedere economic. În lucrarea sa principală,
Eseu asupra naturii comerțului în general, definește întreprinzătorul drept figura cheie a economiei,
9 
 
care acționează pe piețele ce participă la fluxul economic și își asumă conștient riscurile ce le
implică starea de nesiguranță, în vederea obținerii de profit. Teoria sa aduce la lumină ideea de
mecanism de piață, mecanism prin care cererea si oferta menține stabilitatea în economie. Astfel,
împarte agenții în trei categorii: proprietarii de pământ – capitaliștii, întreprinzătorii – arbitrajorii și
angajații – salariații. Cantillon consideră piața “o rețea ce se autoreglează prin aranjamente de
schimb reciproc”, sistem în care întreprinzătorul are un rol central și responsabil pentru toate
schimburile din economie, aducând la echilibru cererea si oferta (Văleanu, 1992, p.47).
În opinia lui Cantillon întreprinzătorul profită de posibilitățile de realizare a profitului, care
se ivesc în comerț și care sunt, de fapt, semne ale instabilității pieței, deci ale dezechilibrului dintre
cerere și ofertă, jucând un rol important în restabilizarea pieței. Economistul a observat faptul că
fermierii, meșteșugarii, comercianții și alte categorii de participanți în economie, cumpără produse
la prețuri stabile și le vând la prețuri instabile, având drept motivație profitul potențial, ce este de
fapt diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare. Prin urmare întreprinzătorii sunt cei care
acționează într-un mediu economic lipsit de stabilitate totală, rolul său fiind strâns legat de
capacitatea de a-și asuma riscuri. Ce lipsește însă din analiza sa este orientarea spre viitor și
inovativitatea antreprenorului. Întreprinzătorul lui Cantillon ajustează oferta la cererea existentă pe
piață, dar acțiunile sale nu cresc semnificativ nici cererea și nici ofertă. Pentru prima dată în
literatura de specialitate se aduce și ideea de asumare a riscului și a faptului că pot exista și alte
forme de finanțare a unei noi afaceri, altele decât capital propriu.
Cantillon pune însă accent pe latura anticipativă a funcției antreprenoriale, o numim funcție
deoarece Cantillon include în sfera antreprenoriatului toate deciziile umane. Funcția antreprenorială,
primordial anticipativă, este corelată cu incertitudinea obținerii unui venit – profit. Datorită faptului
că antreprenorul nu obține în mod necesar un venit pozitiv, antreprenoriatul nu este considerat un
factor de producție în prezent.
J.B.Say, ca și Cantillon, consideră întreprinzătorul un personaj cheie al economiei, atât din
punct de vedere al producției, cât și cel al distribuției veniturilor. Cu toate acestea Say definește
rolul întreprinzătorului diferit de Cantillon, precum administrator, manager, coordonator și leader
ce acționează în condițiile pieței statice. Numește întreprinzător și persoana care organizează
procesul de fabricație prin combinarea unor factori de producție, însă la Say această organizare nu
implică formarea unor noi combinații în producție, ci este o simplă sarcină administrativă pe care
întreprinzătorul o efectuează zilnic. În acest caz întreprinzătorul creează profit prin plata
binemeritată pentru cunoștințele de specialitate de nivel înalt.

10 
 Conform teoriei lui Say, întreprinzătorul evaluează pe piață cererea pentru produsele sale, și
în funcție de acestea își formulează propriile cereri față de proprietarii factorilor de producție
(capital, muncă, pământ). Având în vedere ofertele valabile și cererea întreprinzătorilor se va stabili
prețul produsului, salariile, dobânda și renta funciară. Renta este văzută de întreprinzători drept o
cheltuială, fiind în același timp o sursă de venit pentru proprietarii factorilor de producție. Astfel,
întreprinzătorul își asigură capitalul necesar pentru funcționare și, implicit, își asumă un risc
(Văleanu, 1992, p.256). Respinge ideea jocului cu sumă nulă, dar și a faptului că dobândirea unui
câștig înseamnă pierderea altuia. Producția conferă materialelor existente o utilitate pe care nu a
avut-o până la momentul respectiv, ceea ce economistul numește creație de utilitate. Sursa acestei
creații constă în trei acțiuni distincte ale întreprinzătorului: construcția teoretică a cunoștințelor,
aplicarea cunoștințelor și execuția propriu-zisă. Teoreticianul este primul care a pus în discuție
trăsăturile specifice unui întreprinzător de succes și anume: cunoștere, perseverență, cunoștințe
legate de afaceri dar și capacitatea de a asigura fonduri necesare, motivația sa fiind obținerea de
profit.
Cea mai pertinentă observație cu privire la evoluția teoriei economice (Blaug, 1988, p.12)
consistă în lipsa bulversărilor spectaculoase în evoluția ideilor fundamentale și mai mult dezvoltarea
remarcabilă a tehnicii analitice. În acest sens, în prezent, baza ideatică a teoriei economice ortodoxe
a fost elaborată odată cu începuturile teoriei economice propriu-zise sau odată cu operele clasicilor
domeniului. Contribuțiile ulteriore au completat sau dezvoltat continuu, mai degrabă, un sistem
teoretic pe un triunghi ideatic existent. Acceptarea idei precedente creează un mare paradox: Adam
Smith “economistul care nu a avut egal în secolul al XVIII-lea sau chiar în secolul al XIX-lea”
precum și un alt mare clasic, John Stuart Mill, au instituit în sistemele lor economice alături de idei
fundamentale necontestate în prezent, idee pe care aceștia au tratat-o ca esențială și care este și a fost
considerată încă de către ortodoxia economică “cel mai condamnat concept din istoria doctrinelor
economice” (Blaug, 1988, p.54).
Cum este posibil ca asemenea titani ai gândirii economice să fi greșit într-un mod atât de
nociv atunci când, raportându-ne la fundamente, au oferit foarte mult? Nu cumva această noțiune se
adresează unei probleme pe care noi, ce privim prin “ochelarii” teoriei economice, nici nu o
sesizăm? Nu este posibil ca evoluția ulterioră a teoriei economice, în încercarea de a-și delimita
câmpul de cercetare mai precis, să fi preluat secvențial sistemul teoretic al clasicilor, făurind
ulterior, premisa incapacității de a asimila idei ce făceau parte dintr-un întreg mai cuprinzător?
Dacă admintem faptul că Adam Smith a excelat ca economist tocmai prin prisma înțelegerii
relațiilor economice esențiale, cum este posibil să fi greșit el atât de grav într-o chestiune ce nu
11 
 
poate fi bănuită a fi o tehnicalitate? Este oare inoportun să evidențiem, în contextul acesta, că și
clasicul lui urmaș, John Stuart Mill “a greșit” în ceea ce privește munca productivă la fel de grav ca
Smith, ajungând la concluzii ce diferă esențialmente de ideile neoclasice și de ceea ce consideră
valid în prezent și într-un alt domeniu vital al teoriei economice: teoria distribuției. Însă, în acest
domeniu, în timp de Mill oferă o rezolvare sau mai precis sugerează un model pentru înțelegerea
realității distribuției așa cum este ea, teoria neoclasică a distribuției pledează, mai degrabă, pentru
cum ar fi trebuit să fie distribuția.
Accentul pus de clasici pe separarea muncilor în productive și neproductive sunt o dovadă a
acceptării preocupării individului de a avea puterea generală într-o formă particulară impusă de
evoluția raporturilor de putere în direcția egalității – avuție sau putere absolută. Suntem nevoiți să
precizăm că, această practică de a separa munca în productivă și neproductivă, din perspectiva
puterii, reprezintă o eroare. Motivele pentru care considerăm această clarificare irațională și inutilă
sunt următoarele: separarea tuturor activităților umane în două clase este din punct de vedere al
organizării de facto a unităților economice și economiilor naționale este complet inoperațională; din
cauza dependenței activităților productive sub aspectul performanțelor lor și eventual toate celelalte
activități neproductive, cădem în ceea ce numim capcana utilității: dacă orice muncă este utilă,
atunci orice muncă este în mod direct sau indirect productivă.
Deschidem argumentarea repingerii actualei evaluări a acestei probleme de către teoria
economică prin mențiunea că Mill a fost conștient de “capcana utilității” și a respins indirect
criteriul utilității, acceptând argumentul lui Say că, ceea ce producem noi este utilitate, atunci când
toate muncile sunt productive (Mill, 1960, pp.55-57). Necesitatea de a separa munca în productivă și
neproductivă provine dintr-o rațiune ce ar putea fi schimbată doar de perspectiva personalității
umane ce o face inteligibilă. Ipoteza noastră este că la clasicii Mill și Smith conceptul de muncă
productivă trădează acceptarea de către ei a caracterului central al preocupării ființei umane pentru
putere. Maximizarea puterii generale a individului ia forma puterii absolute în momentul în care
activitatea maximizatoare se desfășoară în cadrul constrângerii egalității de putere. În cadrul
menționat individul maximizator de putere poate fi modelat doar pe baza interacțiunii cu mediul
fizic, natura; maximizând numai avuția iar relațiile cu semenii iau în mod necesar forma colaborării.
Avuția este dependentă esențialmente de capital, iar cel din urmă de procesul de acumulare sau
procesul de fixare a avuției deja create.
Capitalul este legat de factorul timp și de capacitatea de a “comprima” într-un timp fizic ori
de durata capacităților creatoare generate în perioadele anterioare. Procesul de comprimare se
realizează prin fixarea puterii. Fixarea are misiunea de a conserva puterea generală și de a face
12 
 
posibilă angajarea ei în procesele viitoare. Conform teoriei lui Bohn-Bawerk necesitatea fixării
provine din capacitatea bunurilor viitoare de a fi utilizate atât în prezent cât și în viitor, prin urmare
de a fi fizic mai productive. Însă, atât în cadrul teoriei capitalului a lui Bohn-Bawerk cât și în teoria
abstinenței cu privire la creare de capital, dobândă și realizarea unei productivități fizice superioare
se realizează simultan cu creșterea costului. În concluzie, se poate observa că, în timp, certitudinea
ideii că sporirea puterii viitoare se realizează prin conservarea puterii este doar o posibilitate
nedemonstrabilă. Ipoteza maximizării puterii pare mai plauzibilă decât ipoteza maximizării
satisfacției sau a utilității în accepțiunea anterioară.
La clasici, munca productivă reprezintă munca creatoare de capital, deci munca generatoare
de avuție sau putere absolută și prin deducție, de putere generală. Drept urmare, esențial în
determinarea muncii productive nu este utilitatea sau inutilitate, forma materială sau imaterială,
eficiența sau ineficiența, ci capacitatea de a-și fixa rezultatele, de a conserva și de a face astfel
posibilă angajarea lor în procesele viitoare, generând avuție sau putere absolută.

1.1.1 Karl Marx

Elaborată eclectic la mijlocul secolului al XIX-lea, de către Karl Marx și Friederich Engels,
plecând de la socialiștii utopici (Ch. Fourier, Saint-Simon, R. Owen), preluând unele teze economice
clasice engleze (Smith, Ricardo) și ale filosofiei clasice germane, doctrina marxistă a pretins că a
transformat în știință această utopie, numită “socialism științific”.
Opera lui Marx este mai mult de natură filosofică decât științifică, deoarece studiază
realitatea mai mult ca un filosof, fără a trece prin eforturile de validare empirică, pe care le-ar
implica o tratare științifică a problemei. Doar pe alocuri în opera sa, am putea spune că apare
problema pentru științificitate. Cu toate acestea, perinitatea operei marxiste se datorează poate
tocmai preocupării pentru acuratețe, pentru logică și pentru veridicitate ce au diferențiat clar
lucrările marxiste de cele ale utopicilor ce l-au predat. Marx nu se ocupă numai de programe
utopice, de scenarii alternative pentru societatea contemporană lui, ci și de argumentarea
științificității unor astfel de scenarii pe baza analizei mecanismelor de funcționare ale capitalismului
și descoperirii legilor sale fundamentale.
Capitalul reprezintă un concept cheie al operei marxiste, concept ce dă și titlul celei mai
importante lucrări economice ale lui Marx. Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este
teoria valorii. Marx considera valoarea drept o expresie a cantității de muncă socială cuprinsă
într-un produs, perspectivă ce supraevalua munca manuală proletarului. Teoria valorii valorifică
contribuțiile economiștilor clasici, Marx analizând dincolo de marfă, oamenii și relațiile dintre ei,
13 
 
dar și cele dintre clase. Ceea ce se schimbă între oameni este de fapt munca cristalizată și
materializată în marfă. Marx vede în capital valoare acumulată, originea sa fiind plusvaloarea. Între
plusvaloare și capital existând o legătură strânsă. Capitalul ia naștere și se sporește din plusvaloare
iar din plusvaloare se fomează baza capitalului. Plusvaloarea reprezintă în concepția marxistă
diferența dintre valoarea creată de muncitor și salariul de subzistență, necesar consumului
muncitorului și familiei sale pentru forța ca de muncă să se reproducă. Ceea ce vinde muncitorul
capitalistului este forța sa de muncă și nu munca, primind pentru aceasta un preț numit salariu.
Marx a absolutizat factorul de producție – muncă neglijând rolul capitalului, al
întreprinzătorului și naturii în procesul de producție. Concluzionează în opera sa faptul că tot ceea ce
se produce în cadrul economiei se datorează numai muncii. Însă, munca fără capital și alți factori
poate produce ceva? Nu. Pe baza unor false aserțiuni, Marx a considerat profitul întreprinzătorului
drept un furt al posesorilor de capital, numindu-l plusvaloare, ce se datorează exclusiv muncii. Prin
acestă explicație Marx a încercat să “demonstreze” lupta de clasă și desființarea proprietății private.
Eroarea socialismului distributiv este aceea că profitul capitalist, echivalent reductiv doar cu
plusvaloare, ar deriva unilateral, din exploatarea muncii. Critica cea mai dură a inconsistenței
sistemului economic gândit de Marx este credința sa în teoria valorii în muncă. Dovada clară a
acestui fapt este falimentul în lanț al economiilor comuniste. Valoarea oricărui bun sau serviciu
rezultat pe piață în urma unui act antreprenorial este stabilit în funcție de valoarea muncii înglobate
în acel bun (Marx, 1960, p.59). Schimbul de bunuri si servicii mijlocit de piață are rolul de a face
trecerea din starea de non-utilizare în cea de utilizare de bunuri și conferirea unei valori de schimb
bunurilor și serviciilor din piață, valoarea de schimb diferă de valoarea de întrebuințare în
accepțiunea lui Marx.
Capitalistul (antreprenorul) va produce, în opinia marxistă, bunuri pentru piață cumpărând
munca salariaților săi. Bunurile produse le va vinde la valoarea muncii depuse la care va adauga o
marjă de profit, ceea ce reprezintă capitalul antreprenorului. Astfel, pentru Marx, capitalul
reprezintă rezultatul exploatării salariaților de către antreprenor iar capitalismul este un sistem
feudal caduc comparabil cu sistemele economice dominate de lorzii bogați ce utilizau forța pentru a
acumula averi și nu inteligența antreprenorială, pentru a-i taxa pe cei aflați în servitute. “Munca este
singurul element care conferă valoare bunurilor și serviciilor din piață” afirma Marx (Marx, 1960,
p. 59). În consecință, muncitorul trebuie salvat și nu antreprenorul/capitalistul, locurile de muncă
fiind mai importante într-o economie decât cel care le creează riscându-și propria avere. Muncitorul
trebuie protejat print-un salariu minim, prin sindicate, prin contracte colective de muncă, toate
acestea puse pe baza antreprenorului care acumulează profit prin exploatarea angajaților săi. Sunt
14 
 
însă politici publice și în ziua de astăzi ce nu au părăsit această paradigmă marxistă, chiar și în cele
mai “liberale economii”.
Considerăm că abordarea marxistă bazată pe teoria valorii împarte incorect societatea
capitalistă în sclavi – muncitorii și stăpâni de sclavi – capitaliști/antreprenori, ignorând complet
faptul că atunci când produce ceva capitalistul o face pentru piață. Capitalistul nu va angaja forța de
muncă dacă nu va avea o piață de desfacere. De fapt antreprenorul si muncitorul se angajează în
“sclavia” consumatorului. Mai mult, în capitalism muncitorii au libertatea de a ajunge antreprenor
prin acumulare de capital și experiență.
Abordarea marxistă bazată pe teoria valorii în muncă nu găsește explicații asupra faptului că
anumite activități antreprenoriale nu înregistrează profit, adică înregistrează faliment sau pierdere.
Conform opiniei lui Marx, dacă într-un bun a fost înglobată munca unei persoane, neapărat valoarea
sa de schimb, trebuie să fie peste valoarea acestei munci (măsurată arbitrar) plus o marjă de profit /
capital. Dar dacă bunul respectiv nu are piață de desfacere? Dacă antreprenorul a greșit în estimările
sale și nu poate vinde producția realizată de muncitori? Atunci valoarea unui astfel de demers
antreprenorial este zero.
Teoria valorii în muncă stă la baza construcției teoretice marxiste, dar cu toate acestea nu
poate explica cum apare capitalul inițial cu care antreprenorul pornește la munca pentru prima dată
într-un act antreprenorial. De fapt, teoria marxistă neagă întru totul rolul capitalului într-o economie
și importanța sa în actul antreprenorial. Însă atunci când afirmă că valoarea unui bun depinde
fundamental de munca înglobată în producția realizată, unde “așezăm” faptul că prețul unui bun are
la bază raritatea resurselor sau preferința consumatorilor? Menționăm bineînțeles aici și
concurența de pe piață și bunurile substituibile în consum care și ele pot influența valoarea de
schimb a unui bun. Degeaba lucrează un muncitor ore în șir la un bun care este deja produs de mulți
alții sau care conține resurse cu raritate redusă, valoarea muncii depuse nu va conta foarte mult în
stabilirea prețului unor astfel de bunuri.
Fundamentată de Adam Smith teoria valorii în muncă a fost dusă la extrem de Marx și a
căzut în desuetudine în fața analizei școlii neoclasice din ultima treime a secolului al XIX-lea. Acest
fapt se datorează faptului că teoria marxistă nu putea explica de ce valoarea unui pahar de apă este
mai mare în Sahara decât cea a unui pahar de apă de la un izvor in Carpați sau Alpi și nici de ce
diamantul este mai scump decât cărbunele. Răspunsurile la aceste întrebări au fost date de școala
neoclasică (Marshall, Menger, Walras), ce au dărmat teoria valorii în muncă prin teoria valorii –
utilității marginale.

15 
 
 Marx a fost cel mai înverșunat dușman al proprietății private, considerând că aceasta este
cauza tuturor relelor din societatea umană. De aceea el a militat toata viața sa pentru desființarea
proprietății private; însă simțul proprietății private își are originile în natura ființei umane, care
întotdeauna a manifestat tendința de a poseda ceva, respectiv bunuri, pe care să le utilizeze în folosul
său.
Nu se înțelege însă din teoria lui Marx, de ce muncitorul nu poate lua locul unui
capitalist/antreprenor cu abilități limitate ce știe doar să vândă muncă brută. Profitul obținut de un
antreprenor nu diferă cu nimic, prin natura sa de profitul obținut de muncitor la finalul zilei de
muncă sau de profitul obținut de deținătorul unor resurse naturale. Însă teoria lui Marx este un bun
suport pentru antreprenoriatul politic, ce vântură utopii care să creeze iluzia unui protector benefic
prin tot felul de drepturi universale (dreptul la remunerație minimală, dreptul la muncă, etc). Munca
este un factor important pentru orice act antreprenorial dar nu este unicul și nici cel hotărâtor.
Analiza sa ce a criticat capitalismul nu a prevăzut cum arăta societate comunistă, visată de el, ci
doar, că va fi o societate fără clase și nici nu a menționat cum va fi ea condusă.
Așa cum scria regretatul economist V. Pilat “Nici Marx și nici marxiștii care i-au urmat nu
au elaborat (nici nu aveau cum sa elaboreze), pe baze rațional-științifice, proiectul noii societăți ce
urma să fie construită, neexplicând cum ar urma să funcționeze economia socialistă...Marx nu a
realizat transformarea socialismului din utopie în știință, deoarece el a nu elaborat teoria științifică a
socialismului, ci numai o teorie a socializării progresive a vieții economice” (Pilat, 1991, p.56).
Dovada o reprezintă sistemul comunist creat artificial contrat legităților economico-sociale. De
aceea comunismul european s-a prăbușit ca un colos cu picioare de lut, lucru care s-a întâmplat mai
târziu și pe alte continente unde regimurile comuniste mai persistau, deoarece acesta a reprezentat o
anomalie în complexul istoric al progresului societății omenești, “o deviere ca multe altele de la
magistrala progresului” (Pilat, 1991, p.93).
Economiștii ce nu au împărtășit tezele marxist-leniniste, ce erau dogme de neclintit au fost
catalogați drept economiști vulgari, teoriile lor fiind respinse de plano, doctrina marxistă fiind
considerată în lumea comunistă că ar deține adevărul absolut și imuabil, valabil pentru toate
timpurile și locurile. Analizând rațional sistemul capitalist contemporan (nu emoțional precum
Lenin și Marx) mulți dintre economiștii moderni nu iau în considerare nici teoria marxistă a valorii
în muncă, nici pe cea a plusvalorii și nici teza lui Marx a exploatării muncii salariate, deoarece
acestea nu se mai pliază realităților economice ale secolelor XX și XXI. Situația economico-socială
actuală din țările capitaliste dezvoltate infirmă într-un mod categoric teoria marxistă a exploatării
muncii salariate, deoarece lucrătorilor le revine un salariu (preț al muncii lor), deținătorilor de
16 
 
capital un profit/dobândă, iar posesorilor de factori naturali o rentă; altfel spus, producția revine de
drept posesorilor factorilor de producție, lucru demonstrat chiar înainte de Marx de către
economistul J.B.Say. Căci, cum am putea vorbi de exploatarea muncii în zilele noastre acolo unde
funcționează o economie modernă de tip capitalist cu o productivitate de cel puțin 10 ori mai mare
decât ale țărilor fost comuniste și protecție socială ce asigură persoanelor defavorizate un trai
decent? Este adevărat că sistemul capitalist are unele inechități economico-sociale, însă așa cum
menționa și W. Churchill “capitalismul împarte în mod inegal bogăția, pe când comunismul împarte
în mod egal sărăcia”.
Ce rămâne adevărat din opera sa este faptul că a analizat capitalismul din timpul său, bazat
pe acumularea primitivă, ducând la extrem teoria valorii în muncă, a lui Adam Smith, la care a
adăugat teoria plusvalorii, iar cu toate greșelile și exagerările sale, rămâne în istoria științelor
umaniste un economist important, dar limitat la realitățile vremurilor în care a trăit. Dacă teoria lui
Marx ar fi putut fi considerată valabilă pentru vremea lui, în condițiile noii revoluții tehnologice, ale
economiei informaționale și ale noilor structuri social contemporane, teoria valorii în muncă și a
plusvalorii s-ar fi prăbușit inevitabil. În fond ceea ce Marx numea plusvaloare nu era nimic altceva
decât valoare-adăugată în economia reală, exprimată la nivel național prin PIB sau PNB –
indicatorii macroeconomici de care depind nivelul de bunăstare a unei națiuni. Cu toate că opera sa
și-a pierdut din validitate, căci nici Marx nu a fost infailibil, analiza sa rămâne “cea mai gravă și
pătrunzătoare examinare a sistemului capitalist făcută vreodată” (Heilbroner, 1994, p.180)

1.2 Antreprenorul în viziunea neoclasică

Anul 1871 marchează evoluția teoriei și doctrinei economice printr-o ruptură semnificativă.
Noii ei purtători de cuvânt sunt economiștii neoclasici, iar numele provine de la o importantă
descoperire și anume noua metodă de cercetare și noul mod de rațiune ce își găsesc expresia
concentrată în principiul marjei, al ultimei unități. Cunoașterea gândirii neoclasice este justificată:
în primul rând, pentru că variantele ei actuale domină gândirea economică iar în al doilea rând
pentru că multe din ideile sale își găsesc corespondent în planul politicilor economice moderne
(Pohoață, 1996, p.220). Încercând să realizăm o prezentare unitară vom spune că, din acest punct de
vedere, demersul neoclasic se încadrează în două rubrici: S. Jevons și austriecii Menger, Wieser și
Bohn Bawerk iar cea de-a doua din partea lui Marshall.
Dacă spre sfârșitul secolului al XIX-lea existau destui economiști dominați de gândirea
tradițională a liberalismului clasic, în primele două decenii ale secolului al XIX-lea liberalismul
neoclasic devine preponderent în țările occidentale dezvoltate, transformându-se într-o adevărată
17 
 
“ortodoxie” economică, acceptată drept cea mai firească explicație a mecanismului de funcționare a
economiei moderne de piață.
Inovațiile teoretice și metodologice ale marginaliștilor, tehnicile de calcul și reprezentare ale
școlii matematice, unde se încadra și F. Edgeworth, au mărit adeziunea unui număr mai mare de
economiști liberali ce și-au concentrat atenția pe microanaliza statică, fascinați de construcțiile
logice, dar îndepărtându-se de problemele social economice mult mai dificile ce erau prezente la
acea vreme la scară macroeconomică (inegalități de avere și venituri, crize și șomaj) dar și cele la
nivel mondoeconomic (probleme militare, lupta pentru piața de desfacere, politica externă
colonială).
Această nouă orientare a neoclasicilor a avut două consecințe diametral opuse și anume:
preocuparea de sistematizare și consolidare a marginalismului concretizată în opera lui Alfred
Marshall dar și tendințele de depășire a neoclasicismului fie prin critica unor insuficiențe reale ale
acestuia și evoluția lor în timp, (idealizarea relațiilor economice internaționale, minimizarea
problemelor de macroanaliză, etc), fie printr-o serie de inovații metodologice (factorul timp,
aprofundarea analizei banilor și a activităților băncilor, consecințele sociale ale economiei de piață,
etc).
Alfred Marshall este considerat principalul economist neoclasic la granița dintre secolele al
XIX-lea și XX. Opera sa a avut același rol ca și opera lui J.S.Mill cu jumătate de secol înainte. Mill
a sintetizat principalele realizări ale liberalismului economic clasic, încercând să îl apere de reacțiile
împotriva lui, iar Marshall a marcat principalele realizări ale liberalismului neoclasic, ținând seama
de critici și extinzând aplicarea lui la domeniul comerțului internațional. Preocuparea economistului,
în acest context, este de a atenua deosebirea dintre teoriile obiective și cele subiective despre prețul
bunurilor economice, abordarea unor probleme de dinamică economică în încercarea de a explica
unele avantaje sau venituri fără contraprestație corespunzătoare (Gide, Rist, 2013, p.89).
Neoclasicii au pus accent pe aprecierea subiectivă a utilității bunurilor economice de către
consumatori cu prilejul explicării prețurilor. Marshall susține, de altfel, că problema este ceva mai
complicată iar în determinarea prețurilor trebuie ținut seama atât de cerere cât și de ofertă. Cererea și
oferta de bunuri pe piață, aprecierile subiective și determinările obiective ale prețurilor se aseamănă
cu tăierea unei bucăți de hârtie, cu ajutorul unei foarfece ce are două lame și despre care nimeni nu
ar putea spune că taie numai cu una din ele (Ciulbea, 1995, p.245). În funcție de orizontul de timp și
maniera în care este privită problema, uneori se află în prim plan elementul subiectiv, altădată cel
obiectiv dar întotdeauna ele acționează împreună.

18 
 
 A.Marshall dar și A. Pigou considerau activitatea întreprinderii drept una incertă, ce trebuie
să țină de două elemente: mărimea profitului așteptat și mărimea abaterilor posibile. În acest
context antreprenorul se identifică cu concepția profitului maximal. Motiv pentru care, în cazul a
două proiecte investiționale ce au același profit, se va alege acel proiect în care variațiile profitului
sunt mai mici. Teoria neoclasică cu privire la risc notează faptul că profitul garantat are o valoare
mai mare decât profitul așteptat în aceeași mărime, dar stingherit de posibile variații. Prin urmare,
teoria neoclasică identifică riscul cu posibilitatea abaterii de la scopul propus. Astfel, antreprenorul
activând în condiții de incertitudine, obține un profit ce este considerat variabilă neconstantă iar la
încheierea unui contract poate duce către două criterii: mărimea profitului preconizat și mărimea
abaterilor de la profitul perioadei anterioare. Această teorie identifică anumite abordări
metodologice ce permit analizarea activităților agenților economici și determinarea regulilor și
criteriilor după care antreprenorii se ghidează în realizarea activității antreprenoriale pentru alegerea
și luarea de decizii corecte pentru fiecare situație creată.
Neînțelegerea esenței riscului face imposibilă recomandarea unei analize și evidențe a
acestuia în activitatea de antreprenoriat. Riscul în activitatea de antreprenoriat face trimitere la
posibilitatea de a evalua calitativ și cantitativ probabilitatea unor variații ale rezultatelor scontate
față de valorile sau nivelurile estimate inițial, care pot avea loc în urma unor acțiuni sau inacțiuni ale
întreprinderii și generează diverse consecințe cu caracter negativ.

1.2.1 În prelungirea neoclasicilor – John Maynard Keynes

Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor (1936), opera de căpătâi a
lui J.M. Keynes, a revoluționat știința economică prin susținerea finanțării deficitului bugetar ca o
cale de a pune capăt Marii Crize, oferind soluții sub forma creșterii cheltuielilor publice. În opinia
keynesiană știința economică era o ramură a logicii și nu o știință naturală.
Revoluția keynesiană are la bază vechiul monetarism neoclasic, după ce acesta fusese acceptat,
iar în prezent este comparată cu Școala monetaristă. Asemenea monetariștilor, Keynes nu avea o
teorie a capitalului, ce să îi permită înțelegerea diviziunii proceselor economice în etape productive
și nici importanța timpului în aceste procese. Teoria macroeconomică keynesiană a prețurilor este
construită pe concepte precum: cantitatea totală a banilor și chiar viteza de circulație a banilor,
nivelul general al banilor (Keynes, 1970, p.209-309). Menționăm, însă, faptul că operă keynesiană
se bazează pe o cunoaștere limitată a teoriei economice în general și a proceselor de piață cu
coordonare antreprenorială în particular. În opinia hayekiană, formarea teoretică a lui Keynes este
circumscrisă în totalitate la opera lui A. Marshall, nefiind capabil să înțeleagă lucrările de teorie
19 
 
economică scrise în altă limbă, decât cu excepția celor scrise in limba franceză (Hayek, 1972,
p.101).
În mod evident Keynes a încercat să nege orice rol pe care creditul bancar l-ar putea juca în
subminarea relației dintre economisire și investire. În momentul publicării operei sale The general
Theory, dezbătuse suficient de mult cu Hayek pentru a putea recunoaște argumentele sale cum că:
expansiunea creditului creează o separare temporală, de nesusținut pentru investiția antreprenorială
și economia reală. Astfel că, dacă Hayek avea dreptate, teoria keynesiană nu mai avea verdicitate,
fiind astfel esențială invalidarea argumentului hayekian. Cu toate acestea, gândirea lui Keynes în
ceea ce privește creditul bancar a fost mult prea confuză pentru a putea respinge teoria lui Hayek.
Argumentăm cele spuse astfel. Keynes susține că nu există nici un efect expansionist al creditului
bancar asupra investiției agregate, în baza argumentului cum că pozițiile corespunzătoare de creditor
și debitor se anulează reciproc (Keynes, 1970, p.83). Această afirmație nu poate pecetlui însă
puternica influență distorsionată a expansiunii creditului asupra investiției. Momentul în care
debitorul hotărăște utilizarea fondurilor în bunuri de capital și în servicii furnizate de factorii de
producție, el utilizează banii (creați din nimic de către bancă) pentru sporirea investiției, fără a avea
loc o creștere semnificativă a economiei voluntare. Debitorul creează acest lucru fără a schimba
stabilitatea datoriei sale la bancă (Anderson, 1980, p.391). Constatând slăbiciunea argumentului său
contabil, generează unul nou, însă și mai lipsit de sens. Astfel, noile fonduri împrumutate, create și
acordate de bancă cu împrumut, nu sunt utilizate pentru finanțarea de noi investiții dincolo de
nivelul economisirii voluntare, atât timp cât banii nou-creați primiți de debitori ar putea să fie
folosiți pentru cumpărarea serviciilor și bunurilor de consum. Prin urmare, neutilizarea banilor
pentru cumpărarea de bunuri și servicii de consum, conduce către economisire, putând fi mai apoi
investiți, mărimea lor având corespondent în mărimea economisirii “anterioare, autentice” (Keynes,
1970, p.89).
Keynes se bazează în teoria sa pe echivalența ex post facto între economisire și investiție,
pentru a contracara efectele dăunătoare ale expansiunii creditului asupra investiției și structurii de
producție (Anderson, 1980, pp.391-392). Cu toate argumentele, Keynes nu poate nega faptul că
expansiunea artificială a creditului nu garantează faptul că agenții economici vor fi constrânși să
economisească și să investească mai mult decât fac aceasta în condiții normale (Keynes, 1970,
pp.375-384). Mai mult, Keynes insistă asupra faptului că economisirea voluntară nu asigură
investiții superioare, bazându-se pe ideea că orice investiție necesită o economisire anterioară. Dacă
acceptăm ideea că agenții ce economisesc sunt diferiți de cei ce investesc, iar absența coordonării
deciziilor poate impiedica echilibrul, atunci admitem și faptul că o asemenea discoordonare e posibil
20 
 
să existe atât în ceea ce privește economisirea voluntară cât și în ceea ce privește investiția (Hazlitt,
1977, pp.239-263). Mai multe investiții în absența unei economisiri anterioare, conduce către o
structură de producție artificial de lungă. Iar această structură nu poate fi menținută prea mult timp,
datorită faptul că agenții economici nu sunt dornici să economisească suficient de mult. Acesta este
și motivul izbucnirii crizelor și a recesiunilor după o perioadă de expansiune a creditului.
În încercarea de a contracara teoria școlii austriece cu privire la efectele nocive ale expansiunii
creditului, Keynes pretinde că acesta poate fi utilizat, în ultimă instanță, pentru finanțarea creșterii
investițiilor, ce ar putea duce la o mărire a venitului și ar spori economisirea. În opinia sa,
antreprenorii nu ar fi capabili în nici un chip să investească fonduri împrumutate la o rată mai rapidă
decât cea a populației ce decide să sporească economisirea (Keynes, 1970, pp.82-83).

1.3. Antreprenorul în viziunea Școlii Austriece

Teoreticienii Școlii austriece concep știința economică mai degrabă ca o teorie a acțiunii decât
una a deciziei, fapt ce a condus la separarea lor de neoclasici. Conceptul acțiunii umane depășește
conceptul de decizie individuală. De fapt, conceptul fundamental al acțiunii cuprinde, conform
viziunii Școlii austriece, nu numai procesul ipotetic al deciziei într-un context de cunoaștere "dată"
asupra scopurilor și mijloacelor, ci mai degrabă, "însăși percepția sistemului de scopuri și mijloace"
(Kirzner, 1998, p.48 ), în interiorul căruia se produce alocarea economică pe care neoclasicii tind să
o studieze în mod excesiv. Ceea ce contează de fapt pentru austrieci nu este luarea unei decizii ci
aceasta să se facă sub forma unei acțiuni umane în care procesul (dus sau nu la bun sfârșit) să
presupună o serie de acte de coordonare. Drept urmare, pentru austrieci, știința economică reprezintă
un corpus teoretic ce privește procesul interacțiunii sociale, proces mai mult sau mai puțin
coordonat, în funcție de perspicacitatea dovedită de actorii implicați în exercițiul acțiunii
antreprenoriale.
Funcția antreprenorială ocupă locul central al teoriei economice austriece, lipsind cu
desăvârșire în economia neoclasică. Aceasta își găsește locul într-o lume aflată în dezechilibru,
neputând avea un loc în modelul de echilibru neoclasic. Mai mult, aceasta este considerată de
neoclasici un factor adițional de producție, ce poate fi alocat în funcție de profiturile și costurile
sperate, fără a-și da seama că analizând astfel, întreprinzătorul plonjează înspre o contradicție logică
insolubilă: cererea de resurse antreprenoriale în funcție de profiturile și costurile sperate, înseamnă a
crede faptul că se dispune astăzi de o informație (valoarea probabilă a profiturilor și costurilor
viitoare) înainte ca aceasta să fi fost creată prin însăși funcția antreprenorială. Funcția
antreprenorială constă de fapt în crearea și descoperirea de noi informații, ce nu există anterior și
21 
 
nici nu pot fi cunoscute atât timp cât procesul de informare nu este dus la bun sfârșit, devenind
imposibilă luarea, în prealabil a unei decizii de alocare de tip neoclasic pe baza profiturilor și
costurilor sperate.
Cu toate acestea, astăzi economiștii austrieci consideră că este falsă credința conform căreia
profitul antreprenorial decurge din simpla asumare a riscurilor. Din contra, riscul generează o
creștere a costului proceselor de producție, care nu are nimic de-a face cu profitul antreprenorial pur,
ce se produce atunci când întreprinzătorul descoperă o ocazie de câștig ce nu fusese observată și
acționează astfel încât să o exploateze (Mises, 1995, pp.953-955).
Funcția antreprenorială coincide cu acțiunea umană însăși, din punct de vedere al austriecilor.
Putem astfel să afirmăm, că orice persoană care acționează pentru a modifica prezentul și a-și atinge
obiectivele în viitor exercită o funcție antreprenorială. Cu toate că la prima vedere această definiție
ar putea să pară prea largă, ea este pe deplin conformă cu semnificația etimologică originară a
termenului de întreprindere. Termenul spaniol empresa și accepțiile din franceză și engleză
entrepreneur provin din latinescul prohendo-endi-ensum, ce semnifică a vedea, a descoperi, a
observa, a obține, iar expresia latină in prehensa implică ideea de acțiune, semnificând a lua, a
obține. Pe scurt termenul de întreprindere este sinonim cu cel de acțiune. Însă sensul de
întreprindere ca acțiune este inexorabil și necesarmente legat de o atitudine întreprinzătoare, ce
constă în căutarea neîntreruptă, descoperirea, crearea sau găsirea de noi mijloace și obiective
(Huerta de Soto, 2011, p.32).
În abordarea austriacă funcţia antreprenorială nu poate fi înţeleasă în profunzime, fără
scoaterea în evidenţă a manierei în care antreprenoriatul poate modifica sau afecta informaţia sau
cunoşterea posedată de actor. Menţionăm pe de o parte perceperea, crearea sau sesizarea de noi
mijloace şi scopuri ce presupun o modificare a cunoaşterii actorului, în sensul descoperirii unei
informaţii noi, nedescoperite anterior, iar pe de altă parte modificarea realizată de această nouă
informaţie. Şi atunci, care sunt acele informaţii relevante ce conduc la exercitarea funcţiei
antreprenoriale? Din prisma Şcolii austriece sunt cunoscute şase caracteristici ale funcţiei
antreprenoriale, după cum urmează: 1. cunoaşterea subiectivă de tip practic, non-ştiinţific; 2.
cunoaşterea personală; 3. cunoașterea se află dispersată în mințile indivizilor; 4. cunoașterea este în
cea mai mare parte tacită, non-articulabilă; 5. cunoașterea se produce ex-nihilo, din nimic, prin
exercitarea funcției antreprenoriale; 6. cunoașterea este transmisibilă, non-conștientă.
Cunoașterea din analiza prezentă este de fapt una subiectivă de tip practic și nu de natură
științifică. Așa cum afirmă și Hayek avem de a face cu o informație vitală în toate tipurile de
circumstanțe particulare sau coordonate subiective de timp și spațiu (Hayek, 1972, p.51 și 91). Este
22 
 
vorba aici de o cunoaștere practică asupra mijloacelor pe care actorul consideră că le are la
dispoziție pentru a-și putea atinge scopurile și în particular asupra circumstanțelor personale și
străine, considerate de autor drept relevante în interiorul contextului fiecărei acțiuni concrete.
Distincția dintre cunoașterea științifică și cunoașterea dispersată o datorăm lui Michel
Oakeshott (Oakeshott, 1991, p.12) și reprezintă distincția pe care Hayek o realizează între
cunoașterea dispersată și cunoașterea centralizată și celei stabilite de Mises între cunoașterea
asupra evenimentelor unice și cunoașterea unei întregi clase de fenomene (Mises, 1995, pp. 130-
137). Relațiile dintre aceste două specii de cunoaștere sunt complexe. Întreaga cunoaștere științifică
se sprijnă pe baza tacită non-articulabilă, iar progresele științifice și tehnice se materializează
imediat în noi cunoștințe practice, mai fecunde și mai potente.
Cunoașterea practică este exclusivă și dispersată, ceea ce înseamnă că fiecare om-actor își
alege din informațiile pe care le primește doar ceea ce consideră necesar, înterpretată într-o manieră
conștientă. De aceea, atunci când acționează, fiecare individ își exercită funcția antreprenorială, și o
face într-o manieră personală și irepetibilă, în încercarea de a-și atinge scopurile sau obiectivele ce
nu se pot regăsi sub nici o formă la altă persoană. Cunoașterea relevantă pentru acțiunea umană este
de fapt, acea cunoașterea net antreprenorială de tip practic și strict personală ce se "regăsește" în
mințele tuturor celor ce se comportă antreprenorial și prin care se constituie și progresează
umanitatea. Cunoașterea practică este și o cunoștere de tip tacit, non-articulabilă. Aceasta înseamnă
că actorul știe cum să efectueze anumite acțiuni - know-how dar nu știe care sunt elementele sau
părțile a ceea ce face - know-that. Polanyi oferă un exemplu în acest sens, și anume cel al persoanei
care se străduiește să meargă pe bicicletă și să își mențină echilibrul mișcând ghidonul atunci când
simte că acesta se prăbușește și producând astfel forța centrifugă ce tinde să mențină bicicleta, fără
ca acesta să cunoască principiile fizice și fără a fi conștient de ele. Cu toate acestea, biciclistul
reușește să își păstreze echilibrul care îi indica maniera în care să se comporte fără să cadă. Prin
urmare, Polanyi afirmă că principiul dominant al întregii cunoașteri este de fapt cunoașterea tacită
(Polanyi, 1959:24-25). Chiar și cunoașterea cu cel mai înalt grad de formalizare și științificitate este
întotdeauna rezultatul unei intuiții sau al unui act de creație, care nu reprezintă nimic altceva decât
manifestări ale cunoașterii tacite.
Nu este necesar nici un instrument pentru manifestarea funcției antreprenoriale. În alte
cuvinte, antreprenoriatul nu presupune nici un cost; de aceea este esențialmente creativ. Caracterul
creativ al funcției antreprenoriale constă în faptul că dă naștere beneficiilor ce apar din neant și pot fi
denumite beneficii antreprenoriale. Obținerea de beneficii antreprenoriale nu presupune existența
prealabilă a unui instrument anume, cu doar buna exercitare a funcției antreprenoriale. Orice act
23 
 
antreprenorial se produce ex nihilo unei noi informații sau cunoașteri. Crearea antreprenorială a
cunoașterii implică transmiterea sa simultană pe piață. A transmite cuiva ceva, înseamnă a proceda
astfel încât acea persoană să genereze sau să creeze în spiritul său o parte a informației ce fusese în
prealabil creată sau descoperită de către alte persoane (Huerta de Soto, 2011, p.42).
Ceea ce contează cu adevărat pentru teoreticienii Școlii austriece, nu este concret funcția
antreprenorială, cu toate că acest aspect este cel mai important în practică, ci faptul că în absența
restricțiilor instituționale sau legale, fiecare individ să își poată utiliza zestrea antreprenorială pentru
a produce o nouă informație și să profite de aceasta. Acesta este motivul pentru care teoreticienii
Școlii austriece din domeniul politic sunt în mare măsură liberali profund angajați în apărarea unei
economii de piață fără interferențe.
Controversele legate de legătura dintre incertirtitudine-antreprenoriat-proprietate se
regăsesc în lucrările lui Richard Cantillon și Anne Robert Jacques Turgot ce abordează pentru prima
dată esența fenomenului antreprenorial (Cantillon, 1982). Cantillon vizează în analiza sa latura
anticipativă a funcției antreprenoriale, iar pe partea cealaltă, Turgot analizează operaționalizarea și
explicitarea conceptului. Prin urmare, acel ce se angajează în producție investind în factori de
producție devine atât capitalist cât și antreprenor (Rothbard, 1995). Funcția antreprenorială este
primordial anticipativă la Cantillon, fiind corelată cu incertitudinea obținerii unui venit - a profitului.
Datorită faptului că în prezent, profitul nu este necesarmente pozitiv, antreprenoriatul nu mai este
văzut drept un factor de producție.
Eseul lui Cantillon a fost recent reconsiderat, proprietarul devenind o figură la fel de
prezentă, dar nu la fel de proeminentă a lucrării (Hulsmann, 2001). Ca urmare a acestei opinii, teoria
kirzneriană a antreprenorului lipsit de resurse pierde un aliat de nădejde. Rothbard însă, la polul
opus, reintroduce proprietatea în economie și pune un accent deosebit pe operaționalitatea
conceptelor economice (Rothbard, 1997).
Preocuparea lui Rothbard este introducerea elementului antreprenorial în analiza economică,
prin reconsiderarea rolului jucat de anticipări. Cu toate acestea, analiza sa nu depășește schema
veche echilibru+anticipări=realitate, ce o regăsim aplicată atât în teoria valorii, teoria capitalului,
în impactul anticipărilor antreprenoriale asupra structurii producției și ratei dobânzii. Speculația
antreprenorială se regăsește în teoria valorii, prin conceptul de cerere de rezervare, ce are rolul de a
preciza mai exact cum speculația constituie un element echilibrator al pieței, compatibil cu
suveranitatea consumatorului.

24