Primele critici, 1889–1911

Prietenul lui Mahler, muzicologul Guido Adler, a evidențiat faptul că la data

morții compozitorului, în 1911, Simfoniile sale au fost interpretate de peste 260
de ori în Europa, Rusia și America, cu cea de a Patra simfonie, 61 de
reprezentații, fiind cea mai frecventă.[137] În timpul vieții, lucrările lui Mahler
și reprezentațiile acestora atrăgeau un mare interes, dar părerile despre acestea
erau împărțite; le-a luat mulți ani criticilor și publicului să le înțeleagă. Prima
simfonie (1889), unul dintre acești critici notând după reprezentația acestei
simfonii din anul 1898 de la Dresden că „este cea mai plictisitoare [simfonie] pe
care noua epocă a produs-o.”[138] A Doua simfonie a fost mult mai bine primită de
critici, unul dintre aceștia considerând-o „cea mai bună lucrare de felul acesta de
la Mendelssohn încoace”.[139] Asemenea aprecieri erau rare, în special după
ascensiunea lui Mahler în postul de director al Operei din Viena. Principalii săi
inamici din oraș foloseau presa antisemită și conservatoare pentru a denigra
aproape toate reprezentațiile lucrărilor lui Mahler;[140] de aceea a Treia
simfonie, primită bine de critici după reprezentația din Krefeld în 1902, a fost
tratată de critica din Viena cu dispreț: „Oricine a înfăptuit o asemenea oroare
merită ani grei de închisoare.” [141]

După ce a Patra și a Cincea simfonie nu au reușit să primească aprecierile

publicului, Mahler era convins că cea de a Șasea va reuși acest lucru.[142] În cele
din urmă, cea de-a Opta simfonie din Munchen, din 12 septembrie 1910, a fost
primită bine de public, fiind denumită „Simfonia celor 1000”.[99] La premiera
americană din 1916, sub conducerea lui Leopold Stokowski, simfonia a fost
interpretată de peste 1068 de muzicieni, dintre care 950 de coriști.[143] Aplauzele
și uralele au durat mai mult de o jumătate de oră.[99]

O relativă neglijare, 1911–1950

Reprezentațiile lucrărilor lui Mahler s-au rărit după moartea sa. În Olanda,
apropiații lui Willem Mengelberg au dat asigurări că lucrările lui Mahler au rămas
populare, și că odată cu acceptarea lui Mengelberg la Filarmonica din New York
între anii 1922 și 1928, acestea au putut fi ascultate și de iubitorii de muzică
clasică americani.[137] Totuși, criticile americane din anii 1920 erau negative, în
ciuda eforturilor tânărului compozitor Aaron Copland de a-l prezenta pe Mahler ca
un compozitor progresiv, cu 30 de ani înaintea timpurilor sale și mult mai inventiv
ca Richard Strauss.[144] Mai devreme, în 1916, Leopold Stokowski a introdus în
Philadelphia, SUA, a Opta simfonie și Das Lied von der Erde. A Opta simfonie a avut
mare succes, ajungând să fie reprezentată și la New York.[143] În Marea Britanie
Orchestra Hallé a interpretat Das Lied și a Noua simfonie în Manchester-ul anului
1931; Sir Henry Wood a reprezentat cea de-a opta simfonie în Londra, 1930, și din
nou în 1938, când tânărul Benjamin Britten o considra a fi „execrabilă”, deși a
fost impresionat de muzică.[145] Criticii britanici din acea perioadă l-au tratat
pe Mahler cu superioritate și rar cu laude. Dyneley Hussey nota în 1934, „deși
cântecele pentru copii sunt încântătoare, ar trebui să se renunțe la
simfonii.”[146] Compozitorul și dirijorul Julius Harrison considera simfoniile lui
Mahler ca fiind „interesante uneori, dar obositoare”, fiind lipsite de
creativitate.[147] George Bernard Shaw considera că audiența anilor '30 îi
considera pe și Bruckner compozitori „de mâna a doua”.[148]

Înainte de interzicerea muzicii lui Mahler pe timpul nazismului, fiind considerată

muzică „degenerată”, simfoniile și ariile erau încă interpretate în sălile de
concert din Germania și Austria, avându-i de obicei ca dirijori pe Bruno Walter și
mai tânărul asistent al lui Mahler, Otto Klemperer[137] și Willem Mengelberg. În
Austria, lucrările lui Mahler au cunoscut o scurtă perioadă de renaștere între 1934
și 1938, o perioadă cunoscută în prezent ca 'Austrofascism', în timpul regimului
totalitar, în care, cu ajutorul lui Alma Mahler și Bruno Walter, ambii prieteni ai
noului cancelar Kurt Schuschnigg, se încerca transformarea Mahler într-un simbol
național (cu un statut comparabil cu cel al lui Wagner în Germania).[149] Muzica
lui Mahler a fost interpretată în timpul nazismului în Berlin, la începutul anului
1941, și Amsterdam, în timpul ocupației germane a Olandei, de către orchestre
evreiești, dedicate numai evreilor; printre lucrările interpretate se numărau a
Doua simfonie (Berlin), Prima și a Patra simfonie, și „Cântecele unui călător”
(Amsterdam).[150]

După război
Conform lui Robert Carr, lucrările lui Mahler au devenit accesibile în toată
lumea.”[137] În anii care au urmat centenarului sărbătorit în 1960, Mahler a
devenit rapid unul dintre compozitorii cei mai înregistrați și cu cele mai multe
reprezentări, rămânând astfel și în prezent.[137]

Influențe
Printre primii discipoli ai lui Mahler s-au numărat Arnold Schoenberg, Alban Berg
și Anton Webern, care împreună au fondat A doua școală vieneză.[151] Printre alți
compozitori a căror lucrări au fost influențate de Mahler, Mitchell îi menționează
pe americanul Aaron Copland, compozitorul german Kurt Weill,[152] italianul Luciano
Berio, rusul Dmitri Shostakovich și englezul Benjamin Britten.[153] De asemenea
Leonard Bernstein și Samuel Barber au fost și ei influențați de lucrările lui
Mahler.[154] Într-un interviu din anul 1989 cu pianistul și dirijorul Vladimir
Așkenazi, Așkenazi remarca că legătura dintre Mahler și Șostakovici era una „foarte
puternică și evidentă”; muzica lor reprezenta „individul versus viciile
lumii.”[155] Mitchell concluzionează cu afirmația: „Chiar dacă ar fi fost ca muzica
sa să nu supraviețuiască, Mahler s-ar fi bucurat încă de nemurire în muzică prin
urmașii care i-au îmbrățișat arta și și-au asimilat tehnicile sale.”[153]