Veniţi după mine, tovarăşi” este un alt poem în care găsim reiterarea idealului păgân

şi luciferic al îndumnezeirii omului fără Dumnezeu, precum şi pe cel al asumării unor forţe
distructive care să dezintegreze cosmosul. Universul devine, aici, un loc de manifestare al
„puterilor” barbare şi luciferice ale „supraomului” nietzschean, obiect al desacralizării şi al
distrugerii proferate de acesta. Aluzia la „Zarathustra” a lui Nietzsche este evidentă, prin
adoptarea unui ton cu valenţe biblice, dar cu semnificaţii contrare, anticreştine.
Luna devine, în acest poem, „un ciob dintr-o cupă de aur, / ce-am spart-o de boltă / cu
braţul de fier”, semn al dorinţei de maltratare a cosmosului, pe care în alte poeme îl
consideră o taină insondabilă şi de neatins (atitudine creştină şi ortodoxă), faţă de care chiar
şi dorinţa de cunoaştere, dacă este brutală şi ireverenţioasă, e un gest profanator.
Peisajul acestui poem este acela al unui banchet demonic, care vrea să înlocuiască
Cina cea de Taină şi Sfânta Euharistie, Potirul euharistic, cu un fel de „liturghie neagră” (cum
am zice azi), satanică adică, şi pe Hristos cu un personaj zarathustrian, un Antihrist care
oferă tovarăşilor săi craniul său, din care să bea „pelinul când vi-e dor de viaţă, / şi-otravă /
când vreţi să-mi urmaţi”. Unde, în Iad?
Aspectul profanator, cu iz nietzschean, al întregului discurs, este mai mult decât
evident. El este însă mai mult teatral decât tragic cu adevărat, pentru că nu rezidă într-o
suferinţă genuină, ci într-un orgoliu poetic, într-un orgoliu de artist care vrea să-şi asume sau
să-şi bată joc de o creaţie cosmică ce nu-i aparţine, la care n-a participat şi n-a avut niciun
aport.
De altfel, acest elan „dionisiac” (aluzia la „beţia” dionisiacă, la iraţionalitatea
deşucheată, nu e chiar nepotrivită), prezent destul de des în primul volum, nu îşi va mai
regăsi expresia în volumele următoare (cu mici excepţii în volumul II), în care esenţa
fundamentală a poeziei, matca ei cea mai profundă o va constitui presimţirea morţii,
acomodarea cu gândul morţii. Blaga nu cunoaşte angoasa infinitului, ca de altfel nici un alt
poet român, ci numai angoasa morţii. Vom reveni însă la această precizare foarte
importantă!