UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA : ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

IDEEA MESIANICĂ PREFIGURATĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT

ŞI REALIZATĂ ÎN NOUL TESTAMENT.

COORDONATOR:

Î.P.S. PROF. UNIV. DR. TEODOSIE PETRESCU,

ARH. AL TOMISULUI, DECAN AL FAC. DE TEOLOGIE ORTODOXĂ,
A UNIV. OVIDIUS CONSTANŢA

ABSOLVENT:
GHIŢULESCU M. PAUL.
CONSTANŢA – 2010
 CUPRINS :

INTRODUCERE................................................................................................................... 3
.

PARTEA I
18
I. ÎMPLINREA PROFEŢIILOR MESIANICE LA „PLINIREA
VREMII”........................................ 20
22
II. Texte Mesianice Din Cartea Facerea............................................................................ 27
A) PROTOEVANGHELIA............................................................................................ 31
B) BINECUVÂNTAREA LUI NOE............................................................................... 36
C) FĂGĂDUINŢELE DIVINE FĂCUTE PATRIARHILOR
AVRAAM................................. 42
D) PROFEŢIA LUI LACOB DESPRE 42
ÎMPĂCIUITORUL.................................................. 46

III. TEXTE MESIANICE DIN CĂRŢILE NUMERI ŞI 53

DEUTERONOM........................................
A) STEAUA DIN LACOB........................................................................................... 61
B) PROFETUL CEL MARE......................................................................................... 63
64
IV. TEXTE MESIANICE ÎN CĂRŢILE 65
ISTORICE..................................................................... 66
69
V. TEXTE MESIANICE LA 70
PROFEŢI..................................................................................... 73
A. ORACOLELE MESIANICE DIN EPOCA 75
ASIRIANĂ............................................................ 77
1. DOCTRINA MESIANICĂ LA ISAIA......................................................................... 79
2. CARTEA LUI EMMANUEL..................................................................................... 80
3. IMAGINEA LUI 84
EMMANUEL.................................................................................. 88
4. NI S-A NĂSCUT UN 90
COPIL................................................................................... 92
5. ATRIBUTELE NOULUI REGE................................................................................. 93
6. O MLĂDIŢĂ DIN 95
IESE........................................................................................... 97
7. TEMA REGALĂ..................................................................................................... 99
8. TEMA PARADIZIACĂ............................................................................................ 101
9. TEMA 103
PROFETICĂ................................................................................................. 104
10. PROFETUL MIHEIA : „SE VA CHEMA „PACEA 105
NOASTRĂ.................................... 106
B. ORACOLE MESIANICE ÎN PERIOADA 108

pg. 1
BABILONIANĂ...................................................... 110
1. IAHVE ESTE DREPTATEA 111
NOASTRĂ..................................................................... 114
2. O MLĂDIŢĂ FRAGEDĂ......................................................................................... 116
3. DEZASTRU 119
NAŢIONAL.......................................................................................... 121
4. DAVID REDIVIVUS............................................................................................... 122
C. ALTE ORACOLE PROFETICE.......................................................................................... 122
1. MESIANISMUL POSTEXILIC.................................................................................. 124
2. IATĂ REGELE TĂU VINE LA 126
TINE........................................................................ 125
D. MESIANISMUL ŞI MITUL LUPTEI 128
ESHATOLOGICE......................................................... 130
1. GOG ŞI 132
MAGOG.................................................................................................... 132
2. CUM SĂ INTERPRETĂM TEXTELE 134
APOCALIPTICE ?.............................................. 137
3. LUPTA ESHATOLOGICĂ LA 139
ZAHARIA...................................................................
4. PRESTIGIUL LUI DAVID LA
CRONIST....................................................................
5. MESIANISM FĂRĂ MESIA - 'TEMA „IAHVE- 141
REGE"................................................ 141
E. PROFETISMUL DE MAI 142
TÂRZIU...................................................................................... 144
1. DEUTERO-ISAIA : SERVITORUL LUI 145
IAHVE........................................................... 147
2. CÂNTAREA A PATRA........................................................................................... 148
3. CINE ESTE ACEST 149
SERVITOR ?.............................................................................
4. SERVITORUL, PROIECŢIA ESHATOLOGICĂ A UNEI STRUCTURI 149
PROFETICE ?........
5. ISRAELUL DE MÂINE........................................................................................... 152
F. MESIANISMUL 158
SACERDOTAL......................................................................................... 169
1. MESIA ŞI MARELE 170
PREOT....................................................................................
2. PROBLEMA CELOR DOI
MESIA ?..........................................................................
G. MESIANISMUL APOCALIPTIC LA
DANIEL......................................................................
1. PROFETUL DANIEL, UN CAZ
SINGULAR...............................................................
2. FIUL OMULUI ŞI DAN
7........................................................................................
3. DAN 7 ÎN TRADIŢIA

pg. 2
 ULTERIOARĂ........................................................................
H. REFLECŢII ASUPRA AŞTEPTĂRII
MESIANICE.................................................................
1. DEZVOLTAREA ŞI UNITATEA SA
BIBLICĂ............................................................
2. COMPLEXITATEA ACESTUI
FENOMEN..................................................................
3. SPERANŢA-MESIANICĂ ŞI PROBLEMA „ÎNŢELEPŢILOR" ÎN
BIBLIE.......................
4. VECHIUL TESTAMENT ŞI MESIA
DIVIN ?.............................................................

PARTEA A II-A

I. ÎMPLINIREA PROFEŢIILOR
MESIANICE...........................................................................
1. „MESIA"...............................................................................................................
2. PREGĂTIREA VENIRII LUI
MESIA.........................................................................
3. LOCUL ŞI TIMPUL NAŞTERII LUI
MESIA...............................................................
4. DUBLA NATURĂ A LUI
MESIA.............................................................................
5. REGELE MESIA ŞI REGATUL
SĂU.........................................................................
6. MESIA CA PROFET ŞI
PREOT................................................................................
7. PATIMILE LUI MESIA...........................................................................................
II. CELE MAI CUNOSCUTE ŞI IMPORTANTE PROFEŢII DESPRE MESIA DIN VECHIUL
TESTAMENT ÎMPLINITE ÎN NOUL
TESTAMENT.........................................................

CONCLUZII........................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................
.
CURRICULUM
VITAE..........................................................................................................
DECLARAŢIE.....................................................................................................................
.

pg. 3
 INTRODUCERE.

Caracteristica generală a Vechiului şi Noului Testament este ideea mesianică

dcscoperită de Dumnezeu prin proieţi în epoca veclutcstamenlară şi realizată în Persoana
Mântuitorului Isus ilrisios în perioada noutestamentară. Ea formează tema centrală în iconomia
mântuirii neamului omenesc de sub osânda păcatului şi traversează ca un filon de aur întreaga
istorie a omenirii, începând de ia Adam şi Bva şi până la venirea Mântuitorului Hristos, Căruia
profeţii inspiraţi de Sfântul Duh l-au dat numele de Mesia (Maşiach, de la masach = a unge), care
înseamnă „Unsul", iar în greceşte Hristos şi prin acest cuvânt este desemnată persoana care prin,
actul ungerii cu untdelemn sfinţit primeşte dreptul şi puterea de a lucra în numele lui Dumnezeu.

După Sfânta Scriptură, ideea mesianică stă în strânsă legătură cu mântuirea, care vine de
la Dumnezeu şi va fi realizată de Mântuitorul Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi au considerat
mântuirea ca un act pornit din „filantropie divină" pentru a readuce pe om la viaja fericită de care
s-a bucurat în rai până ia încălcarea poruncii divine.

Ideea mesianică formează centrul tuturor descoperirilor divine privind adevărata viaţă
rcligios-morală în Vechiul Testament. Vechimea ei coincide cu momentul în care Dumnezeu, din
dragostea nemăsurată şi bunătatea Sa nesfârşită, nu a părăsit pe protopărinţii neamului omenesc
căzuţi în păcat şi le-a promis un izbăvitor care, Ia plinirea vremii, va zdrobi puterea diavolului şi
va întemeia o împărăţie a dreptăţii, libertăţii şi fericirii, lipsită de suferinţă şi nedreptate. Prima
veste bună sau Protoevanghelia a fost rostită de Dumnezeu atunci când i-a spus diavolului că un
urmaş ai femeii va reuşi să-1 învingă (Fac. 3.15) şi astfel va ridica la starea de armonie creatura
raţională cu Creatorul său. Din cuprinsul acestei profeţii mesianice se desprinde ideea generală
ca omenirea va reuşi în viitor să ajungă la o nouă situaţie fericită, întrucât va fi iarăşi în legătură
cu Dumnezeu şi acest lucru se va datora unui Mijlocitor - Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Acesta este Mesia, Care va reface vechea legătura întrerupta între Dumnezeu şi om din cauza
păcatului. Fi va răscumpăra prin sângele Său întreg neamul omenesc, pentru că Dumnezeu n-a
voit ca păcatul să pună stăpânire pentm totdeauna pe trupul şi sufletul omului şi să fie îndepărtat
de la misiunea sa de a fa conducătorul şi stăpânul lumii văzute.
pg. 4
 Prin păcat, omul a pierdut Harul lui Dumnezeu şi lipsa acestei energii divine necreate se
resimte prin faptul că firea umană a devenit neputincioasă pentru a se ridica singură Ia v starea
de armonie cu Dumnezeu. Până la venirea Mântuitorului Hristos, omenirea îşi va da seama că nu
poate, fără ajutorul divin, să învingă suferinţele cauzate de păcat, de aceea, prin profeţiile
mesianice va fi pregătită în vederea venirii adevăratului său salvator.

Între denumirile generale date Mântuitorului Hristos, este şi cea de Mesia, deoarece în
Persoana Sa se întrunesc în mod desăvârşit cele trei demnităţi care-I revin prin actul ungerii de
sus (Is. 61,1). Însăşi termenul mirungerii exprimă originea divină a acestei taine. Ungerea - în
greacă charisma – a primit Mântuitorul de la Sf. Duh, Care S-a coborât ca un porumbel la ieşirea
Sa din apa Iordanului (Marcu 1, 10). Această ungere L-a consacrat ca Unsul lui Dumnezeu, adică
Hristos, fapt confirmat de Sf. Andrei, când îi zice fratelui său Petru: „am găsit pe Mesia, care se
tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1, 14).

Cele trei demnităţi pentru care Iisus primeşte consacrare prin ungere sunt: cea de
împărat, Prooroc sau învăţător şi Arhiereu sau Preot după rânduiala Jui Melchisedec (Ps.109, 4).
EI este preînchipuit de diferite personalităţi ale Vechiului Testament - regi, profeţi şi preoţi, ment
- regi, profeţi şi preoţi, care, prin ungerea cu untdelemn, primeau dreptul de a sluji lui Dumnezeu
şi a urma voia Lui. Tot ceea ce primea această oameni sau obiecte, era închinat lui Iahve care
împărtăşea acel „Ruach Iahve" sau „Duhul lui Dumnezeu" (I Regi 10. 6; 16, 13). Acelaşi Duh
dumnezeiesc se va coborî şi peste mlădiţa care va odrăsli din tulpina lui lesei (Isaia 11, 2) şi va fi
reprezentantul lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

În cărţile Vechiului Testament, cuvântul ebraic „Mesia" (Maşiach) are o largă utilizare,
el desemnând în primul rând persoanele care au avut un rol special în planul iconomiei divine,
cum au fost patriarhii (I Parai. 16, 22), arhiereu! ca prim mijlocitor între Iahve şi Israel, care din
acest motiv se numeTşi „unsul" (Lev. 4, 3), regii ca reprezentanţi ai Iui Iahve în stalul teocratic
(Deuf. 17, 15; I Regi 16, 6; II Regi I, 14; II ParaT6, 42). Aceştia sunt tipuri ale reprezentantului
adevărat al lui Dumnezeu şi în rândul lor este inclus, tot cu termenul de „unsul", şi regele Cirus
(Isaia 45, 1), deoarece în planul iconomiei divine a avut un rol deosebit, el fiind eliberatorul lui
Israel din robia babiloniană. În al doilea rând, ebraicul „Maşiach" îl desemnează pe Fiul lui
Dumnezeu în mod special, aşa cum reiese din prima profeţie mesianică rostită de mama
proorocului şi judecătorului Samuel (I Regi 2, 10). Aghiografîi Noului Testament folosesc
pg. 5
traducerea greacă, cea de Hristos, de cele mai multe ori în scrierile lor şi mai puţin cuvântul
Mesia (din greacă), (loan 1, 41; 4, 25).

Potrivit denumirii lor specifice, toate profeţiile mesianice sunt călăuza permanentă a
lumii spre Hristos. După natura lor ele sunt de două feluri: unele care au în vedere venirea lui
Mesia ca reprezentant al lui Dumnezeu şi conducător al lumii, mumie şi profeţii mesianice în
sens restrâns, iar altele care se referă ia întemeierea împărăţiei Iui Dumnezeu pe pământ, fiind
considerate profeţii în sens larg. O parte din ele, ţinând seama de modul în care au fost rostite,
sunt direct mesianice,, care pot fi explicite sau implicite” iar altă parte indirect mesianice,
deoarece au în vedere evenimente sau persoane ca tipuri ale viitorului uns al lui Dumnezeu Care
va lua firea omenească şi-i va conduce pe oameni spre adevărata cinstire şi ascultare faţă de voia
divină.

Textele mesianice se referă la persoana lui Mesia care va instaura, la plinirea vremii,
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ la care sunt chemate toate popoarele, deoarece regele
mesianic guvernează peste tot în numele lui Dumnezeu. Timpurile mesianice încep la sfârşitul
veacurilor şi ele sunt prefigurate de momente istoric importante din viaţa poporului lui Israel, ca
de exemplu exodul, tip al ieşirii dintr-o robie spirituală.

Cuprinsul variat şi bogat al textelor mesianice ajută la cunoaşterea generală s timpurilor

mesianice şi, totodată, ele oferă dale importante privind originea semită e viitorului conducător al
împărăţiei lui Dumnezeu Care se naşte din neamul lui David dintr-o Fecioară (Isaia 7, 14), în
oraşul Betleem (Miheia 5, 1). Aceste texte inspirate sunt rostite de oameni aleşi ai lui Dumnezeu
care au trăit în perioade de timp diferite şi au profeţii despre manifestarea lui Iahve ca singurul
Dumnezeu adevărat şi stăpân absolut al întregii omeniri.

La baza mesianismului biblic stă credinţa monoteistă despre Dumnezeu şi lume de

aceea profeţiile mesianice au originalitatea şi specificul lor. Ca o trăsătură comună a lor este
manifestarea voii divine pentru ajutorul şi folosul poporului' Israel şi ca stăpânitor al întregii
lumi. Prin glasul profeţilor (Amos 8, 9; Sof. 1, 12: loil 1, 15), Dumnezeu anunţă venirea „Zilei
lui lahve" (Yom Jahve) când LI îşi manifestă prin semne extraordinare prezenţa sa pentru a
nimici pe duşmanii săi. În ziua aceasta vor fi pedepsite neamurile idolatre şi cei dintre israeliţi
care s-au abătut de la calea poruncilor divine. Atunci se va face dreapta judecată pentru a înlătura

pg. 6
răul şi a mântui pe cei ce e-au dovedit credincioşi lui lahve, Care îi va păstori cu demnitate
pentru a nu mai fi torturaţi de cei răi (Iez. 34, 10). Sosirea acestei zile marchează momentul
manifestării strălucirii şi puterii divine când Iahve va fi recunoscut de toţi drept stăpânul tuturor
oamenilor inclusiv a celor ce s-au închinat idolilor şi care se vor supune Lui (Ps. 44, 14-16),
întrucât împărăţia Lui va înlocui orice stăpânire lumească (Dan. 2, 44).

În special profeţii dinainte de exilul babilonean prevestesc că această teofanie va fi

însoţită de judecata aspră a celor nelegiuiţi şi de înlăturarea idolatriei toate popoarele
îndreptându-se spre adevărata cinstire a lui Dumnezeu a Cărui Lege va ieşi din Sion şi cuvântul
Său din Ierusalim (Isaia 2, 3). Cuvântările lor sunt dominate de ameninţări şi pedepse împotriva
duşmanilor lui Iahve a cărui manifestare va duce la dispariţia idolatriei. Cei ce îl urăsc vor fi
nimiciţi (Isaia 41, 11; Zah. 14, 18).

Pe lângă manifestarea lui Dumnezeu în mijlocul tuturor popoarelor, profeţiile mesianice

se referă şi la persoanajui Mesia, Care va instaura împărăţia lui Dumnczcu. Refcririle
aghiografilor sunt felurite şi privesc Persoana lui Mesia, descendenţa Lui, timpul venirii Sale în
mijlocul poporului Israel şi activitatea Sa. Lăsând la o parte textele mesianice generale despre
Naşterea Mântuitorului dintr-o urmaşă a Evei (Fac. 3, 15) şi descendenţa sa semită (Fac. 9, 25-
27) din neamul lui Avraam (Fac. 12,1-2; 18, 18), Persoana lui Mesia Se conturează mai întâi în
binecuvântarea patriarhului Iacob din care se vede că El va fi din seminţia lui luda (Fac. 49,10) şi
va conduce toate neamurile, împărăţia Lui întinzându-se până la marginile pământului. El poartă
numele de Silo - împăciuitor, ceea ce pune în evidenţă misiunea Sa în lume şi specificul
împărăţiei Sale, în care va fi o atmosferă de pace şi prosperitate materială. Regele David îl
prezintă pe mesia ca Fiu al îui Dumnezeu (Ps. 2, 7), împărat şi preot după rânduiala lui
Melchisedec (Ps. 109, 4), aşezat de Dumnezeu ca stăpân în Sion şi peste toată lumea. Piofetul
Osca arată că la sfârşitul timpurilor apare un împărat pe care israeliţii îl vor căuta şi se vor
apropia de El cu înfricoşare, cu toate că El este bun (Ps. 3, 5). Acest profet, ca şi Amos, arată
raportul direct al lui Mesia cu casa lui David. în acest sens, Amos se referă la restabilirea cortului
lui David de către Dumnezeu (Amos 9, 11). Mai târziu, profeţii vorbesc şi despre rolul religios
moral al lui Mesia, pe Care profetul Icrcmia îl numeşte „iahve este dreptatea noastră" (Iahve
ţidhqenu - Ier. 23, 6) sau „Odrasla cea dreaptă" (ţcmach ţaddiq - Ier. 23. 5), ridicată regelui
David ca să facă judecată şi dreptate pe pământ şi, în acelaşi timp, să încheie un nou legământ

pg. 7
(berith chadhaşah - Ier. 31,31) cu întreaga omenire. în împărăţia întemeiată de El, Ierusalimul se
va chema „Tronul lui Iahve" (kisse Iahve - Ier. 3,17).

Despre Persoana, activitatea şi împărăţia lui Mesia, cel mai mult şi într-un mod deosebit
a vorbit profetul Isaia, numit, din acest motiv, pe bună dreptate, şi „Evanghelistul” VechiuIui
Testament. În viziunea lui. Mesia este prezentat în contextul evenimentelor istorice din vremea
sa. când regatul luda, condus de regele Ahaz. era ameninţai de războiul siro-efraimit, drept
salvatorul celor atacaţi de duşmani. Acest izbăvitor este trimis de Dumnezeu şi El se va naşte
dintr-o fecioară (ha'almah – Isaia 7.14). El va fi numit „Immanuel" (= Dumnezeu este cu noi")
sau „Fiu dăruit de Dumnezeu" (Isaia 9, 5) şi Se va arăta ca un Dumnezeu puternic. Tată al
veşniciei, Principe al păcii şi Părinte al veacului ce va să fie (îsaia 9, 5). în împărăţia Sa, pacea va
fi fără hotar şi El va împăraţi pe tronul lui David, ca să-i întărească prin judecată şi prin dreptate
(Isaia 9, 6). El va ieşi din tulpina lui lesei şi peste El se vor odihni cele şapte daruri ale Sfântului
Duh: Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii. înţelegerii, sfatului, tăriei, cunoştinţei şi bunei
credinţe (Isaia 11,1-2), în acest fcl, El este o persoană extraordinară, care Se va afirma prin
instaurarea păcii adevărate care va cuprinde toată lumea. încât nu va mai fi nici o nenorocire,
deoarece va domina spiritul cunoaşterii de Dumnezeu şi temerea de El (Isaia 9. 6-10). Imaginea
păcii adevărate este exprimată cu exemple din viaţa animalelor: „atunci lupul va locui laolaltă cu
mielul".

Ca şi contemporanul lui Isaia, profetul Miheia prevesteşte aceeaşi origine davidică a lui
Mesia, precizând chiar locul Naşterii Sale. Betleemul Iudeii (Miheia 5, 1). Psalmistul se referă la
calităţile deosebite ale Regelui mesianic, Care va face dreptate pace, va milui pe săraci şi va
aduce belşug pe pământ care va li acoperit de slava Lui (Ps. 71, 16, 21).

Dintre profeţii mari despre descendenţa davidică a lui Mesia mai vorbeşte şi Iezechiel,
atunci când se referă la conducerea fiilor lui Israel de un singur Păstor, Care va avea gnjă de ei
(Iezea 34, 23). El va fi un „Prinţ" (naşi) peste ei (lezec. 34, 24) şi va încheia cu aceştia un
legământ de pace ca să trăiască în siguranţă (lezec. 34, 25). Ca şi ceilalţi profeţi mari Iezechiel
pune pe acelaşi plan cu restauraţia naţională venuea timpurilor mesianice (lezec. 36, 37-38). În
capitolele 37 şi 38, desele luptele ce vor premerge triumful final şi manifestarea slavei divine, iar
în capitolele 40-48 prezintă împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, fără a mai menţiona pe Mesia.

pg. 8
 În partea a doua a cârtii lui Isaia (cap. 40-66), profetul - înfăţişează o nouă idee despre
Mesia, pe Care-1 numeşte „sluha Domnului" ('ebedh Iahve) (42, 1-7; 49, 1-8; 52, 13-53 12) El
are misiunea de a converti toate neamurile şi a sluji pentru luminarea neamurilor (Isaia 42, 6).
Intru El, Dumnezeu va fi preamărit (Isaia 49, 3) şi, cu toată opoziţia celor potrivnici care II vor
batjocori şi condamna la moarte, prin jertfa Sa va împăca pe on, cu Dumnezeu. Idcca despre
Mesia care suferă şi moare este exprimată şi în cartea Psalmilor (Ps. 21), sacrificiu caie ÎI va
îndreptăţi să fie Stăpânul tuturor celor care cred în dumnezeirea Lui. De aici se vede clar că
Mesia are misiunea de a elibera omenirea de sub puterea răului şi a instaura pe pământ
\omiparatic spirituală, în care să triumfe binele.

În cărţile profeţilor foii, Sofonie şi Maleahi nu se fac referiri directe la Mesia, aşa cum
se întâlneşte în profeţia lui Zaharia, care i! prezintă ca pe un rege paşnic, Care va intra triumfal în
Ierusalim (Zah. 9, 9), va fin vândut pe 30 de arginţi (Zah. 11,13) şi va fi părăsit de ucenicii Săi
(Zah. 13, 7). Tot în mod direct se referă şi profetul Danii! Ia Mesia pe care II numeşte „Fiul
Omului" (Bar 'cnaş - Dan. 7,13), Care vine pe norii cerului ca să 1 se dea de la Ce! vechi de zile
stăpânirea, slava şi împărăţia (Dan. 7, 14). Acelaşi profet vorbeşte despre judecata universală
asupra popoarelor îndeplinită de Dumnezeu (Dan. 7, 27) şi despre timpul venirii lui Mesia, care
va urma după trecerea celor şaptezeci de săptămâni de ani de la întoarcerea iudeilor din robia
babiloniană, când vor începe rezidirea Ierusalimului (Dan. 9, 24-27).

Una din viziunile sale se referă şi la Judecata de Apoi, când cei morţi vor învia şi unii
vor moşteni viaţa veşnică pentru faptele lor curate, iar alţii osânda veşnică din cauza
fărădelegilor lor (Dan. 12, 2). Ideile eshatologice vor fi dezvoltate mai târziu în scrierile apocrife.

Despre venirea lui Mesia se fac referiri şi în literatura apocrifa (Testamentul celor
doisprezece patriarhi, IV Ezdra, Psalmii lui Solomon şi Apocalipsa lui Enoh), în care este
prezentat ca un rege puternic, descendent din casa lui David şi ca un întemeietor al împărăţiei
universale. în spiritul acestor texte apocrife. Persoana lui Mesia apare ca o fiinţă divino-umană
venind din cer, ca să aşeze împărăţia Iui Israel, după care va muri şi nu Se va mai arăta.

De asemenea, rabinii spun că Mesia va veni să întemeieze o împărăţie lumească"

universală, subliniind prin aceasta aspectul eshatologic-naţional al acesteia. După concepţia Lor,
Mesia nu are nimic supranatural în EI şi Acesta nu trebuie să sufere, biruind orice oprelişti din

pg. 9
calea Sa. După literatura apocrifa şi scrierile rabinice, profeţiile mesianice nu sunt legate de
aspectul spiritual al împărăţiei mesianice, de aceea, ele rămân la o înţelegere pur materială,
văzută, a acesteia. Persoana lui Mesia nedepăşind cadrul umanului. în această situaţie, este vorba
mai mult de o cshatologie naţională şi de un Mesia care Se manifestă nu mai om, fără intervenţia
sau participarea lui Dumnezeu.

Cercetând cu atenţie cuprinsul profeţiilor mesianice, observăm că o nouă trăsătură

comună a lor este aceea de desăvârşire morală a împărăţiei mesianice. în scrierile profetice, ca
marchează aşteptarea unei noi ordini morale superioare şi reprezintă scopul suprem al dezvoltării
ci. Venirea ci se întrezăreşte chiar din Protoevanghelie, unde se anunţă biruinţa asupra răului
cauzat de diavol. Desăvârşirea morală va fi obţinută prin judecata dreaptă prin care va fi purificat
atât poporul lui Israel, cât şi celelalte neamuri. Chiar şi profeţii ameexilici subliniază acest
adevăr, când vorbesc că numai un rest se va mântui, întrucât Dumnezeu, Sfântul lui Israel (Isaia
12, 6) Se va îndura şi-i va ierta păcatele (Isaia 1,18; Ier. 31, 3). Prin barul Său, pe care îl va
revărsa peste toată omenirea (Ioil), Dumnezeu o va purifica de fărădelegile sale şi ea va căuta
binele ca să fie vie (Amos 5, 14). În timpurile mesianice, oamenii, de la mic la mare, vor ajunge
la cunoaşterea desăvârşită a lui Dumnezeu (Ier. 31, 34). Observarea Legii d|vine duce la starea de
sfinţenie, de aceea, profeţii, înainte de exil, subliniază cu rigurozitate urmarea ci, îndemn care se
întâlneşte şi la profeţii post-exilului, ca o condiţie necesară în păstrarea bunelor raporturi cu
Dumnezeu.

Din textele mesianice rezultă şi starea unei vieţi plină de fericire care se va instaura în
împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, pe lângă sfinţenie, se face evidentă şi viaţa fericită de care se
vor bucura toţi cei ce vor trăi în pace şi bună-voire cu Dumnezeu şi cu semenii lor (Isaia 2, 2-4;
9, 6; Iezec. 34, 25). în împărăţia mesianică, oamenii vor dobândi iertarea păcatelor şi nimeni nu
se va mai plânge din cauza bolilor, ci toţi se vor bucura de sănătate şi viaţă îndelungată (Isaia 33,
24; Zah. 8, 4). Viata fericită în împărăţia mesianică va fi veşnică (Isaia 54; Ier. 31, 35-36) şi
peste tot pământul va fi belşug, Ţara Sfântă devenind un paradis (Isaia 30, 23-26; 51, 3; Iezec.
34, 27). Momentul acesta specific vieţii fericite este exprimat de profetul Isaia prin expresia de
„cer nou şi pământ nou" (Isaia 65, 17:66.22).

O altă caracteristică generală a profeţiilor mesianice este aceea de a acorda prioritate în

mântuire poporului Israel. Acest privilegiu stă în strânsă legătură cu promisiunile făcute tic
pg. 10
Dumne/eu patriarhilor evrei şi cu încheierea legământului pe muntele Sinai. Un alt ternei al
acestei priorităţi în mântuire este naşterea lui Mesia din^neamul lui David. Dar această întâietate
nu exclude mântuirea celorlalte neamuri şi acest lucru se desprinde din binecuvântările divine
făcute patriarhiilor, idee care va fi preluată de profeţi, când afirmă că şi neamurile vor veni la
Ierusalim ca să cunoască cuvântul lui Dumnezeu (Isaia 2, 2-4: 11, 10; Mih. 4, 2-4). în mod
simbolic, profetul Isaia prevesteşte despre pregătirea ospăţului bogat pe muntele cel sfânt, la care
vor participa toate popoarele (Isaia 25, 6). Toate aceste menţiuni profetice pun în Lumină
aspectul universal al mântuirii, care nu este în contradicţie cu unele proorocii privind distrugerea
vrăjmaşilor, în vederea asigurării păcii mesianice (lezec. 25-33). în aceste profeţii, se observă
caracterul văzut a! împărăţiei mesianice la care vor adera toate popoarele (Fac. 27, 29; Isaia 11,
12; Mih. 4, 2-5). Particularismul îngust şi naţional al unui număr restrâns de profeţii nu anulează
ideea mântuirii universale, deoarece toate popoarele vor sluji şi se vor închina lui Dumnezeu,
Care nu ruşinează pe cei ce-şi pun nădejdea în El (Isaia 49, 23). Profetul Isaia profeţeşte despre
străini că vor veni şi vor paşte turmele lor, cultivând ţarinile şi viile lor (Isaia 61, 5).

Întemeierea împărăţiei mesianice se face vizibilă prin instaurarea unei vieţi fericite pe
pământ, care este mult aşteptată de iudeii credincioşi. Din această cauză, profeţii prezintă
instituirea ei cât mai''apropiată de vremeajţpr. Astfel, profeţii Amos şi Osca văd inaugurarea ci
imediat după pedepsirea lui Israel, iar Isaia după salvarea poporului de pericolul războiului siro-
efraimit (Isaia 7, 16) sau după înfrângerea asirienilor (isaia 27, 17). Alţii arată că „ziua
Domnului" este aproape şi Domnul a gătit ospăţ şi a sfinţit pe cei chemaţi ai Săi (Avdie 15; loil
2,1; Sof. 1, 7). După ea urmează epoca mesianică ce începe o dată cu decretul de eliberare dat de
regele Cirus în anul 538 î.llr. (Isaia 45) sau după construirea celui dc-al doilea templu din
Ierusalim, (Agheu, Zaharia). În general, profeţii văd în fiecare nenorocire abătută peste Israel din
cauza asiro-babilonienilor momentul începerii împărăţiei mesianice. Profeţiile lor se încadrează
în legea lipsei de perspectiva specifieă genului profetic, de aceea întemeierea împărăţiei
mesianice o văd în legătură cu succedarea evenimentelor politice din timpul lor. De exemplu,
întoarcerea poporului evreu din robia babiloniană este înfăţişată simultan cu eliberarea omenirii
de sub robia păcatului strămoşesc de către Mesia (Isaia 40, 7; 60, 1). Cu alte cuvinte, mântuirea
mesianică este pusă pe acelaşi plan cu victoria asupra duşmanilor prezenţi şi Mesia apare mai
mult sau mai puţin în orizontul apropiat al epocii mesianice.

pg. 11
 Din cele de mai sus, se poate constata originea divină a mesianismului păstrată în
tradiţia creştină. Toate profeţiile mesianice îşi au izvorul în revelaţia supranaturală şi începutul
lor stă în legătură cu căderea primilor oameni în păcat.

Teologii raţionalişti susţin că mesianismul este de dată mai recentă şi originea lui se
poate explica pe cale naturală. în fruntea lor se situează Wellhausen, reprezentantul teoriei
evoluţioniste, care afirmă că textele mesianice din Pentateuh sunt neautentice, creatorii
monoteismului etic fiind profeţii în vremea cărora se dezvoltă religia lui Israel şi încep să'se
contureze unele idei mesianice. La început, aceste profeţii au avut o formă de pronostihuri
politice, explicabile din punct de vedere psihologic şi, în luminii acestei teorii, ideile mesianice
din Vechiul Testament sunt preluate din credinţele perşilor cu care evreii au venit în contact.
Conducătorul şcolii evoluţioniste nu consideră drept autentice profeţiile mesianice dinainte de
anul 587 î.Hr., de aceea, după această dată socoteşte că s-a conturat ideea despre fericirea
mesianică. El nu are în vedere faptul că ideea despre un rege ideal nu se putea naşte decât în
epoca regalităţii şi nu în exil sau după aceea.

Cercetările arheologice din Ţara Sfântă au infirmat ipotezele lui Wellhausen despre
vechimea ideilor şi instituţiilor religioase din Vechiul Testament. Însă teologii raţionalişti n-au
renunţat la recunoaşterea originii divine a mesianismului biblic. Aceştia au apelat la alte mărturii
arheologice din vechiul orient şi au susţinui că ideile mesianice eshatologicc din Vechiul
Testament sunt depăşite ca vechime de cele asiro-babiloniene existente în Babilonia şi care au
fost împrumutate de profeţi care le-au aplicat la istoria poporului evreu. Aceste idei au fost
prelucrate de profeţi şi le-au dat un înţeles moral. Tcoria teologilor raţionalişti ignoră faptul că
eshatologia biblică nu are în vedere un cataclism mondial, cum credeau asiro-babilonienii, ci
intervenţia Iui Dumnezeu pentru a ajuta omenirea ca să se îndrepte pe căile desăvârşirii religios-
morale. Meritul acestei teorii este acela de a stopa concepţia lui Wellhausen şi unii teologi
raţionalişti au căutat originea mesianismului biblic în cultul lui lahve, în care evreii prăznuiau
prinlr-o zi specială intronizarea lui lahve. După noua teorie, din ziua intronizării lui lahve, aşa
cum babilonienii preamăreau pe zeul Martine, ar fi luat naştere concepţia eshatologică privind
manifestarea în viitor a lui lahve ca stăpân absolut al lumii şi ca protector special al lui Israel.
Susţinătorii noii teorii fac numai afirmaţii lipsite de argumente reale, deoarece în Vechiul
Testament nu sunt menţiuni despre aşa-zisa sărbătoare a intronizării lui lahve.

pg. 12
 După părerea teologului protestant Sellin, originea mesianismului este pusă în legătură
cu descoperirea de pe muntele Sinai, în care este prezentă ideea despre întemeierea împărăţiei lui
Dumnezeu în lume şi care va fi condusă de un reprezentant dc-al Său. Pentru el, omul primordial
este prototipul lui Mesia, pe care eshatologia ebraică 1-a transformat într-un Mântuitor ce va veni
la plinirea veacurilor. Ceea ce susţine el ar însemna să găsim texte biblice privind aşa-zisul „om
primordial" creat înainte de Adam şi Eva. Ipoteza sa nu este confirmată de literatura religioasă
sau profană a popoarelor din vechiul Orient. De aceea, propunerea lui Sellin nu arc nici un
fundament biblic ori laic şi este curios faptul că el admite existenţa unei tradiţii presinaitice
despre Mesia şi respinge relatările lui Moise cu privire la ideea mesianică în timpul patriarhilor.

Părerea lui Sellin a fost acceptată şi de teologul romano-catolic I. Diirr, cu deosebirea că

acesta susţine originea mesianismului biblic în iahvism. Din acest izvor iahvistic s-ar fi născut
ideea de mijlocitor, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, ca să conducă popoarele şi ulterior
va fi pusă în legătură cu neamul lui David. Acest teolog apusean are o atitudine inconsecventă,
deoarece acceptă actul revelaţiei supranaturale numai pentru izvorul iahvistic, nu şi pentru
mesianismul biblic.

Toate încercările teologilor raţionalişti de a explica originea mesianismului biblic ca un

fenomen natural, fără a ţine seama de revelaţia supranaturală, sunt numai opinii nefundamentate
pe o exegeză clară şi în concordanţă cu adevărul istoric al Sfintei Scripturi. Aceştia nu apelează
la lucrările exegetice ale Sfinţilor Părinţi sau ale teologilor până la apariţia raţionalismului critic
negativ, pentru a constata că toţi susţin originea divină a ideii mesianice.

Mesianismul Vechiului Testament apare ca cea mai fidelă mărturie a păstrării

monoteismului biblic, precum şi cea mai nobilă creaţie a geniului israelit inspirat şi călăuzit de
revelaţia supranaturală. Această idee mesianică a fost descoperită de Dumnezeu în timp şi ea se
încadrează în istoria mântuirii pregătită în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament de
Mântuitorul Hristos, promis ca Izbăvitor al omenirii încă de la căderea proiopărinţilor noştri în
păcat.

Ca şi istoria mântuirii, ideea mesianică cunoaşte etape de dezvoltare. Prima etapă începe
cu proîoevanghelja şi durează până Ia profeţii scriitori. Cea de a doua etapă se întinde în timpul
profeţilor şi până în anul 587 î.Hr., după care urmează cea de-a treia fa/ă. în cele trei etape.

pg. 13
înşiruirea istorică a profeţiilor mesianice ne prezintă decât într-o măsură restrânsă o dezvoltare
progresivă. în sensul că profeţii nu aduc elemente noi care să ducă la o nouă idee mesianică, ci
rămân pe aceeaşi linie tradiţională. Această idee mesianică cunoaşte o varietate de forme ce se
încadrează în timp şi păstrând rădăcinile în istoria şi credinţa monoteistă a lui Israel.

În prima etapă, Dumnezeu descoperă oamenilor promisiunea de a fi ajutaţi de un urmaş

al femeii, pentru a birui puterea celui rău. Această promisiune le dă speranţe într-o biruinţă şi,
mai târziu, Noe prezice că Dumnezeu va intra într-un raport deosebit cu cei din seminţia Sem
(Fac. 9, 25-27), prezicere care se realizează prin alegerea patriarhului Avraam în neamul căruia
se vor binecuvânta toate neamurile (Fac. 12, 3). Inspirat de Dumnezeu, patriarhul Iacob
profeţeşte venirea unui principe din neamul luda care va domni peste cele douăsprezece seminţii
ale lui Israel şi peste toate neamurij£ (Fac. 49. 10). Mai târziu, Moise prooroceşte despre un mare
profet (Deut. 18. 15. 18). fără a prezice instaurarea unei noi împărăţii mesianjee. Autorul
Pentateuhului arată doar că fericirea viitoare a conaţionalilor săi depinde numai de ascultarea şi
împlinirea Legii divine. Abia în timpul lui David, prin proorocul Natan. Dumnezeu descoperă că
dinastia lui va domni în vecinii Regi 7, 12-16). Psalmistul David prooroceşte despre instaurarea
unui Rege mesianic Care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va învinge pe duşmani şi va conduce toate
neamurile (Ps. 2, 7-9; 109, 1-7).

Nepăstrarea unităţii de credinţă a dus la încălcarea îndatoririlor poporului de a sluji

Legea şi această situaţie se răsfrânge prin dezbinarea regatului în două. Poporul aşteaptă acum o
nouă intervenţie a Iui Dumnezeu, uitând de îndemnul lui Moisc de a asculta şi a împlini Legea,
pentru a fi binecuvântat de Dumnezeu şi a fi vrednic de noi descoperiri privind Persoana şi
activitatea lui Mesia. Uitând de obligaţia de a păstra legământul şi a împlini Legea, poporul este
chemat către acestea de profeţi. Ca oameni aleşi de Dumnezeu, profeţii până în anul 587 î.Hr.
(mustră}vehcment poporul şi-i anunţă pedeapsa divină din cauza fărădelegilor sale. în
cuvântările lor, ei subliniază adevărul că israelul credincios va vedea împlinite vechile
promisiuni.privind viaţa cea nouă şi fericită pe care o va instaura în lume regele mesianic.

După anul 587 î.Hr., m înregistrează cea de-a treia etapă, în dezvoltarea şi păstrarea
ideii mesianice. Ceea ce este specific acestes perioade exiliec şi postexilice este faptul că profeţii
nu mai pun pe prim plan mustrările, ci promisiunile în intervenţia lui Dumnezeu pentru ca
Israelul să se Bucure de fericire, iar duşmanii săi să fie pedepsiţi.
pg. 14
 Ideea mesianismului este legată de viziunea profeţilor asupra istoriei în continuă
mişcare. Ei au fost aceia care au preluat şi au dus mai departe, în mod creator, toate ideile care s-
au dezvoltat în Israel pe vremea regilor în procesul tainic numit midraş, iar speranţa mesianică
prinde tot mai mult contur, este personalizată şi va găsi în operele profetice un teren fertil, care
va rodi, aducând multe roade. Acesta este, de fapt, mesianismul biblic oglindit în mişcarea
profetică a Vechiului Testament şi împlinit apoi în Noul Testament..

Vrând, nevrând, mesianismul regal este legat de viziunea profeţilor asupra istoriei în
continuă mişcare. De fapt, ei au fost aceia care au preluat şi au dus mai departe, în mod creator,
toate ideile care s-au dezvoltat în Israel pe vremea regilor. Acest proces tainic se numeşte
midraş. Speranţa mesianică prinde tot mai mult contur, ea este personalizată şi va găsi în operele
profetice un teren fertil, care va rodi, aducând multe roade. Acesta este, de fapt, mesianismul
biblic oglindit în mişcarea profetică.

După moartea lui Solomon (931 î.Cr.), dinastia iudaică instituită de regele David este
respinsă de un număr de unsprezece triburi Doar un singur trib, cel al lui Iuda, va deveni de acum
încolo garantul vechilor profeţii şi, în acelaşi timp, al activităţilor de la Templul de la Ierusalim 1.
Profeţii sunt aceia care dau un trup credinţei, o fac vie, evidentă, vorbind despre un Mesia, un
Dumnezeu care intră în concretul uman, în plenitudinea istoriei umane. Mesajul profetic este
acela care progresiv realizează această „întrupare” a credinţei utilizând gradat: regele, templul şi
Ierusalimul ca semne de credinţă şi sfinţenie, ca puncte de elevaţie a spiritualizărilor succesive
ale religiei ebraice, ca o pregătire pentru venirea lui Mesia.2

Cu mici excepţii, Monarhia, va slăbi treptat atât pe plan politic, cât, mai ales, pe plan
religios. La acestea se adaugă şi unele pericole externe, precum şi lupta dintre triburi şi năzuinţa
lor firească pentru întâietate politică şi religioasă. În timp ce m I. „Plinirea vremii"

Împlinirea profeţiilor mesianice se realizează la „Plinirea vremii”. Expresie paulină,

„plinirea vremii" (to plerōma tou chronou Gal 4, 4) desemnează timpul venirii
Răscumpărătorului promis, moment care a fost profeţit încă din Vechiul Testament 3. De fapt,

1
Cf. 1 Rg. 12, 1-33.
2
Cf. N. NEAGA, „Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor mesianice”, în Anuarul
Academiei Teologice Andreiane, nr. XX (1943-1944), Tipogr. Arhidiecezană, Sibiu, 1944, 28.
3
Aşa cum se ştie iudeii, în general, nu L-au primit pe Hristos, de aceea în iudaism el este încă aşteptat.
Talmudul cuprinde multe referinţe la Mesia. Există doar un singur doctor al Talmudului, Hillel, care a trăit în
pg. 15
începând cu cartea Facerea şi până la ultima carte canonică (Maleahi), profeţiile privind venirea
lui Mesia, străbat ca un fir roşu tot Vechiul Testament 4. Ele ne dau multe informaţii cu privire la
venirea lui Mesia, la atribuţiile sale, la împărăţia sa etc.

Trebuie precizat faptul că încă de la începutul Vechiului Testament, după căderea

primilor oameni, cartea Facerii notează promisiunea făcută de Dumnezeu: „Duşmănie voi pune
între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei
înţepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Astfel, istoria omenirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca
o istorie a nădejdii.

Prin profeţi avem de a face cu puncte de „coagulare” ale istoriei umane, de

fundamentare a centralităţii cosmice a lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, în sensul în care un
sfânt Maxim Mărturisitorul, de exemplu, vorbeşte5. Astfel, avem de a face nu cu o respingere a
lumii, ci cu o reconciliere cu ea, cu considerarea ei ca spaţiu al teofaniei, căci după profeţi nu
doar timpul, dar şi spaţiul, urbi et orbi, devin momente privilegiate ale întâlnirii cu Dumnezeu.

Încă de la început este aşteptat un Răscumpărător. Acelaşi lucru îl putem spune despre
istoria poporului Israel, pe care o putem vedea, încă de la început, ca o istorie a făgăduinţei (Fac.
12, 2-3)6. Speranţa mesianică va fi întreţinută de profeţiile mesianice pe toată perioada Vechiului
Testament.

Ca un corespondent vechitestamentar al expresiei pauline (Gal 4, 4), deşi nu este vorba

despre o expresie, am putea socoti profeţia din Dan. 9, 24-26. Venirea lui Mesia va fi timpul
când se vor împlini vedenia şi proorocia.

Anunţarea venirii lui Mesia, a „plinirii vremii", a împlinirii celor profeţite, se face în
textele profetice, în special prin aşa numitul perfect profetic. Aşa cum se ştie, semiţii nu au
sec. IV, care nu-L mai aşteaptă pe Mesia, întrucât: „Mesia i-a fost dat de acum (Is.raelului) în zilele lui
Ezechia" (Sanh., 98b). Este desigur o excepţie. Cf. A. Cohen, Talmudul, trad. C. Litman, Ed. Hasefer, Buc.
1999, p. 456.
4
Găsim profeţii mesianice şi în cărţile necanonice. De exemplu: în cartea Tobit am putea lua în calcul: vestirea
fericirii Ierusalimului (13, 10-16), convertirea păgânilor (14, 8); în cartea Baruh: chemarea Ierusalimului la
bucurie (4, 36-59); în cartea Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah (Eclesiasticu): înţelepciunea cea necreată (24),
regatul mesianic din casa lui David (45, 34); în cartea I Macabei: aşteptarea profetului (4, 46), Profetul
credincios (14, 41) etc. (Cf. Pr. Prof. Athanasie Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2004, p. 266).
5
Cf. I. BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, 290.
6
Cf. Hans Schwarz, op. cit., p. 49; în acest sens a se vedea şi: J. Van der Ploeg, „L'esperance dans L'Ancien
Testament", în Revue Biblique, tom LXI, 4, 1954, p. 481-507.
pg. 16
raportat, în flexiunea verbului, acţiunea la cele trei timpuri: prezent, trecut şi viitor. Modul
indicativ are în limba ebraică două timpuri: perfectul şi imperfectul. Perfectul ebraic poate fi
tradus prin perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca perfectul, viitorul sau prezentul. Se
traduce cu viitorul simplu „atunci când lucrarea se va înfăptui şi se consideră ca realizată în acel
moment (perfectul profetic)... "7. Aşa avem: viaţa (şi va ieşi) (Is.. 11, 1) vekārati (şi voi încheia)
(Iez 37, 26-27) etc.

Acest viitor profetic este completat de unele expresii precum: beacharit haiomim (în
vremurile cele de pe urmă sau la sfârşitul zilelor) (Is.. 2, 2), şi ācharei kēn (după aceea) (Ioil 3,
1), bāet (în vremea aceea) (Ier. 3, 17), hinne(h) iāmim bāim (iată, vin zile) (Ier. 33, 14), etc.
Unele dintre acestea, deşi par a se referi la sfârşitul lumii, se aplică la vremea sosirii lui Mesia.

Nici viitorul profetic, şi nici expresiile, precum cele de mai sus, cu care încep unele
dintre profeţiile mesianice, nu intenţionează să fixeze exact, în timp, venirea lui Mesia 8. (O
excepţie poate fi profeţia lui Daniel (9, 24-26), dar şi aici calcularea s-a făcut în mod diferit.
Textul face parte din cele aşa numite „apocaliptice", iar apocaliptica iudaică ştim că operează cu
cifre cărora li se dă o valoare simbolică). Acest lucru, în primul rând, pentru că nu îi este dat
omului să cunoască dinainte momentele din iconomia mântuirii (Mt. 24, 36; Mc. 13, 32), iar pe
de altă parte Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate, iar pregătirea omenirii pentru aceste
momente ţine de folosirea acesteia (II Pt. 3, 12).

Dacă privim textele care vorbesc despre venirea lui Mesia şi a împărăţiei Sale, din punct
de vedere cronologic, al momentelor din istoria poporului Israel, în care ele s-au scris, putem
spune că ele sunt, de foarte multe ori, în legătură cu momente de decădere sau restrişte pe care
le-au trăit evreii. În momentele de criză din Israel, Dumnezeu intervine şi anunţă venirea
Răscumpărătorului (de pildă: la moartea lui Moise, Dumnezeu promite un alt „Prooroc" - Deut.
18, 15. 18; sau profeţiile proorocilor: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel făcute puţin înaintea, şi în
timpul robiei babiloniene, etc.). În ceea ce priveşte speranţa unei restaurări a împărăţiei lui
David, această idee apare mai pregnant în timpul şi după robia babiloniană 9. Acest lucru ne poate
sugera că decăderea morală şi restriştea ajunse la apogeu, ar putea constitui semne ale apropierii
7
Cf. Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Limba ebraică biblică, EIBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 87.
8
În unul din tratatele Talmudului numit Sanhedrin, se spune că Mesia va sosi atunci când lumea va fi în
întregime bună sau rea. Cf. art. „Mesia", din Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, trad. de Viviane Prager, C.
Litman, Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer, Bucureştii, 2001, p. 510.
pg. 17
„plinirii vremii". Pe de altă parte, unele texte ne anunţă, cum vom vedea, că venirea lui Mesia va
fi pregătită de un Înaintemergător, lucru care s-ar constitui într-un alt „semn" al venirii lui Mesia.

Dacă profeţiile Vechiului Testament nu ţin să ne ofere o dată exactă a venirii lui Mesia,
în schimb, ele ne oferă o sumedenie de informaţii despre: originea şi naşterea Sa, rolul Său,
împărăţia Sa, patima Sa etc. Acestea sunt elementele vechitestamentare ale „plinirii vremii", pe
care vom încerca să le sintetizăm şi să le analizăm în cele ce urmează.

PARTEA I

9
Vezi August Freiherrn von Gall, BASILEIA TOU THEOU, Eine Religiongeschichtliche Studie Zur
Vorkirchlichen Eschatologie, Carl Winter's Universitätsbuchhandlung, Heilderberg, 1926, p. 250.
pg. 18
 CAP. I

I. ÎMPLINREA PROFEŢIILOR MESIANICE LA „PLINIREA VREMII”.

Împlinirea profeţiilor mesianice se realizează la „Plinirea vremii”. Expresie paulină,

„plinirea vremii" (to plerōma tou chronou Gal 4, 4) desemnează timpul venirii
Răscumpărătorului promis, moment care a fost profeţit încă din Vechiul Testament 10. De fapt,
începând cu cartea Facerea şi până la ultima carte canonică (Maleahi), profeţiile privind venirea
lui Mesia, străbat ca un fir roşu tot Vechiul Testament 11. Ele ne dau multe informaţii cu privire la
venirea lui Mesia, la atribuţiile sale, la împărăţia sa etc.

Trebuie precizat faptul că încă de la începutul Vechiului Testament, după căderea

primilor oameni, cartea Facerii notează promisiunea făcută de Dumnezeu: „Duşmănie voi pune
între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei
înţepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Astfel, istoria omenirii ne este prezentată ca o istorie în aşteptare, ca
o istorie a nădejdii. Încă de la început este aşteptat un Răscumpărător. Acelaşi lucru îl putem
spune despre istoria poporului Israel, pe care o putem vedea, încă de la început, ca o istorie a
făgăduinţei (Fac. 12, 2-3)12. Speranţa mesianică va fi întreţinută de profeţiile mesianice pe toată
perioada Vechiului Testament.

Ca un corespondent vechitestamentar al expresiei pauline (Gal 4, 4), deşi nu este vorba

despre o expresie, am putea socoti profeţia din Dan. 9, 24-26. Venirea lui Mesia va fi timpul
când se vor împlini vedenia şi proorocia.
10
Aşa cum se ştie iudeii, în general, nu L-au primit pe Hristos, de aceea în iudaism el este încă aşteptat.
Talmudul cuprinde multe referinţe la Mesia. Există doar un singur doctor al Talmudului, Hillel, care a trăit în
sec. IV, care nu-L mai aşteaptă pe Mesia, întrucât: „Mesia i-a fost dat de acum (Is.raelului) în zilele lui
Ezechia" (Sanh., 98b). Este desigur o excepţie. Cf. A. Cohen, Talmudul, trad. C. Litman, Ed. Hasefer, Buc.
1999, p. 456.
11
Găsim profeţii mesianice şi în cărţile necanonice. De exemplu: în cartea Tobit am putea lua în calcul: vestirea
fericirii Ierusalimului (13, 10-16), convertirea păgânilor (14, 8); în cartea Baruh: chemarea Ierusalimului la
bucurie (4, 36-59); în cartea Înţelepciunea lui Iisus fiul lui Sirah (Eclesiasticu): înţelepciunea cea necreată (24),
regatul mesianic din casa lui David (45, 34); în cartea I Macabei: aşteptarea profetului (4, 46), Profetul
credincios (14, 41) etc. (Cf. Pr. Prof. Athanasie Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2004, p. 266).
12
Cf. Hans Schwarz, op. cit., p. 49; în acest sens a se vedea şi: J. Van der Ploeg, „L'esperance dans L'Ancien
Testament", în Revue Biblique, tom LXI, 4, 1954, p. 481-507.
pg. 19
 Anunţarea venirii lui Mesia, a „plinirii vremii", a împlinirii celor profeţite, se face în
textele profetice, în special prin aşa numitul perfect profetic. Aşa cum se ştie, semiţii nu au
raportat, în flexiunea verbului, acţiunea la cele trei timpuri: prezent, trecut şi viitor. Modul
indicativ are în limba ebraică două timpuri: perfectul şi imperfectul. Perfectul ebraic poate fi
tradus prin perfectul compus, perfectul simplu, mai mult ca perfectul, viitorul sau prezentul. Se
traduce cu viitorul simplu „atunci când lucrarea se va înfăptui şi se consideră ca realizată în acel
moment (perfectul profetic)... "13. Aşa avem: viaţa (şi va ieşi) (Is.. 11, 1) vekārati (şi voi încheia)
(Iez 37, 26-27) etc.

Acest viitor profetic este completat de unele expresii precum: beacharit haiomim (în
vremurile cele de pe urmă sau la sfârşitul zilelor) (Is.. 2, 2), şi ācharei kēn (după aceea) (Ioil 3,
1), bāet (în vremea aceea) (Ier. 3, 17), hinne(h) iāmim bāim (iată, vin zile) (Ier. 33, 14), etc.
Unele dintre acestea, deşi par a se referi la sfârşitul lumii, se aplică la vremea sosirii lui Mesia.

Nici viitorul profetic, şi nici expresiile, precum cele de mai sus, cu care încep unele
dintre profeţiile mesianice, nu intenţionează să fixeze exact, în timp, venirea lui Mesia 14. (O
excepţie poate fi profeţia lui Daniel (9, 24-26), dar şi aici calcularea s-a făcut în mod diferit.
Textul face parte din cele aşa numite „apocaliptice", iar apocaliptica iudaică ştim că operează cu
cifre cărora li se dă o valoare simbolică). Acest lucru, în primul rând, pentru că nu îi este dat
omului să cunoască dinainte momentele din iconomia mântuirii (Mt. 24, 36; Mc. 13, 32), iar pe
de altă parte Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libertate, iar pregătirea omenirii pentru aceste
momente ţine de folosirea acesteia (II Pt. 3, 12).

Dacă privim textele care vorbesc despre venirea lui Mesia şi a împărăţiei Sale, din punct
de vedere cronologic, al momentelor din istoria poporului Israel, în care ele s-au scris, putem
spune că ele sunt, de foarte multe ori, în legătură cu momente de decădere sau restrişte pe care
le-au trăit evreii. În momentele de criză din Israel, Dumnezeu intervine şi anunţă venirea
Răscumpărătorului (de pildă: la moartea lui Moise, Dumnezeu promite un alt „Prooroc" - Deut.
18, 15. 18; sau profeţiile proorocilor: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel făcute puţin înaintea, şi în
timpul robiei babiloniene, etc.). În ceea ce priveşte speranţa unei restaurări a împărăţiei lui
13
Cf. Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Limba ebraică biblică, EIBMBOR,
Bucureşti, 1996, p. 87.
14
În unul din tratatele Talmudului numit Sanhedrin, se spune că Mesia va sosi atunci când lumea va fi în
întregime bună sau rea. Cf. art. „Mesia", din Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, trad. de Viviane Prager, C.
Litman, Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer, Bucureştii, 2001, p. 510.
pg. 20
David, această idee apare mai pregnant în timpul şi după robia babiloniană 15. Acest lucru ne
poate sugera că decăderea morală şi restriştea ajunse la apogeu, ar putea constitui semne ale
apropierii „plinirii vremii". Pe de altă parte, unele texte ne anunţă, cum vom vedea, că venirea lui
Mesia va fi pregătită de un Înaintemergător, lucru care s-ar constitui într-un alt „semn" al venirii
lui Mesia.

Dacă profeţiile Vechiului Testament nu ţin să ne ofere o dată exactă a venirii lui Mesia,
în schimb, ele ne oferă o sumedenie de informaţii despre: originea şi naşterea Sa, rolul Său,
împărăţia Sa, patima Sa etc. Acestea sunt elementele vechitestamentare ale „plinirii vremii", pe
care vom încerca să le sintetizăm şi să le analizăm în cele ce urmează.

II. TEXTE MESIANICE DIN CARTEA FACEREA

(3,15; 9,25-27; 12, 2-3; 18,18; 22,17-18; 26, 4; 28,14; 32,13; 49,10)

Unitatea Pentateuhului are la bază trei idei principale privind promisiunea mesianică,
separarea poporului Israel de alte neamuri şi dreptul divin şi istoric al acestuia asupra
Canaanului. în fruntea lor se alia .ideea mesianică care traversează întreaga istorie
vechitestamentară, începând de la căderea primilor oameni în păcat şi până la împlinirea ei în
Persoana Mântuitorului 1 Iristos. Prima făgăduinţă mesianică a fost anunţată de Dumnezeu
îndată ce Adam şi Eva s-au îndepărtat de Creatorul lor şi ea pune în lumină bunătatea şi
dragostea divină, care îl înconjoară pe om chiar dacă el a păcătuit. Prin această promisiune.
Dumnezeu îşi manifestă voinţa Sa de a-i ajuta pe primii oameni şi a strecura în inimile lor
nădejdea de a se reîntoarce la viaţa paradisiacă şi a reintrajn bune raporturi cu Dumnezeu ca să
dobândească mântuirea din robia păcatului. Neascultarea lor le-a adus, aşa cum i-a prevenit
Dumnezeu, moartea trupului şi înrobirea sufletului pe care numai Cel Atotputernic îl va elibera
prin întruparea Fiului Său, numit în Protoevanghelie ca unul dintre urmaşii femeii, Care va birui
puterea diavolului.

15
Vezi August Freiherrn von Gall, BASILEIA TOU THEOU, Eine Religiongeschichtliche Studie Zur
Vorkirchlichen Eschatologie, Carl Winter's Universitätsbuchhandlung, Heilderberg, 1926, p. 250.
pg. 21
 Încălcarea poruncii divine a avut consecinţe grave asupra primilor oameni, întrucât au
pierdut harul dumnezeiesc, necesar în câştigarea nemuririi trupului şi dreptul de a se înfrupta din
bunătăţile raiului în care el îşi câştiga existenţa printr-o muncă uşoară, neistovitoare, spre
deosebire de cea de după alungarea lor din el. Autorul moral al acestui pâcat care se transmite
tuturor urmaşilor protopărinţilor noştri fiind diavokil, Dumnezeu nu-i blesteamă, aşa cum 1-a
blestemat pe ispititorul lor, ci le dă speranţa în salvarea lor din această stare deplorabilă. De
aceea, după căderea lor, Adam şi Eva primesc vestea izbăvirii lor de sub puterea diavolului,
făgăduinţă care mai târziu, se va păstra în toată puritatea ei numai în sânul poporului Israel, pe
calea revelaţiei supranaturale. Pe această cale se descoperă Persoana şi activitatea viitorului
izbăvitor al omenirii, Care va fi Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Pentru a păstra trează şi nealterată
ideea mesianică, Dumnezeu a ales pe poporul Israel şi, în acest scop, i s-a dat spre stăpânire ţara
Canaanului, unde va fi pregătit în vederea primirii Iui Mesia. Cu acest popor Dumnezeu a
încheiat un Legământ pe care israeliţii îşi iau angajamentul de a-1 respecta, iar Dumnezeu le
făgăduieşte purtarea Sa de grijă faţă de ci. între aceste făgăduinţele înscriu şi profeţiile mesianice
despre venirea lui Mesia şi întemeierea împărăţiei Sale, ca stare prosperă pentru Israel.

În Pentateuh sunt menţionate următoarele texte mesianice: Protoevanghdm (Fac. 3, 15),

binecuvântarea luj Noe (Fac. 9, 25-27), făgăduinţele divine făcute patriarhilor Avraam, Isaac şi
Iacob (Fac. 12, 2-3; 18, 18; 22, 17-18; 26, 4; 28, 14; 32, 12), profeţia lui Iacob despre
împăciuitorul (Silo, Fac. 49, 10), steaua Iui Iacob (Num. 24, 17) şi Profetul cel Mare (Deut. 18,
15,18). Cele mai multe profeţii mesianice sejilă în cartea Facerea.

a) PROTOEVANGHELIA (Fac. 3, 15)

pg. 22
 Textele mesianice din Vechiul Testament încep cu Protoevanghelia, care este cea mai
veche din punct de vedere cronologic. Ea a fost rostită imediat după căderea Iui Adam şi a Evei
în păcat şi în urma sentinţei de condamnare a ispititorului lor, care este blestemat şi anunţat că
duşmănia dintre el şi femeie se va sfârşi cu victoria asupra Iui a unuia dintre descendenţii
acesteia.

Cuprinsul profeţiei mesianice este următorul : „Duşmănie voi pune între tine şi între
femeie, între sămânţa la şi sămânţa ei; acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul". El a
fost recunoscut ca o făgăduinţă divină asupra lui Mesia, atât de Sfinţii Părinţi, cât şi de teologi
până în secolul al XlV-lea.

După această dată, i-a fost contestată de unii teologi vechimea, iar alţii au trecut cu
vederea caracterul său mesianic.

În perioada patristică, textul a primit numele de „vestea cea bună" sau Protoevanghelie
(Tertuliau), întrucât prin ea Dumnezeu anunţă omenirea despre cele ce se vor întâmpla în viitor.
Aceasta este vestea cea bună a mântuirii şi fericirii veşnice în care oamenii îşi vor pune nădejdea.
Cu ea începe speranţa mântuirii şi a împăcării oamenilor cu Dumnezeu prin Mesia - Iisus llristos.
Fiul lui Dumnezeu.

Prima veste bună este în legătură cu pedeapsa pe care o merită diavolul, autorul moral
sau indirect al păcatului săvârşit de Adam şi Eva. Sentinţa divină se îndreaptă împotriva
diavolului care a luat chipul şaipelui, animal creat de Dumnezeu ca să fie sub stăpânirea omului,
slujindu-1 spre bine, nu spre rău. Această hotărâre divină are în vedere mai mult pe cel ce a sedus
pe Adam şi Eva, adică pe ispititorul care s-a folosit de acest animal iraţional, ca să-i amăgească.

În urma rostirii sentinţei de condamnare a şaipelui, care va fi umilit prin mâncarea din
pulberea pământului ca simbol al înjosirii din cauza participării la comiterea păcatului,
Dumnezeu stabileşte raportul care va fi de acum muiute intre oameni şi diavol. După comiterea
păcatului, raportul dintre oameni şi şarpe (diavol) va fi de duşmănie continua, ce se va sfârşi cu
biruinţa celor ispitiţi de el.

Înţelesul propriu-zis al profeţiei mesianice îl formează făgăduinţa divină dată lumii

păcătoase în lupta ei contra diavolului, pe car îl va birui şi astfel va realiza împăcarea ei cu

pg. 23
Dumnezeu. Profeţia începe cu conjuncţia coordonatoare „şi", prin care se face legătura cu textul
precedent despre bleste-marea şarpelui şi în continuarea acesteia urmează textul propriu-zis cu
sens mesianic. În ea diavolul este anunţat că el, ca autor moral al păcatului, va fi într-o duşmănie
permanentă cu omul, ai cărui descendenţi se vor împotrivi continuu răului reprezentat de .şarpe.
între cele două părţi se va declanşa o luruă continuă, în care diavolul va aduce multe neplăceri
oamenilor, iar aceştia, în cele dm urmă, îl vor învinge, deoarece vor reuşi să-i zdrobească capul.

Din textul mesianic rezultă că şarpele este un adversar al lui Dumnezeu şi care
îndeamnă pe oameni la nesupunere faţă de porunca divină. El nu este un animal obişnuit,
deoarece aghiograful îl prezintă într-un raport de egalitate cu bărbatul şi de superioritate faţă de
femeie. Faptul că Moise articulează substantivul „şarpe", despre care, la începutul aceluiaşi
capitol cu profeţia mesianică, ne spune că era cel mai şireţ dintre toate animalele (Fac. 3, I), ne
face să credem că această vieţuitoare nu este o fiinţă obişnuită, ci una demonică, un duh rău,
potrivnic lui Dumnezeu şi oamenilor. Ţinând seama de acest mod de exprimare specific limbii
ebraice, teologii au văzut totdeauna în şarpe pe diavol, duhul cel viclean, care caută prin vicleşug
să denatureze adevăratul sens al poruncilor divine şi să-1 determine pe om să le nesocotească. De
fapt, în una din cărţile Vechiului Testament se spune clar că şarpele este diavolul din pizma
căruia a intrat moartea în lumeji cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască (Înţel, lui
Solomon 2, 24). Sau în cartea Iov, diavolul este prezentat ca duşman înverşunat al omului. În
Noul Testament, se întâlneşte aceeaşi identificare „şarpele cel de demult care se cheamă diavol şi
satana cel ce înşeală toată lumea" (Apoc. 12, 9; 20, 3).

Având în vedere exegeza patristică, teologii ortodocşi şi, în marea majoritate, apuseni,
învaţă că şarpele din această profeţie mesianică este real şi ci serveşte ca un instrument său un
reprezentant prin care a acţionat diavolul. în acest context, sunt edificatoare cuvintele Sfântului
loan Gură de Aur, care spune că „diavolul Fa amăgit pe Adam" (În. Gen, 7, P.G. t. 54, col. 612)
sau afirmaţia lui Procopiu de Gaza: „şarpele înseamnă diavolul" (În. Gen. liber. II, cap, XIV,
P.L., t. 34, col. 206).

După Teodoret de Cir, şarpele a fost un instrument (organon) al duşmanului adevărului,

adică al diavolului (În. Gen. cap. 3, întreb. 32; P.G. t. 80, col. 129).

pg. 24
 Teologii raţionalişti, respingând istoricitatea celor relatate de Moise în cartea facerea,
consideră că profeţia mesianică are la bază nişte mituri sau fabule vechi folosite cu scopul de a
prezenta originea răului în lume. După ei, şarpele nu este decât o figură mitică, un demo'irsau
reptilă, aşa cum şi-1 închipuiau asiro-babilonienii, care a sedus în greşeală pe primii oameni.
Opinia lor nu este rezonabilă, deoarece Dumnezeu nu a descoperit oamenilor nişte mituri care
sunt o deformare a adevărului. La fel de exagerată este şi părerea lui Filon Alexandrinul, după
care şarpele ar fi doar un simbol al gândurilor păcătoase care încolţesc în mintea omului. El
consideră şarpele numai ca expresie a poftelor din inima omului. La fel de eronată este şi
afirmaţia lui Iosif Flavius (Antichităţile iudaice I, 1, 4) şi a autorului cărţilor jubilee că şarpele
din paradis era un animal inteligent, dotat cu darul vorbirii.

Relatarea lui Moise despre ispitirea primilor oameni de către diavol este confirmată de
credinţele popoarelor din antichitate care se temeau de existenţa spiritului rău reprezentat prin
şarpe. Religia vechilor perşi vorbeşte de principiul râului - Ahriman - care s-a folosit de demoni
pentru a introduce suferinţa şi păcatul în lume. Asiro-babilonienii regretă că planta miraculoasă a
tinereţii n-a rămas în posesia lui Ghilgameş, întrucât i-a fost furată de şarpe.

Din textul profeţiei mesianice aflăm că în lupta împotriva diavolului este angajată
femeia^ care în contextul celor menţionate de Moise, se referă la Eva şi descendenţii acesteia,
întrucât aghiograful a folosit substantivul articulat, înseamnă că ci a avut în vedere o persoană
deosebită, pe care exegeţii o identifică cu Eva sau fecioara Măria. Cei ce identifică cuvântul
,,femeia" cu Eva se tiu mai mult de relatarea strictă a contextului, iar cei ce o văd aici pe Fecioara
Măria au în vedere caracterul mesianic al profeţiei. Din „sămânţa" acestei femei a viitorului,
Fecioara Măria, Se va naşte Mântuitorul Hristos. Ca să împace cele două interpretări, cea de-a
doua fiind întâlnită Ia Sfinţii Părinţi, unii exegeţi socotesc că termenul ebraic „hae'işşah" în sens
literal se referă la Fva şi în sens spijiuial are în vedere pe Fecioara Măria. Teologii romano-
catolici susţin că „femeia" din această profeţie este tot Fecioara Măria, deoarece în traducerea
Vulgata pronumele ebraic, persoana a 3-a masculin, este redat prin „ipsa" = aceea.

În lupta cu diavolul este angajată (numai femeia pe care ispititorul a determinat-o să

încalce porunca dumnezeiască şi să mănânce din pomul oprit. Ea a comis păcatul considerând că
fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului îi va fi de folos şi uită că prin aceasta va pierde
posibilitatea nemuririi trupului. Dacă prin ea păcatul a intrat în lume, se cuvenea, în numele
pg. 25
dreptăţii divine, ca tot prin ea să se şteargă această vină, intervenind în acest scop Dumnezeu şi
promiţându-i întruparea Fiului Său, pentru ca urmaşii săi să dobândească mântuirea şi fericirea
veşnică. De aceea, ea va avea şi în viilor aceeaşi menire de a fi maica vieţii. Din cauza păcatului
ea va fi considerată cu timpul de bărbat drept o fiinţă slabă şi inferioară acestuia în perioada
sclavagistă, când soţul avea dreptul total asupra existenţei sale. Acest lucru se desprinde şi din
numele care i s-a dat, acela de „femeie", (işşah), care derivă dintr-un radical ce înseamnă „a fi
slab;' şi se deosebeşte de cel al bărbatului care stă în legătură cu verbul „a fi tare". Din textul
scripturistic nu rezultă această diferenţiere, pentru că Dumnezeu a făcut după chipul său bărbat şi
femeie (Fac. 1, 27) şi prin profetul DaniiI se descoperă numele lui Mesia de „Fiul Omului" (bar
enaş, Dan. 7,13), care stă în legătură cu termenul de femeie, nu cu cel de bărb aj. Raportul de
egalitate dintre ei va fi tulburat din cauza poligamiei, care este o formă detestabilă a păcatului, de
aceea în vechime, femeia cunoaşte o situaţie umilitoare, neglijându-se contribuţia ei la împlinirea
actului mântuirii. În lumina acestei profeţii mesianice, se vede aportul său în lupta contra
diavolului, duşmanul fericirii nu numai al ei, ci şi al bărbatului, promisiunea divină prevestind
rolul ei în istoria mântuirii şi acest adevăr privind rostul său în hune îl confirmă perioada
matriarhatului, urmată de cea a patriarhatului.

Cu Fva a fost declanşată duşmănia între ea şi şarpe şi această luptă va fi continuată de

urmaşii săi, aşa cum indică cuvântul ebraic „sămânţă" (zere) care are şi sens colectiv. Păcatul nu
a anulat binecuvântarea divină de a se înmulţi, ceea ce confirmă cuvântul „sămânţă" cu care se
acordă pronumele personal masculin, persoana a treia singular. Utilizarea formei pronominale la
singular, respectată şi de traducătorii Septuagintei, ne arată că autorul sfânt a avut în vedere un
urmaş deosebit de parte bărbătească al acesteia, care va fi Mesia, hi Septuaginta însă, acordul nu
se mai face cu substantivul „sămânţă" care este de genul neutru. Până în secolul al V-lea, când s-
a generalizat forma „ipsa", în unele ediţii ale Vulgatei şi la scriitorii latini (Sf. Ciprian şi
Tertulian) se foloseşte pronumele personal masculin care corespunde cu textul ebraic şi cel
grecesc. Acest pronume se acordă cu verbul „a zdrobi, a înfăşură, a acoperi" (şut) şi prin el se
arată că un urmaş al femeii va învinge puterea diavolului. Din istoria biblică vechi-testamentară,
cunoaştem că nici un descendent de parte bărbătească nu a îndeplinit această misiune dificilă în
afara de Mesia pieziş de profeţi, ca Persoană deosebită trimisă de Dumnezeu în lume, ca să
instaureze starea de fericire şi prosperitate materială şi spirituală a omenirii.

pg. 26
 Ca şi traducătorii Septuagintei şi targumele aramaice (Onkelos, Ionatan, ierusalimitean)
respectă originalul ebraic al pronumelui personal pe care îl raportează la cuvântul „sămânţă",
adică la urmaşii femeii. Această formă pronominală se referă la un bărbat al viitorului. Care, deşi
nu este numit Mesia, se poate subînţelege, întrucât numai prin El omenirea va inv.nge puterea
diavolului. Momentul victoriei nu este menţionat în profeţie şi având în vedere forma verbală a
imperfectului, cel care marchează acţiunea lui Mesia, el va avea Ioc în viitor.

În textul ebraic, se foloseşte acelaşi verb ,,şuf pentru acţiunea lui Mesia şi a duşmanului
omenirii, primul zdrobind capul şarpelui, cel de-al doilea zdrobind călcâiul. În Vulgata se
foloseşte pentru primul sens verbul „a sfărâma", iar pentru al doilea „a pândi". Apropiată de
sensul original'este traducerea romanească prin „a zdrobi" şi „a înţepa".

Din cuprinsul Protoevangheliei care este o profeţie direct şi implicit mesianjcă,

constatăm că nici Mesia şi nici satana nu sunt menţionaţi, însă numele lor se include, pentru
primul Tn urmaşii Evei, iar pentru al doilea între cei ce vor să nimicească omenirea. Aceste
omiteri nu umbresc caracterul mesianic al profeţiei confirmat atât de targumele aramaice, cat şi
de scrierile patristice. În acest context, targumele afirmă că urmaşii femeii vor fi ajutaţi de
Dumnezeu în zilele din urmă când va veni Mesia, iar Sfinţi, Părinţi spun că unul din descendenţii
femeii va ii de origine divină, Care va lupta împotriva diavolului şi-1 va învinge. După Sf. Irineu
(Adv Haer. P.G. t. 7, col. 967), în textul Protoevanghelici, se profeţeşte biruinţa lui Hristos, Fiul
Măriei, împotriva diavolului.

Prin urmare, în Protoevanghelie se descoperă îndatorirea omenirii de a lupta împotriva

diavolului care a sedus în păcate Adam şi Eva îndepărtându-i de la ascultarea de Dumnezeu, şi
facandu-i sa piardă harul dumnezeiesc. Că în lupta contra duhului rau oamenii voi fi ajutaţi de
Dumnezeii şi până ia sfârşit, cu ajutorul lui Mesia, vor ieşi biruitori. Până la biruinţa /mala
datorată întrupării Regelui mesianic, diavolul se va opune cu multa îndârjire şi omenirea va avea
de suferit mult din partea lui. Mesia va aduce biruinţa definitivă asupra duşmanului omenirii.

pg. 27
 b) BINECUVÂNTAREA LUI NOE (Fac. 9, 25-27)

În traducere românească, textul profeţiei este următorul : „A zis: Blestemat să fie

Canaan! Robul robilor să fie fraţilor săi. Apoi a zis: binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui
Sem; iar Canaan să-i fie rob. Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiascâ acesta în
corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie slugă".

Cel de-al doilea text mesianic cuprinde cuvintele lui Noe, rostite după ce fiul său. Ham,
s-a arătat necuviincios faţă de el, iar ceilalţi fraţi. Seni şi lafet, au dovedit respect şi bună
cuviinţă, chiar în momentul când el se ameţise din cau/a tăriei vinului pe care nu o cunoscuse
după potop. Aceste cuvinte reprezintă o profeţie mesianică pentru întreaga omenire şi un
testament pentru urmaşii lui Noe.

Binecuvântarea lui Noe cuprinde trei părţi: un blestem rostii împotriva necuviinţei lui
Ham şi două binecuvântări către Sem şi lafet, prin care li se prezice un viitor strălucit prin
purtarea de grijă a Iui Dumnezeu.

Având în vedere contextul profeţiei, blestemul nu a fost rostit asupra lui Ham. vinovat
de eomportarea ireverenţioasă, ci asupra fiului său Canaan. Din cauza lipsei de cuviinţă. Ham
merita să fie blestemat, deoarece avea îndatorirea să-şi cinstească părintele, om credincios şi
temător faţă de Dumnezeu, datorită căruia şi-a salvat viaţa de la pieire prin polo]), Blestemul
constă în coborârea liiilui său ia cei mai josnică stare pentru un om, sclavia, care înseamnă
umilirea şi supunerea totală faţă de fraţii săi.

În originalul ebraic, ca şi în cel grecesc, în locul lui Ham apare numele lui Canaan, fapt
ce a dat naştere la comentarii. După unii teologi, iniţial originalul a avut numele lui Ham şi mai
târziu el a fost înlocuit prin Canaan de către evrei, care au intrat în Ţara Sfântă şi au văzut
imoralitatea canaaneilor moştenită de la strămoşul lor (Fac. 10, 15-18). Această propunere se
bazează, probabil, pe o tradiţie veche ia care se referă şi Origen (în Gen., P.G. 1.12, col. 108),
după care Canaan a văzut primul trupul gol al lui Noe şi acesta a anunţat pe tatăl său Ham, care,
la rândul său, a făcut cunoscut fraţilor săi, Sem şi Iafet. Aflând de fapta nepotului său, Noe 1-a
blestemat fără intenţia de a aduce vreun prejudiciu şi celorlalţi fii ai acestuia.

pg. 28
 Prin această tâlcuire, comentatorii cred că dau un răspuns potrivit cu privire Ia
schimbarea celor două nume şi consideră că primul vinovat în descoperirea goliciunii iui Noe a
fost Canaan, care a făcut cunoscut lucrul acesta şi tatălui său.

Interpretând acest text, unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sf. loan Gură de Aur,
Omilia 29 l'a Facere; Sf. Ambrozie al Milanului, De Noe et Arca, 32; Teodoret de Cir, Coment.
la Facere, 58 şi Fer. Augustin, De Civitate Dei, 16,1) afirmă că textul original avea numele lui
Canaan, pentru a fi pedepsit tatăl în persoana fiului. întrucât Ham fusese mai înainte binecuvântat
şi luase parte la încheierea legământului după potop(Fac. 9, 8-17), Noe nu mai putea să-1
blesteme, de aceea s-a adresat nepotului său, Canaan, care, după firea sa, era o persoană
răutăcioasă, aşa cum vor dovedi mai târziu urmaşii săi (Fac. 10, 15-18). Apropiată de această
explicaţie este şi opinia celor ce afirmă că în textul ebraic a exista! de ia început numele de
Canaan, pe care Noe îl bleslcamă pentru a sublinia concepţia că blestemul părinţilor se răsfrânge
asupra copiilor.

Alţi teologi, orientându-se după traducerea arabă, propun ca în textul ebraic să fie inclus
şi substantivul lată, pentru ca forma versetului să fie „blestemat să fie tată! lui Canaan".
Deoarece regele David a supus pe urmaşii lui Canaan, şi după Sfânta Scriptură aceşti descendenţi
au ca strămoşi pe fiul lui Ham, se ivea posibilitatea ca cele două nume să fie uşor schimbate.

Profeţia lui Noe despre nepotul său, Canaan, a început să se împlinească pe vremea
cuceririi Ţării Sfinte, locuită de cele şapte popoare canaaneice, de către israelitii care i-au supus.
Faţă de aceste neamuri, israeliţii s-au purtat cu asprime, din cauza credinţei idolatre şi a
imoralităţii lor, moştenită de la strămoşul lor.

Blestemul rostit de Noe ridică problema dacă şi urmaşii lui Canaan au dreptul la
mântuire sau ei au fost respinşi de la aceasta pentru totdeauna. Răspunsul corect în această
situaţie este că şi descendenţii lui Canaan, în postura de robi ai rudelor sale (termenul de âech -
frate şi rudă) se vor împărtăşi de bunurile materiale şi spirituale ale acestora. De aceea şi urmaşii
lui Canaan şi toii descendenţii din Ham vor avea posibilitatea prin cei din neamul lui Sem şi Iafet
să cunoască învăţătura adevărată şi să fie părtaşi mântuirii viitoare.

Binecuvântarea lui Sem formează cea de-a doua parte a profeţiei lui Noe şi conţinutul ei
are un aspect spiritual. HI se referă la legătura intimă şi particulară specifică raportului dintre
pg. 29
Dumnezeu şi Sem, aşa cum se va întâmpla mai târziu la patriarhii evrei şi la toţi drepţii Vechiului
Testament. Expresia biblică „Dumnezeul lui Sein" este identică cu cea de „Dumnezeul lui
Avraam" şi prin ea se exprimă raportul de intimitate dintre Creator şi creatură, exemplu având în
acest sens legătura dintre tată şi fiu şi cuvintele Mântuitorului Hrisţos Care se adresează
Părintelui Său cu „Dumnezeul meu" (Ps. 21; 1; Matei 27, 46).

În lumina primei binecuvântări se descoperă legătura intimă şi specială dintre

Dumnezeu şi Sem, faţă de care Domnul îşi va manifesta dragostea şi bunătatea Sa deosebită.
Urmaşii lui Sem vor beneficia de descoperiri divine, laţâ de care trebuie să dea dovadă de
supunere şi ascultare lăudând şi adorând pe Dumnezeu, printr-un cult special, începând cu
Avraam şi descendenţii acestuia până la venirea lui Mesia. Ei vor supune pe urmaşii lui Canaan,
profeţie care a fost împlinită de israeliţi Ia ocuparea Ţării Canaanului.

Cea de-a doua binecuvântare rostită de Noe asupra Iui lafet are un conţinut de ordin
material şi spiritual. Prin ea se prezice pe de o parte, o descendenţă numeroasă a lui lafet, ai cărui
urmaşi vor ocupa un întins spaţiu geografic, iar, pe de altă parte, se prevesteşte împărtăşirea
acestora de bunurile spirituale, atunci când va locui în corturile lui Sem.

Pe marginea acestui text profetic s-a ridicai întrebarea dacă cele două propoziţii, care
alcătuiesc versetul ultim al profeţiei, au ca subiect comun pe Dumnezeu? Admiţând un singur
subiect înseamnă că Dumnezeu va locui în corturile lui Sem şi acest lucru s-a împlinit în cadrul
poporului Israel descendent prin patriarhul Avraam din aceeaşi tulpină semită. Prin Cortul Sfânt
şi mai târziu prin templul din Ierusalim, Dumnezeu locuieşte în mijlocul lui Israel, de aceea
locaşurile sfinte sunt numite drept "locuinţa lui Iahve".

În cazul că propoziţia a doua are subiect pe lafet, pentru a evita o repetare fără sens a
acestei părţi gramaticale şi a se păstra, în felul acesta, înţelesul corect ai profeţiei, atunci
binecuvântarea se referă la cel de-al treilea fiu al lui Noe. Ca să păstreze pe lafet drept subiect în
cea de-a doua propoziţie, traducerea românească are următoarea formă: „şi să se sălăşluiască
acesta în corturile lui Sem".

Făcând exegeza ultimului verset din această profeţie şi, îndeosebi, asupra aspectului
spiritual al binecuvântării date lui lafet, unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti (Sf. Iustin,
Dialogul cu iudeul Trifon; Fer. Augustin, De Civitate Dci, 16, 1) văd în aceasta întrezărită
pg. 30
convertirea iafetiţilor !a religia monoteistă. Aceştia, prin credinţa adevărată şi adorarea sinceră a
lui Dumnezeu, vor participa Ia bunurile spirituale promise lui Iahve. Alături de celelalte neamuri
şi iafetiţii vor veni în Ţara Sfântă, ca să primească credinţa descoperită de Dumnezeu prin Fiul
Său, ceea ce înseamnă că expresia „şi vor locui în corturile iui Sem" are un evident caracter
religios şi nu politic.

Conform interpretării tradiţionale, binecuvântarea iui Noe are în vedere nu numai soarta
viitoare a celor trei fii ai săi, ci şi a urmaşilor acestora. Din cuprinsul său rezultă atât descendenta
semită a lui Mesia, cât şi alegerea semiţilor ca popor aljm Dumnezeu, pentru a fi organ al
revelaţiei divine şi purtători ai istoriei mântuiri în lume. Această interpretare tradiţională a fost
urmată de targumul Onkelos, de Sfinţii Părinţi, de teologii ortodocşi şi de majoritatea teologilor
apuseni moderni. Ea a fost respinsă de teologii protestanţi raţionalişti, care nu recunosc
caracterul mesianic cât şi vechimea binecuvântării lui Noe. După aceştia, profeţia este apreciată
drept o legendă inventată de aghiografi cu scopul de a putea explica, într-o formă naivă,
împrejurările istorice ale unei epoci sau anumite raporturi dintre popoare în antichitate. Timpul
când a fost introdusă în textul biblic această profeţie mesianică este pus în legătură cu epoca lui
David şi Solomon.

După teza raţionalistă, Sem ar fi numele lui Israel care a devenit slăpâuitorul Ţării
Sfinte, locuită de canaanei, sclavii lui, iar lafet ar reprezenta pe filisteni, fenicieni sau hitiţi.
Propunerile, nefiind confirmate de textul scripîuristic, rămân simple conjecturi la care se adaugă
şi părerea că schimbarea numelor lui Ham cu fiul său, Canaan, s-ar baza pe dubla tradiţie
iahvistă, una păstrând pe Ham şi alta pe Canaan. Tot după opinia teologilor raţionalişti, textul
profeţiei activitate avea un sens politic, care s-ar referi la perioada regilor David şi Solomon, sau
că lafet reprezintă popoarele maritime, cum ar fi filistenii şi că iafetiţii ar fi duşmanii semiţilor.

Istoria lui Noe este reală, ca şi potopul biblic, confirmat de cercetările arheologice. Cele
rostite de el prin această binecuvântare au un fonti istoric şi exprimă o realitate mesianică, ca şi
Protocvanghelia. Dacă cele relatate tic Moise cu privire la căderea în păcat a primilor oameni şi
Protoevanghehe au fost păstrate şi transmise urmaşilor acestora pe calea rcvelaţie primordiale şi
după aceea eu ajutorul proniei divine, tot aşa şi datele din timpul Iui Noe, cât şi cuvintele s-au
conservat pe aceleaşi căi ale revelaţiei divine.

pg. 31
 Deci, binecuvântarea lui Noe este cea de-a doua profeţie mesianică care stă în strânsă
legătură cu Protoevanghelia, fată de care reprezintă un oarecare progres al ideii de mântuire În
mod indirect aflăm din cuprinsul său că cel ce va birui puterea şarpelui se va naşte din neamul lui
Seni, iar semiţii vor deveni poporul ales al lui Dumnezeu. Menirea acestui popor va fi aceea de a
păstra monoteismul, adică cuvântul dumnezeiesc intre celelalte neamuri şi de a fi în faţa lor
purtătorul făgăduinţelor de mântuire. Prin descoperirile divine de care se vor învrednici, ei vor
deveni organ al revelaţiei divine şi mesager, a, istoriei mântuirii la care vor fi chemate toate
popoarele. Sem are un nume simbolic, teoforic, care înseamnă cuvânt şi el ne aminteşte de
facerea lumii prin cuvânt, iar în Noul Testament de Logosul divin, Cuvântul lui Dumnezeu care
5-a întrupat ca sa împace omenirea cu Cei Atotputernic De aceea, Dumnezeul Iu, Sem poate 11
înţeles şi ca Dumnezeul Cuvântului. ad,că Tatăl Mântuitorului Hristos. Identificarea Cuvântului
cu Dumnezeu se întâlneşte astăzi ia evrei care pentru „binecuvântat să fie Dumnezeu" folosesc
expresia „binecuvântat să fie Cuvântul" (barukh ha sşem).

c) FĂGĂDUINŢELE DIVINE FĂCUTE PATRIARHILOR AVRAAM

(Fac 12,2-3; 18-18; 22,17-18, Isaac (Fac 26,4) şi Iacob (Fac 28,14; 32,12).

Istoria mesianismului biblic începe cu Protoevanghelia şi se continuă cu binecuvântarea

lui Noe în care se descoperă descendenţa semită a lui Mesia. Această idee mesianică stă în
strânsa legătură cu făgăduinţele divme făcute patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob. Promisiunile
divine alcătuiesc un grup de şase texte mesianice, cele mai multe dintre ele fiind adresate
patriarhului Avraam. Fondul acestor făgăduinţe divine este acelaşi, de aceea, în acest caz, se
poate vorbi dejuna singură. exprimată în mai multe forme patriarhilor biblicL. Prima făgăduinţă
a fost rostită de Dumnezeu atunci când 1-a chemat pe Avraam din localitatea Haran (Fac. 12, 2-
3) şi ea.se repetă. după teofania de la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 18) şi în urma încercării
credinţei sale de a jertfi pe Isaac pe muntele Moria" (Fac. 22, 17-18). Aceeaşi făgăduinţă divină
se face lui Isaac când Dumnezeu îl cheamă să locuiască în Gherara din cauza foametei ivite în
Canaan (Fac. 26, 4) şi fiului său Iacob la Betel (Fac. 28, 14). Patriarhul Iacob, în rugăciunea sa

pg. 32
înălţată lui Dumnezeu ca să-1 izbăvească din mâna fratelui său Isav, reproduce din nou
conţinutul acestei făgăduinţe.

Repetarea făgăduinţei divine sub diferite forme pune în lumină valoarea ei deosebită
pentru istoria mântuirii pregătită în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament, precum şi
importanţa ei pentru progresul ideii mesianice. Ea reprezintă o urmare firească a celor rostite de
Noe asupra fiului său Sem, din care descinde şi patriarhul Avraam. căruia Dumnezeu îi
făgăduieşte ajutorul Său. Binecuvântarea asupra lui Sem devine un privilegiu pentru patriarhii
evrei ai căror urmaşi vor deveni" poporul ales şi"el va beneficia de bunuri materiale şi spirituale
promise de Dumnezeu, moştenire care se dă din făgăduinţă şi nu din Lege (Gal. 3,1S).

După Noul Testament, prima făgăduinţă divină a fost rostită în momentul chemării lui
Avraam din cetatea Ur (Fapt. Apost. 7, 3-6) şi pe aceasta autorul cărţii Facerea n-o menţionează
probabil pentru a evita o repetare a ei sau pentru considerentul că ea este implicată în cea făcută
de Dumnezeu, când patriarhul biblic a părăsit localitatea Haran (Fac. 12, 2-3) şi s-a îndreptat spre
Canaan. Dubla chemare divină presupune şi o îndoită făgăduinţă pe care Dumnezeu o face unui
om deosebit, credincios şi cu o viaţă curată. Ascultând de chemarea divină, Avraam s-a arătat un
om drept-credincios, de aceea pentru frumoasa sa comportare faţă de Dumnezeu se învredniceşte
de binecuvântări divine pentru el, urmaşii săi şi întreaga omenire. Deplina supunere şi împlinire a
poruncilor divme o confirmă denumirea de „sluga mea" (Fac 18 17) adică de slujitor al
Domnului.

Fondul general al făgăduinţei divine constă din binecuvântări ce se vor concretiza în

înmulţirea neamului lui Avraam în care se vor binecuvânta toate neamurile pământului de aceea
şi numele său va fi mare între ele. Caracterul divin al aceste, promisiuni rezultă din faptul că
patriarhul Avraam şi soţia sa, Sara, care era stearpă, cu toate că erau înaintaţi în vârsta şi nu mai
puteau să zămislească copii, totuşi, prin puterea lui Dumnezeu, vor avea urmaşi din care se va
naşte un neam mare (hac. 12, 3). Înmulţirea familiei lui Avraam se va realiza numai cu ajutorul
lui Dumnezeu şi acest adevăr este confirmat de cuvintele „din Avraam cu adevărat se va ridica
un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate popoarele pământului" (Fac. 18,
18). Ca să exprime certitudinea acestui adevăr, autorul sfânt apelează la o construcţie gramaticală
specifica limbii ebraice, care constă dintr-un infinitiv construit şi imperfect, folosit în cele două
făgăduinţe făcute lui Avraam În prima făgăduinţă este folosit verbul „a fi" ca să indice
pg. 33
certitudinea existenţei neamului său mare şi puternic (Fac 18 m, iar în a doua radicalul verbului
„a mări”, ca să arate înmulţirea? urmaşilor săi ca stelele cerului şi ca nisipul mării (Fac 22, 17).
Aceeaşi formă gramaticală este folosită şi pentru a reda siguranţa binecuvântării divine (Fac. 18
17)

Toate textele despre făgăduinţele' divine făcute patriarhilor evrei sunt străbătute de
ideea înmulţirii lor, pentfu care agh.ograful foloseşte felurite comparaţii ca "stelele cerului",
„nisipul de pe ţărmul mării" (Fac. 22, 17; 26,4; 32,12 în textul ebraic vers. 13) şi „pulberea
pământului” (Fac 28 14). Descendenţa lor va fi numeroasă şi din pricina aceasta urmaşii acestora
se vor răspândi în toate cele patru puncte cardinale (Fac. 26, 4; 28,14).

Folosirea acestor comparaţii a fost înţeleasă de unii Sfinţi Părinţi ca o dublă descendenţă
- materială şi spirituală - a urmaşilor lui Avraam, una reprezentând moştenitorii după trup, iar
cealaltă pe cei după credinţă. Aceştia vor forma laolaltălin neam mare şi adevărul acesta este
confirmat de scrierile Noului Testament. Pentru ei se foloseşte termenul general de „neam,
seminţie" (Fac. 22,17), pe care Moise 1-a utilizat şi în Protoevanghelie.

Pentru ca patriarhul Avraam să fie încredinţat că este părintele unei seminţii numeroase,
Dumnezeu i-a schimbat numele din Avram, care înseamnă „tată înalt", în Avraam, care se
Traduce prin „tată a mulţime de popoare" (Fac. 17.15). Această schimbare a numelui a avut loc
în urma încheierii legământului dintre Dumnezeu şi patriarhul evreu care constă din actul
circumciderii tuturor descendenţilor săi de parte bărbătească (Fac. 17, 10). În baza acestui
legământ. Dumnezeu a făcut promisiunea privind înmulţirea neamului său, care va stăpâni toate
cetăţile duşmanilor săi (Fac. 22,17), făgăduinţă ce pare să se fi împlinit în vremea când israeliţii
au cucerit cetăţile moabite, amonite şi canaaneice.

Făgăduinţa divină, pe lângă promisiunea înmulţirii neamului lui Avraam, din care se vor
ridica popoare şi regi (Fac. 17, 6), mai cuprinde şi prezicerea că patriarhul biblic va avea şi un
nume mare, întrucât prin el se vor învrednici de binefacerile divine urmaşii săi şi toate neamurile
(Fac. 18,2). Celebritatea numelui său constă în faptul că el este strămoşul Mântuitorului Hristos,
aşa cum confirmă Noul Testament: „cartea neamului fui lisus Hristos... Fiul Iui Avraam" (Matei
1,1). FI se remarcă în faţa lumii ca un om credincios şi ascultător faţă de voia divină (Fac. 22,

pg. 34
18). De aceea a fost răsplătit nu numai cu înmulţirea neamului său, ci şi cu revărsarea
binefacerilor divine asupra sa şi a urmaşilor săi.

Împreună cu cei ce vor fi în comuniune cu el, dovedind aceeaşi credinţă curată şi

ascultare deplină faţă de Dumnezeu.

În viitor i se prezice un nume mare, deoarece patriarhul va ajunge un izvor de

binecuvântare (berakha(h), Fac. 12, 2) pe care îl vor căuta toate popoarele ca să fie părtaşe la
bunurile sale spirituale şi. materiale. Patriarhul evreu va fi în această postură purtătorul
binefacerilor divine şi în acest caz, ideea mesianică cunoaşte o nouă perspectivă şi progres. El
devine organul văzut.lprin care Dumnezeu revarsă în funie bunurile Sale materiale şi spirituale
de care se împărtăşesc descendenţii săi trupeşti şi spirituali. De aceea, această calitate a
patriarhului este subliniată în originalul ebraic şi este exprimată de substantivul „binecuvântare"
care în traducerea greacă, aramaică şi latină este înlocuit de un participiu ai verbului „a
binecuvânta". înlocuirea substantivului cu un participiu schimbă sensul profeţiei, deoarece în
cazul acesta Avraam nu mai este sau nici nu mai devine instrument sau mijloc de binecuvântare
divină, ci el rămâne doar un subiect al acesteia care se opreşte în el şi la urmaşii săi. Ca o
consecinţă a acestei înlocuiri este faptul că făgăduinţa divină nu aduce nimic în plus faţă de ceea
ce s-a zis mai înainte „şi te voi binecuvânta".

Sensul variat al făgăduinţei divine mai include, pe lângă aspectul de propăşire a

neamului, de revărsare a binefacerilor dumnezeieşti, şi noţiunea de mântuire universală, care se
va împlini prin mijlocirea patriarhului Avraam. Ideea mântuirii universale este bine conturată în
făgăduinţa divină şi ea nu mai se întâlneşte decât la profetul Isaia^Promisiunea mântuirii este
cuprinsă în cuvintele „şi se vor binecuvânta în tine toate neamurile" (Fac. 12, 3; 18, 18) şi se
repetă cu modificări de formă (Fac. 22, 18; 26, 4; 28, 14). Micile schimbări de formă nu
afectează cu nimic fondul făgăduinţei divine despre împlinirea mântuirii lumii prin Avraam şi
urmaşii săi. Pentru acest motiv, fiii lui Israel s-au învrednicit de privilegiul ca prin ei să fie
realizată mântuirea, aşa cum va spune Mântuitorul Hristos femeii samarinene: „pentru că
mântuirea din iudei este" (loan 4, 22). Acest privilegiu al israeliţilor se datorează meritelor
deosebite ale strămoşului lor, care a avut o credinţă neclintită în Dumnezeu şi s-a supus voii Lui.

pg. 35
 Observaţiile de ordin filologic sesizate de specialişti pe marginea termenilor folosiţi în
redarea ideii de universalitate a mântuirii lin de formele textului redat în felurile manuscrise şi
ele nu afectează fondul promisiunii divine. Ele nu infirmă caracterul mesianic al făgăduinţei
divine confirmat atât în cărţile Vechiului Testament, cât şi în cele din Noul Testament.

Un alt gen de observaţii sunt cele făcute de teologii raţionalişti care neagă caracterul
profetic şi istoric al făgăduinţei divine. Aceştia, în general, nu sunt de acord cu mesianismul
biblic, pe care îl fac dependent de legende şi fabule ale lumii antice. Ei nu recunosc nici
caracterul istoric al celor relatate despre patriarhii biblici şi cu atât mai mult făgăduinţele divine
făcute lor. Că sensul mesianic al făgăduinţelor divine ar decurge din traducerea greşită făcută de
greci la un text paulin (Rom. 4,13).

Opiniilor teologilor raţionalişti nu au argumente sănătoase şi nici nu ţin seama de

mărturiile scripturistice şi nici de exegeza patristică privind caracterul mesianic al promisiunii
divine. Pentru confirmarea înţelesului mesianic al făgăduinţei divine cuprinsă în cele şase texte
din cartea Facerea este suficient să citim doar câteva texte pauline (Rom. 4, 13; Evr, 11, 9).
Aceste făgăduinţe s-au împlinit în mod deplin în Persoana Mântuitorului, adevăratul izvor al
binecuvântărilor şi al mântuirii pentru întreaga omenire.

Sfinţii Părinţi au subliniat caracterul mesianic al făgăduinţelor divine şi s-au oprit mai
mult asupra aspectului lor eshatoîogic; astfel, Sf. loan Gură de Aur numeşte pe Avraam „atletul"
credinţei, care a obţinut cununa victoriei (Omil. II, P.G., î. 54, col. 687). Conţinutul făgăduinţelor
divine are, pe lângă aspectul lor spiritual, şi un evident caracter material, prin prezicerea
înmulţirii urmaşilor patriarhilor şi care este subliniat în cuvintele: "şi va stăpâni neamul tău
cetăţile duşmanilor tăi" (Fac. 22, 17). În acest context, se poate spune că promisiunile divine au
în vedere nu numai viaţa religioasă, ci şi cea socială, în care trebuie să domine spiritul de
dreptate şi credincioşie' manifestat în chip deosebit de patriarhul Avraam. Revărsarea bunurilor
materiale alături de cele spirituale, ca răsplată pentru păstrarea poruncilor divine, constituie un
alt exemplu privind caracterul moral-social al făgăduinţelor divine (Fac. 27, 28). Ele sunt oferite
numai celor buni, pe care Dumnezeu îi binecuvintează, iar potrivnicii Lui sunt blestemaţi (Fac.
12, 3), pentru ca răul să fie distrus din mijlocul lor, principiu care stă la baza pedepselor
prevăzute în Legea mozaică.

pg. 36
 Prin urmare, cele şase texte mesianice conţin făgăduinţa divină care se repetă la cei trei
patriarhi şi privesc înmulţirea neamului lor din punct de vedere etnic şi spiritual. Peste aceştia se
va revărsa binecuvântarea materială şi spirituală ca răsplată a credinţei şi vieţii curate a
patriarhului Avraam, care va deveni celebru înaintea lor pentru faptul că el va fi unul din
strămoşii Mântuitorului Hristos (Matei 1, 1). împreună cu urmaşii săi trupeşti, Avraam va deveni
mijlocitorul real al mântuirii. Ei se vor învrednici de privilegiul ca Mesia să se nască dintre ei.

Grupul celor şase texte cu făgăduinţe divine urmează în ordine cronologică după
Protoevanghelie şi binecuvântările lui Noe şi continuă firul ideii mesianice. El arc un indiscutabil
fond istoric şi religios. în cuprinsul lor nu este amintit direct numele lui Mesia, fapt ce nu
afectează caracterul lor mesianic confirmat de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

d) PROFEŢIA LUI LACOB DESPRE ÎMPĂCIUITORUL (Fac. 49,10)

Şirul textelor mesianice din cartea Facerea se încheie cu profeţia lui lacob despre
împăciuitorul (Şilo). Textul profeţiei a fost rostit de lacob înainte de a muri şi se înţelege ca o
ultimă binecuvântare a patriarhului biblic asupra fiului său Iuda.

Această binecuvântare este cuprinsă în următorul text: „Nu va lipsi sceptru din luda, nici
toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni împăciuitorul, Căruia I se vor supune
popoarele" (Fac. 49,10).

Caracterul mesianic al binecuvântării este confirmat chiar de cuvintele cu care se

încheie primul verset al capitolului 49 : "în zilele din urmă" (beacharith hajjamim). Cu această
binecuvântare se încheie istoria patriarhilor care, de altfel, începe prin binecuvântarea lui
Dumnezeu dată lui Avraam în diferite momente din viaţa sa.

Binecuvântarea lui Iacob preia şi continuă ideea din făgăduinţele divine amintite mai
înainte, cu privire la soarta viitoare a urmaşilor săi, între care seminţia Iuda are prioritate nu
numai faţă de celelalte unsprezece seminţii, ci şi înaintea tuturor popoarelor. Cuvintele rostite
asupra lui Iuda fac ca prezicerea să fie una dintre cele mai de seamă profeţii mesianice din timpul

pg. 37
său. Profunzimea lor nu se opreşte numai la soarta viitoare a fiului său în lume, ci ajunge până în
epoca mesianică atunci când împăciuitorul, primul nume.dat lui Mesia în Vechiul Testament, va
descinde din neamul Său şi Lui 1 se vor supune neamurile. întâietatea, mărirea şi respectul de
care se va învrednici această seminţie sunt reflectate în mod simbolic în numele de Iuda, care
provine din rădăcina verbului „a lăuda", „a preţui", „a mări" (yada(h).

Profeticele cuvinte rostite de lacob după prezicerea soartei viitoare a lui Ruben, Simeon
şi Levi au în vedere mai întâi respectul de care se va bucura Iuda din partea fraţilor săi şi care
rezultă din contextul profeţiei mesianice: „închina-se-vor ţie feciorii tatălui tău" (Fac. 49, 8).
Afirmaţiile din context pun în lumină rolul lui Iuda în istoria lui Israel şi mai ales în iconomia
mântuirii, deoarece regele mesianic se va naşte din neamul său. Tot în context se prezice
strălucirea şi puteren lui Iuda peste toţi potrivnicii lui, prin cuvintele: „Mâinile tale să fie în ceafa
vrăjmaşilor tăi" (Fac. 49, 8).

Prevestirea lui îacob despre gloria şi întâietatea seminţiei Iuda şi-a găsit împlinire pe
vremea judecătorului Otniel unul din descendenţii săi, trimis de Iahve să elibereze pe israeliti din
robia regelui Mesopotamiei (Jud. 3, 8-11). Ea se adevereşte pe deplin începând cu regele David
în familia căruia s-a stabilit ereditatea regală, care se menţine până la robia babiloniană (587
î.Hr.). După această dată, urmaşii lui Iuda vor reveni mai târziu în număr mare sub conducerea
lui Zorobabel, descendent din aceeaşi seminţie, şi vor ocupa pământul Ţării Sfinte, iar o parte din
el va purta numele de Iudeea. în textul targumului Ierusahmitean se spune despre Iuda că va fi
lăudat de fraţii săi şi că toţi iudeii vor purta numele său.

Pentru a reda noţiunea de glorie şi putere a Iui iuda patriarhul întrebuinţează comparaţia
dintre ei şi cel mai puternic dintre animale, de aceea, în contextul profetic ÎI şi numeşte „pui de
leu eşti, ludo, fiul meu!" sau „El a Îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu" (Fac. 49, 9). După
cum leul inspiră teamă faţă de animale, la fel va face şi luda, iar unii exegeţi consideră că textul
de faţă ar privi pe regele David cunoscut ca un conducător războinic şi de temut, care umblă
după pradă, iar Pe fiul său, Solomon, care deşi n-a urmat exemplul tatălui său, el inspiră teamă
asemenea leului care se odihneşte după pradă.

Contextul acestei profeţii (Fac. 49, 8-9) subliniază ideea ca Iuda, ca persoană şi seminţie
va avea un roi important faţă de fraţn săi şi celelalte seminţii care ÎI vor respecta. Această idee se

pg. 38
continuă şi În textul prop.iu-zis al profeţiei pe care i au talcuit Simţii Părinţi. După unii Sfinţi
Păruiţi şi scriitori bisericeşti (Sf. Chiril al Ierusalimului, Origen şi Fer. Icronim), binecuvântarea
lui îacob are ia vedere numai seminţia Iuda şi prin David se impune în faţa celorlalte seminţii,
după alţii (Sf Iustin, Eusebiu de Cezareea, Teodorei de Cir, Fer. Augustin) cuvintele patriarhului
biblic se referă la toţi urmaşii lui Îacob conduşi de regi până la venirea lui Mesia. Prima tâlcuire
ţine de interpretarea literală, a doua de cea spirituală. Celei dintâi îi urmează teologia ortodoxă,
romano-catolică şi o parte din cea protestantă.

Din textul scripturistic se vede că patriarhul îacob a binecuvântat fiecare seminţie (Fac.
49, 28), ceea ce înseamnă că ea s-a transmis separat celor doisprezece Fii ai săi şi urmaşilor lor.
Acest lucru infirmă teza binecuvântării colective, ci personale, care s-a dat fiecărei seminţii şi în
mod special lui Iuda, din care se va naşte Mesia (Silo). Cu această binecuvântare specială se
prezice descendenţa Mântuitorului Hristoş din neamul lui Iuda şi, totodată, se arată că naşterea
Lui va fi numai dintre urmaşii lui Iuda, nu şi din celelalte seminţii, cum s-ar putea deduce în
cazul acceptării unei binecuvântări coleclive-generale.

Inspirat de Dumnezeu, patriarhul îacob îşi începe binecuvântarea cu caracter mesianic

sub formă negativă, ca să atragă atenţia că seminţiei Iuda i se va asigura prioritatea şt conducerea
redate prin sceptru (şebet) şi toiag (mechoqeq), însemne ale autorităţii şi ale păstrării ordinii
(Pilde 13, 24; 22, 8). Cu acest prilej, se prevesteşte puterea de stăpânire şi conducere care se va
statornici în seminţia Iuda, din sânul căreia se vor naşte regi peste Israel. Durata stăpânirii şi
conducerii este stabilită prin expresia ebraică „până ce va veni împăciuitorul" ('adh ki iavo Silo),
când ea se va continua sub altă formă, spirituală, de către Silo, denumirea viitorului rege
mesianic.

Expresia ebraică „până ce” nu marchează sfârşitul stăpânirii lui Iuda, ci numai încetarea
puterii politice a acestei seminţii care va fi urmată de autoritatea spirituală, fără de sfârşit, a
împăciuitorului lumii cu Dumnezeu. Ea alcătuieşte partea cea mai de seamă a textului, căruia îi
imprimă un evident înţeles mesianic.

Analizând această parte esenţială a profeţiei lui îacob, cercetătorii au sesizat faptul că
termenul ebraic „ŞiIo" prezintă cea mai dificilă problemă în înţelegerea lor, de aceea de secole
este considerat drept „crux interpretum" pentru specialişti, care văd în el un cuvânt enigmatic. în

pg. 39
legătură cu acest cuvânt ebraic, au fost emise mai mul le păreri care se îndepărtează de înţelesul
general al binecuvântării. Cele mai importante interpretări pleacă de la nişte consideraţii de ordin
gramatical şi semantic. Astfel, după unele interpretări, termenul „Silo" trebuie tradus fie prin
„nou născut", fără a ţine seama de cerinţele limbii ebraice şi de implicaţiile dogmatice, 11 e prin
„linişte", punând în legătură acest substantiv cu verbul „a fi liniştit" (şala(h), explicaţie care este
mai mult ipotetică şi nepotrivită sensului profeţiei, unde se spune clar de o persoană, nu de o
stare paşnică în cadrai seminţiei Iuda.

După alte interpretări, ebraicul „Silo" derivă din verbul „a întreba, a cere, a se ruga, a
reclama" (sa'al), traducere care nu corespunde din punct de vedere gramatical, istoric şi
dogmatic, deoarece „Şeiloh" înseamnă „rugător" şi niciodată Iuda nu l-a aşteptat. La această
opinie nepotrivită sensului profeţiei se adaugă afirmaţiile celor ce cred că prin „Silo" s-ar
desemna localitatea cu acelaşi nume de pe teritoriul seminţiei Efraim, unde a fost aşezat Cortul
Sfânt şi, o dată cu stabilirea lui aiciTar fi început acea perioadă de linişte a lui Israel peste ţara
Canaanului (losua 18, 1). Deosebirea de scriere hn'rc numele profeţiei şi cel al localităţii biblice e
şi de ordin istoric, deoarece la început seminţia luda n-a avut un rol important pe când se afla
Cortul Sfânt în aşezarea Şijo, ceea ce "face ca şi această părere să fie respinsă de teologi.

La fel de nepotrivită textului profetic este şi părerea că Silo trebuie identificat cu Salem,
vechea denumire a Ierusalimului. Identificarea s-a făcut probabil după sensul apropiat al celor
două cuvinte, fără a ţine seama de deosebirea grafică şi de realitatea istorică, deoarece Iuda
ajunge la conducere prin David înainte ca acesta să cucerească cetatea Salem de la iebusei.

O altă interpretare porneşte de la simpla schimbare de vocale a consoanelor şi susţine

teza că Silo se referă la Sela, a! treilea fiu al Iui Iuda. Teza respectivă nu are nici un temei,
întrucât Sela se născuse (Fac. 38, 5) înainte de binecuvântarea lui îacob care se referă la cele ce
se vor petrece în viitor. Apropiată de această interpretare este şi cea care identifică pe Silo cu
Şeolul. Ca şi celelalte interpretări, ea se îndepărtează de adevăratul înţeles al profeţiei şi
respingerea ei este indiscutabilă, deoarece în Vechiul Testament nu se află exemple de acest gen.

Exegeza corectă a cuvântului „Silo" pleacă de la verbul „a fi în pace", „a fi liniştit"

(şala(h), din care s-a format numele propriu de „împăciuitorul", care va fi o persoană viitoare
ridicată din neamul lui Iuda. Ea corespunde sensului mesianic al profeţiei şi tradiţiei iudaice în

pg. 40
targume (Onkelos, Ionatan, Ierusalimitean), cât şi în Talmud, se recunoaşte caracterul mesianic
al binecuvântării şi se păstrează numele de Silo pentru regele mesianic.

Unii filologi, urmărind grafia numelui Silo (Şjloh) într-un număr de 30 de manuscrise
ebraice şi în Pentateuhul Samarinean, au constatat lipsa consoanei yod din scrierea Iui şi au
considerat că acest termen este alcătuit din pronumele relativ „care" ('aşer sati şe) şi sufixul
pronominal persoana a treia, genul masculin „o" (Io). Potrivit acestei păreri, Silo s-ar traduce
prin expresia „căruia se cuvine", care apare şi în Targume (Onkelos), traducerea siriacă (Peşitta),
latină (Vulgata) „qui miltendus est" sau „cui reposita sunt" şi greacă (Septuaginta o apokite). în
vechime, această interpretare a fost admisă chiar de către unii Sfinţi Părinţi (Sf. Ioan Gură de
Aur, Omilia 67 la Facere, P.G. t. 54, col. 574) şi scriitori bisericeşti (Origen, Omilia 17 la Facere,
t. 12, col. 258; Teodorei de Cir, Comentariu la Facere, t. 80, col. 217). Fa este în armonie cu
contextul şi confirmă caracterul mesianic al cuvintelor lui lacob pentru viitorul lui Iuda.

Sfârşitul profeţiei mesianice îl formează cuvintele: „şi de el vor asculta popoare" (ve Io
yqqehath 'anim, în traducere română „căruia se vor supune popoarele"). Vechile traduceri
-Septuaginta, Peşitta şi Vulgata au în loc de cuvântul ebraic yqeha(h) = ascultare, substantivul
„aşteptare" (- tiqva(h),16 De aceea, ultimele cuvinte ale acestei profeţii vor avea forma „şi el va fi
nădejdea neamurilor", propoziţie care nu schimbă sensul mesianic al profeţiei şi contribuie la
explicarea ei. Introducerea cuvântului „aşteptare” se încadrează în spiritul mesianic şi el
marchează speranţa omenirii în venirea lui Mesia. Către El se îndreaptă toate speranţele lumii
spre mai bine, deoarece numele său simbolic de împăciuitorul stă în strânsă legătură cu împărăţia
sa paşnică, râvnită de toţi cei ce iubesc viaţa, libertatea, pacea, adevărul şi dreptatea. Venirea lui
Mesia va însemna inaugurarea epocii de pace şi prosperitate pe plan materia] şi spiritual. El va
exercita puterea de conducere în toată plinătatea ei şi în vremea Sa va lua sfârşit stăpânirea
văzută a seminţiei lui Iuda. Până la venirea Sa, din neamul lui Iuda au existat mereu conducători
peste Israel, chiar dacă israeliţii s-au aflat sub ocupaţii străine - asiriană, babiloniană, persană,
greacă sau romană.

Istoria biblică confirmă clar împlinirea prezicerilor iui lacob, privind conducerea şi
întâietatea seminţiei Iuda. Ea se bucură de întâietate între celelalte seminţii în timpul călătoriei
prin pustiul Sinai (Num. 10, 14), la aducerea jertfelor pentru sfinţirea altarului de la Cortul Sfânt
16
cf. R. Kittel, Biblia hebraica, Stutlgart, 1973, p. 76, care preferă textul masoretic.
pg. 41
(Num. 7, 12), la împărţirea pământului în ţara Canaan (Iosua 15, 1) şi mai ales în timpul lui
David, când domnia va deveni ereditară în casa sa.

Caracterul mesianic al profeţiei este recunoscut de tradiţia iudaică şi creştină, exceptând

pe unii rabini şi teologi raţionalişti. Unii rabini mai vechi şi mai noi nu identifică pe
împăciuitorul cu Mesia, ci cu alte persoane ca Moise, David, Saul, Nabucodonosor, Irod cel mare
sau cu stăpânirea lui luda. Părerea lor nu se potriveşte textului biblic, deoarece venirea lui Silo
(împăciuitorului) marchează sfârşitul stăpânirii lui Iuda şi nu începutul sau continuarea ei, iar
unele persoane indicate de ei nu au nici o legătură cu seminţia lui luda.

Teologii raţionalişti afirmă că textul mesianic este un adaos din perioada post-exilică,
pentru a imprima ideea mesianică celor relatate de Moise în penultimul capitol al cărţii Facerea.
După aceştia, tot capitolul 49 ar avea origini diferite şi cele menţionate despre hala ar data din
vremea lui David. Că binecuvântarea lui lacob (Fac. 49, 8-12) ar fi un imn care a fost făcut în
zilele regelui David.

Părerile criticilor raţionalişti nu se întemeiază pe nişte argumente serioase care să

infirme hristologia textului. Ei neglijează faptul că aceeaşi profeţie mesianică este adeverită atât
în Noul Testament (Ioan 1, 45; 5, 46), cât şi în literatura patristică (Sf. Ioan Gură de Aur, Omil.
67, P.G. t. 54, col. 574; Teodoret de Cir, La Fac. P.G. t 8, col. 217; Procopiu de Gaza, În Gen.
P.G. I. 87, col. 439).

Teologia ortodoxă, romano-catolică şi în mare parte protestantă consideră drept

mesianic textul binecuvântării lui lacob. în această profeţie se continuă şi se adânceşte fondul
ideii mesianice. Ea rămâne cel mai vechi document scripturistie în care se prezice numele lui
Mesia tic împăciuitorul, Rege desăvârşit şi puternic, de care vor asculta popoarele. Din cuprinsul
ei aflăm că Iuda se va bucura de întâietate între celelalte seminţii şi lui i se va încredinţa
conducerea sau stăpânirea terestră asupra acestora până la venirea lui Mesia. Către El se vor
îndrepta toate speranţele popoarelor, întrucât în calitatea Sa de rege desăvârşit, le va conduce
către o viaţă paşnică, mai bună şi mai dreaptă. El va fi un conducător spiritual, Care va birui
puterea diavolului.

pg. 42
 Aşadar, binecuvântarea lui lacob este prima profeţie direct şi explicit .mesianică în care
se cuprind germenii demnităţii spirituale ai lui Mesia şi ai împărăţiei Sale. De ea se leagă
năzuinţele oamenilor spre o stare prosperă a lumii şi de făurire a unui viitor paşnic şi prosper.

III. TEXTE MESIANICE DIN CĂRŢILE NUMERI ŞI DEUTERONOM

(NUM. 24, 17; DEUT. 18,15, 18)

a) STEAUA DIN LACOB (Num. 24, 17)

După perioada patriarhilor, ideea mesianică continuă după trecerea a peste patru secole,
în vremea lui Moise, cu profeţia lui Valaam. În această profeţie, vrăjitorul păgân din Petor de
lângă Eufrat, prevesteşte regelui Balac, fiul lui Sefor al Moabului, naşterea unui om de seamă
prin cuvintele: „Î1 văd, dar acum încă nu-i, îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din lacob;
un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi."

Dacă în (Facerea sunt cele mai multe profeţii mesianice, numărul lor se reduce în
celelalte cărţi ale Pentateuhului, unul din ele fiind profeţia lui Valaam despre Steaua lui lacob, iar
celălalt prezicerea lui Moise despre Profetul cel Mare (Deut. 18, 15, 18). Textele mesianice
lipsesc din cărţile Ieşirea şi Levitic, deoarece prima se ocupă de istorisirea ieşirii israeliţilor din
robia egipteană, călătoria lor prin pustiu până la Muntele Sinai, încheierea Legământului şi
promulgarea Legii, sfinţirea preoţilor, construirea Cortului sfânt şi păzirea zilei de odihnă, iar cea
de-a doua de rânduielile cultice - jertfe, purificaţiuni levitice, sărbători şi zeciuieli.

Profeţia lui Valaam continuă ideea mesianică privind demnitatea împărătească a lui
Mesia cuprinsă mai înainte în făgăduinţele divine făcute patriarhilor şi în mod solemn în
binecuvântarea lui lacob asupra lui luda. Autorul acestei profeţii, în loc să blesteme pe israeliţi,
aşa cum îi ceruse regele moabit, el îi binecuvintează, după porunca lui Dumnezeu, ce, din
instrument de blestem, se transformă într-un mijloc de transmitere a făgăduinţei divine. El a fost
invitat în patru rânduri să blesteme pe fiii lui Israel şi tot de atâtea ori el îi laudă şi îi

pg. 43
binecuvintează, arătând mai întâi că aceştia au o viaţă deosebită (Num. 23, 9), apoi că
preamăresc pe Dumnezeu, Care i-a scos din Egipt (Num. 23, 21-14) şi au sălaşuri frumoase
(Num. 24, 5). După a treia binecuvântare, regele Balac îl invită să plece din ţara sa, însă înainte
de a se despărţi, binecuvintează pentru a patra oară pe Israel, profeţind, prin naşterea stelei lui
Iacob, cele ce se vor întâmpla în viitor, în relaţiile dintre israeiiţi şi moabiţi, precum şi biruinţa
fiilor lui Israel asupra tuturor duşmanilor săi.

Contextul istoric al celor relatate de Moise în legătură cu Valaam nu a fost pus la

îndoială de critici, în afară de cuvintele acestuia privind viitorul mesianic. îndoiala pleacă de la
faptul că era un lucru imposibil şi incompatibil cu revelaţia divină, ca un om din popoarele
păgâne să ajungă mijloc al descoperirilor dumnezeieşti despre Mesia. însă rezerva lor nu ţine
cont de textul Sfintei Scripturi în care Valaam apare ca un cunoscător al voii Celui Preaînalt şi ca
cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu (Num. 24, 16). Chiar dacă lipsea această menţiune
scripturistică, Valaam, în contextul evenimentelor istorice contemporane lui, putea să devină
instrumentul descoperirii voii divine înaintea regelui Balac al Moabului, care se împotrivea
trecerii israelitilor prin tara sa.

Începutul profeţiei îl formează imperfectul qal al verbului „a vedea" (ra'a(h), tradus cu

prezentul, pentru a arăta că Valaam a avut o viziune despre vremurile viitoare (Num. 24, 14) şi
nu că el va urma să vadă cele descoperite de Dumnezeu, dacă forma verbală s-ar traduce cu
viitorul. în funcţie de acordul cu celelalte verbe (consecutio temporum), imperfectul ebraic se
traduce nu numai cu viitorul, ci şi cu prezentul sau trecutul. Certitudinea viziunii o marchează şi
verbul următor, la aceeaşi formă, după care urmează relatarea despre persoana deosebită, care se
va naşte ca o stea din Iacob şi se va ridica ca un toiag din Israel, ca să lovească toate căpeteniile
Moabului şi să zdrobească pe toţii fiii lui Set. Această persoană este comparată cu „o sica",
pentru a reda imaginea viitorului Rege mesianic şi invocarea ci pentru a anunţa persoanele de
seamă este un obicei folosii şi în alte cazuri de aghiografii Vechiului şi Noului Testament (Fac.
37, 9; Isaia 14,12; Daniil 12, 3; Apoc. 22,16). La unele popoare din antichitate, exista credinţa în
apariţia unei stele minunate Ia naşterea sau la urcarea pe tron a unui rege vestit (Suetoniu, luliu
Cezar 78; Pliniu, Istoria naturală etc).

Persoana deosebită este comparată de Valaam cu o stea a cărei obârşie este din Iacob, de
aceea substantivul propriu următor acesteia nu este un atribut, ci un complement al originii sau
pg. 44
un indicator locativ. Ea este viitorul rege al lui Israel, simbolizat de toiag sau sceptru ca simbol al
autorităţii şi stăpânirii, aşa cum s-a folosit şi în cadrul binecuvântării lui Iacob despre
împăciuitorul. Misiunea Sa este aceea de a-i nimici pe toţi duşmanii săi, dintre care sunt
menţionaţi la început moabiţii şi apoi descendenţii lui Set. În originalul ebraic se arată că
urmaşul minunat, din Iacob va nimici „tâmplele" Moabului, ceea ce înseamnă distrugerea lui.
Septuaginta, în locul cuvântului ebraic „tâmple" (pa'athey), foloseşte substantivul „principi" sau
„duci" după traducerea Vulgatei, termeni care nu se apropie ca sens de cuvântul „boieri" folosit
de Largumul Onkelos. Deosebirile de formă nu schimbă sensul profeţiei, deoarece distrugerea
Moabului va fi evidentă, chiar dacă este condus poporul de principi, duci sau boieri.

Distrugerea va include şi pe fiii lui Set, prin care se înţeleg, având în vedere şi
traducerea Septuagintei şi Vulgatei, urmaşii celui de al treilea fiu al lui Adam şi al Evei (Fac. 4,
25) sau cei ai lui Isav numit şi Edom (Fac. 36) şi, în general, toate neamurile din zona sudică a
Canaanului, care s-au împotrivit israelitilor în drumul lor spre Ţara Sfântă. în antichitate, aceste
popoare s-au dovedit războinice, de aceea unii teologi traduc expresia „fiii lui Set" cu fiii
vuietului de război.

Comparaţia cu steaua şi toiagul îl are în vedere, cum s-a mai spus, pe Mesia şi acest
lucru îl atestă cuvintele din contextul profeţiei „în zilelejiin urmă" (be'acharith hajjamim -Num.
24, 14) pe care profeţii le utilizează în cazul unor descoperiri despre viitorul poporului Israel şi al
celorlalte neamuri. Cel de-al doilea cuvânt comparativ are legătură cu binecuvântarea lui lacob
despre împăciuitorul, ceea ce înseamnă că şi din punct de vedere formal se poate identifica o
unitate şi continuitate a ideii despre Mesia ca Rege spiritual al întregii omeniri. Acest conducător
israelit se poate identifica în persoana lui David şi Solomon ca tipuri imperfecte ale regelui
mesianic, deoarece pe vremea lor, ei nu au distrus, ci numai au supus pe moabiţi şi edomiţi, care
au devenit independenţi. După timpul lor, profeţii profetiza împotriva lor (Isaia 25,10-12; 34, 5,
15; Ier. 48; 49, 17; Iezec. 35). Neîmplinirea acestei profeţii într-o perioadă de timp limitată
determină pe profeţi să reia ideea mesianică despre pedepsirea moabiţilor şi edomiţilor, speranţă
care este în legătură cu aşteptarea Regelui mesianic puternic şi strălucitor ca steaua dimineţii (Ps.
2, 6-8; 71,11-19; 109, 2-3; Apoc. 22,16).

Sensul mesianic al cuvintelor lui Valaam despre viitorul lui Israel a fost recunoscut atât
de tradiţia iudaică, cât şi de cea creştină. Teologii iudei, în parafrazele aramaice şi Targume,
pg. 45
afirmă că „steaua lui lacob" se referă exclusiv la Mesia, Care va descinde din casa lui lacob şi va
fi un Rege mare, pedepsind pe „boierii" Moabului şi pe toţi vrăjmaşii (Targuma Onkelos). În
Kabala se dau explicaţii pe marginea primelor cuvinte din profeţia lui Valaam şi se spune că
această profeţie s-a împlinit atunci parţial şi definitiv în zilele lui Mesia. Rabinii nu dau
importanţă sensului spiritual al cuvintelor lui Valaam şi, în general, al celorlalte profeţii
mesianice, ci ei au în vedere pe un Mesia politic, aşa cum s-a întâmplat cu Bar Kohba, care
înseamnă „Fiul stelei", tocmai pentru că ei considerau că în persoana acestui conducător al
răscoalei iudeilor împotriva romanilor (132-135) se împlineau cele despre „steaua lui lacob".

În literatura patristică, se confirmă cu claritate mesianitatea textului din cartea Numeri

(24, 17), Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti afirmând că Mesia va răsări ca o stea din lacob,
pentru neamul lui Avraam (Dialogul cu iudeul Trifon; Sf. Irineu, Contra ereziilor, III, 9, 2).
Deosebit de utile sunt în acest sens explicaţiile lui Origen care zice că profeţia lui Valaam, care
nu vede acum pe Mesia, ci la plinirea vremii, are în vedere pe Fiul lui Dumnezeu, steaua
simbolizând natura dumnezeiască, iar toiagul, pe cea omenească a Domnului Iisus Hristos.
Acelaşi comentator arată că steaua care a apărut deasupra locului unde era Pruncul a rămas în
Iisus Hristos şi a dispărut aşa cum Duhul Sfânt la Botezul Domnului a venit în chip de porumbel
deasupra Lui şi a rămas în El (La Numer. Omil. 18, P. O., t. 12, col. 717 şi 716). El susţine
caracterul eshatologic pe baza unei tradiţii creştine, bine stabilite în acest sens şi care vizează pe
Mesia spiritual şi biruitor asupra tuturor slujitorilor răului.

Urmând interpretarea tradiţională, teologii ortodocşi şi romano-catolici au văzut în

cuvintele lui Valaam despre steaua din lacob o profeţie mesianică. Pe această linie exegetică
merg şi unii teologi protestanţi, dintre care unii recunosc caracterul istoric al profeţiei şi o leagă
de binecuvântarea lui lacob (Fac. 49, 10). Ei susţin că textul profeţiei prevesteşte nu numai
victoria lui Israel asupra popoarelor, ci şi venirea Celui ce va aduce pacea şi va supune pe toţi
potrivnicii lui Dumnezeu. Alţi teologi protestanţi neagă caracterul mesianic al profeţiei lui
Valaam şi consideră că aceasta se referă doar la viitorul politic al lui Israel, împlinit de regele
David. Ei nu se împacă cu ideea cum un om străin de credinţa lui Israel poate vorbi de
universalismul mesianic. Sau de ce Dumnezeu a ales tocmai un bărbat străin ca să-şi descopere
adevărul despre mântuire, întrebarea lor nu este fără un răspuns logic, care constă din faptul că
ideea mesianică s-a păstrat într-o formă vagă şi la alte popoare care au păstrat revelaţia

pg. 46
primordială numai pe cale naturală şi din relatarea lui Moise reiese că Valaam avea o cunoştinţă
despre Dumnezeu, apropiată de credinţa monoteistă, în conjunctura evenimentelor istorice de
atunci nu este exclus ca Valaam să nu fi cunoscut credinţa monoteistă a israeliţilor care, în
războiul împotriva madianiţilor, a căzut şi el pradă morţii (Num. 31, 8).

Aşadar, profeţia lui Valaam prevesteşte venirea lui Mesia din neamul lui Iacob şi El va
fi un conducător deosebit, inaugurând, aşa cum s-a prezis şi până acum, o epocă de pace pe
pământ. Ca şi celelalte profeţii despre Mesia, la fel şi cuvintele lui Valaam, prezic întemeierea
împărăţiei universale, care va fi instituită de Fiul lui Dumnezeu la plinirea vremii.
Binecuvântarea sa a aflat împlinire tot în Persoana Mântuitorului Hristos, Care cheamă la
mântuire pr toţi, iudei şi păgâni (Rom. 9, 24).

b) PROFETUL CEL MARE (Deut. 18, 15, 18)

Şirul profeţiilor din Pentateuh se încheie cu prezicerea lui Moise despre Profetul cel
Mare. Conţinutul profeţiei este următorul: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine,
îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi. Eu le voi ridica prooroc din
mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu şi voi pune cuvintele Mele în gura Lui şi El va grăi lor tot ce-I
voi porunci Eu".

Această profeţie se încadrează în cea de-a doua cuvântare a lui Moise rostită către popor
prevenindu-l^ca, atunci când va intra pe pământul Ţării Sfinte, să nu se lase furat de farmece,
descântece, vrăjitorie, profeţii false, magie sau ghicitorie practicate de popoarele idolatre şi care
sunt „urâciune" înaintea lui Dumnezeu (Deut. 18, 9, 14). Conducătorul său spiritual îi spune că
Dumnezeu va avea grijă ca să ridice din mijlocul său profeţi ca să-i înveţe adevărul, iar el să dea
ascultare cuvintelor lor, deoarece vestesc voia şi cuvântul Domnului în lume. El caută să
convingă pe conaţionalii săi de existenţa profeţilor aleşi din sânul lor, ca să le facă cunoscut
adevărul şi să nu mai fie nevoie să se adreseze falşilor mesageri ai voii divine. Că din mijlocul
lor Dumnezeu va ridica un Profet mare ca şi Moise, Care îi va îndruma pe drumul adevărului,
vestindu-le numai cele ce Dumnezeu îi va descoperi.

pg. 47
 Ultima profeţie mesianică din Pentateuh începe cu substantivul „profet" (nabi') care
derivă din verbul „a prooroci, „a vorbi cu însufleţire" (naba'). în scrierile Vechiului Testament
acest substantiv desemnează acele persoane care vorbesc cu înflăcărare sau vorbesc în numele lui
Dumnezeu (I Regi 10, 11; Ier. 29, 27). Sensul noţiunii de „profet" este explicat de textul
scripturistic în care se arată că alesul lui Dumnezeu vorbeşte în numele unei autorităţi
divine.'Pentru prima dată noţiunea de profet este folosită pentru Aaron (Ies. 4, 11), care vorbeşte
în. Tocul fratelui său, Moise, din cauză că acesta era gângav (Ies. 4, 10; 6, 12). Prin Aaron,
Dumnezeu face cunoscut planul eliberării poporului din robia egipteană, misiune pe care toţi
profeţii o au de îndeplinit, devenind astfel mijlocitori ai descoperirilor divine (Evr. 1, 1).

Ca termen consacrat, noţiunea de profet are în vedere persoana care vorbeşte în numele
altuia, ceea ce înseamnă că profetul glăsuieşte oamenilor voia divină din partea lui Dumnezeu.
Originalul ebraic a fost respectat de traducătorii Septuagintei, profetul fiind vestitorul sau
interpretul voii dumnezeieşti. Sfinţii Părinţi au subliniat îndeosebi sensul de prezicător al
viitorului şi al voii divine (Sf. Irineu, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare). La fel au înţeles
noţiunea de profet şi scriitorii bisericeşti (Fer. Augustin). Menţiunile patristice contribuie la
explicarea noţiunii de profet acordată acelor persoane prin care Dumnezeu descoperă poruncile
Sale, după care oamenii trebuie să se conducă în raportul lor cu divinitatea şi cu semenii lor.

Cu noţiunea de profet se înrudesc ca fond şi expresiile vechi-testamentare ca „omul lui

Dumnezeu" ('is ha'elohim, Jud. 13, 6; I Regi 2, 27) sau „omul duhului" ('is haruach, Osea 9, 7)
sau „văzătorul" (haroe(h), I Regi 9, 9) sau „privitorul" (choze(h), I Regi 24, 11; Isaia 1, 1) şi
„veghetorul" (ţofe, Ier. 6. 16). Privite laolaltă, ele desemnează pe adevăratul profet ca mijlocitor
între Dumnezeu şi oameni. Prin ei Dumnezeu vesteşte lui Israel atât poruncile Sale, cât şi
pedepsele divine, care se vor abate peste el din cauza nesupunerii sale şi care sunt un mijloc de
readucere a lor pe drumul dreptei credinţe. Adevăratul profet este chemat de Dumnezeu chiar
înainte de a se naşte (Ier. 1) sau prin viziuni (Isaia 6; Iezec. 1, 1), însă nici unul dintre ei, aşa cum
arată cazul Profetului celui Mare -Mesia -, nu s-a învrednicit ca Dumnezeu să-i anunţe sosirea şi
acest lucru să se realizeze prin Moise, cel mai de seamă conducător al lui Israel. În profeţiile sale,
Moise îl numeşte pe Mesia doar „profet", personalitatea şi măreţia Sa deducându-se din
exprimarea termenului consacrat la singular. Acest Profet este o persoană deosebită, lucru care
reiese din comparaţia ce 1 se face cu Moise şi nu cu alt profet din Vechiul Testament.

pg. 48
 Din textul profeţiei lui Moise rezultă că Profetul la care el se referă are o misiune
specială, înaltă şi deosebită de cea .a profeţilor Vechiului Testament. El este comparat numai cu
autorul profeţiei care a fost la timpul său nu numai mijlocitor al descoperirilor divine, ci preot şi
conducător al luilsrael. Prin mijlocirea sa, Dumnezeu a încheiat legământul şi a promulgat Legea
pe muntele Sinai, care stă la baza statului teocratic fondat de el după ieşirea israeliţilor din robia
egipteană. Legile religioase, morale, sociale, economice şi organizarea întregii vieţi religios-
morale a lui Israel se leagă tot de numele lui Moise. De aceea, nuci unul din profeţii Vechiului
Testament nu s-a învrednicit de o misiune aşa de înaltă şi deosebită ca Moise, cu care a fost
comparat Profetul cel Mare, viitorul Legislator şi Conducător al lui Israel şi al lumii întregi.
Valoarea şi misiunea specială a Profetului celui Mare rezultă din anunţarea venirii Lui de către
Moise. în viitor, Profetul cel Mare va încheia Noul Legământ, va promulga Legea cea Nouă şi
desăvârşită, care va fi un far călăuzitor al omenirii pentru eliberarea din robia păcatului, aducând
adevărata mântuire şi împăcare a oamenilor cu Dumnezeu.

Prin analogie cu misiunea lui Moise, se poate urmări rolul înalt al viitorului Profet-
Mesia, Persoană Care nu Se aseamănă cu nici un profet al Legii Vechi, cu privire la descoperirea
voii viitoare, deoarece lisus Hristos spune adevărul de la Sine, fără a fi nevoie de un mijlocitor
între El şi Dumnezeu. Valoarea Sa rezultă din anunţarea venirii Sale nu numai de Moise, ci şi de
alţi profeţi (Miheia 5, 1; Osea 11,1), care vorbesc despre Mesia ca propovăduitor al numelui lui
Dumnezeu în mijlocul fraţilor Săi (Ps. 24, 24) şi ca mântuitor al celor nevoiaşi. (Isaia 61,1). Nou!
Testament adevereşte împlinirea profeţiilor mesianice în Persoana Mântuitorului,' inclusiv cele
despre iniţierea oamenilor pe calea adevărului şi a mântuirii (Ioan 1, 9-21; I Ioan 5, 20), misiune
pe care profetul o îndeplinea în Vechiul Testament.

În calitatea sa de mijlocitor şi propovăduitor al voii divine, profetul se bucura de respect

din partea poporului şi acest lucru îl subliniază Moise când prevesteşte ascultarea de Profetul cel
Mare (Deut. 18, 15). Profeţii adevăraţi sunt trimişi de Dumnezeu şi ei se deosebesc de cei falşi
care fac preziceri în numele lor, urmărind lucruri deşarte şi periculoase pentru viaţa religios-
morală a lui Israel. Ei au fost rânduiţi de Dumnezeu încă de la ieşirea israeliţilor din robia
egipteană (Ier. 7, 25) şi până la venirea Mântuitorului Hristos, prezicând pe Mesia ca profet al
veştii celei bune (Isaia 61, 1), Care va avea un înainte-mergător ca să cheme poporul la pocăinţă

pg. 49
şi să-1 pregătească pentru întemeierea împărăţiei cerurilor (Mal. 3, 1; Matei 11, 10; Marcu 1, 2;
Luca 1,17).

Şirul profeţilor chemaţi de Dumnezeu ca să Ie facă cunoscută voia Sa culminează cu

Mesia, Profetul cel Mare, Care descoperă întregii lumi învăţătura Legii Noi, necesară pentru
mântuire şi ca scop final în planul iconomiei divine. Cele prezise de Moise şi profeţi cu privire la
venirea lui Mesia s-au împlinit în Persoana Mântuitorului, Care n-a fost recunoscut în această
calitate de contemporanii Săi, exceptând cazul când poporul impresionat de învierea fiului
văduvei din Nain şi cuprins de frică slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Prooroc mare s-a ridicat între
noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său" (Luca 7, 16). Sau după ce mulţimea de 5000 de
persoane a fost săturată cu cinci pâini de orz şi doi peşti, a spus: „Acesta este într-adevăr
Proorocul, Care va să vină în lume" (Ioan 6,14). Cunoscând intenţia ei de a-L face cu sila rege,
Mântuitorul S-a retras singur în munte (Ioan 6, 15) şi acest lucru atestă credinţa poporului în
venirea unui Mesia pământesc care să instaureze o împărăţie materială. Fariseii şi cărturarii
întreţineau această speranţă în sânul conaţionalilor lor. care n-au văzut în lisus Hristos pe
Profetul cel Mare prezis de Moise şi se întrebau dacă nu cumva Sfântul Ioan Botezătorul este
profetul cel aşteptat (Ioan 1, 21),

Aşa cum afirmă Fer. Augustin, nerecunoaşterea lui lisus Hristos ca Mare Profet prezis
de Moise se datorează faptului că unii rabini au văzut cele două texte mesianice din Deiiteionom
o referire Ia losua, succesorul şi conducătorul statului teocratic. iar alţii l-au considerat pe
Ieremia, Sfântul Ioan Botezătorul ori alt prooroc clin istoria lui Israel (Matei 16, 14). Mai târziu,
unii rabini (Raşi, Ibn David Kimhi) au înţeles că în cuvintele lui Moise din Deutcronom se fac
referiri Ia toţi profeţii din Vechiul Testament şi au ajuns la forma de „oricare profet din mijlocul
nostru", în Ioc de „profet din mijlocul tău".

Acest mod de a înţelege prevestirea lui Moise despre Profetul cel Mare a influenţat
gândirea teologilor raţionalişti care susţin că aici autorul Pentateuhului are în vedere pe
reprezentantul stării profetice din fiecare epocă ori „din când în când", se referă la apariţia unui
profet în mijlocul lui Israel. Numai unii dintre protestanţi văd în această profeţie mesianică o
referire specială la persoana lui Mesia, nu la orice profet din istoria biblică a Vechiului
Testament şi Acesta este lisus Hristos.

pg. 50
 Ambele texte mesianice din Deuleronom încep cu cuvântul „profet", pentru a marca o
persoană deosebită faţă de ceilalţi profeţi ai Vechiului Testament, aşa cum se subliniază în
ultimul verset din Deuteronom, în care Moise este considerat cel mai de seamă prooroc al Legii
Vechi (Deut. 34, 10). Cuvintele din acest text ajută la facerea unei paralele între Moise şi lisus
Hristos în lumina celor două texte mesianice despre Profetul cel Mare. Din această comparaţie
între cei doi prooroci se pot urmări puncte comune, cât şi de diferenţiere intre ei. Ambii sunt
mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, prin ei s-a dat în lume câte o Lege, ca expresia a voii
divine, şi amândoi au acţionat în aceeaşi operă de împăcare a omului cu Dumnezeu, primul
pregătind calea spre acest act al mântuirii, Cel de-al doilea realizându-1. Fiind profet, conducător
al statului teocratic şi legislator al său, Moise a fost tipul Mântuitorului Hristos, în Persoana
Căruia cele trei demnităţi se vor împlini cu desăvârşire. Tot ceea ce a fost nedesăvârşit şi mai
slab la profetul Moise şi-a găsit perfecţiunea în Profetul cel Marc - lisus Hristos, Dumnezeu
adevărat şi om adevărat. Dacă Moise a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi a săvârşit minuni în
faţa poporului egiptean şi israelit, acestea s-au împlinit în Noul Testament în lisus Hristos, Care
este însuşi Dumnezeu şi nenumăratele Sale minuni sfârşesc cu învierea Sa din morţi. Paralela
dintre Moise şi lisus Hristos o subliniază astfel Procopie de Gaza: Moise este profet ca şi Hristos,
căci Moise a eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea întreagă din ghearele diavolului
(Comentar la Deut. P.G. t. 87, col. 917).

Ultimele cuvinte din cartea Deuteronom exprimă un adevăr incontestabil că de la Moise

şi până la venirea Mântuitorului Hristos nu s-a mai ridicat nici un profet care să vadă faţa lui
Dumnezeu şi să săvârşească atâtea minuni care au uimit poporul. Profeticele cuvinte din
Deuteronom despre Mesia - Profetul cel Mare s-au realizat în Persoana Mântuitorului Hristos,
Care săvârşeşte nenumărate minuni şi impresionează prin ele mulţimile, aşa cum a fost cazul cu
vindecarea slăbănogului de 38 de ani de la lacul Betezda. Cu acest prilej, Mântuitorul reproşează
iudeilor că ei n-au crezut în cele ce Moise a scris despre El în Pentateuh şi cu atât mai mult în
cuvintele Sale (loan 5, 46-47).

În ultima zi a Sărbătorii Corturilor, Mântuitorul Hristos, venit la Ierusalim cu ocazia

acestui praznic, a chemat pe cei ce cred în El să-I urmeze, ca să le dea apa ce vie, cuvânt care i-a
impresionat şi au mărturisit că „Acesta este cu adevărat Proorocul", iar alţii exclamau „Acesta
este Hristosul" (loan 7, 37-41). Această mărturisire o vor face mulţimile şi cu prilejul intrării

pg. 51
triumfale Mântuitorului Hristos în ierusalim. La întrebarea celor din cetate, mulţimile care-L
însoţiseră pe Mântuitorul de la Betfaghe la Ierusalim răspundeau aceste cuvinte: „Acesta este
lisus, proorocul din Nazarelul Galileii" (Matei 21,11).

Caracterul mesianic al textelor din Deuteronom îl confirmă şi cuvintele Sfântului

Apostol Petru, care, după vindecarea slăbănogului de la Poarta Frumoasă în ceasul al nouălea, a
vorbit mulţimii despre împlinirea celor profeţite despre patimile Domnului şi despre şi despre
cuvintele Tui Moise privindu-L pe Profetul cel Mare, de Care trebuie să asculte (Faptele Apost.
3, 22). Aceeaşi profeţie despre Profetul cel Mare o aminteşte şi Sfântul Arhidiacon Ştefan în
cuvântarea sa, înainte de a fi ucis cu pietre (Fapt. Apost.7, 37).

Înţelesul mesianic al celor două texte din Deuteronom stă în strânsă legătură cu
momentul Schimbării la Faţă a Domnului, în care Dumnezeu arată că lisus Hristos este Fiul Său
cel iubit, de Care trebuie să asculte lumea (Matei 17, 5; Marcu 9, 7; Luca 9, 35). în acest
moment, Mântuitorul apare însoţit de Moise şi Sfântul Ilie, tocmai pentru a dovedi celor trei
Sfinţi Apostoli că El se deosebeşte de aceştia cu care poporul II confunda (Matei 16,14).

Un alt text nou-testamentar care confirmă mesianitatea celor proorocite de Moise îl

formează cuvintele lui Filip adresate lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre Care au scris
Moise în Lege şi proorocii, pe lisus..." (loan 1, 45). Sau cele relatate de Sfântul Evanghelist
Matei despre încercarea fariseilor şi a marilor preoţi de a prinde pe lisus după rostirea pildei
despre lucrătorii viei şi reţinerea lor de a face aceasta, deoarece se temeau de popor care-L
socotea prooroc (Matei 21, 46). Un alt argument pentru mesianitatea textelor din Deuteronom îl
avem în tradiţia samarineană. Astfel, în dialogul purtat de Mântuitorul cu femeia samarineană,
aceasta îi spune: „Doamne, văd că eşti prooroc", ca.şi orbul din naştere: „că Mesia, când va veni,
le va spune toate ca un mare profet" (loan 4, 19, 25; 9, 17). în seara Sfintei învieri, cei doi
ucenici, Luca şi Cleopa, mergând de la Ierusalim spre Emaus, discutau între ei despre „lisus
Nazarineanul, care era Prooroc puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului
popor" (Luca 24,19).

La aceste temeiuri neotestamentare, se pot adăuga în acest sens şi mărturiile Coranului,

care aplică realizarea acestei profeţii din Deuteronom la „trimisul Domnului" care va fi în primul

pg. 52
rând Moise, urmat de alţi „trimişi" între care se numără „lisus Fiul Măriei" sau „Mesia lisus fiul
Măriei trimis adevărat al lui Dumnezeu".

Urmând mărturiile Sfintei Scripturi, Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti au recunoscut

caracterul mesianic al cuvintelor din Deuteronom despre Profetul cel Mare. Fac excepţie Origen
şi Tertulian, care au văzut în această profeţie o referire la toţi profeţii în fruntea cărora au aşezat
pe Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi, ca Ciprian şi Atanasie cel Mare şi scriitori bisericeşti cum sunt
Tertulian, care vede în cuvintele dumnezeieşti de la Schimbarea la Faţă „Pe Acesta să-L
ascultaţi" o referire la textul lui Moise şi Fer. Augustin care susţine că singularul numelui de
profet are în vedere o persoană deosebită, au văzut în Profetul cel Mare pe Iisus Hristos. De
tâlcuirile lor au ţinut seama teologii ortodocşi şi romano-catolici.

Aruncând o privire de ansamblu asupra tuturor textelor profetice consemnate în

Pentateuh, vom putea urmări un progres real al ideii mesianice care îşi are începutul în
Protoevanghelie şi se încheie cu cele prezise despre Profetul cel Mare. Această idee pleacă de la
naşterea lui Mesia dintr-o urmaşă a Evei, Care va fi din neamul lui Sein, seminţia lui Avraam,
Isaac şi Iacob, casa lui luda ca mare conducător şi întemeietor al împărăţiei universale şi din
mijlocul lui Israel ca mare profet. El va fi nu numai Conducător ideal, ci şi învăţător al tainelor
divine| Naşterea lui Mesia din poporul Israel este subliniată de Moise prin sufixul pronominal,
persoana a Ii-a, singular masculin, însoţit de o prepoziţie şi un substantiv care dau expresia „din
mijlocul tău" (miqqirbekha, Dcut. 18, 15). Această expresie ebraică face parte din primul text
mesianic din Deuteronom în care Moise prevesteşte naşterea unui Mare Profet pe Care-L
compară cu el - „ca mine" (Deut. 18, 15). Cuvintele sale sunt adeverite în al doilea text unde
Dumnezeu îi descoperă naşterea unui profet asemănător lui (= ca tine -kamokha, Deut. 19, 18),
Care va vorbi poporului tot ceea ce El îi va porunci.

Repetarea cuvântului „profet" în textele din Deuteronom pun în lumină pe de o parte

persoana deosebită care va avea un rol deosebit în actul mântuirii, iar pe de altă parte, se anunţă
că în viitor Israel va avea totdeauna vestitori ai voii divine, care să-i îndrume spre calea
mântuirii. Cu Profetul cel Mare comparat cu Moise, Dumnezeu va închide un nou Legământ şi
va descoperi lumii o Lege Nouă care să-1 conducă spre împărăţia cerurilor întemeiată de El. Prin
El se va împlini tot ceea ce Dumnezeu a descoperit israeliţilor prin profeţii Legu Vechi

pg. 53
învăţătura Sa trebuie respectată şi împlinita pentru ca Dumnezeu să-şi reverse binecuvântările
Sale şi omul sa nu sufere din cauza păcatului.

Deci textele mesianice despre Profetul cel Mare sunt în deplină consonanţă cu cele
descoperite de Dumnezeu în legătură cu venirea lui Mesia, biruitorul diavolului şi Cel ce va
împăca pe Dumnezeu cu oamenii, aducându-le mântuirea şi viata veşnică. Descendenţa lui Mesia
din neamul lui Israel confirmă binecuvântările divine anterioare (Fac. 9, 25-2/; IA 2-3- 49 10) şi
totodată, reafirmă privilegiul acordat israehţiloi ca din mijlocul lor să se nască Izbăvitorul lumii
de sub osânda păcatului strămoşesc şi la ei să se împlinească mântuirea care sa se vestească apoi
la toate popoarele unde grăieşte omul şi continuă Dumnezeu. De aceea, şi Legea divină este
numită când Torath iahve - Tora Iui Dumnezeu, când Torath Moşe - Tora Iui Moise, denumire pe
care o întâlnim şi în Noul Testament. Mesia a venit în lume ca să plinească, desăvârşească
Legea, şi nu să o strice.

IV. TEXTE MESIANICE ÎN CĂRŢILE ISTORICE

(I Regi 2, 10; II Regi 7, 12-16; 23, 5; III Regi 9, 5: I Paralipomena 17,11-14; 22,10)

Istoria sfântă a mântuirii neamului omenesc are în centrul său ideea inesianica
descoperită în cărţile Vechiului Testament începând cu Pentateuhul şi continuând cu scrierile
istorice. Ideea mesianică din cărţile istorice, este prezentată în Cântarea^ Anei (I Regi 2, 10),
profeţia lui Na tari despre împărăţia şi tronul veşnic statornicit, aşa cum a profeţit şi lacob (Fac.
49, 10) în familia lui Iuda, în casa davidică (11 Regi 7, 12-16; 111 Regi 9, 5; I Parai. 17, 11-14)
şi ultimele cuvinte ale regelui Dayid despre „legământul veşnic" (II Regi 23, 5).

Profeţia mesianică clin Cântarea Anei aduce un element nou în sensul că în ea pentru
prima dată izbăvitorul lumii poartă numele de „Mesia" (Maşiach) care înseamnă „Unsul" lui.
Dumnezeu. Ea se încadrează în rugăciunile de laudă şi mulţumire rostită de Ana în faţa locaşului
Sfânt de la Silo, pentru că Dumnezeu a binecuvântat-o eu naşterea lui Samuel, ultimul judecător
din Israel care va avea un rol important în statul teocratic israelit. Imnul de preamărire a lui
Dumnezeu culminează cu profeticele cuvinte despre Mesia: „Dumnezeu va nimici pe cei ce se

pg. 54
împotrivesc Lui, asupra Lui din ceruri va tuna. Dumnezeu va judeca marginile pământului şi va
da putere Regelui Său şi va înălţa cornul Unsului Său (l Regi 2, 10). în traducerea greacă cât şi în
cea românească, textul este mai dezvoltat şi deosebirile de formă nu schimbă înţelesul său
mesianic.

Proorocită Ana prevesteşte pedeapsa divină care se va abate pe viitor asupra duşmanilor
lui Dumnezeu, Cel ce va judeca cu dreptate pe oameni. EI va pedepsi exemplar pe cei răi, iar pe
cei buni îi va răsplăti mulţumitor, iar de dreptatea Sa se vor împărtăşi toţi până la „marginile
pământului", expresie sinonimă cu „toate popoarele pământului". Din contextul profeţiei rezultă
că Dumnezeu mai întâi pedepseşte şi apoi răsplăteşte (I Regi 2, 6), ceea ce înseamnă, aşa cum
observă Sf. Vasile cel Mare că binefacerea vine pe planul al doilea (Sf Vasile, Comentarii la
Psalmi, trad. Pr. Dr. Olimp Căciulă Bucureşti, 1939, p. 129-130).

În Cântarea Anei se vede clar că Dumnezeu judecă pe oameni şi tot Iii este Cel ce dă
putere îndeosebi Unsului Său. Simbolul puterii este exprimat prin cuvântul „corn" care, în
celelalte texte ale Sf. Scripturi, mai are înţelesul de glorie şi renume (cf. Sf. Ioan Gură de Aur,
Despre Ana, Cuvântul IV P.G. t. 54, col. 663). înţelesul larg a! acestei noţiuni face pe psalmist să
folosească cuvântul corn atât pentru a desemna puterea celor răi, cat şi pentru a celor buni. Dacă
puterea celor răi este redusa la neputinţă din cauza intervenţiei Iui Dumnezeu, forţa celor buni şi
drepţi (Ps. 75, 11) creşte tot în urma intervenţiei divine, care face ca aceştia din urmă să domine
pe cei dintâi.

Comentând textul mesianic, Sf. Vasile cel Mare consideră că simbolismul cornului a
fost împrumutat din viaţa animalelor, de Ia rinocer care, deşi are un singur corn, el este cel mai
puternic dintre celelalte vieţuitoare. După ŞI'. Vasile rinocerul este „un animal de neînvins, în
ceea ce priveşte puterea şi un animal care nu se lasă supus de oameni" (Sf. Vasile ce! Mare, op.
cit., p; 111). Cu alte cuvinte, prin noţiunea de corn se exprimă atotputernicia divină, însuşire ce
se atribuie şi Fiului lui Dumnezeu, care va învinge puterea celor răi. însemnarea simbolică a
cornului se întâlneşte şi la altarele de jertfă sângeroasă sau nesângeroasă de la Cortul Sfânt şi
Templul Sfânt care aveau în cele 4 colţuri câte un corn şi ele se ungeau cu sângele jertfelor
pentru iertarea pătatelor poporului şi a preoţilor leviţi în frunte cu arhiereul.

pg. 55
 În Vechiul Testament Cornul era folosit drept sos pentru păstrarea uleiului sfinţit
întrebuinţat de profeţi la ungerea regelui ca reprezentant al lui Dumnezeu (II Regi 16. 1) sau ca
instrument pentru anunţarea primei zile a lunii a 7-a, ori a anului jubileu (yobel - Lev. 23, 24;
25), cât şi a momentelor de luptă (losua 6, 6). EI se mai foloseşte şi la executarea muzicii.

Persoana care primea ungerea cu untdelemn sfinţit devenea unsul lui Dumnezeu,
deoarece ea se împărtăşea de „Duhul Domnului" (Ruach Jahve, 1 Regi 16, 13), acea putere
nevăzută pentru a acţiona în numele său şi a asculta de poruncile sale. Cu untdelemn sfinţit se
ungeau nu numai regii (I Regi 16, 1; I Parai. 1, 39) ci şi profeţii (III Regi 19, 10) şi preoţii,
inclusiv arhiereul (Lev. 8). Patriarhii cu toate că n-au primit acest ritual al consacrării, ei au
purtat numele de „unşi" (Ps. 104, 15), avându-se în vedere faptul că ei îndeplineau funcţiunea de
conducători şi preoţi ai familiilor lor. Prin coborârea asupra lui Iisus, Duhul Sfânt a desăvârşit în
mod solemn consacrarea Sa mesianică, ungerea Sa cerească în virtutea căreia se va numi Hristos,
adică Unsul – „Într-adevăr este vorba de mirungerea Domnului Iisus. Deci Fiul S-a făcut om
pentru a da oamenilor acest Duh, Care se odihneşte peste El din veşnicie. Acesta este darul lui
Dumnezeu – Dumnezeu dăruit – despre Care va vorbi samarinencei. Deci, dacă El este Unsul,
El S-a făcut om pentru a transmite ungerea la fraţii Săi oamenii. Mirungerea ucenicilor este
raţiunea de a fi a Întrupării Fiului” 17.

În perioada vechitestamentară ungerea sfântă se săvârşea numai la persoanele destinate

slujirii lui Dumnezeu şi ele deveneau mesageri ai voii divine înaintea poporului. Aceştia lăceau
cunoscute poruncile divine pe care împreună cu poporul trebuiau să le respecte, pentru ca în felul
acesta, să se păstreze bunele raporturi între ei şi Dumnezeu stabilite în urma legământului
încheiat cu El pe muntele Sinai. La început numai regii purtau numele de „uns" şi cu timpul
ungerea se va aplica atât la profeţi, cât şi la preoţit toţi fiind reprezentanţii şi mesagerii lui
Dumnezeu în mijlocul lui Israel. Aceeaşi denumire se va întrebuinţa şi pentru Fiul lui Dumnezeu
în calitatea sa de conducător, profet şi preot. Ea se adevereşte din Noul Testament „şi ne-a ridicat
corn de mântuire ... precum a grăit prin gura sfinţilor Săi proorocii din veac" (Luca 1, 69-70).
Actul ungerii cu untdelemn se întâlneşte şi în cazuri particulare, când cineva primea o persoană
distinsă pe care o onora prin turnarea mirului pe cap. Un exemplu în acest sens ÎI aflăm şi în
Nou! Testament când o femeie în casa iui Simon ieprosul din Betania a luat alabastru şi a turnat

17
Cyrille Argenti, art. cit., p. 104.
pg. 56
pe capul Mântuitorului Hristos mir de mare preţ (Matei 26, 6-7). În alte cazuri ungerea cu mir
preîncliipuie împărtăşirea darurilor Sfântului Duh (II Petru 1, 21-22, I Ioan 2, 20).

Pe lângă anunţarea venirii lui Mesia, în textul Cântării Anei se prevesteşte judecata
universală făcută de Dumnezeu în spiritul dreptăţii adevărate pe care o va face Fiul lui
Dumnezeu. Cuvintele profetice ale Anei s-au împlinit în persoana Mântuitorului Hristos, despre
care, mai târziu, profetul Isaia va spune: „Domnul rn-a uns ca să binevestesc săracilor, m-a trimis
să vindec pe cei cu inima zdrobită ... "(Isaia 61, 1). La această profeţie face referire Mântuitorul
Hristos când a dat răspuns celor din sinagoga din Nazaret, zicând: „Astăzi s-a împlinii Scriptura
aceasta în urechile voastre" (Luca 4, 21). El este prin excelenţă Marele împărat, profet şi preot,
Care activează pe pământ în numele Celui Preaînalt.

Cel de al doilea texi mesianic din cărţile istorice îl formează cuvintele profetului Natan
adresate regelui Davjd care se pregătea să ridice locaş sfânt lui Dumnezeu în Ierusalim. La
porunca lui Dumnezeu, profetul anunţă regelui iudeu întemeierea împărăţiei universale de către
Mesia şi stabilirea tronului său veşnic în casa davidică, precum şi oprirea lui de a ridica templul
sfânt pe care-1 va zidi urmaşul său, viitorul rege Solomon. Cu această profeţie ideea mesianică
cunoaşte o nouă fază de dezvoltare în sensul că Fiul lui Dumnezeu va descinde din casa davidică.

Fiind gata să înceapă lucrările de zidire a templului, regele David primeşte

încunoştinţarea din partea profetului Natan că Dumnezeu va întări casa sa şi urmaşul său, după
ce se vor plini zilele sale şi va răposa cu părinţii săi, va ridica casă numelui său şi va întări
scaunul său de domnie în veci (11 Regi 7, 12-13). Prin cuvintele „şi se vor plini zilele tale",
profetul anunţă pe regele iudeu că viaţa lui pământească se va sfârşi şi va trece la neamul său cel
adormit. Sufletul său va trece dincolo, la strămoşii săi, moartea fiind numai momentul trecerii
într-o altă lume a spiritelor, unde va continua să trăiască, alături de înaintaşii săi.

Ca şi în Protoevanghelie, cuvântul „sămânţă" (Fac. 3, 15) are înţelesul de urmaş, acesta

fiind regele Solomon ca prototip al Mântuitorului Hristos care va ridica templul din Ierusalim şi
acesta va preînchipui Biserica creştină. Această „sămânţă" va descinde din „coapsele sale" (II
Regi 7, 12) ceea ce înseamnă că profeticele cuvinte ale proorocului Natan au un înţeles dublu,
urmaşul imediat fiind Solomon care va ridica templul din Ierusalim, iar în viitor Regele mesianic
Care va întemeia împărăţia veşnică şi El va zidi „casa numelui" divin, adică Biserica. în viitor se

pg. 57
pregăteşte o împărăţie nouă care se deosebeşte de cea a regelui Solomon prin faptul că ea este
veşnică şi pe scaunul său va sta în veci Fiul lui Dumnezeu. Regele împărăţiei viitoare desemnai
de profet prin cuvântul „Acela"\Il Regi 7, 13) va înălţa un adevărat locaş de închinare lui
Dumnezeu. De aceea templul solomonian reprezintă un ţip al acestuia.

În partea a doua a profeţiei se vede clar că profetul Natan are în vedere pe regele
mesianic care are pe Dumnezeu Tată şi casa Sa va fi neclintită, ca şi împărăţia şi scaunul său de
domnie (II Regi 7, 13-16). Regele mesianic se află într-un raport de filiaţie cu Dumnezeu, de
aceea cuvintele profetului Natan au un incontestabil înţeles mesianic. Acest raport este trecut cu
vederea de teologii raţionalişti, care, în general, resping caracterul mesianic al textelor
vechitestamentare, inclusiv cuvintele profetului Natan şi, mai ales, versetul „Acela va zidi casa
numelui meu şi eu voi întări scaunul domniei lui în veci" (Regi 7, 13). Pentru aceştia, versetul iu
cauză ar fi un adaus ulterior şi ar fi în neconcordanţă cu contextul, obiecţie lipsită de un
fundament logic, deoarece după o analiză atentă se observă că aceste cuvinte nu întrerup, ci,
dimpotrivă continuă ideea mesianică. După alţi critici, textul de mai sus trebuie păstrat, întrucât
el contribuie la sublinierea adevărului că Mesia este Fiul Iui Dumnezeu, aşa cum va profeţi
regele David când spune: „Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu" (Ps. 2, 7).

În general, textul profeţiei lui Natan dezvăluie adevărul că Mesia este cea de doua
persoană a Sf. Treimi, adică Fiul Iui Dumnezeu-TatăL Tipul regelui mesianic este Soiomon care
preînchipuie pe Mesia nu numai prin faptul că va zidi „casa" Iui Dumnezeu la Ierusalim, ci
datorită conducerii sale. paşnice, numele său de „Cel paşnic" amintindu-ne de „împăciuitorul"
din binecuvântarea patriarhului lacob asupra lui Iuda (Fac. 49, 10). Regele Soiomon n-a făcut
vărsare de sânge" din cauza incursiunilor războinice, aşa cum făcut talăi său, motiv pentru care a
fost oprit de la construirea locaşului sfânt (III Regi 5, 3; I Parai. 28, 3). El este prevenit că dacă
se va abate de ia calea Domnului va 11 pedepsit „cu toiagul bărbaţilor şi cu loviturile fiilor
oamenilor" (II Regi 7, 14) faţă de el Dumnezeu îşi va arăta mila Sa, adică dragostea Sa pe care a
retras-o de la regele Saul. Dacă el reprezintă pe cei ce ascultă de Dumnezeu, regele Saul este
exponentul celor ce se îndepărtează de Dumnezeu care nu Ie mai poartă de grijă şi nu mai are
nici o afecţiuneTaţă de ei. Prin naşterea Mântuitorului din casa davidică, Dumnezeu" îşi va arăta
continuu afecţiunea Sa de această familie din care descinde şi regele Soiomon.

pg. 58
 Ultimul verset din profeţia Iui Natan scoate în evidenţă caracterul mesianic el celor
prezise de profet. în acest lext se vede clar că profetul nu se referă la urmaşul imediat al regelui
David, ci la un viitor descendent din familia sa care vajYUcmeia împărăţia veşnică. Profetul se
referă aici la^un rege deosebit, la Fiul lui Dumnezeu şi nu la un conducător văzut, pământesc,
adică la Soiomon. Aeest adevăr esle subliniat astfel de Teodorei de Cir: „Soiomon n-a avut o
viaţă mai lungă decât alţi oameni, nici măcar vârsta tatălui său n-a întrecut-o" (Teodoret de Cir,
II Regi, P.G., t. 80, col. 618). Prezicerile sale s-au împlinit în persoana Mântuitorului Hristos
care ne învaţă că împărăţia sa nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36) şi ia învinuirile arhiereilor
şi bătrânilor că ar fi regele iudeilor. El nu a răspuns nimic în faţa lui Pilat (Matei 27, 12).

Ca Fiu al lui Dumnezeu, Mesia, va întemeia, în urina întrupării sale, împărăţia veşnică şi
va zidi „casa" numelui său, adică Biserica şi o va conduce în veci. Atât împărăţia veşnică, cât şi
Biserica au drept întemeietori pe Dumnezeu şi la ele sunt chemate toate neamurile. Biserica este
întemeiată de Mântuitorul Hristos ca să continue opera de mântuire a ctitorului ei şi de a chema
pe oameni la moştenirea împărăţiei cerurilor, care nu este o noţiune abstractă ci o realitate
spirituală. împărăţia lui Dumnezeu devine realitate subiectivă atunci când oamenii ascultă de
poruncile divine şi îşi conformează viaţa potrivit cerinţelor lor. În felul acesta se întăresc bunele
raporturi dintre creatură şi Creator, împărăţia lui Dumnezeu ajungând şi o realitate obiectivă
exprimată de profetul Isaia prin cuvintele „cer nou şi pământ nou" (Isaia 66. 22).

„Casa" care va fi neclintită prevesteşte întemeierea Bisericii de către Mântuitorul

Hristos piatra Cea din capul unghiului (Ps. 117, 22-23). Acest aşezământ dumnezeiesc are o
rezistenţă de neînchipuit şi despre durabilitatea Sa ne încredinţează Mântuitorul Hristos când
spune că nu va fi biruit nici de porţile iadului (Matei 16, 18).

Acelaşi substantiv „casă" apare şi în profeţia regelui David, însă cu înţelesul de

„familie". în ultimii ani ai vieţii sale, regele iudeu profeţeşte că Dumnezeu a încheiat un
legământ veşnic durabil şi neschimbabil cu el din care vor decurge multe binefaceri, ca
mântuirea, fericirea şi plăcerea de viaţă. în casa davidică se va împlini voia şi plăcerea lui
Dumnezeu, Această hotărâre se va realiza la „plinirea vremii", când Fiul lui Dumnezeu se va
naşte în Betleemu! Iudeii, profeţit mai târziu de prorocii! Miheia (5, I).

pg. 59
 Prin cuvintele „Căci nu este aşa casa mea ..." (11 Regi 23, 5), psaimistul David ne arată
că familia sa, redată aici prin substantivul „casă" se deosebeşte de celelalte din Israel, deoarece
numai cu ea a făcut Dumnezeu legământ veşnic, jn sânul ei se va naşte Fiul lui Dumnezeu
profeţit regelui iudeu de către proorocul Natan în momentul când se hotărâse să ridice locaş
Sfânt în Ierusalim. Ceea ce spune el după aceea are o strânsă legătură cu cuvintele lui Natan
despre împărăţia veşnică şi tronul cel veşnic.

Citind textul profeţiei lui David şi neţinând scama de legea lipsei de perspectivă,
legământul veşnic pare să fie deja încheiat cu regele iudeu şi nu cu Mesia, ceea ce este un lucru
imposibil. Ţinând seama de legea lipsei de perspectivă în care evenimentele apropiate sunt
prezentate pe acelaşi plan cu cele îndepărtate înţelesul profeţiei este acela că psaimistul David
are în vedere pe Regele mesianic la încheierea legământului veşnic". Fiind inspirat de
Dumnezeu, regele David s-a învrednicii de" vederea celor care se vor întâmpla pe viitor în casa
sa.

Din cuprinsul profeţiei, cât şi din alte referiri vechitesta-mentare nu reiese că încheierea
legământului veşnic ar avea ia bază nişte merite omeneşti, ci libera alegere dumnezeiască. Faptul
că profetul Natan a oprit pe David să zidească locaş sfânt pune în lumină adevărul că Dumnezeu
a respins cele săvârşite de regele iudeu, cu atât mai mult nu era nici potrivit să încheie
legământul veşnic.

Cu casa lui David va fi încheiat în viitor legământul prin naşterea Mântuitorului Hristos,
de aceea textul profetic are în vedere persoana lui Mesia. Forma verbală participială a verbului „a
face", potrivit spiritului limbii ebraice, se traduce nu numai cu trecutul, ci şi cu prezentul sau
viitorul. Folosind timpul viitor „va face", înţelesul profeţiei este în deplină armonie cu cele ce
vor avea loc în zilele întrupării Mântuitorului Hristos. Datorită întrupării lui Mesia se va împlini
„toată plăcerea" sau „plăcerea Lui", adică a lui Dumnezeu şi va odrăsli mântuirea, adevărată
împăcare a omului cu Tatăl cel ceresc.

Profeţia despre împărăţia veşnică este descoperită de Dumnezeu şi regelui Solomon,

căruia i s-a arătat a doua oară la Ghibeon, după ce a sfârşit de zidit templul din Ierusalim (1IÎ
Regi 9, 1-2). Cu acest prilej. Dumnezeu îi descoperă că El va întări scaunul împărăţiei sale peste
Israel în veac, aşa cum promisese regelui David că niciodată nu va lipsi bărbat pe tronul lui Israel

pg. 60
(111 Regi 9, 5). Pentru claritatea acestui verset, traducerea românească înserează la începutul
profeţiei adverbul de timp „atunci", adică în zilele din urmă, când se va întrupa Mesia, Cel ce va
întemeia împărăţia veşnică şi numai Fi va sta în veci pe scaunul de domnie al acestuia. De
asemenea, în traducerea românească se ţine seama de folosirea lui „vav consecutiv" cu privire la
forma verbului „a întări, a face să se ridice" care deşi este la perfect, el este redat prin imperfect,
timpul cel mai potrivit în acest context, unde este vorba de întemeierea în viitor a împărăţiei
mesianice. Scaunul acestei împărătiLya fi ocupai în veci de Mesia, Dumnezeu -Omul şi nu de un
rege pământesc a cărui viaţă pământească este limitată în faţa veşniciei.

Ideea mesianică din cărţile istorice a fost păstrată în toată puritatea ei şi de autorul
cărţilor Paralipomena scrise după anul 538 î.Hr. Aghiograful prezentând istoria regelui David se
îbfcră şi Ia profeţia lui Natan privind întărirea domniei în casa davidieă din care se va naşte
Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Cel ce va zidi adevăratul locaş şi va întemeia împărăţia cerească pe
scaunul căreia va domni în veci (I Parai. 17, 11-14). Calificativul de „tare" raportat la tronul cel
veşnic pune în lumină durabilitatea lui.

În prezentarea evenimentelor istorice din timpul lui David, autorul sfânt menţionează şi
motivul pentru care regele psalmis! nu a putut zidi casa lui Dumnezeu şi, totodată, repetă
cuvintele profetului Natan că „FI va zidi casa numelui meu şi FI îmi va fi fiu, iar eu îi voi fi fată
şi voi întări tronul domniei lui peste Israel în veci" (1 Parai. 22, 10). Din cuprinsul acestui text,
ca şi din celelalte referiri mesianice din cărţile istorice, rezultă faptul că regele Solomon este
tipul lui Mesia şi împărăţia sa preînclupuie împărăţia veşnică. Imperfecţiunea acestei împărăţii
constă în faptul că ea nu poate fi veşnică ca şi cea cerească, pe care o va întemeia Mântuitorul
llristos.

Din prezentarea textelor profetice se poate urmări un real progres în adâncirea ideii
mesianice în care se vorbeşte despre întemeierea împărăţiei veşnice de Fiul lui Dumnezeu. Ele
sunt o continuare firească a celor prezise de patriarhul lacob cu privire la viitorul seminţiei Iui
Iuda din care se va naşte „împăciuitorul" (Silo Fac. 49, 10). Din această seminţie face parte şi
neamul lui David, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că prin naşterea Fiului Său, scaunul davidic v-
a fi veşnic ocupat de El, Cel ce va întemeia împărăţia veşnică. Făgăduinţa făcută Iui David se
repetă şi fiului său, care este tipul regelui mesianic prin faptul că zideşte casă Iui Dumnezeu şi în
timpul domniei sale a fost pace şi prosperitate spirituală. în locul luptelor sângeroase, Solomon a
pg. 61
preferat liniştea în regatul său şi ţara sa a cunoscut o perioadă de înflorire, e! a putut să ridice
frumosul templu din Ierusalim şi să scrie, inspirat de Dumnezeu, despre adevărata înţelepciune
pe care omul trebuie s-o caute şi s-o urmeze.

În timpul regilor David şi Solomon, Dumnezeu descoperă planul mântuirii sale care se
va realiza în Nou! Testament prin întruparea Mântuitorului din casa davtdică. Templul din
Ierusalim şi regatul unit israelit sunt tipuri ale Bisericii şi împărăţiei veşnice pe scaunul căreia va
domni Fiul lui Dumnezeu. Prin aceşti regi credincioşi. Dumnezeu anunţă sosirea timpurilor
mesianice în care se va realiza făurirea împărăţiei celei adevărate visată dim moşi strămoşi.
împlinirea acestui vis de aur al omenirii a fost rânduit de Dumnezeu în calea davidică prin
mijlocirea căreia se redeschide raiul închis din cauza păcatului săvârşii de Adam şi Fva. Ca să
revină la starea de dinainte de păcat, omenirea va fi ajutată de Biserica lui Hristos căreia
Mântuitorul Hristos i-a încredinţat Sf. Treime, (ară de care nimeni nu poate intra în împărăţia
veşnică. Această împărăţie este spirituală şi, potrivit cuvintelor Mântuitorului Miistos despre
grăuntele de muştar, ea se dezvoltă treptat şi devine realitate în măsura în care oamenii împlinesc
cuvântul lui Dumnezeu şi acest lucru îl vor face dintr-o pornire lăuntrică. Ea nu are limite
materiale şi nici nu se. încadrează într-o anumită perioadă de timp, de aceea este universală şi
veşnică, calificativ ce nu se pot atribui unei împărăţii pământeşti.

V. TEXTE MESIANICE LA PROFEŢI.

Aşa cum s-a spus mai sus pe fondul social tulbure şi complicat în care monarhia pierdea
din importanţă în Israel, apare o nouă instituţie care se impunea din ce în ce mai mult pe scena
politico-religioasă, şi anume profetismul.

Această mişcare s-a impus prin trei idei fundamentale, care constituie ceea ce noi
numim doctrima profetică:

a) monoteismul biblic, care se referee la un Dumnezeu unic şi transcendent;

b) moralismul, adică afirmarea sfinţeniei totale a lui Iahve, căreia I se opune omul
împovărat de greşeli şi păcare;

pg. 62
 c) aşteptarea mântuirii la care se referee toată această speranţă mesianică.

În Israel profeţii purtau la început numele de văzători 18; mai târziu acest titlu a fost
substituit cu acela de profeţi19, după cum scrie în 1Sam 9,9: „Înainte de vreme, când mergea
cineva să întrebe pe Dunmezeu, zicea aşa : „Hai la văzătorul!".

Căci acela care astăzi se numeşte profet înainte se numea văzător.

Textele biblice sunt de acord câ mişcarea profetică cu caracter carismatic exista în Israel
chiar de la începutul monarhiei Aceşti profeţi se deplasau în grup (cf. 1Sam 19,18-24), acţionau
în sunetul muzicii (cf. 1Sam 10,5) şi nu aveau familie proprie (cf. 1Sam 10,12).

Profeţii reiau deseori în scrierile lor imaginea regelui ideal aşa cum este ea prezentată în
psalmii din liturgia Templului. Ei s-au arătat interesaţi mai degrabă de viitor şi, ca atare, vorbesc
la timpul viitor despre ziua Domnului, zi în care se va realiza pe deplin dreptatea lui Dumnezeu
(cf. Ioel 2,11; 3,4).20 De fapt, această zi proiectată în viitor va deveni ca o placă turnantă a
întregii istorii ulterioare a Israelului şi în soecial a erei celei noi. 21 Acestor zile le corespund tot
atâtea momente de criza pe care Israel le-a depăşit de flecare dată cu simţ de responsabilitate
religioasă. Momentele de criză, la rândul lor au avut ca prim efect, pentru Israel cimentarea
aşteptărilor mesianice, iar, pe de altă parte, ele au oferit prilejul unor apeluri la reflecţie şi la
speranţă. În egală măsură, ele au arătat şi neputmţa monarhiei de a realiza ceea ce se aştepta de la
ea. Speranţa ce era pusă în persoana regelui a fost astfel transpusă asupra altui personaj de
domeniul viitorului, numit de Biblie cu expresia „cel care avea să vină". În spatele acestei
expresii se ascunde în realitate imaginea regelui ideal devenit purtătorul speranţei şi măreţiei
viitorului israelit. Acest tip de speranţă proiectată în viitor şi bazată pe trăirea legământului la
timpul prezent poate fi definită speranţă mesianică. Ea va fi deseori plasată de profeţi într-un
viitor şi mai îndepărtat: în felul acesta au fost puse bazele eshatologiei profetice. Obiectul acestei
eshatologii nu este sfârşitul lumii, ci sfârşitul unui anumit tip de lume, cea infectată de păcătoşi
devenită infidelă faţă de legământul lui Iahve. Profeţii vor cere în unanimitate sfârşitul unei
18
în limba ebraică: ruah.
19
În limba ebraică : nabi.
20
Cf. L. Kohler, Thcologie des AltenTestamcnts.Tubingen. 1936, p. 34
21
Cf. A. Chauraqui, Die.Hebraer, p. 263: „De ziua Domnului va învinge duhul lui Dumnezeu şi va veni Mesia;
căci el este reprezentantul, martorul şi instrumentul Creatorului din ceruri şi de pe pământ. El va anunţa şi va
produce transformarea Israelului şi a naţiunilor care vor locui împăcate şi eliberate un nou pământ sub un nou
cer.".
pg. 63
asemenea lumi zguduite de păcate. Ei însă vorbesc despre o lume a viitorului, o lume care va
încolţi din cenuşă, crescând asemenea „unui fruct al pământului" 22 şi se va dezvolta treptat din
„rămăşiţa sfântă"23 care va avea în centrul său figura regelui Mesia.

A. ORACOLELE MESIANICE DIN EPOCA ASIRIANĂ

Logica nouă introdusă în Biblie de către profeţi a fest motivată în mare măsură de un şir
de evenimente politice negative care au angajat Israelul ca entitate statală, începând cu scindarea
regatului imediat după moartea lui Solomon în 931 î. Cr., trecând prin cucerirea Samariei în 721
î.Cr. şi terminând cu căderea Ierusalimului în anul 587 î.Cr. Israelul, un stat minuscul sub aspect
politic, situat însă într-o poziţie strategică foarte importantă, s-a aflat secole de-a rândul în lupta
de dominare şi de influenţă politică a celor doi mari coloşi: Egiptul la apus şi Asiria la răsărit.

Regii israeliţi vor fi deseori vasalii acestor puteri străine, încheind tot felul de alianţe
politice în mod absolut imprudent, iar, în cele din urmă, devenind victime ale acestor puteri avide
şi fără Dumnezeu. Un exemplu în acest sens îl constituie căderea Samariei în anul 721 î.Cr.,
cădere care a fost cauzată de o alianţă imprudentă dintre Regatul de Nord şi Damasc, contra
regelui asirian Teglat Phalazar III (745-727 î.Cr.). Reforma religioasă pe care Ezechia (716-687
î.Cr.), un rege necredincios şi lipsit de încredere totală în Iavhe o introdusese de curând, va
marca, fără îndoială, epoca sa24. Dar el a legat şi n întreţinut alianţe politice nerealiste care s-au
dovedit împovărătoare pentru Israel, fiind criticat cu asprime de profetul Isaia pentru lipsa sa de
încredere în Iahve şi pentru încheierea de alianţe fie cu Egiptul 25, fie cu Babilonul26. Eşecul
regelui Ezechia, ca şi al altor regi care i-au urmat, lipsiţi de credinţă şi, în consecinţă, de orice
încredere în Iahve, oferă profeţilor ocazia de a prezenta cu o şi mai mare intensitate imaginea
regelui ideal, a lui Mesia din casa lui David, care devine astfel obiect de speranţă şi aşteptare în

22
Este o referinţă tot la Mesia (cf Ier 23,5; Zah 3,8 şi 6,12) ţi are în vedere un arbore ce va creşte din pământul
Palestinei şi în ale cărui crengi vor găsi adăpost păsările cerului (cf. Ier 23,5 - 33,15).
23
Este un text care preamăreşte restul sfânt fie la nivel de persoană (cf. Is 4,2-6), fie la nivel de grup (cf. Am
5,15; 9,8-10; Is 37,31-33).
24
Despre viaţa şi faptele acestui rege necredincios, Ezechia, vezi mai multe în 2Rg 18,1-20,21.
25
Cf. Is 30,1-2; 31,1.
26
Cf. Is 49,6-7.
pg. 64
ciuda tuturor dezamăgirilor de moment. Cartea a doua a Regilor consemnează întregul şir de
insuccese pe care Israelul le-a trăit din pricina acestor regi infideli. 2Sam 7 va reactualiza din
plin această speranţă care, privind simultan spre trecut şi spre viitor, dă mărturie despre
continuitatea planului divin, acela ca la împlinirea timpului de aşteptare să le trimită un Salvator
care este Mesia: „Voi apăra cetatea aceasta şi o voi scăpa pentru Mine şi pentru David, sluga
mea! (Is 37,35).”

1. DOCTRINA MESIANICĂ LA ISAIA

Profetul Isaia este contemporan cu marea criză care, pe parcursul a 11 ani, a pus capăt
Regatului de Nord şi a corespuns cu căderea Samariei în anul 721 Î.Cr. Iuda şi Ierusalimul,
Regatul din Sud, au fost cruţate de data aceasta de ocupantul străin rămânând singurele
guvernate în numele lui Iahve, Dumnezeul lui Israel. Profetul Isaia îşi va redacta oracolele sale în
cursul mai multor vicisitudini care s-au abătut asupra lui Iuda în tot acest timp.

Era de profesie scrib, o meserie care era la modă în acea vreme, şi beneficia de o
formare literară deosebii de solidă Probabil că idealul său era să devină funcţionar de rang înaTt
a curtea regelui de la Ierusalim. În literatura biblică profetul Isaia trece drept un clasic care a
lăsat în urma sa o opejă imensa şi foarte variată. Ba, mai mult, a fost şi fondatorul unei şcoli
profetice care s-a prelungit pe parcursul a peste 200 de ani şi care-i poartă numele 27. Pe de altă
parte, el simţea în mima sa o mare responsabilitate faţă de destinele noporului sau, cu care a trăit
şi a împărţit multe necazuri şi griji.

Totuşi, din cartea sa nu reiese că el ar fi jucat un rol deosebit Ia curtea regelui de la

Ierusalim, unde, în schimb, soţia sa va fi avut un anumit rol, aşa cum ne spune chiar profetul
Ştim, de aceea, că soţia sa a dat naştere la doi fii, cărora Isaia le-a pus nume simbolice: primul
însemnând „Un rest se va întoarce" adică se va converti în mod definitiv la Iahve (cf. Is 7 3) iar

27
În Biblie şcoala profetică a lui Isaia este reprezentată de : Proto-ISaia sau simplu Isaia 1-39; după care
urmează Deutero-lsaia cap. 40-55 şi în sfârşit, Trito-Isaia cap. 56-66.
pg. 65
al doilea „pradă rapidă-jaf apropiat". Acest nume anunţa indirect eşecul iminent al Damascului şi
Siriei în faţa armatelor asiriene (cf. Is 8,3).28

Este prezent de asemenea, în Templul de la Ierusalim cu peilejul întronării lui lotam ca

rege, după moartea lui Ozia (cf. Is 6,1), fapt care a avut loc cu toată probabilitatea în jurul anului
738 î.Cr., cu care prilej a îndeplinit, poate, un rol important în desfăşurarea liturgiei de la
Templu, precum odinioară profetul Nathan în favoarea regelui Solomon.

2. CARTEA LUI EMMANUEL

Capitolul 6 din Isaia este începutul a ceea ce exegeţii numesc cartea lui Emanuel şi care
se întinde pe un spaţiu mai larg (6,1-9,6). Provenienţa acestei mici cărţi nu este din izvoare
unitare. Sub aspect literar, textul este un amestec de proză şi de hmbaj ritmat. Totuşi, în
totalitatea sa, Is 6,1-9,6 formează o unitate literară bine definită care începe cu o vedenie avută
de profet la moartea regelui Ozia. Cartea se încheie cu urcarea pe tronul lui David a unui
personaj care poartă numele de rege şi care are misumea de a asigura poporului „pace şi
prosperitate" (Is 9,6).

Alţi autori merg şi mai departe cu împărţirea acestei părţi. Ei se opresc la 12,6
introducând aici şi textul mesianic splendid în 11,1-9, în care Isaia ne vorbeşte despre un
descendent din casa lui David care va reuşi, în cele din urmă să instaureze o pace adevărată,
adică timpurile mesianice. În principiu, această împărţire îşi are raţiunele ei de obiectivitate.
Cartea lui Emmanuel conţine materiale biografice şi autobiografice demne de luat în seamă, cum
ar fi:

Cap. 6 : notă biografică, chemarea lui Isaia ;

Cap. 7,1-9 : notă biografică raportată la credinţa profetului;
vv. 10-17 : notă biografică cu referinţă la semnul lui Emanuel;
vv. 18-25: invazia asinenilor;
28
Expresia respectivă se traduce în ebraică ca : Maher Shalat Hash-Baz. Într-o oarecare măsură prezintă multe
asemănări cu numele simbolice ale copiilor profetului Osea (1,4.6.9).
pg. 66
 cap. 8,1-4 : notă cu caracter autobiografic referitoare la naşterea unui copil al său ;
vv. 5-8b: notă autobiografică referitoare la sosirea asirienilor;
vv. 8c-l0: Emmanuel şi ţara sa;
vv. 11-15 : notă autobiografică raportată la misiunea lui Isaia;
cap. 9,1-6: profeţie mesianică pronunţată de Isaia în faţa discipolilor săi.
În concluzie, putem caracteriza Cartea lui Emmanuel ca formând un ansamblu literar
deosebit de complex, care se referă la intervenţia politică a profetului Isaia (735-734 î.Cr.). Isaia
6 constituie, în acelaşi timp, o prefaţă la intervenţia lui Iahve cu prilejul chemării profetului Isaia,
în timp ce textul din 9,1-6 serveşte drept concluzie finală. Tot aici sunt menţionate ecouri ale
luptelor siriano-israelite cu toate ameninţările lor. Trebuie menţionată vaici, de asemenea, şi
vocaţia profetică a lui Isaia (cf. Is 6) pe care o descrie pe fondul sfinţeniei absolute a lui Iahve.v
Interesantă este referinţa pe care profetul o face la .norul defum" (cf Is 6,4), semnul prezenţei lui
Iahve printre oamenii .29

3. Is 7,14 : IMAGINEA LUI EMMANUEL

Pentru acesta Domnul meu vă va da un semn: „Iată femeia este însărcinată şi va naşte
un fiu, iar ea îi va da numele Emmanuel (Is 7,14)30.
Textul în studiu este unul dintre cele mai complicate şi totodată cele mai discutate
pasaje din întregul Vechi Testament. Conjunctura politică în care a fost pronunţat acest oracol
este legată de naşterea lui Ezechia, fiul lui Achaz (736-716 î.Cr.). Părerea că profeţia s-ar referi
la Ezechia a fost susţinută de evrei, însă sfântul Iustin a combătut-o în mod deschis. Sfântul
Ieronim, dimpotrivă, împărtăşeşte opinia evreilor şi face din regele Ezechia imaginea lui Mesia.
În realitate însă respectiva profeţie nu are în vedere atât persoana lui Ezechia, cât mai ales un

29
Dumnezeu îşi manifestă prezenţa sa printre oameni prin „norul de fum" ca odinioară pe Muntele Sinai (cf. Ex
19,18ss), sau în cortul din deşert (cf. Ex 40,34-35), sau mai târziu, în Templul din Ierusalim (cf. 1Rg 8,10; Ez
10,4).
30
Cf. J. Coppens, „Un nouvel essai d'interpretation d'Is. 7,14-17", în Salmanticensis 23 (1976), pp. 85-88; A.
Feuillet, „Le signe propose a Achaz et l'Emmanucl (Isaie 7,10-25)", în RSR 30, 1940, pp. 129-151; G. Fohrer,
„Zu Jes. 7:14 im Zusammenhang von Jes. 7:10-22", în ZAW 68 (1956), pp. 54-56; J. Jensen, „The Age of
Immanuel”, în CBQ 41 (1979) pp. 220-239.
pg. 67
urmaş din casa regelui David, care va ocroti şi binecuvânta regatul lui Iuda. De aceea, profeţia
din Is 7,14 constituie un moment de vârf al mesianismului regal din Biblie, aşa cum a fost el
enunţat pentru prima oară de profetul Nathan în 2Sam 7. Dumnezeu nu va părăsi niciodată
poporul său, dimpotrivă, va fi alături de el şi-i va acorda salvarea printr-un rege din seminţia lui
David. În felul acesta, linia dinastică a lui David va fi salvgardată, iar pentru evrei acest fapt va
constitui un motiv în plus de speranţă în Dumnezeul cel viu.

Chiar dacă Isaia ar avea în vedere iminenta naştere a unui fiu al regelui Achaz, ţinând
cont de solemnitatea în care este conceput acest oracol şi de forţa cu care este exprimat
conţinutul simbolic al numelui dat copilului, profetul vede mult mai departe, depăşind limitele
dictate de momentul prezent. Este vorba de naşterea unui rege care va instaura o împărăţie
mesianică definitivă.

Profeţia lui Emmanuel31 este axată pe ceea ce exegeţii numesc moştenire regală, idee
care constituie o problemă fundamentală şi în mediul extrabiblic, în special în textele, feniciene
descoperite la Raş Şamra32. În unul din textele de la Raş Şamra găsim următoarea formulă care se
apropie mult de textul lui Isaia (7,14): „Iată, femeia va naşte un fiu!"33.

Prezenţa particulei iată34 este un puternic indiciu că ne aflăm în prezenţa unui limbaj
deosebit, care are o tentă evident eshatologică legată de numele lui Emmanuel. El ne face să
mergem cu gândul la un oracol de genul celui al mesianismului regal 35. Respectiva formulă apare
evident în textul lui Isaia şi confirmă preocuparea profetului pentru salvgardarea dinastiei. Este
un lucru ;Şţiut că dinastia pierduse mult din popularitatea sa iniţială (cf. Js 7,11; 8,6). însuşi
regele Achaz se comporta tot mai mult ca un rege infidel. Distruge rea Israelului şi a regatului lui

31
Emmanuel, adică „Dumnezeu este cu noi!". Profetul Isaia va reveni asupra acestui termen, când se va referi
direct la semnificaţia sa (vezi şi Is 8,8.10).
32
Important punct arheologic situat în nordul Siriei, cunoscut şi sub numele de Ugarit. Oraşul a cunoscut o
dezvoltare prosperă în a doua jumătate a mileniului al III-lea î.Cr. Aici au fost descoperite nenumărate
documente despre scrierea şi literatura cananeană. Tot aici, au fost descoperite şi documente de origine
aceadiană, precum şi diferite texte hurite. De asemenea, s-au mai descoperit manuscrise cu scriere cuneiformă
şi consonantică, proprie familiei cananeene şi foarte apropiată de ebraica biblică. Acest lucru a mărit
considerabil importanţa respectivelor documente pentru studiul textului biblic. Textele literare descoperite aici
sunt în primul rând cântări epice în care sunt preamărite faptele zeilor şi ale eroilor. Aceste epopei conţin multe
elemente comune de limbă şi conţinut cu literatura biblică a psalmilor.
33
Vezi mai multe în Ugaritic Handbook, Roma, 1947, p. 153
34
În limba ebraică: hineh. Profetul Isaia introduce aici aşa-numita teologie a semnelor.
35
Mai mulţi exegeţi au negat importanţa mesianică a acestui verset. Vezi printre alţii, Cavallera, Thesaurus
doctrinae catholicae, Roma, 1920; J.J. Stamm, „La prophetie de l'Emmanuel", în RHPhR 1943 pp. l-26.
pg. 68
Iuda devin tot mai iminente, însă pentru Isaia mai există un motiv de speranţă : recuperarea
dinastiei regale ca un garant al salvării naţionale. Regele Achaz săvârşise lucruri îngrozitoare în
ochii lui Iahve, el îşi sacrificase propriul fiu zeului păgân Moloh, iar acest fapt făcea ca profeţia
lui Isaia să vizeze în primul rând o viitoare naştere care să-i asigure succesiunea. Reţinem faptul
că, în conformitate cu ideile timpului, se acorda o importanţă teologică deosebită rolului pe care
îl juca mama în cadrul moştenirii dinastice. Cărţile Regilor scot în evidenţă grija mare pentru
numele mamei. În limba ebraică avem termenul gebirah care înseamnă născătoare36. Profetul
Isaia pare că nu insistă în mod deosebit asupra acestei credinţe legate de rolul mamei la naşterea
unui fiu, însă ideea unei naşteri divine trebuie considerată ca fiind rodul exigenţelor impuse de
Iahve şi al acţiunilor nemijlocite întreprinse de profeţi.

Septuaginta va traduce într-o manieră interpretativă ideea enunţată mai sus, introducând
conceptul de naştere virginală, la care se referă în mod evident termenul parthenos37. Cuvântul
central din versetul 14 este, fără îndoială, termenul 'almah 38; termenul respectiv având în limba
ebraică un sens mult mai larg, el înseamnă fie tânără, fie persoană de curând căsătorită.
Traducătorii greci, în schimb, vor introduce aici un termen precis, parthenos, şi, prin aceasta,
textul Septuagintei devine un martor preţios al interpretării evreieşti antice, interpretare care va fi
preluată şi de-al Doilea Testament (cf. Mt 1,23). De la evanghelistul Matei, aşa cum ne confirmă
şi contextul, respectiva interpretare a trecut în teologia mariană creştină. Prin introducerea
termenului parthenos, care are un sens precis, acela de fecioară, Septuaginta a pus bazele a ceea
ce teologia creştină numeşte naşterea virginală a lui Mesia. Profetul Isaia cum era şi firesc, nu
insistă asupra acestei credinţe, pentru el acest lucru era pur şi simplu prematur, dar ideea unei
naşteri cu adevărat extraordinare, adică virginale, va fi apărata cu toată tăria mai târziu de către
traducătorii greci ai Septuagintei39 şi, de acolo, a trecut în toate traducerile care au urmat de-a
lungul vremii.

36
Cf. Cazelles, "La mere du Roi-Messie dans l'Ancien Testament", în MeE, Roma, 1959, pp. 39-56.
37
În limba greacă, parthenos înseamnă, prin excelenţă, fecioară.
38
În limba ebraică, termenul 'almah are înţelesul dublu, de femeie tânără sau fecioară.
39
Semnificativ este faptul că unele recenzii vechi ale textului trec al Septuagintei, cum ar fi cea a lui Theodotian
sau Symmachus, au revenit la traducerea veche a profetului Isaia, rodând cuvântul 'almah nu cu parthenos, ci
cu neanis.
pg. 69
 4. Is 9,1-6: NI S-A NĂSCUT UN COPIL40

1. Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare; asupra celor ce locuntti pe
pământ întunecos, a strălucit o lumină

2. Tu ai înmulţit poporul şi ai sporit bucuria lui. El se va veseli înaintea ta aşa cum

se bucură oamenii la vremea secerişului şi se înveselesc ca la împărţirea prăzii.

3. Căci jugul ce-1 apasă şi toiagul ce-i loveşte şi nuiaua duşmanului său tu le vei
sfărâma ca în zilele lui Madian.

4. Încălţămintea zgomotoasă a soldaţilor şi haina cea stropită de sânge, vor fi aruncate în

foc şi mistuite de flăcări.

5. Căci ni s-a născut un copil, şi un fiu ne-a fost dăruit, el a primit puterea pe umerii săi
şi a fost numit: „sfetnic minunat, Dumnezeu puternic. Părinte veşnic, Principe al păcii!".

6. Stăpânirea lui va fi în pace fără sfârşit, va domni pe tronul lui David, Şi peste
împărăţia lui, ca s-o întărească şi s-o întemeieze Prin drept şi dreptate, acum şi-ntotdeauna;
Râvna Domnului Sabaot face aceasta !

Din punct de vedere literar, textul poate fi împărţit în patru părţi:

a) bucuria celor mântuiţi (vv. 1-2);

b) începutul unei împăraţii a păcii (vv 3-4);
c) întronarea regelui Salvator (v. 5);
d) imn final în cinstea regelui (v. 6).

Profetul Isaia vorbeşte despre o eliberare totală şi despre o pace generoasă care va
cuprinde pe toţi oamenii, dar în primul rând poporul care va trăi de acum încolo aici 41. Totul se
datorează naşterii şi încoronării noului rege care va domni pe tronul de la Ierusalim. Prin urmare,
40
Cf. J. Coppens, „Le roi ideal d'Is. IX, 5-6 et XI, 1-5, est-il une figure rnessianique?”, în Memorial A. Gelin,
1961, pp. 85-108, idem; „Le rnessiamsme royal , în NRTh 90, 1968; Le messumisme royal, în LD 54 Paris
1968 pp. 77-82; 491-496; H. Gressmann. Der Messiah in the Old Testament, în SBT 18, Chicago; J. Schabert,
Heilsmittler im Alten Testament und im Alten Orient, Freiburg, în FRIANT 107, Gottingen, 1982; J. Vellmer,
„Zur Sprache von Jesaja 9:1-6”, în ZAW 80 (1968), pp. 343-350; F.Zorell, „Vaticinium messianicum Isaiae 9:
1-6 Hebr. 9: 2-7 Vulg”, în Bib. (1921) pp. 215-218.
pg. 70
profetul Isaia se adresează noului rege care va domni pe tronul de la Ierusalim. Prin urmare,
profetul Isaia se adresează noului conţinut. Este vorba aici de o înşiruire de patru nume acordate
regelui, care formează fundamentul meditaţiei sale.42 Trebuie spus că ne aflăm pe linia aceluiaşi
mesianism regal anunţat de profetul Nathan în 2Sam 7.

Ne surprinde înainte de toate simbolismul care este prezent în acest text biblic şi care
trebuie căutat în acelaşi ritual davidic la care am făcut deja referinţă mai sus. Expresiei „pentru
noi” din Is 9,5 îi corespunde expresia „pentru noi” din Is 6,8. În consecinţă, regele Mesia
primeşte patru nume extraordinare care exprimă în fapt participa ea sa la viaţa comunităţii. Celor
patru calităţi umane – sfetnic, erou, părinte, principe – le corespund tot atâtea calităţi
supranaturale şi puteri extraordinare – minunat, Dumnezeu, veşnic, pace.

5. ATRIBUTELE NOULUI REGE.

Titlurile care sunt atribuite regelui – Mesia alcătuiesc un fel de protocol de curte
compus în cinstea sa cu prilejul încoronării, fiind tot ce era mai de preţ în vocabularul Bibliei.
Copilul la care face referinţă textul profetului Isaia va dispune de marile virtuţi ale lui Moise, va
dovedi vitejia şi pietatea lui David, va avea înţelepciunea lui Solomon şi va da dovadă de curajul
profeţilor.

Regele este numit mai întâi sfetnic, adică poartă pe umerii lui povara răspunderii şi-l
apasă sarcina misiunii sale, cea de a conduce în toate împrejurările vieţii comunitatea ce i-a fost
încredinţată. De asemenea, el deţine şi toate funcţiile politice de la curte. Textul ebraic adaugă
adjectivul minunat ca notă ce arată caracterul supranatural al puterii lui Iahve comunicate regelui
(cf. Ps 11,2; 77,12).
41
În acest oracol, profetul Isaia anunţă „o zi a lui Iahve” care va aduce eliberarea celor deportaţi departe de casa
şi pământul natal. El vesteşte în acelaşi timp o împărăţie a păcii, care se va instaura printr-un copil de neam
regesc cu numele Emmanuel (cf. Is 7.14). Apariţia lui Mesia în Galileia va întări această profeţie până la
deplina ei realizare, lucru confirmat indirect de Mt 4,13-16. Expresia „pământ al neamurilor” se referă, evident,
la Galileea (cf. BJ, p. 1300, nota c).
42
Acest poem a fost pronunţat cu toată probabilitatea contra Regatului de Nord, când relaţiile dintre Israel şi
Iuda nu erau dintre cele mai bune; probabil în anul 739 î. Cr., pe vremea când se pregătea războiul în urma
căruia Regatul de Nord a căzut în mâinile Asiriei (2 Rg 15,29, cf. BJ, p. 1192, nota g).

pg. 71
 Al doilea atribut este Dumnezeu puternic. Unele traduceri folosesc aici termenul erou43
şi au în vedere imaginea giganţilor din timpurile străvechi ale Bibliei, la care face aluzie textul
Genezei (6,4). Acest erou este asemenea unui demiurg puternic, un autentic El 44. Nu se afirmă
aici că regele este asemenea lui Iahve, dar el poartă un titlu care confirmă din plin acest
renume45. Atributul în cauză se referă la capacitatea regelui de a descoperi şi realiza planurile
minunate ale lui Iahve46, capacitate pe care regele o primeşte în momentul învestiturii împreună
cu duhul sfatului (cf. Is 11,2). În plus, prin adopţiunea divină, acest titlu capătă şi o motivaţie
teologică importantă (cf. Ps 45,7).

Cel de-al treilea atribut este părinte veşnic, prin care se aseamănă cu cel al Patriarhilor
din timpurile îndepărtate ale istoriei şi se deosebeşte în mod fundamental de simplii funcţionari
de grad înalt de la curte. Titlul de tată acordat regelui era curent în uzanţele timpului, fie în
mediul egiptean, fie în cel mesopotamian47. Acest nou tip de rege, şi tată în acelaşi timp, era de-a
- dreptul excepţional, fiind considerat părinte al veşniciei 48. Traducând cu părinte al veşniciei,
reuşim astfel să creăm un paralelism perfect cu formula precedentă. În plus, această titulatură,
asemenea celei de Dumnezeu puternic, ar proveni din cea egipteană.

Ultimul atribut menţionat este acela de principe al păcii. Prin aceasta se sugerează
faptul că regele nou despre care vorbeşte profetul Isaia este un rege pacific, el nefiind destinat să
conducă războaie. Din context reicse că este vorba de o pace de tip nou, de dimensiuni veşnice,
la care regele îşi va aduce o contribuţie esenţială 49. Expresia principe al păcii aminteşte de cele
relatate în Jud 6,24 unde se vorbeşte despre faptul că Ghedeon a zidit un altar Domnului, pe care
1-a numit „Dumnezeu este pace"50. Pentru evreul biblic, pacea însemna mult mai mult decât
simpla lipsă a războiului. Pacea însemna o stare de linişte totală şi de dezvoltare nestânjenită a
întregii vieţi şi activităţi umane, animale şi vegetale. Pacea biblică există numai atunci când toate
creaturile universului îl recunosc pe Dumnezeu în măreţia sa divină şi se comportă în consecinţă.
43
În limba ebraică : gibor.
44
El este un termen folosit pentru Dumnezeu. Vezi în legătură cu acestea, V. Petercă, De la Abraham la Iosue,
Bucureşti, 1996, p. 128.
45
Cf. Deut 10,17; 32,18.
46
Cf. Is 14,24; 25,1; 28,29; 29,15.
47
Scrisorile descoperite la Tell el-Amarna, în care se menţionează că faraonii erau numiţi de vasalii lor tată,
confirmă acest fapt.
48
Cf. Ps 21,5-7.
49
Cf. Is 11,6-9.
50
În limba ebraică : Adonai şalom.
pg. 72
 Cele patru atribute pe care le-am analizat mai sus erau cunoscute în limbajul biblic, ele
făceau parte din protocolul specific al întronării noului rege. Este vorba de impunerea unui nume
nou în momentul încoronării, ca parte componentă a respectivului ritual. La această uzanţă fac
aluzie, în mod evident, următoarele texte biblice: 2Sam 7,9; Ps 72,17; 1Rg 1,47.

Pericopa se încheie cu un imn adus noului rege de pe tronul lui Iahve. Este pentru prima
oară când profetul Isaia pronunţă numele lui David, rege al Israelului: „El va domni pe tronul şi
peste împărăţia lui David" (Is 9,6a). Domnia regelui va însemna pentru popor, în primul rând, o
pace fără de sfârşit. În felul acesta, profetul Isaia lasă să se întrevadă aici o posibilitate de domnie
universală, iar triumful regelui asupra popoarelor va fi nelimitat (cf. Is 11,1). Aceasta este opera
urmaşului lui David, un adevărat Mesia înarmat cu cele patru atribute. Tronul său va garanta
popoarelor în egală măsură „drepturi şi dreptate".

Cele două atribute formează în Vechiul Testament fundamentul tronului divin în

manifestările sale exterioare51.

Profetul Isaia (9,1-6), prin noutatea reflecţiilor sale şi prin modul personal în care
vorbeşte despre rege, se încadrează în mod reuşit în ideologia regală tradiţională. De asemenea
este de notat deosebirea radicală în ceea ce priveşte coneeptele laiee despre monarhie, concepte
care izvorau din cu totul alte motive cum ar fi criza religioasă sau lipsa de trăire a alianţei.

Tradiţia creştină, preluând acest minunat text în liturghia de Crăciun, a atribuit aceste
titluri lui Cristos-Mesia, arătând că prin aceste titluri El este cu adevărat Emmanucl, cel aşteptat
de neamuri.

6. Is 11,1-9: O MLĂDIŢĂ DIN IESE52

51
Cf. Ps 18,9-12; 97,2.
52
Cf. L. Alonso-Schokel, „Dos Poemas a la Paz", în Est Bib 18 (1959), pp. 149-169; B.S.Childs, Myth and
Reality in the Old Testament, London. SCM, 1960, pp. 65-69; H. Gross, Die Idee des ewigen und allgemeinen
Weltfriedens im Alten Orient und im Alten Testament, TTS 7, Trier, 1967; W. Harrelson, „Nonroyal Motifs in
the Royal Eschatology” (includes 11: 1-9), în Israel’s Prophetic Heritage, FS, Muilenburg, New York, 1962,
pp. 115-127; H. Wildberger, „Die Volkerwallafahrt zum Zion, Jes. 11: 1-5”, în VT 7 (1957), pp. 62-81.
pg. 73
 1. O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iese, Un lăstar va răsări din rădăcinile sale.

2. Asupra lui se va odihni Duhul lui Iahve, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul
sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al fricii de Dumnezeu;

3. (El se va complăcea în frica de Dumnezeu) Nu va face judecată după aparenţe şi

nici nu va da sentinţe după zvonuri.

4. El va judeca cu dreptate pe cei săraci şi va lua hotărâri pentru sărmanii din afară;
El va lovi pe cel violent cu toiagul gurii sale şi cu suflarea buzelor sale va ucide pe cel fără de
lege.

5. Dreptatea va fi cingătoarea şoldului său, iar fidelitatea va îi brâul coapselor sale.

6. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, iar leopardul se va culca lângă

căprioară. Atunci viţelul va mânca împreună eu puiul de leu, fiind păziţi de un copil.

7. Vaca va paşte împreună cu ursoaica, iar puii lor se vor culoa împreună. Leul va
mânca paie ca şi boul.

8. Sugarul se va juca în culcuşul viperei, iar copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna
în vizuina şarpelui otrăvitor.

9. Nu va mai fi nici un rău şi nici violenţă pe întreg muntele meu cel sfânt, căci ţara
va fi plină de cunoaşterea lui Dumnezeu, asemenea apelor care ocupă fundul mării.

Acest autentic poem are, evident, un pronunţat caracter mesianic prin aceea că prezintă
unele trăsături esenţiale ale lui Mesia:

a) el este din casa lui David (v 1);

b) va fi plin de duhul profetic (v. 2);
c) va face să domnească dreptatea între oameni, este o imagine a sfinţeniei absolute
a lui Iahve (vv. 3ss);
d) el va restabili pacea din paradisul de altădată (vv. 6-8);
e) pacea care este „cunoaşterea lui Iahve" (v.9).

pg. 74
 Poemul încheie cartea lui Emmanuel, iar sub aspect istoric, cei mai mulţi exegeţi
fixează o dată aproximativă pentru compunerea lui în jurul anului 701 î.Cr. 53. Se pare că atunci a
fost o conjunctură favorabilă monarhiei, la care face referinţă lsaia în cartea sa: „Voi apăra
cetatea aceasta şi o voi scăpa pentru Mine şi pentru David, sluga mea!” (Is 35,37).

Acest entuziasm general, bazat şi de data aceasta tot pe oracolul lui Nathan, a dictat
acest poem unic, a cărui tematică atinge o perfecţiune de neegalat. Structura poemului 54, care
conţine referinţe esenţiale ale lui Mesia, se prezintă astfel:

a) tema regală: portretul regelui care va veni şi care va avea următoarele calităţi (vv.
1-5) :
i. se va trage din viţa davidică;
ii. va fi plin do duh profetic;
iii. va domni peste oameni cu dreptate, care nu este altceva decât sfinţenia lui
Iahve55;
b) terna paradiziacă: stabilirea păcii dintre om şi animale (vv. 6-8);
c) tema profetică: profetul vesteşte un nou tip de împărăţie (v. 9).

7. TEMA REGALĂ (Is 11,1-5)

Profetul Isaia subliniază o dată mai mult că originea davidkă a lui Mesia este de
necontestat şi îl prezintă ca fiind posesorul unor daruri de valoare excepţională. El îl aminteşte pe

53
La această dată a avut loc cea de a doua incursiune alegelui Sennacherib în Palestina, care a coincis cu căderea
Lachişului (cf 2Rg 18,17-19,37). Incursiunea lui Sennacherib a însemnat pentru Isaia un semnal de alarmă, pnn
aceea că şi-a pus cu şi mai multă tărie întreaga speranţă într-un ales din casa lui David.
54
„Is 11,1-9 e una cele mai frumoase şi cele mai strălucitoare pagini ale Vechilui Testament. Fragmentul, din
punct de vedere literar, constituie o perlă a poeziei ebraice. În el abundă bogăţie do imagini, descriere a
regnului animal, dezvoltare regulată şi simetrică a paralelismului literar"; cf. S. Virgulin, „II messia e lo spirito
del Signore (Is 11,1-9 42 1-4)" în Lo Spinta del Signore, PSV 4, Bologna, 1979, p. 51.
55
Sfinţenia lui Iahve, la care profetul Isaia face referinţă aici, (Is 5 12 şi 6,13) îl „separă” de orice creatură,
situându-1 deasupra lor, pentru a nu ajunge în contact cu ele. Această calitate a sfinţeniei transcendentale a Iui
Dumnezeu raportată la oameni este exprimată cel mai bine prin noţiunea de dreptate morală. Dumnezeu
recompensează binele şi pedepseşte răul. Dreptăţii divine nu i se opune mila plină de bunătate, căci prin
dreptatea sa Dumnezeu îşi respectă toate făgăduinţele sale, iertând lui Israel sau omului păcătos, care face
pocăinţă (cf. Mih 7,9; şi Ps 51,16). Dreptatea este virtutea împărăţiei mesianice, atunci când Iahve va transmite
poporului său sfinţenia sa fără margini. (Cf. BJ, p. 1295, nota b).
pg. 75
Iese tată lui David (cf. ISam 16,1-13) şi, prin acesta, tatăl tuturor regilor din Iuda şi implicit al lui
Mesia (cf. Mt 1,1-16) Asupra acestui rege davidic va domni duhul lui Iahve, duh ce se va
concentra, conform Bibliei ebraice, în şase calităţi de excepţie - înţelepciunea, înţelegerea,
sfatul, tăria, cunoaşterea şi frica de Dumnezeu. Textul grec al Septuagintei, urmat de cel al
Vulgatei va adaugă o a şaptea calitate: pietatea. Aceste calităţi vor fi preluate mai târziu de
teologia creştină ca formând cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Textul masoretic: Septuaginta •

înţelepciunea + înţelegerea înţelepciunea + înţelegerea
sfatul + tăria sfatul + tăria
cunoaşterea + frica de Dumnezeu cunoaşterea + pietatea +
frica de Dumnezeu

Penţru expresia duhul lui Iahve textul ebraic foloseşte termenul clasic de ruah.
Respectivul termen este, din punct de vedere semantic, deosebit de bogat, având multiple
înţelesuri şi însemnând printre alte fie duh, fie suflu. În aceeaşi formă termenul apare în alte
locuri biblice56.

Acest duh plana la început, în momentul creaţiei peste haosul iniţial, cum este scris
chiar în prima pagină a Scripturii (cf. Gen 1,2), atunci când Dumnezeu chema la existenţă dând
un nume tuturor celor create de el. Duhul lui Iahve animă pe judecători57, dar şi pe Saul58, el
inspiră până şi pe micii întreprinzători 59. Lui i se datorează disccrnâmântul judecătorilor 60,
precum şi înţelepciunea lui Iosif61. Acelaşi duh îi inspiră pe profeţii Vechiului Testament 62, în
timp ce falşii profeţi îşi urmează duhul lor cel rău. Textul biblic ne oferă şi alte exemple
asemănătoare care fac referinţă la duhul lui Iavhe63. În pericona în studiu, expresia duhul lui

56
Cf. Is 42,1; 61,1-3; 63,10-13 şi Ps 51,13.
57
Cf.Jud 3,10; 6,34; 11,29.
58
Cf. 1Sam 11,6.
59
Cf. Ex 31,3; 39,31.
60
Cf. Num 11,7.
61
Cf. Gen 41,38.
62
Îl inspiră pe marele Moise (cf. Num 11,7), pe profetul Balaam (cf. 24,2), pe regele Saul (cf. 1Sam 10,6) pe
David (cf. 2Sam 23,2) sau pe profetul Ilie (cf. 2Reg 2,9).
63
Cf. Mih 3,8; Is 48,16; Zah 7,12; 2 Cron 15,1 etc.
pg. 76
Iahve subliniază faptul că Mesia va fi în deplina posesie a duhului profetic. Plecând de la aceeaşi
premisă, Ioel 2,28-29 vesteşte pentru timpurile mesianice o revărsare universală a duhului:
„După aceea voi revărsa Duhul Meu peste toată făptura fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii
voştri vor visa visuri iar tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi
turna Duhul Meu în zilele acelea.”

Această revărsare a duhului s-a realizat pentru prima oară în ziua de Rusalii la
Ierusalim, într-o manieră vizibilă, imediat după înălţarea la ceruri a lui Isus (cf Fap 2,16-18).
Spiritul profetic care va fi conferit lui Mesia se referă la virtuţile deosebite de care au beneficiat
strămoşii Israelului: înţelepciunea şi ştiinţa lui Solomon, prudenţa şi vitejia lui David,
cunoaşterea şi frica de Dumnezeu a Patriarhilor, precum şi curajul de neîntrecut al profeţilor.
Luate fiecare în parte, respectivele virtuţi excelează atunci când sunt aplicate regelui de la
Ierusalim. De aceea Abraham, Iacob şi Moise au fost înzestraţi în chip deosebit cu acest duh al
lui Iahve64.

Înţelepciunea se referă la capacitatea regelui de a acţiona în mod corespunzător în

situaţii date. Înţelept este acela care ştie să se autoeontroleze cu mult discernământ şi tact. El nu
săvârşeşte ici o acţiune fără ca mai întâi să o cântărească îndelung şi să fie convins că îi va plăcea
lui Dumnezeu. Prin urmare înţelept este acela care săvârşeşte toate faptele sale numai înaintea
Domnului.

Înţelegerea se referă la capacitatea de a avea o cunoaştere clară a lucrurilor şi de a trece

la acţiune hotărâtă numai după aceea.

Sfatul este capacitatea regelui de a hotărî singur, adică farl nici o influenţă exterioară,
cum ar fi cea din partea unor consilieri cu vederi mult prea egoiste. Sfatul se referă şi la însuşirea
regelui de a diferenţia între realitate şi aparenţă, între prezent şi viitor. Privită din această
perspectivă, cea de a treia calitate este oarecum identică cu noţiunea de tărie, cel de-al patrulea
atribut pe care profetul Isaia îl aplică regelui Mesia. Această calitate este mai degrabă o problemă
de fineţe, numai cel ce-i cunoaşte pe deplin natura o doreşte cu adevărat.

Cunoaşterea nu avea pentru evrei sensul unei acţiuni pur intelectuale, ci se referea la
acea realitate de viaţă hotărâtă în mod continuu de Dumnezeu. Ea însemna pentru evreul biblic o
64
Vezi BJ, p. 1303, nota f.
pg. 77
poartă de acces spre divinitate, dar şi spre om. Omul îl cunoaşte pe Dumnezeu printr-o atitudine
care implică fidelitatea sa faţă de legământ şi recunoştinţa pentru binefacerile sale. Cuvântul care
exprimă totul este cuvântul dragoste65.

Cunoaşterea este identică şi ca acţiunea de a-1 caută pe Iahve şi imphcit a avea mereu
frica de Dumnezeu, deci de a se converti, întruna către Dumnezeu. Aşadar, a avea mereu frică de
Domnul înseamnă a realiza în viaţă ideea de drept şi dreptate. Această virtute se referă, în
viziunea VechiuluiTestament, la raportul just ce trebuie să existe între Dumnezeu-Creatorul şi
om, care este fiinţă creată66. Regele Mesia, al cărui portret profetul lsaia 1-a creionat în 11,2,
întruneşte toate premisele cerute pentru a fi un rege după inima lui Dumnezeu. Semnul acestui
demers special este că Duhul lui Iahvc domneşte din plin asupra sa, după cuvântul biblic: „asupra
lui se va odihni Duhul lui Iahve !” (Is 11,2).

8. TEMA PARADIZIACĂ (Is 11,6-8)

Tonul creşte simţitor în cadrul textului, de aceea cea de-a doua tema impresionează şi
prin varietatea imaginilor, prin bogăţia caracterelor aduse în scenă şi prin mobilitatea lor.
Intervin aici, rând pe rând, animale din cele mai diverse, cu caracteristici contradictorii, dar care,
cel puţin pentru o clipă, lasă la o parte ferocitatea înnăscută şi toate laolaltă se întrec între ele
având un comportament cu adevărat lăudabil. Nu este aceasta o provocare pentru om ? El doar în
vis poate gândi la asemenea comportamente, căci Dumnezeu totuşi le-a c real pentru alte scopuri.
Atmosfera între aceste animale este cu adevărată paradisiacă şi se caracterizează prin pacea
dintre ele, prin vegeiarianismul total, prin acceptarea dominaţiei pline de responsabilitate a
omului, ajungându-se până acolo încât copiii să îmblânzească acele animale sălbatice. Totul se
petrece pe fondul unui pronunţat limbaj mitic, care se referă la realităţi ce depăşesc cu mult pe
cele pe care le cunoaştem din viaţa de fiecare zi.

65
Cf. Is 58,2; lob 21,14.
66
Septuaginta, şi după ea şi Vulgata, îi atribuie regelui Mesia încă o calitate, cea de a şaptea : pietatea. Ea se
referă în primul rând la raportul care îl leagă pe om de Dumnezeu prin actul religiei. Din acest text biblic
provin cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.
pg. 78
 Profetul Isaia reuşeşte să imprime, prin urmare, tonului o forţă nouă de exprimare,
aducând în faţa cititorului imagini dintre cele mai tulburătoare care constituie ceea ce numim
tema paradisiacă. Această armonie oarecum împotriva firii se va restabili atunci când va veni
Mesia. Pacea instaurată de el în mod tainic prezintă următoarele caracteristici :

a) pace între toate animalele;

b) armonie în regnul vegetal;
c) domnia armonioasă şi universală a omului.

Profetul transpune pe cititor într-o lume ideală, o lumc pe care omul nu o cunoaşte, dar
şi-o doreşte nespus de "mult. Ea însă se va realiza numai atunci când Mesia va veni printre
oameni. Profetul cunoaşte, desigur, situaţia existentă în lumea contemporană lui, o lume plină de
contradicţii, sfâşiată de războaie, dezbinată de ură şi plină de egoism şi răutate, o lume în care
ultimul cuvântul îl are întotdeauna cel care este mai puternic, deci o lume condusă şi bazată pe
egoism, pe interese meschine şi forţe obscure.

Conform viziunii sacerdotale din Biblie, la început a existat o armonie deplină între om,
pe de o parte, şi regnul animal sau vegetal, pe de altă parte. Omul egoist şi răutăcios, ca urmare a
revoltei sale contra lui Dumnezeu, a distrus încetul cu încetul atât armonia dintre om şi natura
înconjurătoare (cf. Gen 3,15-19), cât şi pe cea dintre om şi om (cf. Gen 4,1-16). Profeţii vor vesti
deseori că pedeapsa lui Dumnezeu nu va întârzia şi se va abate din plin asupra Israelului sub
formă de războaie şi invazii, ca urmare a multelor păcate prin care omul a distrus conştient
raportul om-natură sau om-om. Pe de altă parte, atunci când Dumnezeu oferă iertarea de păcate,
deci reconcilierea omului cu Creatorul său, acest lucru înseamnă implicit restabilirea adevăratei
domnii a păcii; este vorba de împlinirea erei mesianice prin instituirea adevăratei domnii a
„dreptului şi dreptăţii":

a) fertilitatea solului67;
b) dezarmarea omului68;
c) pacea veşnică69.

67
Cf. Am 9,13-14; Os 2,20.23-24.
68
Cf. Is 2,4 ; 9,4; Mih 4,3-4 ; Zah 9,10.
69
Cf. Is 9,6; 32,17; 60,17-18; Sof 3,13; Zah 3,10; Ioel 4,17.
pg. 79
 Aşadar, trăsătura fundamentală a împărăţiei mesianice este pacea ce se va instaura peste
tot pământul70: noul legământ pe care Dumnezeu îl încheia de acum încolo cu omul va fi un
legământ veşnic al păcii universale. Această pace se va extinde şi peste regnul animal,
cuprinzând natura înconjurătoare în totalitatea ei, de la care nu va face excepţie nici o vietate,
nici şarpele care este răspunzător pentru greşeala săvârşită de primul cuplu uman. De aici se va
ivi un nou mod de viaţă pe care-1 va duce omul în viitor şi care îl va face să fie în centrul
întregului univers. Ţinând cont de toate aceste lucruri, profetul Isaia prezintă era mesianică drept
o revenire la pacea paradisiacă de la început, care a rămas puternic întipărită în sufletul şi
conştiinţa omului. În acest sens, notăm aluzia profetului Isaia din v. 8b: „iar copilul abia înţărcat
îşi va întinde mâna în vizuina şarpelui otrăvitor", care ar putea fi o referire indirectă la
restabilirea armoniei între genul uman şi cel animal, distrusă odinioară prin intervenţia nefastă
relatată în Gen 3,15.

9. TEMA PROFETICĂ (Is 11,9)

Această, temă anunţă, în limbajul specific profetului Isaia, caracterul profund religios al
erei mesianice, eră care se caracterizează prin următoarele elemente:

a) cunoaşterea profundă a lui Iahve;

b) cunoaşterea voinţei divine exprimate prin poruncile sale;
c) Prezenţa lui Iahve în tot ceea ce întreprinde EI.

În în felul acesta se pun bazele unei ere cu adevărat noi în care Yahve, conform vestirii
făcute de profet, va domina în toată lumea, de la o margine a pământului până la alta, fiind totul
în toate. Va fi cunoscută, în primul rând, Personalitatea lui Iahve, adică voinţa Sa exprimată prin
poruncile şi dispoziţiile sale, precum şi rmintea sa, ca să folosim un limbaj antropomorfic adică
prezenţa şi fiinţa sa atotputernică, ce conduc lumea şi destinele ei. Lucrul cel mai important în
era mesianică este cunoaşterea lui Iahve însuşi:

70
Cf. Ez 34,25, 37,26.
pg. 80
 Toţi de la sine mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că voi ierta
păcatele lor şi de greşelile lor nu voi mai aminti (Ier 31,34).

Există o legătură interioară profundă între cunoaşterea lui Dumnezeu, adică a voinţei
sale, concretizată în cunoaşterea poruncilor şi hotărârilor sale şi trăirea de zi cu zi a spiritului
legământului încheiat odinioară cu poporul lui Israel în prezenţa lui Moise. În acel moment,
fiecare evreu pios se considera ca fiind de faţă şi deci Dumnezeu i-a vorbit şi lui, ca şi părinţilor
săi odinioară, adresându-i-se în mod solemn, iar răspunsul dar de către el lui Iahve nu putea fi
decât unul singur : Domnului Dumnezeului nostru vom sluji şi glasul lui îl vom asculta (Ios
24,21).

10. PROFETUL MIHEIA : „SE VA CHEMA „PACEA NOASTRĂ"71

1. Iar tu, Betleeme din Efrata, aşa de mic printre miile lui luda din tine va ieşi acela care
va trebui să domnească peste Israel; obârşia sa este din vremurile de demult, din zilele veşniciei.

2. Pentru acesta îi va părăsi, până când aceea ce trebuie să nască, va naşte. Atunci
rămăşiţa fraţilor se va întoarce la fiii lui Israel.

3. El va sta şi va păzi turma sa prin puterea lui Iahve, prin măreţia numelui
Domnului Dumnezeului său, şi toţi vor trăi în siguranţă, iar El va fi mare, până la marginile
pământului,

4. Acela va fi pacea! Când Asiria va navali în ţara noastră şi va pătrunde călcând în

palatele noastre, noi vom ridica împotriva lui şapte păstori şi opt căpetenii;

5. Care vor pustii ţara Asiriei cu sabia şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Şi ne
va izbăvi de Asiria, când aceasta va năvăli în ţara noastră şi când va trece peste hotarele noastre.
(Mih 5,1-5).

71
Cf. R. de Vaux, „The Remnant of Israel Acording to the Prophets", în The Bible and the ancient Near East,
Garden City, 1971. ed. engl., pp. 16-30 ; J. T. Willis, „Micah IV 14-V 5 a Unit", în VT 18 (1968), pp 529-547;
U. Kellermann, Messias und Gesetz, Neukirchen, 1970.
pg. 81
 Debutul profetului Mihea corespunde mai mult sau mai puţin cu chemarea profetului
Isaia (cf. Is G.1ss), fiind plasată de exegeţi în jurul anului 740 Î.Cr. Profetul Mihea ţăran originar
dm sud-vestul Palestinei, a avut de suferit în tinereţile sale din cauza deselor incursiuni asiriene.
Probabil, din pricina acestei situaţii nesigure sub aspect politie, profetul se refugiază la Ierusalim,
un loc considerat mai sigur. În această perioadă de mari frământări, Aşdodul cade în mâinile
asirienilor, eveniment consemnat de profetul Isaia 72. Ajuns la Ierusalim, Mihea este şocat de
viaţa luxoasă şi fără nici un suflet, de răceala religioasă faţă de liturgia de la Templu şi de lipsa
de orientare pragmatică de la curtea regelui. De altfel, întreaga doctrină mesianică a profetului
Mihea este axată pe dorinţa de pace şi de linişte a unui popor hărţuit şi lovit de desele incursiuni
ale asirienilor. Ni-1 putem închipui pe Mihea străbătând străzile Ierusalimului şi încercând să
reîmprospăteze speranţa şi încrederea în Iahve, în rândul unui popor încercat şi dezamăgit de
conducerea unor regi incapabili şi corupţi. Pentru Mihea, singur Iahve este cu adevărat rege, căci
„El este rege în Sion" (Mih 4,7), dar în acelaşi timp este şi „Judecătorul lui Israel" (Mih 4,13-14).

Asemenea profetului Isaia (9,1-6), şi Mihea îşi îndreaptă privirile spre triburile din
Regatul de Nord, cărora le propune salvarea naţională prin intermediul unei „mlădiţe davidice",
mlădiţă care va ieşi din „Bethleemul lui Efrata" 73. Profetul Mihea nu propune, aşadar, o nouă
dinastie sau un nou rege, el propune pur şi simplu întoarcerea la origini, sau aşa cum a fost la
început, adică „în timpurile de demult", atunci când tribul lui Iese din Bethleemul lui Efrata era
puternic, iar locuitorii săi trăiau în pace.

Sub aspect textual, Mih 5,1-5 ridică unele probleme considerate insurmontabile de
exegeţi, deoarece textul ebraic prezintă numeroase neconcordanţe. Pe de altă parte, exegeţii sunt
în general unanimi în a atribui respectivul oracol, aşa cum este prezent în text, profetului Mihea.
Surprind mai întâi cele două atribute cu care profetul îl prezintă pe Mesia:

a) „cel care domneşte"74 (v. 1);

b) „cel ce se naşte"75 (v. 2).

72
Vezi Is 20,1-6.
73
Efrata este numele vechi al Bethleemului, aşa se chemau vechii locuitori ai cetăţi şi împrejurimilor sale (cf.
Gen 35,19; 48,7; Ios 15,59; Rut 4,11).
74
În limba ebraică: moşel.
75
În limba ebraică: ioldah. Probabil aici Mihea a avut în vedere renumitul oracol al lui Is 7,14 cu termenul
central 'almah pronunţat de către profetul Isaia cu circa 30 de ani mai înainte.
pg. 82
 În timp ce primul atribut este curent în limbajul mesianic biblic, cel de-al doilea este un
atribut inedit prin faptul că, asemenea lui Is 7,14, şi profetul Mihea se referă la persoana--niarnă
din care se va naşte Mesia:

Pentru acesta îi va părăsi până când ceea ce trebuie să nască va naşte (Mih 5,2).

De asemenea, profetul Mihea foloseşte în oracolul său expresii arhaice, ceea ce lasă să
se întrevadă vechimea oracolului în sine:

a) „Bethleemul din Efrata"76 (v. 1);

b) „ţara lui Nimrod"77, expresie care se referă la Babilon (v. 5).

Oracolul profetului Mihea prezintă o unitate textuală artificială, în sensul că este lipsit
de o ordine viguroasă în succesiunea reflecţiilor într-un anumit cadru:

a) imaginea lui Mesia şi acţiunile sale (vv. 1-3);

b) cânt naţional (vv. 4b-5a-b);
c) imaginea lui Mesia în viziunea populară (vv. 4a, 5c-d).

După părerea profetului Mihea, Mesia este de origine bethleemită, adică din casa lui
David, dintr-o „obârşie veşnică" (Mih 5,1)78. Naşterea acestui copil va fi un semn de libertate
pentru poporul său, care-1 aştepta cu nerăbdare (cf. Mih 5,2). De aceea, acest copil va fi un semn
public al eliberării mult aşteptate de către poporul său.

După căderea Samariei în anul 721 î.Cr., Iuda a moştenit şi numele sacru de Israel (Mih
3,9-10), iar în jurul său se va realiza acum regruparea tuturor triburilor israelite (cf. Mih 3,9-19).
Mesia va institui la Ierusalim o guvernare puternică glorioasă; şi victorioasă (cf. Mih 5,3-5), aşa
încât nici o ameninţare externă, nici măcar cea asiriană, nu va fi posibilă: „noul rege va fi numit
«pace»!" (v. 4a). Poporul nu va mai avea nici un motiv de frică, în felul acesta, în viziunea
76
Efrata s-a referit mai întâi la tribul aliat al lui Caleb (cf. ICron 2,19.24.50), care, aşa cum se cunoaşte din
istorie, s-a instalat în regiunea Bethleemului (cf. lSam 17,12; Rut 1,2). A trecut după aceea la cetatea
Bethleemului (cf. Gen 35,19 ; 48,7; Ios 15,59 ; Rut 4,11), de unde şi glosa noastră în textul original. Mihea se
gândeşte de asemenea la originile din vechime ale dinastiei davidice (cf. lSam 17,12ss; Rut 4,11,17, 18-22).
77
Nimrod este menţionat pentru prima oară în Gen 10,8, fiind sinonim cu „principe al vânătorilor".
78
Evanghelia după Matei face referinţă clară la această cetate biblică, pe care o şi citează de altfel şi de care se
serveşte şi ca argument, recunoscând în Bethleemul lui Efrata locul prin excelenţă unde s-a născut Mesia. De
asemenea, Bethleemul avea un clan, numit efratieni, de aici şi numele de Efrata. Tot de acest oraş şi de
împrejurimile sale este legat un alt fapt tragic, masacrul copiilor nevinovaţi la comanda tiranului Irod (cf. Mt
2,17-18).
pg. 83
mesianică a profetului Mihea, Ierusalimul va cunoaşte un nou kairos79, care va fi cu adevărat
timpul împlinirilor şi al victoriilor, un timp al adevăratei libertăţi, în care se va instaura, în mud
definitiv pacea şi dreptatea, adică un nou legământ, asemănător celui încheiat cu David
odinioară, când poporul se bucura de multă prosperitate.

Profetul Mihea încheie cartea sa cu o notă de optimism, exprimată în formă de

rugăciune în favoarea poporului său : „Păstrează credincioşia făgăduită lui Iacob şi îndurarea pe
care ai arătat-o lui Abraham, precum ai jurat către părinţii noştri în zilele de odinioară (Mih
7,20)”.

De fapt, profetul ajunge în finalul cărţii sale la concluzii extraordinare. Omul continuă
să aducă nenumărate jertfe ca sacrificiu, care ar părea până la un punct legitime. Mihea, în
schimb, le înlocuieşte, rând pe rând, în rugăciunea ce urmează printr-o religie cu adevărat
spirituală, marcată de virtuţile autentice pe care omul este chemat să le practice în era mesianică :
umilinţa înaintea lui Iahve (cf Isaia), dreptatea (cf. Amos) şi bunătatea (cf. Osea). Profetul
Mihea, în schimb, introduce un termen nou, milă80,care este caracteristic şi el timpului mesianic:

Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce cere Domnul de la tine, să faci dreptate, să iubeşti
mila şi să umbli smerit împreună cu Dumnezeul tău (Mih .6,8).

În limbajul laic înseamnă bunăvoinţă sau milă şi exprimă ideea de angajament între
două persoane aflate într-un raport de strânsă prietenie, de solidaritate şi de fidelitate reciprocă.
Raportat la Dumnezeu, termenul milă exprimă ideea de fidelitate în cadrul legământului şi de
bunătate în relaţiile dintre oameni. Începând cu profetul Osea termenul milă va căpăta o
încărcătură semantică nouă, referindu-se la dragostea ce există între om şi Dumnezeu, dar şi între
om şi om, şi care se va contura şi în cel de-al Doilea Testament 81. Profetul Mihea are meritul
incontestabil de a fi introdus acest termen, milă, inedit pentru acea perioadă îndepărtată de timp

79
Termen tehnic folosit cu referire la timpul favorabil al unei promisiuni divine.
80
În limba ebraică: hesed. Vezi de asemenea N. Gluck, Das Wort „hesed” im alttestamentlichen Spachgebrauch,
Gieβen, 1927.
81
Specific limbajului teologic al profetului Osea, termenul hesed, exprima în domeniul profan ideea de
prietenie, solidaritate, loialitate, mai ales când este vorba de încheierea vreunui pact. Raportat Ia Dumnezeu,
acest termen exprimă fidelitatea faţă de alianţă şi bunătatea faţă de poporul pe care El şi 1-a ales (cf. Ex 3-1,6).
Într-un cuvânt, înseamnă dragostea lui Dumnezeu pentru popor (cf. Ps 136,1-26) şi pentru binefacerile sale (cf.
Ex 20,6; Deut 5,10; 1Sam 22,51; Ier 32.18; (xf. B.I, p. 1572, nota b).
pg. 84
şi care, împreună cu alţi doi termeni, drept şi dreptate, din profeţia lui Isaia, alcătuiesc cei doi
piloni fundamentali ai noii ere mesianice.

B. ORACOLE MESIANICE ÎN PERIOADA BABILONIANĂ

O dată cu căderea Samariei, în anul 721 î.Cr., şi cu incursiunile cu caracter expansionist

pe care le practicau asirienii pe scară tot mai largă spre părţile din sud, se încheie în Biblie aşa-
numita perioadă asiriană. Ea coincide cu alungarea definitivă a asirienilor din Egipt în anul 650
î.Cr. în Babilon se instalează o nouă dinastie care va manifesta acelaşi gust după cuceriri de
teritorii străine; ea este inaugurată de către regele Nabucodonosor (626-605 î.Cr.). În această
perioadă, pe scena politică a Israelului, pe tronul de la Ierusalim se urcă regele Iosia. Acesta
domneşte o perioadă relativ lungă de timp, în comparaţie cu ceilalţi regi (640-609 î.Cr.). Iosia
este în primul rând cunoscut datorită reformelor deuteronomiste (622 î.Cr.), pe care le-a pus în
practică (cf. 2Rg 22-23)82. Această perioadă este, de aseme uea, deosebit de roditoare sub aspect
scriitoricesc, pentru că acum cunosc prima lor redactare numeroase cărţi biblico: Iosue,
Judecători, 1 şi 2Samuel, 1 şi 2Regi.

Pe de altă parte, Iosia a fost un rege temător de Dumnezeu şi drept în viaţa sa, el
continuând tradiţia aşa-n urniţilor regi buni de pe tronul de la Ierusalim, aşa cum scrie despre el
profetul Ieremia: „Ai ajuns tu oare rege ca să te făleşti cu palatele clădite din lemn de cedru?
Părintele tău oare n-a mâncat şi n-a băut? Însă el a practicat dreptul şi dreptatea! El a judecat pe
cel sărac şi obijduit şi totul i-a mers bine. Nu înseamnă aceasta a mă cunoaşte ? - zice Domnul.
(Ier 22,15-16).

Reforma din 622 î.Cr. pune bazele unei mişcări mai ample desfăşurate în spiritul
teologiei noi, teologia deuteronomistă; şi care a dus de asemenea la scrierea cărţii
Deuteronomului. Teologia deuteronomistă se bazează pe două cuvinte-cheie: moştenire şi
odihnă83. Este o dovadă în plus că speranţele pro-feţilor, exprimate de-a lungul istoriei prin
82
Iosia a descoperit în mod surprinzător cartea legii, numită şi cartea legământului (2Rg 23,2) cu prilejul unor
reparaţii pe care el le efectua la Templu.
83
În ebraică: menuchah şi barcah nachlah. Vezi mai multe în G. von Rad, Studies în Deuteronomy, London,
1953, p. 73.
pg. 85
diferite concepte, au prins indiscutabil rădăcini. Mulţi evrei credeau atunci că regele va realiza
unitatea Israelului de odinioară, aşa cum a fost sub regele David, cînd Israelul era complet. Până
la urmă, eforturile regelui Iosia nu au fost răsplătite cu succesul aşteptat 84. Pe de altă parte,
încetul cu încetul, se face tot mai simţită pe scena politică a timpului o nouă putere, cea a
caldeilor, cunoscuţi în istorie ca fiind un popor războinic, care distrug în cele din urmă puterea
asiriană, elimină Egiptul din competiţie şi devin în acelaşi timp, un pericol tot mai ameninţător
pentru Iuda. Influenţa caldeilor va culmina o dată cu căderea Ierusalimului şi deportarea
poporului în captivitatea babiloniană (587 î.Cr.). Totuşi, climatul a favorizat şi de data aceasta
renaşterea speranţei mesianice în conştiinţa evreilor. Această speranţă regăsită a fost cu atât mai
puternică, cu cât pe scena politică a Israelului se succedau regi, unul mai incapabil decât altul.
Este suficient să enumerăm aici pe regele Ioiaqim (608-598 î.Cr.) şi pe regele Sedeqia (598-587
î.Cr.)85.

Exilul a însemnat pentru Israel o adevărată catastrofă naţională, care va schimba total
viaţa şi gândirea evreilor. Totodată, pentru Israel a fost un timp de purificare a conştiinţelor şi un
prilej unic de a medita asupra rolului său în lume şi asupra vocaţiei sale de popor ales. Aceasta a
fost marea lecţie a exilului pe care o scot în relief istoricii Bibliei.

Reîntors din exil în urma faimosului edict al lui Cyrus (538 î.Cr.), Israelul se prezintă ca
un popor renăscut, matur sub aspect religios, întărit în ceea ce priveşte conştiinţa sa naţională şi
decis de a-1 sluji cu toată fidelitatea pe Iahve. Acolo, departe de ţară, departe de Templu, departe
de vocea profeţilor, Israelul s-a interiorizat şi a meditat îndelung asupra scripturilor şi asupra
chemării sale86.

În perioada istorică descrisă mai sus, consemnăm unele oracolejcu caracter mesianic,
mai ales din partea profeţilor Ieremia şi Ezechiel. Remarcăm şi faptul că ambii profeţi plasează
în centrul atenţiei lor figura lui Mesia ca rege Profetul leremia se arată interesat în primul rând de
”noul legământ” pe care îl prezintă în termeni noi şi îl doreşte mai solid şi mai interiorizat decât
84
Se pare că regele Iosia ar fi avut intenţia de a nu se supune unirii politice dintre egipteni şi asirieni. El a fost
asasinat în anul 609 î.Cr., de către faraonul Neko, în apropiere de Meggido (cf. 2Rg 23,29).
85
Cf 2Rg 24,18-25,26: Scriptura însăşi ne prezintă în cuvinte dramatice asediul Ierusalimului, căderea oraşului şi
dărâmarea Templului, precum şi guvernarea care a urmat, instituită de Godolia.
86
Ps 137, ne descrie, poate cel mai bine, situaţia în care au ajuns evreii deportaţi pe malurile Babilonului.
Aceştia nu şi-au pierdut nici un moment speranţa pe care nimeni nu putea să le-o răpească, dimpotrivă, au
continuat să nădăjduiască în Domnul şi s-au întors de acolo cu o conştiinţă nouă şi cu idealuri religioase
înnoite.
pg. 86
primul : „Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un
legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii săi, în ziua când i-am apucat de
mână şi i-am scos din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de
soţ asupra lor, zice Domnul. Dar iată legământul pe carel voi încheia cu casa lui Israel, după
zilele acelea, zice Domnul : „Voi pune legea mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu" (Ier 31,31-3387).

Am putea spune că aceste versete constituie apnmil spiritual a întregii cărţii a lui
Ieremia. De fapt, după eşecul legământului din vechime (cf. Ez 15,59) şi după încercarea
nereuşită a regelui Iosia de a-1 restaura, este clar că planul lui Dumnezeu se îndrepta spre viitor,
spre zilele care vor veni. Vechile perspective rămân, de altfel, fidelitatea oamenilor faţă de lege
şi prezenţa divină care asigură oamenilor pacea şi prosperitate materială (cf. Ez 36, 29-30).
Acest ideal religios este exprimat prin formula : „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul
meu !”88 Noutatea legământului se rezumă la trei puncte esenţiale :

a) iniţiativa divină a iertării de păcate89;

b) responsabilitatea şurăsplata personală90;
c) interiorizarea actului religiei, adică legea va înceta de a mai fi pusa în practică
doar în mod extern, ea va fi de acum încolo inima relaţiilor de tip nou între om şi Iahve 91, sub
influenţa duhului, care îi dăruieşte omului o inimă nouă92.

Acest legământ nou şi veşnic, proclamat atât de profetul leremia cât şi de profetul
Ezechiel şi preluat ca atare de Deutero- şi Trito-Isaia93 va fi inaugurat în mod solemn prin
sacrificiul lui Cristos pe cruce94, iar apostolii săi îşi vor vesti împlinirea prin jertfa sa totală 95.
Profetul Ezechiel, la rândul său, este preocupat de enunţarea unui statut nou pentru cultul de la

87
Cf. R. Martin-Achard, „La nouvelle alliance selon Jeremie”, în RThFh 12, 1962; pp. 81-92; J. Coppens, „La
nouvelle alliance en Jer. 31,31-34”, în CBQ 25, 1963, pp. 12-21; A. Jaubert, La notion de l’Alliance dans le
judaisme aux abords de l’ere chretienne, Paris, 1963; cf. Şi Bib 45, 1964, p. 443-446.
88
Aceste cuvinte se repetă ca un leitmotiv în paginile Bibliei. Cf. Ier 7,23; 11,4; 30,22; 31,1; 32,38; Ez 11,20;
36,28; 37,27; Zah 8,8.
89
Cf. v. 34 : Ez 36, 25; Ps 51,3-4.
90
Cf. v.29: Ez 14,12-23.
91
Cf. Ier 24,7 ; 32,39.
92
Cf Ez 36,26-27'; Ps 51,12
93
Cf Is 55,3; 59,21; 61,8.
94
Cf. Mt 26,28 şi par.
95
Cf. 2Cor 3,6; Rom 11,27; Ev 8,6-13 şi 9,15ss.
pg. 87
Ierusalim şi pentru preoţime: „În muntele meu cel sfânt, pe muntele cel înalt al lui Israel, spune
Domnul Dumnezeu, îmi veţi sluji mie, voi toţi cei din neamul lui Israel de pe pământ. Vă voi
primi şi voi accepta jertfele voastre ridicate şi darurile voastre de pârgă, cu care voi mă sfinţiţi !
Şi voi căuta la voi cu milă, ca într-un miros de bună mireasă când vă voi scoate dintre popoare şi
vă voi strânge din împărăţiile în care v-am risipit şi mă voi sfinţi întru voi în văzul popoarelor, ca
să ştiţi că eu sunt Domnul, când vă voi duce în pământul lui Israel, în ţara pentru care cu
jurământ am ridicat mâna mea că o voi da strămoşilor voştri. Şi acolo să vă aduceţi aminte de
viaţa şi de faptele voastre cu care v-aţi întinat şi să vă scârbiţi de toate răutăţile pe care le-aţi
săvârşit. Ca să ştiţi că eu sunt Domnul şi mă port aşa cu voi pentru numele meu, nu după viaţa
voastră şi după faptele voastre cele rele neam al lui Israel, grăieşte Domnul Dumnezeu (Ez
20,40-44).

Printre aceste preocupări specifice din partea ambilor profeţi semnalăm şi unele texte cu
nuanţă specială, care se referă la aşteptarea regelui-Mesia şi care vor institui obiectul nostru de
studiu în continuare.

1. IAHVE ESTE DREPTATEA NOASTRĂ96

„Iată, vor veni zile, spune Domnul, când eu voi ridica lui David odraslă dreaptă, care va
domni ca rege cu înţelepciune, el va împărţi pe pământ dreptul şi dreptatea. În zilele sale, Iuda va
fi eliberat, iar Israel va trăi în pace. Acesta va fi numele cu care va fi chemat: „Iahve, dreptatea
noastră !" (Ier 23,5-6).”

Trebuie spus că expresia „Iahve, dreptatea noastră!" este folosită de mai multe ori de
profetul Ieremia (cf. 33 16d) Acest lucru confirmă implicit că pentru el expresia avea un sens
care trecea dincolo de o simplă enunţare. De fapt acest pasaj prezintă instituţiile poporului
mesianic în acelaşi fel ca şi Zah 4 1-14-6,13. În timpul mântuirii care este aproape, puterile

96
Cf. E. Lipinski, „Etudes sur des textes „mesianiques” de l’Ancien Testament”, în Sem 20 (1970), pp. 41-57; J.
Swetnam, „Some Observations on the Background of ... in Jeremias 23, 5a”, în Bib 46 (1965), pp. 29-40.
pg. 88
regale şi preoţeşti vor fi împreună. Acest text constituie concluzia la aşa-numita „carte a Iui
Ieremia contra regilor din Iuda" (cf. Ier 21,11-23,8). Textul profetului Ieremia (23,1-6), este
alcătuit din doua părţi care se deosebesc între ele ca formă literară:

a) (în proză): tema păstorului şi a turmei (vv. 1-4);

b) (în versuri): terna mlădiţei ce va ieşi din David (vv. 5-6).

Prima parte a textului poate fi considerată ca o satiră la adresa păstorilor, care au încetat
de mult să mai fie păstori peste Israel, sunt doar regii acestuia. Aceştia, în loc să păstorească cu
dragoste şi răspundere turma ce le-a fost încredinţată ce către Iahve, dimpotrivă, s-au comportat
mult mai rău şi au dus-o la rătăcire şi de acolo mai departe, în exil. Exilul trebuie văzu ca
pedeapsa lui Dumnezeu pentru infidelităţile poporului de-a lungul vremii. În ciuda tuturor
contradicţiilor care apar în inima profetului mijeşte un motiv de speranţă. Iahve va avea totuşi
grija de această turmă, n-o va lăsa să se piardă şi, în plus, va ridica alţi păstori care se vor dovedi
mai conştienţi faţă de turmă, contribuind, prin aceasta, la întoarcerea cât mai grabnică a
poporului din robia babilonică : Apoi vă voi da păstori după inima mea care vă vor păstori cu
ştiinţă şi pricepere (Ier 3,15).

În felul acesta, profetul Ieremia introduce o idee mesianică nouă: viitorii conducători
vor fi după inima lui Iahve. Ei nu vor mai conduce poporul la pierzanie, ci îşi vor îndeplini
misiunea cu dreptate, loialitate şi cu mult spirit de răspundere. De fapt aceasta este şi dorinţa
ascunsă a profetului Ieremia.

În partea a doua a oracolului, se conturează imaginea lui Mesia tot mai personalizat. El
descinde din casa lui David ca o odraslă adevărată a acestuia. Profetul împrumută termenul de
odraslă97 din Is 11,1, termen care va căpăta un sens tehnic profund prin intermediul unui alt mare
profet, Zaharia: „Ascultă aşadar, Iosue, mare preot, tu şi tovarăşii tăi de slujbă care stau înaintea
ta - căci aceştia sunt nişte oameni care vor sluji ca semne. Iată, voi aduce pe Robul Meu, odraslă
(Zah 3,8, vezi şi 6,12)98.

97
În limba ebraică: ’mach.
98
În loc de termenul odraslă, limba greacă a Septuagintei are expresia „soare care răsare", preluată ca atare de
Le 1,78. De fapt, Luca se exprimă aici intr-un text eminamente mesianic, căci termenul folosit de el, „din
înălţimi”, este un titlu prin definiţie specific lui Mesia, adică „astru" aducător de lumină (cf. Num 24,17; Mal
3,20; Is 60,1), iar „odrasla", care creşte pe tronul lui David (cf. Ier 23,5; 33,15; Zah 3,8; 6,12)
pg. 89
 Acest urmaş al lui David va fi înzestrat cu două calităţi ieşite din comun: putere şi
înţelepciune. În zilele lui, Iuda şi Israel vor cunoaşte pacea de jur-împrejur, iar tot poporul se va
simţi în siguranţă. Un fapt vrednic de remarcat este că, după profetul Ieremia, mântuirea este
vestită în două rânduri poporului aflat în aşteptare, cu ajutorul particulei iată: „Iată, Eu sunt
Domnul Dumnezeu a tot trupul! Este oare ceva cu neputinţă pentru Mine? De aceea, aşa zice
Domnul: „Iată voi da cetatea aceasta în mâinile Caldeilor şi în mâinile lui Nabucodonosor, regele
Babilonului, iar acesta o va lua" (Ier 32,27-28).

Numele pe care-1 va purta Mesia în aceste împrejurări este şi el simbolic şi, operând o
schimbare în text, foloseşte cuvântul de dreptate în loc de mântuire: „Iahve este dreptatea
noastră". Respectiva expresie este în antiteză directă cu numele regelui Sedeqia, care înseamnă:
„Iahve este dreptatea mea". În scrisoarea pe care profetul Ieremia o va adresa mai târziu celor
exilaţi, îi va avertiza pe aceştia de eşecul total la care i-a condamnat nepriceperea acestui rege :
„Aşa vorbeşte Domnul asupra regelui, care se află pe scaunul de domnie al lui David, asupra
întregului popor care locuieşte în cetatea aceasta, asupra fraţilor voştri care au mers cu voi în
robie (Ier 29,16)99.

Trebuie spus că această viziune privind viitorul apropiat al Israelului se încadrează

perfect în ansamblul oracolelor despre reîntoarcerea din exil, fapt despre care ne dă mărturie
Cartea mângâierii100, menţionată de Ieremia în cap. 30-31 şi 32-33. Cât priveşte a doua grupare
de texte din Cartea mângâierii, ele au o pronunţată valoare simbolică, situându-se din punct de
vedere cronologic în jurul anului 587 î.Cr., adică imediat după reluarea asediului oraşului.

2. O MLĂDIŢĂ FRAGEDĂ101
99
Este interesant că acest verset şi următoarele (vv. 16-20) lipsesc în versiunea greacă a Septuagintei, ele fiind în
textul ebraic ca un adaos. Răspunsul la v.15 îl găsim de-abia în v.21.
100
Cărţile, în această epocă, aveau forma unui sul de piele sau, mai rar, de papirus care se şi înfăşurau, nu se
închideau, aşa cum este firesc când vorbim despre cărţi. Cartea mângâierilor (Ier 30,1-31,22), pe care a
redactat-o profetul Ieremia, probabil, între reforma din 622 î.Cr. şi moartea regelui Iosia din 609 î.Cr., se
caracterizează prin întreruperea sincretismului introdus de regele Manasa la Templul din Ierusalim şi
renaşterea speranţei naţionale într-o domnie restaurată a regelui David. Poemele care dau curs acestei speranţe,
sunt : Ier 31,3; 15-20; Os 11,8-9; alte oracole pronunţate ulterior : Ier 30, 8-9; 31-1; 23-26; 27-28; sau unele
texte, care, se presupune că au fost adăugate după aceea (cf. Ier 30,3,4; 31,31).
101
Cf. A. Caquot, „Le messianisme d’Ezechiel”, în Sem 14 (1964), pp. 5-23; S. Hermann, Die prophetischen
Heilserwartungen im Alten Testament, în BWANT 85, Stuttgart, 1965, pp. 255-259; F. Hossfeld,
Untersuchungen zu Komposition und Theologie des Ezechielbuches, (FB) 20, Wurzburg, 1977, pp. 59-98;
A.M.V.Solomon, „Fable”, în Saga, Legend, Tale, Novella, Fable, JSOT, 1985, pp. 114-125.
pg. 90
 22. Astfel vorbeşte Domnul Dumnezeu : Eu voi lua de pe vârful cedrului, din
ramurile cele mai înalte voi rupe o crenguţă tânără şi-o voi planta eu însumi pe un munte înalt şi
măreţ.

23. O voi sădi, pe înălţimea munţilor lui Israel. Ea va slobozi ramuri şi va rodi fructe,
ajungând un cedru falnic. În el vor locui tot felul de păsări, iar la umbra ramurilor sale se vor
odihni tot felul de zburătoare.

24. Toţi pomii din pădure vor şti că eu sunt Iahve, care micşorez arborele înalt, iar pe
arborele verde îl usuc, şi pe arborele uscat îl fac să încolţească. Eu - Domnul am vorbit şi voi
face acestea (Ez 17,22-24).

Profetul Ezechiel scrie această alegorie frumoasă a .crenguţei tinere în condiţii istorice
neclare. Regele Sedeqia s-a urcat pe tronul de la Ierusalim în mod samavolnic, după deportarea
silită a regelui Ioiaqin, în anul 597 î Cr Profetul Ezechiel, mult mai sistematic decât Ieremia, nu
se va încrede nici m regele Sedeqia102, nici în restul populaţiei rămase în Palestina.

Cu fantezia sa poetică ieşită din comun, profetul Ezechiel prezintă această alegorie pe
cât de frumoasă, pe atât de înfricoşătoare pentru paginile Vechiului Testament. Este vorba despre
un vultur puternic care apucă o mlădită din vârful cel mai înalt al unui cedru şi o plantează în
pământ roditor (cf. Ez 17,1-21). Evident, prin intermediul acestei alegrii, profetul face o critică
vehementă lui Sedeqia, incapabil să conducă ţara şi pe deasupra, şi slab în credi, ţa, care a dus
tara într-o stare de ruină totală. Nabucodonosor, deşi a făcut un jurământ solemn în numele lui
Iahve, a încălcat acest jurământ lucru care a dus la înfrângerea militară a lui Sedeqia şi la
deportarea care a urmat. La acest lucru se referă profetul Ezechiel în finalul alegoriei sale : „Îmi
voi întinde mreaja peste el şi va fi prins în laţul meu. Î1 voi duce în Babilon şi acolo îl voi judeca
pentru abaterea săvârşită de el faţă de mine. Dar toţi fugarii din toate oştile lui vor cădea loviţi de
sabie, iar cei ce vor mai rămâne vor fi risipiţi în toate vânturile. Şi veţi şti că cu, Domnul, am
spus aceste lucruri (Ez 17,20 21).

102
Cf. M. Noth, „La catastrophe de Jerusalom en l’an 587 av.J.-C et sa signification pour Israel", în RHPhR,
1953, pp. 83-102.
pg. 91
 În această alegorie, scrisă în termeni usturători şi deosebit de sarcastici, al cărei
simbolism întrece orice aşteptare. Sedeqia este reprezentat printr-un butuc de viţă useat şi deosbit
de noduros. El însă l-a substituit pe trouul lui Iahve pe Ioiaqin simbolizat prin crenguţa înaltă de
codru care se referă evident la casa domnitoare. Regele loiaqim este constrâns să plece în cele
din urmă în exil în anul 598 î.Cr. Unii par totuşi pă mai aibă speranţă în revenirea lui loiaqin pe
tronul de la Ierusalim103; ei aşteaptă însă în zadar, lui loiaqin i s-a rezervat o altă soartă (cf. 2Rg
25,27-30).

Lucrurile s-au precipitat prin faptul că în anul 587 î.Cr. 104 Ierusalimul cade definitiv în
mâinile cotropitorilor babilonieni. Tocmai în aceste condiţii profetul Ezeehiel adaugă la alegoria
vulturului cele trei versete, care au un pronunţat caracter mesianic prin nota lor de speranţă şi
încredere la care fac referinţă (cf. Ez 17,22-24). Profetul şi-a pierdut total încrederea în regii
mărunţi şi incapabili cnrc nu dus ţnra la dezastru naţional. De data aceasta, însuşi Iahve vă
interveni în persoană şi va planta în Sion „o mlădiţă tânără" (Ez 17,22). Prin această expresie,
„mlădiţa tânără", profetul face o aluzie evidentă la viitorul rege al lui Israel, o speranţă din
dinastia davidică. Această crenguţă, care avea pentru profet o forţă simbolică specială, devine
pentru el un motiv de speranţă ce nu poate fi tăgăduită, lucru care se va confirma prin apariţia
unui pom înalt şi măreţ pe muntele Domnului. Crenguţa respectivă este firavă, dar Iahve însuşi o
va rupe din creanga cea mai de sus a cedrului care,crescuse maiestuos, în văzul tuturor. în jurul
acestui pom va exista viaţă, pentru că Iahve însuşi este acela care îi oferă vigoare şi trăinicie,
ramuri bogate şi fructe îmbelşugate. Descrierea pe care o face profetul Ezeehiel este specifică
pentru timpurile mesianice: linişte şi pace de jur împrejur, abundenţă şi bucurie de viaţă,
precum şi prezenţa ocrotitoare a lui Iahve.

3. DEZASTRU NAŢIONAL (Ez 21,32)

Ruină, ruină, ruină, astfel o voi face şi nu se va mai ridica până când va veni Cel căruia
îi aparţine judecata, şi căruia i-o voi da !
103
„Ezechiel a sperat până la afârşit că un urmaş al lui Iehonia se va ridica (drept Mesia) şi că acest timp nu este
prea îndepărtat." (cf. W. Gronkowski, Le messianisme d'Ezechiel, Paris, 1930, p. 35).
104
Cf. H. Cazelles, Il Messia della Bibbia, Roma, 1981, pp. 108-112
pg. 92
 Acest verset care face aluzie la un adevărat dezastru naţional, 105 alcătuieşte concluzia la
pericopa din Ez 21,23-32. Ezeehiel face' referinţă la marşul victorios al lui Nabucodonosor spre
Ierusalim, petrecut în anul 589 î.Cr. Textul profetului Ezeehiel se referă evident la ziua lui
Sedeqia, zi care coincide cu ziua Ierusalimului. În această zi s-au împlinit cele spuse de către
profet: „Eu voi face din el o ruină şi nu se va mai ridica".

Ierusalimul va avea o faţă nouă, lipsită de frumuseţe, dar şi de speranţă, un oraş care va
deveni fără viaţă, în care toate clădirile sale, acum semeţe, vor fi dărâmate, transformându-se
într-o ruină totală, şi rămânând astfel „până când va veni Cel căruia îi aparţine judecata". În felul
acesta, profetul Ezeehiel lasă o portiţă de speranţă atât pentru cei plecaţi în exil, cât şi pentru cei
rămaşi nemângâiaţi acasă, în Cetatea Sfântă. Exegeţii sunt de părere că Ezeehiel face aluzie aici
la textul mesianic, la ultimile cuvinte al profeţiei lui Iacob asupra lui Iuda, din Gen 49.10106. Ca şi
în oracolul precedent, profetul prezintă imaginea lui Mesia în opoziţie cu imaginea regelui
Sedeqia, un rege neputincios, lipsit de orice vlagă şi perspectivă religioasă.

4. DAVID REDIVIVUS107

Voi pune peste ei un păstor, pe slujitorul meu David, care îi va păstori; El îi va duce la
păşune şi va fi păstorul lor. Eu, Iahve, voi fi Dumnezeul lor, iar slujitorul meu David va fi
principe în mijlocul lor. Eu, Iahve, am vorbit! (Ez 34,23-24).

105
Cf. B. Lang, Kein Aufstand în Jerusalem, în SBS 7, 2nd ed Stuttgart-Katholisches Bibelwerk, 1981, pp. 115-
169; W. Moran, „Gen 49:10 and Its Use în Ez 21:32", în Bib 39 (1958), pp. 405-425; F.-L. Hossfeld,
Untersuchungen zu Komposition und Theologie des Ezechielbuches, în FzB 20, Witrzburg, 1977, pp. 99-152;
H. Reventlow, Wăchter uber Israel, în BZAW 82, Berlin, 1962, pp. 101-108.
106
Unii exegeţi aduc o posibilă corecţie textului citind în mod divers: „sceptrul nu se va îndepărta din Iuda, nici
toiagul de pedeapsă dintre picioarele sale, până când nu va veni acela căruia îi aparţine". Se înţelege că acest
text fiind foarte corupt, rămâne o problemă discutabilă.
107
Cf. W.H. Brownlee, „Ezekiel's Poetic Indictment of the Shepherds", în HThR 51, 1958, pp. 191-203;
A.Caquot, „Le messianisme d'Ezechiel", în Sem 14 (1964), pp. 5-23; H. Gottlieb, „Die Tradition von David als
Hirten”, în VT 17 (1967), pp. 190-200; U. Kellermann, Messias und Gesetz, în BibSt 61, Neukirchen-Vluyn:
Neukirchener Verlag, 1971, pp. 86-88; T. Kruger, Geschichtskonzepte im Ezechielbuch, în BZAW 180, Berlin,
1989, pp. 449-461; C. Levin, Die Verheissung des neuen Bundes; in ihrem theologiegeschichtlichen
Zusammenhang ausgelegt, în FRLANT 137, Gottingen, 1985, pp. 218-222; J.G. Rembry, „Le theme du berger
dans l’oeuvre d’Ezechiel”, în BZAW 82, Berlin, 1962, pp. 44-50; K. Seybold, „Das davidische Konigtum im
Zeugnis der Propheten”, în FRLLANT 107, Gottingen, 1972, pp. 145-152; B. Willmes, Die sogenannte
Hirtenallegorie Ez 34. Studien zum Bild des Hirten im Allen Testament, Frankfurt, 1981.
pg. 93
 Slujitorul meu David va domni peste ei, un singur păstor va fi peste toţi; ei vor urna
poruncile mele, vor păzi legile mele şi le vor înfăptui. Vor locui pământul pe care l-am dat
robului meu Iacob acolo unde au trăit părinţii lor vor locui şi ei, fiii lor şi fiii fiilor lor pentru
totdeauna, iar slujitorul meu David va fi regele lor pentru totdeauna (Ez 37,24-25).

Cele două oracole ale profetului Ezechiel abordează tema mai vastă a reconstrucţiei
naţionale. Palestina va cunoaşte în final o altă viaţă şi o faţă nouă, cu o singură condiţie : o dată
cu apariţia lui Mesia. În primul oracol, păstorirea minunată din partea lui Iahve este descrisă în
contrast cu cea practicată de regii dinaintea exilului, cărora le face proces fără pereche profetul
Ieremia : „Vaî de păstorii care pierd şi risipesc turma de pe păşunea mea !" - zice Domnul-
Pentru aceasta aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel păstorilor care păstoresc poporul meu:
„Din pricina că voi aţi risipit turma mea, aţi izgonit-o şi nu aveţi grijă de ea, iată că eu voi avea
grijă de voi, de faptele voastre cele rele”, zice Domnul. „Şi eu voi strânge laolaltă pe cele ce au
rămas din turma mea, din toate ţările în care le-am alungat, şi le voi întoarve la pajiştile lor ca să
se prăsească şi să se înmulţească. Şi voi pune peste ele păstori care le vor paşte şi nu se vor teme
şi nici nu se vor înfricoşa şi nu se va mai pierde nici una dintre oi” – zice Domnul (Ier 23,1-4).

Iahve însuşi va restaura şi va face o nouă ordine în Palestina. Atunci Mesia îşi va face în
sfârşit reapariţia, pentru a repune în adevăratele drepturi Israelul. Imaginea regelui-păstor care
apare în acest context pentru prima oară este în Biblie foarte veche. Profetul aplică acest titlu
regelui israelit pentru a-i reproşa că nu şi-a făcut datoria faţă de turma încredinţată 108, cât şi
pentru a anunţa că Dumnezeu va dărui poporului său păstori noi şi că ei vor păstori cu dreptate 109.
Printre aceşti păstori se va număra şi o „odraslă, care va fi Mesia 110. Prezentarea acestei domnii
care va cunoaşterii nou rege111 pe care profetul Ezechiel îi numeşte cu sfială „servitorul meu" (cf.
84 28-24)112 este garanţia acestei reforme noi aflate acum în curs. Profetul îl numeşte astfel
tocmai pentru a arăta fidelitatea acestuia fată de Iahve în exercitarea misiunii încredinţate.
Ezechiel insistă asupri faptului că acest David redivivus va fi unicul rege peste tot Israelul. Biblia
ebraică nu-1 numeşte pe David cu termen clasic de rege, ci î1 numeşte pur şi simplu principe sau
şef de trib, termen folosit deseori de profet mai ales în capitolele 45-46.
108
Cf. Ier 2,8; 10,21; 23, 1-3.
109
Cf. Ier 3,15; 23,4.
110
Cf. Ier 23,5-6.
111
Este vorba despre un „principe”, adică un nou David (cf. 45,7-8, 17; 46,8-10, 16-18).
112
Acelaşi gând este expus şi în 2Rg 8,19; Ps 18,1; 89,1,21.
pg. 94
 În cel de al doilea oracol al lui Ezeehiel (cf. 37,24-25) sunt folosiţi ambii termeni, dar şi
aici, ca şi în textul anterior regele mesianic, adică David redivivus, va fi unul singur, aşa cum ne
spune însuşi textul în studiu: „Un singur păstor va fi peste toţi” (cf. 37,24). În timpul domniei lui
Mesia, poporul îsi va schimba atitudinea şi mentalitatea de pană acum. Legile pe care Iahve le-a
promulgat vor fi respectate în totalitatea lor, garanţia acestui lucru este legământul de tip nou, o
adevărată alianţă a păcii, care va dura veşnic şi pe care Iahve se pregăteşte acum s-o încheie cu
poporul său aflat în aşteptare. Avem impresia ca profetul Ezechiel prezintă faţa unui pământ nou
în eulori oarecum mitice, aşa cum este cazul cu câmpul plin de oase (Ez 37,1-14)113. În final
profetul pronunţă acest oracol: „Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele, şi
vă voi scoate din mormintele voastre, poporul meu ! Voi pune Duhul meu în voi şi veţi trăi : vă
voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am vorbit şi am făptuit, zice Domnul
(Ez 37,13-14).

Sunt evidente asigurările pe care profctul le face faţă de popor. Îndemnurile sale trec
mult mai departe de realitatea imediată: Voi pune Duhul meu în voi şi veţi trăi! Profetul Ezechiel,
în acelaşi context mesianic, vorbeşte şi despre un nou templu şi un nou Ierusalim, care au în
vedere un legământ nou, scris direct în inimile oamenilor114 :

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou ; voi scoate din trupul vostru
inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi
poruncile mele Şi să păziţi şi să împliniţi legile mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o
părinţilor voştri; voi veţi fi poporul meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru'(Ez 30,26-28).

În concluzie, apare din nou tema şub şebol, prezentă în mod deosebit în Ez 16,53; 29,14.
Această temă ocupă un loc central m gândirea mesianică a profetului Ezechiel. Prin urmare

113
Ca şi în Os 6,2; 13,14 şi Is 26-19, Dumnezeu vesteşte aici o adevărată restaurare mesianică a Israelului după
suferinţele îndurate în timpul exilului. Totuşi, datorită simvolisticii folosite, textul în cauză orientează spiritele
spre ideea învierii individuale a cărnii (cf. Iob 19,25-35) care însă a fost explicit afirmată în Dan 12,2; 2 Mac
7,9-14, 23-36; 12,43-46. În ceea ce priveşte Noul Testament, avem Mt 22,29-32 şi 1 Cor 15 (BJ, p. 1283, nota
a).
114
Duhul lui Dumnezeu care a creat şi a animat fiinţele în momentul creaţiei (cf. Gen 1,2; 2,7 ss; şi 6,17ss) se
manifestă acum pentru a face lucruri şi mai minunate (cf. Jud 3,10ss). Timpurile mesianice vor fi pline de
desăvârsarea duhului (cf. Zah 4,6; 6,8) care se va răsfrânge asupra oamenilor (cf. Num 11,29; Joel 3,1-2; Fap
2,16-21). De aceea, duhuk va fi ca o adevărată rouă şi o forţă de reînnoire spirituală internă (cf. Ez 11,19;
36,26-27; 37,14; Ps 51,12ss; Is 32,31-33; 3 Cor 3,6ss). Această revărsare a duhului se va efectua prin
intermediul lui Mesia, în vederea împlinirii operei sale mântuitoare (cf. Is 11,1-3; 42,1; 61,1 şi Mt 3,16ss).
pg. 95
„referinţele la David sunt destul de automate, dar le lipseşte căldura pe care ar reuşi s-o imprime
profetul Isaia"115.

C. ALTE ORACOLE PROFETICE

Aceste oracole au fost considerate mult timp o simplă amintire destinată a hrăni
speranţa Israelului, care nu a încetat niciodată sa existe. Prin urmare, textele pe care le vom lua
acum în considerare sunt destul de dificil de datat, dar trebuie spus că ele corespund întru totul
atmosferei mesianice evocate la profeţi. De exemplu, în Ier 30,9 găsim următorul text care
prezintă numeroase lacune:

Vor sluji pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David, regele lor, pe care îl vor urca iarăşi pe
tron.

Profetul Osca adaugă la cele afirmate de Icremia: „Fiii lui Israel vor face pocăinţă şi vor
căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David, regele lor (Os 3,5).

Aceste două menţiuni biblice apar însă în contexte diferite în care este vorba de Israelul
de Nord. Israelul este vizat prin faptul că este un popor ales şi a încheiat cu Iahve un legământ
Introducerea termenului Sion în Ier 30,17 este un indiciu al efervescenţei care domnea în cadrul
Bibliei. Alţi exegeţi sunt de părere că textul mesianic din finalul cărţii profetului Amos trebuie
plasat cam în aceeaşi perioadă de 'timp, atunci când „cortul cel căzut al lui David", va fi ridicat
din nou de către Iahve: „ca în zilele de altădată" (Am 9,11). Făgăduinţele de viitor cuprind aici
tema restaurării davidice (w. 11-12) a pros-perităţii materiale (w. 13-14) şi a ocupăriî'din nou a
patriei regăsite (v. 15)116.

În cartea profetului Osea, ca şi în celelalte scrieri ale profeţilor mici, ideea mesianică
este abordată sumar, contribuţia sa fiind în acest sens anunţarea „Pruncului iubit" care va fi
chemat din Egipt (ŞI, 1). Ideea mesianică este subliniată de profet indirect, atunci când foloseşte

115
Cf. J. Steinmann, Le prophete Ezechiel et les debuts de l’exil, Paris, 1953, p. 263.
116
Acest fragment este atribuit de obicei unui autor din epoca exilului sau chiar unei ediţii deuteronomiste care a
suferit câteva retuşuri (cf BJ,
pg. 96
expresia „în ziua aceea" pentru a prevesti restabilirea bunelor relaţii dintre popor şi divinitate,
raporturi exprimate prin imaginea logodnei veşnice, după dreptate, bunăcuviinţă, iertare,
bunătate, dragoste şi cre-dincioşie (2, 21-22). Ca şi ceilalţi profeţi, Osea aseamănă legătura
conjugală dintre bărbat şi femeie cu cea dintre popor şi Dumnezeu. El stăruie mai mult asupra
acestei idei pentru a arata infidelitatea celor din Israel şi Iuda faţă de Dumnezeu, care dat dovadă
de necuviinţă aducând jertfa idolilor, fapte care arată că în sufletul lor a pătruns ticăloşia şi nu
vor să ştie de Domnul. (4-5).

Profetul prezintă nu numai fărădelegile tsraeliţilor, ca acte de infidelitate faţă de

legământul şi Legea divină, ci are în vedere şi epoca mesianică când va avea loc întoarcerea
israeliţilor în pocăinţă Ia Dumnezeu ale Cărui căi sunt drepte şi aducătoare de pace (14, 2-10).
Atunci Dumnezeu îşi va revărsa iarăşi îndurarea divină, deoarece El iubeşte poporul său care
trebuie să-şi pună speranţa în dragostea divină (2, 25). Singura scăpare este la Dumnezeu care
tămăduieşte şi leagă rănile, El în ziua a 3-a va ridica pe cei ce se pocăiesc şi le va da viaţă. De
aceea, îndemnul este mai convingător şi profetul ţine să sublinieze mai buna cunoaştere a lui
Dumnezeu care va veni în lume ca o ploaie binefăcătoare. Certitudinea venirii Lui o exprimă prin
cuvintele: ..Venirea Lui este sigură ca ivirea zorilor"' (7, 3).

Mustrând pe contemporanii săi din cauza fărădelegilor lor ca mărturii ale necredinţei
faţă de Dumnezeu, profetul arată că fiii iui Israel vor rămâne iară rege şi jertfă, însă va urma
Mesia preexistent care vine să conducă războaiele de eliberare împotriva persecutorilor. Acest
fragment oferă anumite asemănări cu descrierea Fiului Omului în viziunea iui Enoch. Cu cea de-
a şaptea, autorul încheie şirui viziunilor sale : în viziunea aceasta Esdra este consacrat şi pune în
scris cele 24 de cărţi ale Vechiului Testament precum şi celelalte 70 de cărţi ascunse. Apoi Esdra
este luat la cer. Această carte continuă şirul apocalipticii evreieşti care, începând cu Daniel şi
Enoch şi trecând şi pe la Qumran, ne oferă informaţii suplimentare utile. Figura Fiului Omului,,
o fiinţă transcendentă şi un judecător eshatologic făcea parte fără îndoială „dintr-o eshatologie
eretică în ochii iudaismului ortodox şi conservator din tagma fariseilor" şi la care Isus nu a făcut
nici o referire pe tot parcursul vieţii sale pământeşti.

1. MESIANISMUL POSTEXILIC

pg. 97
 Anii exilului au însemnat pentru Israel ani de purificări şi transformări radicale în
conştiinţa sa naţională şi religioasă. Reîntors din robie, Israelul a devenit mai conştient de
responsabilitatea sa religioasă şi mai sensibil la necesităţile de credinţă. În felul acesta, asistăm la
un proces vast şi cu implicaţii profunde în domeniul biblic, pe care exegeţii îl numesc relectura
vechilor Scripturi117. Avem de-a face cu o acţiune unică pentru timpurile antice, determinată de
faptul că evreii au considerat Cuvântul lui Dumnezeu revelat odinioară ca fiind valabil pentru
totdeauna. În cadrul acestui proces unic şi deosebit de fecund au fost angajate şi speranţele lor
mesianice, care au fost redimensionate şi adaptate la situaţia socială şi la sensibilitatea religioasă
nouă. Exegeţii semnalează pentru perioada imediat următoare întoarcerii din exil aşa-numitul caz
Zorobabel.

Zorobabel a fost descendent din casa lui David prin intermediul lui Ioiaqim şi a
îndeplinit funcţia de comisar superior în Iuda. În luna octombrie a anului 520 î.Cr., el preia
lucrările de reconstrucţie a Templului, fapt la care se referă profeţii Aggeu (1,14) şi Zaharia (4,7-
10). Construcţia Templului însemna pentru evrei o operă mesianică prin însăşi natura sa. În felul
acesta, Zorobabel concentrează în persoana sa întreaga aşteptare de credinţă şi de speranţă a
Israelului postexilic. Profeţii, în toată această perioadă, îşi pun mari speranţe în Zorobabel,
vorbind despre Mesia în termeni mesianici. Numele lui este subliniat de atributul vlăstar, preluat
de la Ier 23,5 şi devenit un termen consacrat pentru persoana lui Mesia. De reţinut este faptul că
un scrib va înlocui numele lui Zorobabel cu numele Marelui Preot de la Ierusalim. Faptul
dovedeşte creşterea importanţei preoţimii israelite. Obţinem astfel următoarea traducere evident
cu caracter midraşic: „Să iei de la ei argint şi aur şi să faci cu el o cunună şi s-o pui pe capul lui
losue, fiul lui lotadac, Marele Preot Şi sa-i spui: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iată că un om al
cărui nume este vlăstar, va odrăsli din locul lui şi va zidi Templul Domnului!" (Zah 6,11-12).

Notăm mai întâi un joc de cuvinte specific mentalităţii ebraice, Zorobabel va avea
descendenţi, totuşi profetul întrezăreşte aici viitorul regatului şi cel al Templului. Este vorba de o
substituire care a avut loc într-o perioadă imediat următoare când preoţia israelită devenise un

117
Cf. A. Gelin, „Le sens du mot Israel en Jeremie XXX-XXXI”, în Memorial J. Chaine, Lyon, 1950, pp. 161-
168.
pg. 98
element predominant la Ierusalim. În felul acesta, însăşi Biblia ne oferă un exemplu a ceea ce
exegeţii numesc relectură biblică.

În concluzie, constatăm de asemenea că Zorobabel, deşi nu a îndeplinit niciodată funcţia

de rege, a renăscut, pentru o scurtă perioadă de timp, în sânul poporului ales, speranţa în Mesia
de origine monarhică. Citatul din profetul Aggcu trebuie considerat ca un exemplu de relectură
biblică a vocii profeţii mesianice şi în special a celei a lui Nathan din 2Sam 7: „Cuvântul
Domnului a vorbit a doua oară lui Aggeu în a douăzeci şi patra zi a lunii, astfel: „Vorbeşte lui
Zorobabel, dregătorul lui Iada, şi spune : Voi clătina cerurile şi pământul; voi răsturna scaunul de
domnie al regilor, voi nimici puterea regilor neamurilor, voi răsturna şi carele de război şi pe cei
ce se suie în ele, caii şi călăreţii lor vor fi trântiţi la pământ, şi unul va muri ucis de sabia altuia.
În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, pe tine, Zorobabele, fiul lui Şealtiel, robul Meu - zice
Domnel - te voi lua şi te voi păstra ca pe o pecete, căci Eu te-am ales, zice Domnul oştirilor (Ag
2,20-23).

Ne surprinde expresia din v. 23, „te voi lua şi te voi păstra" care presupune o alegere
divină pentru misiunea deosebit de importantă în istoria mântuirii. Această expresie trebuie
considerată , în lima biblică o alegere prin care Iahve i-a luat şi i-a pus deoparte pe Abraham (cf.
Jos 24,3), pe leviţi (cf. Num 3 12) şi pe David (cf. 2Sam 7,8). L-a luat şi pe Zorobabel, urmaşul
lui David, reînnoind vecinul mesianism regal şi cristalizând întreaga aşteptare mesianică în jurul
persoanei acestuia.

2. IATĂ REGELE TĂU VINE LA TINE.

Bucură-te mult, Fiică a Sionului! Strigă cu veselie, Fiică a Ierusalimului! Iată regele tău
vine la tine, el este drept şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar şi pe un măgăruş, puiul
măgăriţei.

El va nimici carele lui Efraim şi caii din Ierusalim; arcul de război va fi înfrânt.

pg. 99
 El va vesti pacea popoarelor, iar împărăţia lui se va întinde de la o mare până la cealaltă,
de la Eufrat până la marginile pământului (Zah 9,9-10)

Exegeţii împart cartea profetului Zaharia în două părţi distincte: cap. 1-8, prima parte,
iar cap. 9-14 a doua parte. În general, prima parte a cărţii are un caracter omogen, ea prezintă o
succesiune de opt viziuni de care a beneficiat profetul şi care au avut loc între anii 520-519 Î.Cr.
La sfârşitul acestei prime părţi profetul Zaharia acordă un spaţiu larg lui Zorobabel şi activităţii
acestuia.

Partea a doua a cărţii, în schimb, are un caracter cu totul eterogen, fîmd redactată şi într-
un stil cu totul diferit de prima. Unii exegeţi vorbesc despre un Deutero- sau chiar un Trito-
Zaharia. În această parte a cărţii, sunt puse cap la cap toate; visele teocratice ale profetului
Zaharia118. Datarea aproximativă a acestei părţi ar putea fi secolul al IV-lea î.Cr.119.

Cel mai celebru text din această a doua parte este, fără îndoială, pericopa 9,9-10.
Respectivul text biblic face referiri la aşteptarea unui Mesia-rege, umil şi pacific. Acest scurt text
mesianic este o combinaţie reuşită pe baza unor texte ce provin din Deutero-Isaia precum şi din
Ps 72, la care mai trebuie adăugat şi visul profetului Ezechiel de unificare a triburilor lui Iuda şi
Efraim. Mesia înaintează victorios în entuziasmul mulţimii, el vine călare pe un măgar, asemenea
şeicilor de altădată120. Acest arhaism constituie evident o polemică împotriva alaiului regal care
se desfăşura acum : „Atunci vor intra porţile acestei cetăţi regi şi principi, stăpânind pe tronul lui
David, în alai de care şi călări pe cai, împreună cu căpeteniile oştirii, oamenii din Iuda şi
locuitorii Ierusalimului, iar cetatea va fi locuită de-a pururi !” (Ier 17,25).

Profetul Zaharia insistă asupra unei calităţi inedite cu care Mesia se prezintă în public:
umilinţa121. El va avea asupra ţării un efect pacificator, unind toate triburile în fostele limite
istorice. Profetul Sofonia susţine că umilinţa este un dar de care poporul se va bucura în
vremurile de apoi. De aceea, Mesia va fi un vestitor al păcii în umilinţă pentru lumea întreagă :

118
Cf. A. Gelin, Aggee, Zacharie, Malachie, Paris, 1953, p. 22.
119
Cf. M. Delcor, „Les allusions a Alexandre la Grand dans Zacharie (IX, 1-8)”, în VT, 1 (1951), pp. 110-125; K.
Elliger. Ein Zeugnis aus der judischen Gemeinde im Alexander, im Ihr 339, v. Oh in ZAW, (1950), pp. 64-114.
120
Cf. Jud 5,1 0; 10,4.
121
În limba ebraică : ’ani. Mesia, ceI care va veni, va fi umil, calitate pe care profetul Sofonia o atribuie
poporului (cf. Sof 3,9-1.3). Mai multe vezi în A. Gehn, Les pauvres de Yahvi, Paris, 1953 PP 119-120
pg. 100
„Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi mic, care se va încrede în Numele Domnului (Sof
3,12).”

Al doilea atribut al lui Mesia, cu care se prezintă în faţa poporului său, este dreptatea.
Mesia va aduce în ţară din belşug dreptatea, aşa încât toate popoarele îşi vor pleca genunchii, din
respect, în faţa lui. Profetul Zaharia îl prezintă pe Mesia ca fiind drept prin excelenţă. Nu este
vorba aici de noţiunea de dreptate la care se referă Is 11,3-5. Dimpotrivă, Mesia este drept pentru
că este obiectul dreptăţii lui Iahve, adică se bucură de ocrotirea şi grija lui: „Cine a prorocit
aceste lucruri de la început şi le-a vestit demult ? Oare nu Eu, Domnul ? Nu este alt Dumnezeu
afară de mine, Eu sunt singurul Dumnezeu, drept şi mântuitor, alt Dumnezeu afară de mine nu
există. Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei de la marginile pământului! Căci Eu sunt
Dumnezeu şi nu este altul … Orice genunchi se va pleca înaintea mea şi orice limbă va jura pe
Mine. „Numai la Domnul", se va spune, „locuieşte dreptatea şi puterea"; la El vor veni şi vor fi
înfruntaţi toţi cei ce erau mâniaţi împotriva lui. În Domnul vor fi îndreptăţiţi şi proslăviţi toţi
urmaşii lui Israel (Is 45,21-25).

Aşadar, o mică comunitate, fără consistenţă şi fără ambiţii politice, a făcut cunoscut
mesajul său mesianic, iar acest mesaj nu este departe, în conţinutul său, de un alt mesaj, cel al
Servitorului lui Iahve. Prin acesta este subliniat încă o dată caracterul său universal, ceea ce face
ca textul să devină una din profeţiile mesianice cele mai puternice. Amploarea şi profunzimea
acestei profeţii ne fac să ne gândim la calitatea ei extraordinară; ea impresionează prin umilinţa
şi smerenia lui Mesia. Aşadar, profeţia lui Zaharia este strigătul plin de suferinţa al unui profet al
Vechiului Testament după Mesia cel umil şi drept. Acest lucru 1-a confirmat întru totul
Mântuitorul nostru cu prilejul primirii sale la Ierusalim (cf. Mt 21,1-10 şi par).

D. MESIANISMUL ŞI MITUL LUPTEI ESHATOLOGICE

Pe baz textului din cartea lui Ezechiel (cap. 3S-39), unde este prezentată lupta regelui
Magog contra lui Gog, apare în Biblie pentru pnma dată tema aşa-numitei lupte finale care va
avea loc la Ierusalim, între păgânismuî mondial adunat laolaltă şi formând forţele răului, şi

pg. 101
forţele binelui susţinute de Iahve Cel Bun şi Atotputernic 122. În special textele cu caracter
apocaliptic conţin teme asemănătoare, ca de exemplu textele din Is 24-27; Dan 11,1-12,13,
precum şi diverşi Psalmi dedicaţi Împărăţiei lui Dumnezeu. C.H. Dodd susţinea următorul punct
de vedere, distanţându-se de „o înţelegere pur literară la care spiritele noastre occidentale sunt în
mod natural înclinate... De aceea am fi deosebit de înţelepţi, să tratam toată aeeastă schemă de
imagmaţie ca un limbaj potrivit să comunice ceea ce se află dincolo de experienţa normală şi
care nu poate fi perceput printr-un limbaj simplu, cotidian”.123

Tema luptei eshatologice este deseori corelată cu aşteptarea davidica Zah 12,1-13 6
confirma acest lucru, dat fiind că expresia casa lui David apare de patru ori împreună cu referire
la locuitorii Ierusalimuhu. Profetul Zaharia (12,7; dă o adevărată lecţie de umilinţă faţă de
atitudinea arogantă şi dispreţuitoare a celor din jur. Mântuirea va veni mai întâi pentru regatul lui
Iuda, şi acest lucru este o dovadă că Dumnezeu iubeşte totuşi Cetatea Sfântă a Ierusalimului.

Textul ProfetuIui Ezechiel (cap. 38-59) prezintă multe trăsătturi de natură apocaliptică
ale viitorului Mesia. În timp ce vechile profeţii erau prezentate sub forma unor predici cu
caracter moral, a căror tematică se referă cu precădere la timpul prezent, textul apocaliptic din
Ezechiel se prezintă într-o manieră absolut inedită, fiind raportat la un viitor neprecizat. Notele
sale cu caracter apocaliptic, se referă la afirmaţii de consolare, cu care profetul relatează viziuni
la care a fost martor personal. De obicei, aceste viziuni prezintă un viitor pozitiv, în care vor fi
uitate suferinţele timpului prezent. Prin urmare, profetul dă curs triumfului judecăţii într-o
perspectivă noua, cu puternice trăsături eshatologice referitoare la viaţa de după moarte.
Asemenea texte au fost definite de către exegeţi ca fiind direct apocaliptice, ele dezvoltându-se
mai ales în iudaismul tardiv, atunci când în Biblie a primat cercetarea asiduă de căutare a
sensului ascuns. Trebuie totuşi spus că astfel de scrieri au fost prezente în literatura biblică cu
mult timp înainte; exemplul luat din profetul Isaia este mai mult decât concludent. Trăsătura
fundamentală a textelor apocaliptice o formează doctrina despre ziua cea mare, în care Iahve va
inteiveni personal, instaurând împărăţia Sa pe pământ şi judecând pe oameni conform dreptăţii
sale. Literatura biblică şi extrabiblică se străduieşte să fixeze o dată precisă în istorie şi, în acelaşi
timp, să descrie toate semnele care o vor prevesti.

122
Cf. Ioel 4,1-21; Zah 12,1-13,6; 14,1-21.
123
Cf. According to the Scriptures, London, 1952, p. 73.
pg. 102
 Trebuie menţionat şi faptul că în literatura apocaliptică iudaică intervin deseori
elemente religioase noi, de origine străină, cum ar fi cele de origine babiloniană sau, mai târziu,
iraniană, cu care evreii au intrat în contact de-a lungul timpului, dar mai ales pe timpul exilului.
Este ştiut că în spaţiul mesopotamian au locuit secole de-a rândul comunităţi evreieşti.

1. GOG ŞI MAGOG

Ezechiel (cap. 38-39) constituie, aşadar, un exemplu clasic de literatură cu caracter

apocaliptic în paginile Bibliei124. Conform Gen 10,2, Magog apare ca al doilea fiu al lui Iaphet.
În textul profetului Ezechiel, Magog este asociat unui alt personaj care se cheamă de data aceasta
Gog şi care, la rândui său, era şeful unor bande de tâlhari care aveau de gând să invadeze regatul
lui Iuda. Numele de Gog şi Magog sunt totuşi învăluite de mister, în ciuda studiilor care au fost
întreprinse şi a numeroaselor ipoteze care au fost avansate de-a lungul timpului. S-a avansat şi
ideea unui Mesia-martir, paralelă cu cea a Servitorului lui Iahve din Isaia (53-1,10). Această
moarte a survenit în toiul bătăliei pentru Mesia, fără ca el să reacţioneze într-un fel. Se poate
totuşi presupune că moartea care a survenit a avut o cauză dublă; este vorba de căderea

124
Cf. R. Ahroni, „The Gog Prophecy and the Book of Ezekiel", în Hebrew Annual Review 1 (1977), pp. 1-27;
R.H. Alexander, „A Fresh Look at Kzokiol 38 and 39", în JEvTS 17, 1974, pp. 157-109; D. Bloek, „Gog and
the Pouring Out of the Spirit: Reflections on Ezekiel XIX 21-29", în VT 37 (1987), pp. 257-270; B. Erling.
„Ezekicl 38-39 and the Origins of Jcwish Apocalyplic", în Ex Orbe Religionum. vol. 1. FS G. Widengrcn.
Lcidon, 1972, pp. 104-114; P. Grech, „Interprophetic Re-interpretation and Old Testament Eschatology”, în
Augustinianum 9 (1969), pp. 235-265; S. Grill, „Der Schlachttag Jahwes”, în BZN.F.2, 1958, pp. 278-283; F.-
L.Hossfeld, Untersuchungen zu Komposition und Theologie des Ezechielbuches, în FzB 20, Wurzburg, 1977,
pp. 402-509; J. Lust, „The Final Text and Textual Criticism. Ez 39,28”, în Ezechiel and His Book, Leuven,
1986, pp. 48-54; H.-M.Lutz, Jahweh, Jerusalem und die Volker, în WMANT 27, Neukirchen, 1968, pp. 63-84;
125-130; H.-P. Muller, Ursprunge und Strukturen alttestamentlicher Eschatologie, în BZAW 109, Berlin, 1969,
pp. 86-101; S. Ribichini şi P. Xella, „La valle dei passanti (Ezechiel 39:11)”, în UF 12, 1980, pp. 434-437.
pg. 103
Ierusalimului. Găsim această explicaţie în Sukkah, 52a125, totuşi textul din Zah 12,10-13,1 pare
mai degrabă să sugereze vina asediaţilor. Aceste două personaje, Gog şi Magog, apar şi în cartea
Apocalipsului lui Ioan, lucru care confirmă caracterul apocaliptic ale prezentului text : „Când se
vor împlini o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile
care sunt în cele patru colţuri ale pământului, Pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război.
Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra
sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit (Ap 20,7-10).”

Textul neotestamentar se referă la cele două armate aflate faţă în faţă şi gata de luptă,
dar care vor fi distruse în cele din urmă la Armaghedon126. Avem aici un termen pe cât de
misterios pe atât de emblematic şi greu, dacă nu imposibil de explicat : „Duhurile cele rele i-au
strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon (Ap 16,16).”

Părerea comună este că avem aici o aluzie posibilă invazie programată de regii
popoarelor contra Israelului, iar lupta finală va avea loc în învălmăşeala de la Meggido.

2. CUM SĂ INTERPRETĂM TEXTELE APOCALIPTICE ?

Tema luptei eshatologice este deseori corelată cu aşteptarea davidică. Varietatea ce

intervine în cadrul scrierilor apocaliptiee, confuzia ce domneşte între aceste texte, limbajul
ermetic, deseori cifrat, desele referiri la nume de animale mitice, de culori stranii, referiri la
anumite părţi ale corpului sau folosirea repetată a cifrelor, şi, multe alte e, fac aceste texte
emblematice şi destul de confuz exprimate ca să folosesc o expresie dragă unui profesor de la
Institutului Pontifical Biblic din Roma. El definea textele apocaliptice pur şi simplu „o profeţie
pronunţată pe jumătate"127. Este vorba de un personaj-duşman care vine din nord (cf. Ez 23,6) dar
este prezentat în termeni mai mult sau mai puţin idealizaţi sau chiar misterioşi. Ideea pare a fi
125
Sukkah este un tratat din Talmudul Babilonian. Vezi studiul „Wego zum Bibelstudium”, pp. 199-218.
126
Avem de-a face cu un proces de transliteraţie în limba greacă a unui termen ebraic : har meghido. În orice caz,
este vorba aici de un oraş de câmpie aşezat în imediata vecinătate a Carmelului, locul unde odinioară regele
Iosia (cf. 2Rg 23,29ss) a cunoscut o mare înfrângere. De aceea, Meggido a rămas un simbol al dezastrului
militar pentru armatele care se adunară aici; vezi şi Zah 12,11 unde, de asemenea, este menţionată expresia „în
câmpia Meggidonului”.
127
L. Alonso-Schokel făcea referinţă deseori la literatura apocaliptică folosind aceşti termeni.
pg. 104
împrumutară de la Ier 4, care lasă să se înţeleagă că nu este vorba de un popor anume. Ca şi alţi
profeţi care scriau pe vremea exilului, Ezechiek se gândea doar la o judecată generală a
duşmanilor lui Israel. Fără îndoială, autorii textelor apocaliptice sunt evrei pioşi care aşteptau
intervenţia lui Iahve de la sfârşitul veacurilor. Totuşi, ei nu concordă niciodată asupra modalităţii
în care Iahve va interveni. Trebuie să avem în vedere că textele apocaliptice au luat naştere de
cele mai multe ori în momente de criză şi de nelinişte naţională atât la nivel religios, cât şi
politic.

Dacă avem în vedere substratul solid al Sfintelor Scripturi pe de o parte, şi naturalismul

sănătos al filozofiei greceşti pe de altă parte, scrierile apocaliptice constituie o literatură sui
generis, destinată să impresioneze oamenii care au anumite ezitări. Literatura apocaliptică
extrabiblică se plasează undeva între cer şi pământ, deci în aer, ea nebeneficiind nici de inspiraţia
de care s-au bucurat cărţile biblice, nici de experienţa cotidiană deosebit de utilă în asemenea
cazuri128. Totuşi literatura apocaliptică a lăsat urme adânnci în conştiinţa şi istoria religioasă
evreiască, mai ales în momentele de criză, ea fiind expresia unui şir de manifestări ale credinţei
iudaice în momentele în care aceasta se vedea serios ameninţată atât de factori interiori, cât şi
exteriori.

3. LUPTA ESHATOLOGICĂ LA ZAHARIA

În nici un caz nu trebuie să judecăm literatura apocaliptică după criteriile de percepere şi

înţelegere occidentale. Literatura apocaliptică ne pune de fiecare dată în faţa unei scheme bogate
de imaginaţie care, la rândul ei, produce un limbaj specific, destinat să descrie ceea ce se
întâmplă dincolo de limitele experienţei cotidiene. Experienţa normală a fiecărui om se exprimă
aşa cum este şi firesc, printr-un limbaj de sunete şi imagini, materializat prin semne
convenţionale.

128
Ca o notă generală, cităm mai jos câteva cărţi apocaliptice extrabiblice din perioada intertestamentară:
a) Din secolul al II-lea î.Cr. : Cartea lui Enoch, Cartea Jubileelor, Testamentul celor 12 Patriarhi;
b) Din secolul I î.Cr. : Psalmii lui Solomon, Cărţile Sibiline;
c) Din secolul I d.Cr. : Înălţarea la cer a lui Moise, cea de-a IV-a carte a lui Esdra, Apocalipsul lui Abraham;
Apocalipsul lui Moise.
pg. 105
 Fundamentul pentru a doua parte a cărţii profetului Zaharia, parte ce se referă la lupta
eshatologică, este legătura acesteia cu aşteptarea davidică (cf. Zah 12,1-13,6). Este demn de
remarcat faptul că profetul Zaharia foloseşte de patru ori expresia „casa lui David” 129. Pe de altă
parte, profetul subliniază legătura strânsă existentă între locuitorii Ierusalimului şi casa davidică.
Punctul central din profeţia lui Zaharia este următorul : „Eu voi revărsa peste casa lui David şi
peste locuitorii Ierusalimului duh de har şi de rugăciune, iar ei îşi vor îndrepta privirile spre
mine”. Cel pe care ei l-au străpuns, ei vor face plângere asupra lui, aşa cum se face pentru fiul
unic, şi-1 vor plânge ca pe primul-născut" (Zah 12,10).

„Casa lui David" care se află în fruntea Ierusalimului este acum în doliu din pricina
„celui care a fost străpuns"130. Profetul se referă în acest caz la un anumit tip de suferinţă şi la o
moarte misterioasă caro vor avea loc la vremea împlinirii mântuirii. Avem de fapt o primă
referinţă la celebra figură a Servitorului lui Iahve din Is 52,13-53,12. Profetul Zaharia acordă
Ierusalimului o şansă de salvare în extremis; el va fi purificat de apa ce izvorăşte din stânca
mesianică: „În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru David şi pentru locuitorii
Ierusalimului, pentru curăţirea de păcat şi de întinare (Zah 13,1).”

Nu este întâmplător faptul că în acest context, aşa cum am semnalizat deja, profetul
Zaharia repetă de mai multe ori expresia „casa lui David". Ea trebuie interpretată ca fiind o
proiecţie cshatologică a dinastiei davidice. De asemenea, referinţa la versetul 10: „cel pe care l-
au străpuns" este o aluzie directă la un Mesia-martir131. În literatura rabinică veche versetele din
Zaharia (12,10; 13,1) au fost considerate ca fiind o referinţă la un Mesia de origine davidică,
originar din Efraim, care moare în bătălie în locul lui Mesia. Este semnificativ faptul că în
iudaismul intertestamentar s-au dezvoltat şi alte curente mesianice. În preajma perioadei
intertestamentare apar în scenă mai mulţi Mesia. O carte apocaliptică provenind din sec. II î.Cr.,
intitulată Testamentul celor 12 Patriarhi, vorbeşte chiar despre doi Mesia : unul de origine
davidică, iar celălalt din casa lui Aaron; ca atare am putea să-1 numim un Mesia-colectiv. Şi

129
Cf. Zah 12,7,8,10,12.

130
Zah 12,10 a ridicat însă unele probleme de înţelegere a textului propriu--zis. Se pare că versiunea lui
Theodotian a avut mai mult succes, deoarece lectura acestui text a fost reluată şi de evanghelistul Ioan : „Spre
acela pe care l-au străpuns" (cf. În 19,37). Moartea celui străpuns este, evident, într-un context eshatologic; vor
urma o suferinţă şi o moarte plină de mister.
131
Cf. G.H.H. Howley, The Servant of thc Lord and other Es:mys on the Old Testament, London, 1952.
pg. 106
textele de la Qumran, ne confirmă aceeaşi aşteptare a unui Mesia-dublu, primul din casa lui
David, iar al doilea din casa lui Aaron.

5. PRESTIGIUL LUI DAVID LA CRONIST.

Se ştie că Cronistul132 a alcătuit „o operă teologică asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, prin
care legământul Lui încheiat cu regele David şi casa acestuia a căpătat noi valenţe" 133. Într-
adevăr, legământul de odinioară încheiat cu David, a făcut ca regele să devină un rege al
eternităţii (cf. 1 Cron 17,14), iar Iuda, iar Iuda să fie chemat de acum încolo să domnească asupra
„împărăţiei lui Dumnezeu care se află în mâinile fiilor lui David" (2Cron 13,8). Toate instituţiile
teocratice au fost puse la punct de către regele David însuşi, care a dus la bun sfârşit opera lui
Moise134, dând o formă concretă legământului încheiat odinioară cu patriarhii (cf. 1Cron 29,18).
Pentru Cronist, „singura vocaţie a lui Israel este de a realiza întru totul teocraţia" 135. Pentru acest
scop, viaţa regelui David, ca de altfel şi cea a lui Solomon, fiul său, este fără vreo pată. Au fost
supuşi, de aceea, unui cuprinzător proces de reabilitare, fiind ştearsă orice umbră de greşeală cu
care ar fi putut fi incriminaţi. Pentru timpurile noi era nevoie de o imagine nouă şi complet
reabilitată a marelui rege136.

Cronistul a reuşit, mai mult ca oricare alt autor vetero-testamentar, să realizeze, plecând
de la premise istorice noi, nu numai să crcczc o imagine nouă, complet reabilitată, atât regelui
David, cât şi lui Solomon. în egală măsură, Cronistul a creat o ideologie proprie, în care toate
datele istorice au devenit tradiţie biblică, punându-le la îndemâna cititorilor, adică a creat ceea ce

132
Cronistul a fost levit originar din Ierusalim, care şi-a scris opera (1 şi 2Cron, Esd şi Neh) probabil în jurul
anului 300 î.Cr. Aceasta a primit şi unele adaosuri textuale, cum ar fi ICron 2-9 sau pericopa 23,3-27,34.
Cronistul arată un interes deosebit pentru Templul de la Ierusalim şi pentru cultul de acolo. Israelul înseamnă
pentru el întreg poporul credincios cu care Dumnezeu a încheiat odinioară legământul sau cu care Dumnezeu a
reînnoit legământul în persoana regelui David. Sub David, de fapt, s-au împlinit condiţiile domniei lui
Dumnezeu pe pământ, adică teocraţia.
133
Cf. H. Cazelles, Les livres des Chroniques, Paris, 1954, p. 22 ; V. Petercă, Solomon în Biblia ebraică şi cea
grecească, pp. 65-103
134
Cf. 2Cron 8,14 ; 23,18 ; 29,24 etc.
135
Cf. A. Noordtzij, „Les intentions du Chroniste", în RB (1940), p. 167.
136
Cf. V. Petercă, op. cit., 79-83.
pg. 107
numim midraş biblic. Biblia creşte de data aceasta şi se dezvoltă din interiorul ei, devenind la
rândul ei Scriptură137.

Acestui tip nou de literatură biblică Cronistul i-a imprimat un spirit de noutate, prin
însăşi calitatea Scripturii, şi autoritate prin felul cum a fost ea primită. Într-adevăr, Cronistul,
plecând de la o nouă teologie a istoriei şi folosindu-se de cazul concret al regelui David şi al
fiului său Solomon, a reuşit să trezească acelaşi interes pentru persoanele lor „în virtutea
importanţei şi a semnificaţiei lor mesianice”138.

Cu alte cuvinte, secretul întregii opere a Cronistului constă în elanul şi hotărârea sa de a

face istorie într-un scop anume şi de a pune la dispoziţia celor ce i-au condus destinele, în
vederea realizării complete şi definitive a împărăţiei lui Iahve139.

5. MESIANISM FĂRĂ MESIA - 'TEMA „IAHVE-REGE"

Ideea regalităţii lui Iahve este destul de timpuriu atestată în Biblie, ba, mai mult, ea a
circulat frecvent în literatura biblică. Într-adevăr, Iahve a fost numit regele lui Israel pentur a se
semnala o dată mai mult că Iahve lucrează în favoarea poporului său pe care l-a ales de la început
ca moştenire a sa. Pe de altă parte, expresia Iahve-rege se referă atât la atotputernicia lui, cât şi la
încrederea în El din partea poporului său ales. În acelaşi timp, de acest gând este legată ideea de
glorie a lui Dumnezeu: El nu este o fiinţă ascunsă şi undeva departe, ci este alături de poporul
său prin ceea ce acesta avea mai de preţ, arca şi legea.

În poemele din vechime era celebrată cu fast deosebit revenirea slavei la Templul din
Ierusalim140. Regalitatea eshatologică a lui Iahve a fost un concept cunoscut în Israel încă înainte
de exil. Textele biblice care se refereau la acest lucru, fără a fi folosit titlul de rege, aveau totuşi
137
Avem de-a face cu principiul scripturistic în acţiune Scriptura sui ipsius inter pres.
138
Cf. A. Robert, în DBS, IV, 19.
139
Şi Psalmii lui Solomon, o operă apocrifă gnostică din perioada intertestamentară, sunt cunoscuţi pentru
maniera absolut inedită în care „fiul lui David” este glorificat, adică este prezentat complet reabilitat. Un om
perfect, fără păcat, Mesia va reînnoi Ierusalimul şi va stabili Israelul ca Împărăţie a lui Dumnezeu. Acest tip de
mesianism, cu evidente trăsături populare, un fel de amestec de aspiraţii politice şi spirituale, a fost de fiecare
dată combătut de Iisus. Vezi despre aceasta, J. Viteau, Les Psaumes de Solomon, Paris, 1911.
140
Cf. Ps 24,7-10; 47,8-9.
pg. 108
în vedere un rege minunat, afirmând că Sionul este locul său privilegiat 141, pe care Iahve îl va
păzi cu străşnicie142. Aşadar, pentru Israel, regalitatea de la Ierusalim a însemnat, înainte de toate,
făgăduinţa unei împliniri.

În perioada exilului însă Israel cunoaşte o experienţă cu totul nouă şi unică a ceea ce
înseamnă mila, bunătatea şi grija condescendentă a lui Dumnezeu143. Expresia „regele,
Dumnezeul tăi”144 va fi mesajul nou de acum încolo, el va răsuna pentru noile generaţii pe
muntele Sion, plin de bucurie şi speranţă. O dată cu reîntoarcerea din exilul babilonic, de acest
lucru ne dă mărturie în special profetul Deutero-Isaia : domnia lui Dumnezeu va reveni din nou
şi în mod definitiv pe pământ. Pe pământ se va realiza astfel un nou exod145, în care toate
naţiunile se vor întoarce la Dumnezeu146, iar popoarele vor vedea mântuirea Domnului147. Pe
pământ va fi reconstruit Templul de la Ierusalim148, în timp ce Iahve va domni peste poporul
căruia îi vor fi iertate păcatele 149. El va trăi vreme îndelungată (cf. Is 51,6-7), în legământ de pace
şi de prosperitate (cf. Is 54,10), iar de acum încolo însuşi Dumnezeu îi va fi învăţător (cf. Is
44,13).

Din toate aceste mărturii se poate vedea cum întreaga învăţătură a profetului Ieremia
despre noul legământ a trecut deja la un discipol al său150, aşa cum se întâmplă deseori în Biblie,
când perspectivele mesianice sunt apropriate. În egală măsură, se poate observa că cele două
componente ale zilei lui Dumnezeu sunt Iahve însuşi şi poporul purificat de păcate. Avem aici
aceeaşi temă care revine cu regularitate în paginile Bibliei. Este vorba din nou de conceptul şub
şebot, adică de un nou exod, mai minunat decât cel din vechime 151, un nou legământ mult mai
viabil decât celelalte (cf. Is 55,3), o nouă cântare a mării (cf. Is 42,10) şi, în sfârşit, un nou
Ierusalim, în care vor găsi adăpost toate popoarele temătoare de Dumnezeu (cf. Is 51,3).

141
Cf. Is 2,2-4; vezi şi Mih 4,1-4.
142
Cf. Sof 3,15-16.
143
Cf. Is 52,7-8.
144
În limba ebraică : melek elohekha.
145
Cf. Is 52,11-12.
146
Cf. Is 49,5.
147
Cf. Is 43,22-24; 48,9-11.
148
Cf. Is 44,26-28; 49,16.
149
Cf. Is 49,19-20; 44,1.
150
Cf. Ier 31,31-33.
151
Cf. Is 41,14-20; 48,17-21.
pg. 109
 Gândirea ebraică va fi de acum încolo plasată în cadrul unei teocraţii directe din partea
lui Iahve, fără concursul vreunui imcrmcdiar uman. Ea va deveni efectivă în urma luptei
escatologice, adică o teocratic cultuală axat, pe Iahve-rege152. Alteori venirea Domnului are ca
urmare imediată purificarea Tcmplului de la Ierusalim şi a preoţimii sale (cf. Mal 3,1-4) dar şi a
poporului aflat într-o sfioasă aşteptare şi rugăciune aprinsă (cf. Mal 3,5). În acelaşi timp, poporul
va face cunoştinţă cu oracole noi, cu un conţinut înspăimântător, ca de pildă Ez 38-39; Ioel 4 şi
Abdia153. Un simţământ profund şi sincer străbate de acum înainte rugăciunea mesianică a
evreului biblic, aşa cum ne-a fost ea păstrată în paginile Scripturii de către Ben Sirah (36,1-19).

Menţionăm de asemenea faptul că în Ps 22,32 evreul dă mărturie în favoarea

universalismului de tip nou care o dată cu evreii reîntorşi din exil, a devenit tot mai cunoscut :
„Îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul toate marginile pământului.”

Într-adevăr, literatura psalmistică a fost aceea care a asimilat mai mult decât oricare alt
text biblic mesajul religios ale acestor vremuri noi. Este vorba, în primul rând, de psalmii
împărăţiei154, psalmi care au ca obiect direct însăşi domnia lui Iahve asupra lumii şi asupra
pământului. Să luăm drept exemplu concret Ps 47, care a primit ulterior un puternic imbold
mesianic în cheie universalistă prin adăugirea versetelor 8b-9a : „Dumnezeu şade pe tronul cel
sfânt al său, mai-nmrii popoarelor s-au adunat cu poporul lui Abraham.”

Ps 47 este, fără îndoială, mult mai bogat în aluzii mesianice decât lasă să se înţeleagă la
prima vedere. Avem temele răscolitoare a luptei eshatologice (vv. 1-3), a împărăţiei lui Mesia (v.
6), a venirii sale (v. 9), a fidelităţii sale faţă de Israel (v.3) şi, în sfârşit, tema universalistă atât
de dragă evreilor reîntorşi din exil (vv. 4 şi 9). După această sumară prezentare a structurii
psalmului, întâlnim, de asemenea, în acest text biblic toate moticele care să ne facă să
presupunem că acest psalm este tributar şcolii lui Deutero-Isaia155.

E. PROFETISMUL DE MAI TÂRZIU

152
Cf. Zah 14; II 4: Is 24-28
153
Semnificative sunt cuvintele de încheiere a cărţii Profetului Abdia: .împărăţia va fi a lui Iahve . Acest lucru
constituie un strigăt de triumf al eshatolugiei evreieşti (cf. Ps 22,29; 103,19 ; 145,11-13): împărăţia Israelului
este de fapt împărăţia lui Iahve ca împlinire a istoriei propriu-zise.
154
Cf. Ps 93; 96-99.
155
Cf. A. Feuillet, „Les psaumes eshatologiques du regne de Yahweh”, în NRTh, (1951), pp. 244ss. şi 352 ss.
pg. 110
 În această parte ne vom ocupa în exclusivitate de o temă profetică cu mare impact
asupra mesianismului biblc, apărută mai târziu în paginile Bibliei. În special mesianismul care a
urmat în care aşteptarea mesianică era tot mai iminentă, şi speranţa celor care-l aşteptau devenea
şi mai vie.

Într-adevăr, acest mesager al păcii (cf. Is 40,9-10) strigă de pe vârfurile munţilor această
veste îmbucurătoare. Gândurile cele mai frumoase şi actele cele mai eroice ale poporului au stat
la baza noii ideologii de creaţie. Servitorul lui Iahve şi cântările sale constituie o frescă dureroasă
a suferinţei ispăşitoare pentru cei mulţi.

1. DEUTERO-ISAIA : SERVITORUL LUI IAHVE

În partea a doua a cărţii profetului Isaia, care de fapt aparţine unui alt autor numit în
mod tradiţional Deutero-Isaia (cap. 4055), este propus un nou tip de mesianism, care se
deosebeşte mult de celelalte tipuri analizate până acum, punând în prim-plan figura Servitorului
lui Iahve sau a Servitorului în Suferinţă156. Profetul renunţă în acest mod la figura tradiţională a
lui Mesia, reprezentat fie de imaginea regelui-conducător fie de figura regelui-păstor. Profetul de
data aceasta se concentrează dimpotrivă, asupra unui nou tip de Mesia, mai interiorizat şi deci
mai spiritualizat decât au fost predecesorii săi 157. Deja din primele versete ale cărţii sale,
Deutero-Isaia se referă la o voce misterioasă care cheamă poporul, în mod tainic, la convertire 158,
însă profetul lasă cu bună-ştiinţă ca respectivul glas să-şi păstreze anonimatul. Această voce, pe
linia spiritualităţii profetice tradiţionale, se face auzită venind dinspre deşert, locul marilor

156
Cf. H.-J. Fabry-K. Scholtissek, Der Messias, Wurzburg, 2002, pp 39.40
157
C. G. Jung este de părere că aşa-numita interpretare psihologică a operat aici o detaşare a imaginii tradiţionale
a lui Mesia care, în realitate, trebuie totuşi văzut ca o ruptură a imaginii arhetipului tradiţional, şi anume o
ruptură din partea lui Dumnezeu de ... cea a satanei, duşmanul dintotdeauna al divinităţii. Vezi despre acest
subiect şi S. Hurwitz, Die Gestalt des sterbenden Messias – Religionspsychologische Aspekte der judischen
Apokaliptik, Zurich, 1958.
158
Deutero-Isaia a fost un profet anonim care s-a format la şcoala marelui profet Isaia; a trăit şi a activat, cu toată
probabilitatea, pe la sfârşitul exilului. El a predicat în Babilonia între primele victorii ale lui Cyrus (cca 550
î.Cr.), care prevesteau deja căderea imperiului babilonian, şi edictul eliberator al aceluiaşi rege, din anul 538
î.Cr., care a însemnat de fapt sfârşitul exilului.
pg. 111
întâlniri cu Domnul şi al marilor speranţe pentru Israel. Este ştiut faptul că în concepţia ebraică
deşertul este locul privilegiat al celui ce-l caută în mod sincer pe Domnul, este locul privilegiat al
celui ce-l caută în mod sincer pe Domnul, este locul destinat prin excelenţă purificării interioare
şi cunoaşterii profunde a lui Iahve. Deşertul a slujit ca loc de refugiu, dar şi de întărire a
conştiinţei marilor personalităţii ale Bibliei, începând cu Moise, trecând apoi la profetul Ilie şi la
ceilalţi profeţi şi terminând cu Iisus din Nazaret. Ei s-au retras în deşert, care, în ciuda lipsei
totale de ospitalitate, este locul în care Dumnezeu vorbeşte de la inimă la inimă celui care se
deschide spre El. Deşertul a servit, prin urmare, ca loc de rugăciune, de reflecţie, de purificare
interioară şi de reîmprospătare a credinţei în Iahve, Cel unic şi adevărat. Deutero-Isaia, în 40,3,
poate ca nimeni altul, se inspiră din textele vechi biblice în care este conţinut strigătul divin :
„Un glas strigă : „Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi în deşert un drum pentru Iahve!" (Is
40,3).

Asemenea texte vorbesc despre primirile organizate cu prilejul procesiunii triumfale pe

un drum special amenajat în deşert, pentru a sărbători un şeic sau un conducător de oşti care se
întorcea victorios de la război. În cadrul cărţii Deutero-Isaia, calea la care face referinţă cu atâta
insistenţă profetul are o altă semnificaţie, şi anume că Iahve va conduce pe poporul său pe acest
drum prin deşert spre un nou exil, spre un nou legământ şi un nou Ierusalim. Evangheliştii Matei
şi Ioan citează acest text veterotestamentar, însă versiunea Septuagintei, în care apare o
inversiune de termeni deosebit de importantă : „Iată glasul Celui ce strigă în deşert... (Mt 3,3; In
1,23)”.

Acel glas misterios nu mai chema pe oameni „să pregătească calea în deşert” ca în
timpurile de demult, ci să asculte cu grijă „glasul Celui ce strigă în deşert”. Ambii evanghelişti
aplică respectivul citat biblic la persoana lui Ioan Botezătorul, care, se ştie, vestea în plin deşert
celor de bună-credinţă venirea iminentă a lui Iisus din Nazaret 159. Punctul culminant al cărţii
profetului Deutero-Isaia îl constituie cele patru cântări dedicate în exclusivitate Servitorului lui
Iahve160 :

a) Oracolul de învestitură a Servitorului lui Iahve161;

159
Despre el Luca face o referinţă interesantă : „Legea şi profeţii sunt până la Ioan” (Lc 16,18).
160
În limba ebraică ’ebed adonai.
161
Cf. Is 42m1-1 (5-7).
pg. 112
 b) Text autobiografic referitor la chemarea sa162;
c) Mărturia Servitorului lui Iahve163;
d) Plângere cu caracter colectiv164.

Cele patru cântări închinate Servitorului lui Iahve ni-l prezintă pe acesta ca fiind angajat
într-o acţiune de mare anvergură, destinată să adune la un loc poporul lui Israel. Şi pentru
celelalte popoare Servitorul lui Iahve va trebui să fie o lumină mare şi puternică, o mare forţă de
atracţie a celor din jur. El predică pretutindeni întoarcerea la Iahve, iar moartea sa se va adeveri
ispăşitoare pentru toate popoarele de bună-credinţă.

Cântările Servitorului lui Iahve constituie, cu siguranţă, cele mai cunoscute şi, în
consecinţă, şi cele mai studiate texte ale Vechiului Testament. Exegeţii nu împărtăşesc cu toţii
aceeaşi părere nici în ceea ce priveşte originea şi forma lor, nici în ceea ce priveşte semnificaţia
lor plină de taină. Cu toată probabilitatea, textul a fost pus în scris în prima jumătate a secolului
al V-lea î.Cr., influenţând mult exegeza care a urmat 165. Servitorul lui Iahve este prezentat ca un
mediator al mântuirii ce va să vină, iar acest lucru constituie o premisă care justifică interpretarea
mesianică a celor patru cântări. Deja în iudaismul extrabiblie aceste texte au fost interpretate în
sens mesianic166. ? Trebuie spus însă că rabinii au subliniat cu mai puţină vigoare ideea de
suferinţă, pe care Servitorul lui Iahve în mod nedrept o îndură pentru cei mulţi, idee care ocupă
un loc central în cadrul cântărilor respective.

Mai târziu Isus Cristos va aplica la sine însuşi, la activitatea şi la misiunea sa, textele
despre Servitorul în Suferinţă167. În predica creştină primară, s-a subliniat nu o dată că persoana
lui Isus Cristos este în realitate acel Servitor în Suferinţă umil, părăsit şi respins de toţi. Acesta,
fără să scoată vreo vorbă, asemenea unui miel nevinovat, este condus la moarte, după ce a fost

162
Cf. Is 49, 1-6 (7-9).
163
Cf. Is 50, 4-9.
164
Cf. Is 52,13; 53,12.
165
Printre multele studii şi articole care s-au scris despre acest subiect vezi : C. North, The suffering Servant in
Deutero-Isaiah – A historied and critical study, Oxford, 1948; J.S. van der Ploeg, Les chants du Serviteur de
Yahve dans le seconde partie de livre d’Isaie, Paris, 1936; A. Feuillet, art. „Isaie”, în DBS, vol. IV, pp. 709-
714; 719; R. Tournay, „Les chants du Serviteur dans la seconde partie d’Isaie”. În RB (1952), pp- 355-354;
481-512; H. Cazelles, „Les poemes du Serviteur. Leur place, leur structure, leur theologie”, în RSR (1955), pp.
5-55.
166
Cf. H.-J. Fabry-K. Scholtissek, op. cit., pp. 36-44.
167
Cf. Le 22,19-20.37; Mc 10,45.
pg. 113
supus la toate chinurile şi batjocurile, ca ultimul dintre oameni, deşi era nevinovat şi nu săvârşise
nici un rău.

2. CÂNTAREA A PATRA: Is 52,13-53,12

Din punctul de vedere al spaţiului pe care-1 ocupă în contextul biblic, cântarea a patra
este cea mai extinsă şi în acelaşi timp şi cea mai plină de învăţături. Sunt preluate aici o serie
întreagă de motive ale suferinţei şi ale durerii, prezente în prima parte a unui alt text splendid, Ps
22,1-8, psalm cu care însuşi Mântuitorul nostru s-a rugat, cu ultimele eforturi, înainte de a muri.
Psalmul respectiv este format din două părţi, o lamentaţie (vv.2-22) şi aducere de mulţumiri de
tip individual (vv.22-32). Dăm acum spre citire acest psalm, din care cel de-al Doilea Testament
citează doar începutul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? Pentru ce te
depărtezi fără să mă ajuţi, şi fără să-mi asculţi plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi
răspunzi, strig şi noaptea şi tot nu-mi răspunzi. Tu eşti Cel Sfânt, Tu locuieşti în mijlocul
laudelor Iui Israel... Eu însă sunt un vierme, nu un om, am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit
de popor. Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi spun: „S-a
încrezut în Domnul! Să-1 mântuiască Domnul, să-1 izbăvească, fiindcă-1 iubeşte !".

Psalmistul are o încredere deosebită în Iahve care este prezent în Templul său. Psalmul
continuă cu o avalanşă de imagini în culori deosebit de puternice, specifice lumii şi gândirii
semite, şi care impresionează prin duritatea şi virulenţa expresiilor referitoare la omul în
suferinţă. Cine citeşte cu atenţie acest psalm nu poate să nu fie izbit de puterea imaginilor
invocate care vorbesc pur şi simplu de la sine: „Ca niste câini mă înconjoară, o ceată de
netrebnici îmi dau târcoale, mi au străpuns mâinile şi picioarele: toate oasele mele aş putea să le
număr. Ei însă pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru
cămaşa mea (vv. 16-17).”

pg. 114
 Dar, până la urmă, cel bun şi drept va învinge, chiar dacă am avea impresia că, pentru
un moment, moartea 1-a răpus. Cel ce are credinţă în Iahve învinge întotdeauna, pentru că nu
este singur, ci Dumnezeu însuşi este cu el : „Căci El nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile
celui nenorocit şi nu-Şi ascunde faţa de la el, ci îl ascultă când strigă către El (v. 24).”

Suferinţele pe care Servitorul lui Iahve le îndură cu răbdare şi în totală resemnare (cf. Is
55,7) sunt un adevărat scandal pentru cei mulţi, căci ei nu pot înţelege de ce trebuie să sufere atât
de mult şi atât de crunt 168. Pgrsecuţiile la care Servitorul lui Iahve este supus sunt în realitate
suferinţele şi părăsirea care au un caracter de ispăşire pentru păcatele altora 169. Cea de-a patra
cântare pare să fi fost redactată în formă de dialog. Iahve pronunţă oracolul despre Servitorul
părăsit de toţi şi răpus de durere: „Iată, Servitorul meu va propăşi: se va urca, se va ridica, se va
înălţa foarte sus. După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază, atât de schimonosită îi era
faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor - tot aşa, pentru multe
popoare va fi o pricină de bucurie, înaintea Lui regii îşi vor închide gura, căci vor vedea ce nu li
se mai istorisise, şi vor auzi ce nu mai auziseră (Is 52,13-15).

La toate acestea, regii, şi împreună cu ei şi popoarele răspundeau în cor. Suferinţele

imense ale Servitorului lui Iahve deveneau şi mai mari, toţi regii şi toate popoarele arătau cu
degetul acuzator spre el, încercând în acest fel să se dezvinovăţească ei de fel de fel de acuze.
Motivaţia acestui fapt constă în faptul că ei nu au înţeles pe deplin sensul acestor suferinţe: „Cine
a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului ? El a crescut înaintea Lui ca o
odraslă slabă, ca un lăstar care iese clin pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să
atragă privirile, iar înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni,
om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că-ţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-
ara băgat în seamă. Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra
Lui, iar noi am crezut că este pedepsit, lovit de Iahve şi umilit. Dar El era străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El,
şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

168
Cf. Is 52,14-15; 53,2-3.7-9.
169
Cf. Is 53,4,6,8,10-12.
pg. 115
 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce-şi va da viaţa ca
jertfei pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va
propăşi în mâinile Lui (Ic 53,1-5,1-10).”

Notăm aici o serie de cuvinte care apar numai în contexte mesianice. Folosirea lor
imprimă textului în studiu multă greutate şi, în acelaşi timp, sunt şi o direcţie care se cere urmată.
Cuvintele cheie care apar în text sunt: odraslă, vlăstar, sămânţă, urmaş. Ele au fost folosite, în
mod curent în contexte mecanice după cum am văzut deja. Pe de altă parte, sunt şi foarte vechi,
deci folosite în timpurile de demult. Acum sunt preluate de către Iroto-Isaia, ceea ce oferă
textului o anumită notă de continuitate la nivel de vocabular. Iahve însuşi rosteşte cuvântul de
încheiere în favoarea Servitorului în Suferinţă, rămas credincios până la .sfârşit: „Va vedea rodul
muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Servitorul Meu cel neprihănit, va pune
pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor
lor. De aceea, îi voi da partea Lui la un loc ca cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru
că s-a dat pe Sine până la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat
păcatele multora , şi s-a rugat pentru cei nevinovaţi (Is 53,12-13).”

S-a afirmat, pe bună dreptate că respectivul cânt constituie cea de-a cincea Evanghelie
care prezintă suferinţele Mântuitorului pe aceeaşi linie cu evangheliştii „pentru noi şi pentru
păcatele noastre”170. Prin forţa cu care descrie patima Servitorului lui Iahve, prin sentimentele
răscolitoare cu care îl însoţeşte pe acest drum al suferinţei, prin părăsirea şi nerecunoştinţa celor
mulţi, el se oferă pe altarul jertfei. Motivaţia acestui gest unic este ştiută numai de Dumnezeu
singur. Autorul biblic a scris în realitate una din paginile cele mai emoţionante ale umanităţi,
despre suferinţa acceptată voluntar pentru cei mulţi. Pe aceeaşi linie ca şi cartea lui lob, autorul
lui Deutero-lsaia a încercat să ofere un sens suferinţei, marginalizării, abandonării şi morţii
ispăşitoare pentru alţii. Deutero-Isaia şi cartea lui Iob sunt tot atâtea mărturii pe care ni le oferă
Vechiul Testament şi care răspund la o singură întrebare: a avut suferinţa un sens în acele
vremuri de demult?

Da, suferinţa a avut un sens, iar acest sens constituie mesajul ei mesianic suferinţa a
avut un caracter ispăşitor.

170
Cuvinte din Crezul niceno-constantinopolitan.
pg. 116
 3. CINE ESTE ACEST SERVITOR ?

Identificarea Servitorului lui Iahve ridică multe probleme deosebit de dificile 171. Nu
există printre exegeţi un punct de vedere unitar în această privinţă, în plus contextul lui Isaia nu
ne oferă alte referinţe suplimentare care să permită o identificare a personalităţii complexe a
Servitorului. Astfel S. Mowinkel172, unul dintre reprezentanţii de seamă ai şcolii scandinave, şi-a
schimbat de trei ori părerea pe parcursul a trei decenii în ceea ce priveşte identificarea
Servitorului lui Iahve. Această fluctuaţie de păreri vorbeşte de la sine : într-adevăr problema nu
era deloc uşoară. Majoritatea exegeţilor înclină astăzi spre o interpretare eshatologico-mesianică
a persoanei Servitorului. Prima interpretare, aşa-numita exegeză individud-eshatologică pleacă
de la premisa că autorul a avut în vedere, la redactarea celor patru cântări, un personaj model pe
care E1 însuşi 1-a proiectat în viitor. Acest personaj poate fi identificat fie cu figura unui rege
evreu exilat, fie cu un profet sau chiar cu Moise însuşi: „Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un
profet asemenea ţie, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu
(Di ut 18,18).”

Alţi exegeţi au interpretat figura Servitorului în cheie strict cristologică, însă şi această
tentativă a întâmpinat mai multe dificultăţi de-a lungul anilor în evaluarea realistă a textelor
Vechiului Testament şi în raportarea lor la figura lui Isus Cristos. S-a trecut atunci la o altă
interpretare, aceea a exegezei colectiv-eshatologice. Ea are în vedere Israelul în totalitatea sa,
realizat şi purificat în vremea exilului. Este vorba aici de acel rest la care se refereau în special
profeţii, care, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei, a rămas credincios lui Iahve, respectând
legământul încheiat cu Israel. Această identificare cu restul profetic are la bază teoria
personalităţii corporative, conform căreia între un individ sau grupul din care face parte, pe de o
parte, şi poporul întreg, pe de altă parte, există un raport de interdependenţă, deci există o relaţie
fluidă. Exegeţii care adoptă acest tip de interpretare colectivă susţin că Deutero-lsaia a avut în
vedere suferinţele şi încercările prin care a trecut acest rest pentru a rămâno credincios lui Iahvc.

171
Cf. A. Schenker, Knecht und Lamm Gottes (Jesaja 53), SBS, 190, Stuttgart, 2001.
172
Cf. He That Cometh, The Messiah Concept in the Old Testament and Later Judaism, trad. G.W. Anderson,
Oxford, 1959.
pg. 117
Cu siguranţă, Deutero-lsaia a fost martorul unui eşec cu implicaţii religioase profunde, în care
Israelul timpului său a fost angajat. Reîntoarcerea din exil nu a avut loc în entuziasmul la care se
aşteptau organizatorii. De altfel, mulţi dintre evrei au refuzat să mai revină pe pământul
Palestinei, rămânând mai departe în Babilon şi formând acolo o colonie puternică 173. Este ştiut cu
câte greutăţi a reuşit Esdra să-i convingă pe o parte dintre evreii care, în cele din urmă, au revenit
în ţara părinţilor lor (cf. Esd 8).

Pe de altă parte, popoarele n-au învăţat nimic din vicisitudinile Israelului^n-au înţeles
mesajul exilului şi, prin urmare, nici nu s-au întors la Domnul. Dimpotrivă, trăiesc în continuare
ca şi mai înainte, în timp ce convertirea lor se lasă mult aşteptată (cf. Ag 2,22). Profeţii din
perioada imediat următoare exilului n'u sunt deloc preocupaţi de această idee religioasă. Profetul
Deutero-lsaia preia acest gând, dar îl plasează într-un context nou, de data aceasta planul lui
Dumnezeu va reuşi cu siguranţă : „Domnul a găsit cu cale să-1 zdrobească prin suferinţă... Dar,
după ce-şi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi
lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui (Is 53,10).”

În concluzie, expresia Servitorul lui Iahve se pretează la două răspunsuri care constituie
tot atâtea explicaţii date acestei expresii pline de taină. Prima, reprezentată de exegetul C.
North174, se referă la o direcţie lineară, ce ar putea fi numită psihologică, în timp ce s a doua are
ca promotor pe H.H. Rowley175, care înclină spre o exegeză cu caracter fluid. Atât o părere, cât şi
cealaltă atribuie Servitorului lui Iahve o valoare mesianică incontestabilă. Iahve nu va rămâne
indiferent la toate acestea, dimpotrivă, El va acţiona astfel şi în viitor : „Iahve mi-a spus: Israele,
Tu eşti Servitorul Meu, în care Mă voi slăvi (Is 49,3).”

Acest personaj misterios poate fi sau Moise redivivus (Is 42,6) sau un nou Ieremia (Is
49,1), care a avut o moarte destul de dubioasă; din păcate nu dispunem de surse sigure de
informaţie privitoare la moartea sa. În egală măsură ar putea fi şi Abraham (Is 49,6) sau regele
David (Is 53,1) sau înţelepţii de odinioară (Is 50,4) sau chiar exilaţii aflaţi în suferinţă (Is 52,13-
53,12). Moise a fost fondatorul legământului sinaitic (cf Ex 19), Ieremia este promotorul
legământului de tip nou, cel veşnic şi scris direct în inimile oamenilor (cf. Ier 31,31-33). În felul

173
Această colonie a contribuit mai târziu, în perioada creştină, la redactarea Talmudului babilonian.
174
Cf. The suffering Servant în Deutero-lsaiah - A historical and criticai Study, London, 19562.
175
Cf. The Servant of the Lord and other Essays on the Old Testament, London, 1952, pag. 3-88.
pg. 118
acesta, Deutero-lsaia plasează imaginea lui Mesia într-un cadru profetic nou, renunţând la
descrierile biblice tradiţionale.

Cele patru cântări ale Servitorului lui Iahve sunt rodul unei spiritualităţi de tip nou, al
unei spiritualităţi profunde ce izvorăşte din experienţa nefericită a istoriei, în special din
evenimentele exilului. Profetul Deutero-lsaia este conştient de faptul că el are de îndeplinit o
misiune specială faţă de poporul sau reîntors din exil, dar şi de responsabilitatea pe care un profet
o trăieşte faţă de poporul său. El nu se mulţumeşte numai să predice cuvântul lui Iahve
conaţionalilor săi, ci caută o rezolvare pentru păcatele poporului său, pentru infidelitatea lui faţă
de legământul neîmplinit şi faţă de Iahve Cel atotpu- f ternic şi sfânt. Deutero-lsaia va găsi
răspunsul la toate aceste întrebări existenţiale în speranţa pe care i-o dăruieşte viitorul Mesia.
Speranţa este de altfel elementul esenţial care stă la baza celor patru cântări ale Servitorului lui
Iahve. în viziunea profetului, Servitorul nu este un personaj abstract, ci proiecţia eshatologică a
unui ideal religios la care profeţii Ieremia sau Ezechiel se referiseră doar parţial. De aceea,
pentru Deutero--Isaia acest Servitor va purta în trupul său stigmatele păcatelor poporului său :
„Dar EI era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru'fărădelegile noastre. Pedeapsa care
ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi (Is 53,5).”

Spre deosebire de profetul Ieremia despre care, în ciuda tuturor neclarităţilor de ordin
istoric legate de persoana lui, se ştie că a fost cât pe ce să fie martirizat, Servitorul lui Iahve
experimentează în propria-i viaţă ceea ce înseamnă martiriul : „Domnul a găsit cu cale să-L
zdrobească prin suferinţă. Dar, după ce-şi va da viaţa ca jertfa pentru păcat, va vedea o sămânţă
de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui (Is 5.3,10).”

Servitorul lui Iahve devine, în felul acesta, un salvator pentru poporul său, dar în acelaşi
timp şi pentru cei mulţi. Aşteptările şi speranţele sale nu vor fi zadarnice, dimpotrivă, spre acest
Servitor al lui Iahve se îndreaptă de acum încolo privirile pline de speranţă şi încredere ale
profetului Deutero-Uma. Cu alte cuvinte, un exod plin de glorie nu aduce mântuirea mult
aşteptată, ea va veni, în cele din urmă, prin intermediul suferînlei ispăşitoare din partea celui
nevinovat, după cuvintele din Is 53,12: „El a purtat păcatele celor mulţi". Împărăţia lui
Dumnezeu este totuşi aproape (Is 40,9) în timp ce cei săraci şi cei umili, adică cei din casa lui
David. vor beneficia de pro, misiunea divină .(Is 42,6-7; 43,1-8; 55,3-5) prin intermediul
Servitorului în Suferinţă.
pg. 119
 4. SERVITORUL, PROIECŢIA ESHATOLOGICĂ A UNEI STRUCTURI PROFETICE ?

După cum am văzut, mulţi împărtăşesc opinia că avem de-a face cu un nou tip de Mesia
care se află în spatele figurii misterioase a Servitorului lui Iahve. Este vorba nu de un Mesia-
rege, ci de un Mesia-preot. Această viziune asupra istoriei îşi trage originile dintr-o experienţă
spirituală de tip nou cu care Israelul s-a îmbogăţit în timpul exilului. Aflat departe de Templu şi
de glasul profeţilor, poporul era constrâns să audă altfel de glasuri, duşmănoase şi perverse, care
le cereau în semn de batjocorire a conştiinţei proprii: „Să cânte câteva din cântările Sionului! Ei
însă replicau, spunând asupritorilor: Cum să cântăm noi cântările Domnului pe pământ străin''
(Ps 137,3c-4).

Trăirea intensă a învăţăturii profetice a dus la însuşirea unui nou stil de viaţă, în care
poporul lui Israel, meditând îndelung asupra Vechilor Scripturi, a ajuns la convingerea că este
direct responsabil de soarta confraţilor săi. Aceasta a fost descoperirea nouă pe care Israel a
taciit-o în timpul exilului Profeţii care au avut un rol important în menţinerea monoteismului şi a
speranţei mesianice în tot acest timp au fost Ieremia şi Ezechiel. Mesajul lor era perceput de
conaţionali intr-o manieră absolut inedită. Acest lucru însemna, în primul rând, să se simtă
coresponsabili de păcatele poporului şi, în acelaşi timp, să mijlocească pentru popor (cf Ier
15,11) Dumnezeu cere socoteală de sângele fraţilor, de aceea Israelul nu poate rămâne indiferent
la ce se întâmpla în jurul său (cf. Ez 3,20; 33,8). Alteori, profetul este chemat să poarte pe umerii
săi, în mod simbolic, păcatele poporului (cf Ez 4,4-8), bine ştiind că numai suferinţa îl face pe
om să-şi mente demnitatea spirituală şi deci mântuirea. Cu alte cuvinte, profeţii Ieremia şi
Ezechiel au găsit totuşi ascultare din partea poporului rămas fura ţară şi fără Templu. De fapt, în
cele patru cântări, se regăseşte simţământul profund pe care poporul era chemat acum să şi-1
însuşească. De aceea, Servitorul lui Iahve nu era altceva decât proiecţia eshatologică a unui ideal
nou, ai cărui promotori sunt, indiscutabil, cei doi profeţi, Ieremia şi Ezechiel. Totuşi, spre
deosebire de Ezechiel, Servitorul lui Iahve va purta în carnea sa în mod real stigmatele păcatului
(cf. Is 53,5); la fel, spre deosebire de Ieremia, care riscă să fie martirizat, Servitorul lui Iahve va
suferi în cele din urmă martiriul (cf. Is 53,10).

pg. 120
 În concluzie, avem figura Servitorului lui Iahve pe de o parte şi umanitatea în aşteptare,
pe de altă parte; avem deci figura unui Salvator care, în acelaşi timp, ne este şi Mântuitor.
Profetul Deutero-lsaia nu a făcut altceva decât să aprofundeze în termeni noi şi plini de viaţă
figura Servitorului lui Iahve. Acest tip de a face exegeză nu rezolvă însă problema cristologică
esenţială. Deutero-lsaia nu are pretenţia de a face „fotografia" situaţiei istorice de facto,
dimpotrivă, el o influenţează, orientând conştiinţele într-o direcţie nouă: deci, se poate spune,
creează opinii. Este semnificativ faptul că în iudaismul timpuriu nimeni nu-şi putea închipui că
Servitorul lui Iahve ar fi putut fi persecutat şi condamnat la moarte.

Acest Servitor al lui Iahve este figura la care se referă Isus mai târziu, iar cuvintele pe
care profetul le pronunţă acum par să fie scrise pe crucea sa. Pentru acest lucru, moartea
ispăşitoare a lui Isus Cristos poartă titlul de cea de-a cincea patimă a Mântuitorului.

5. ISRAELUL DE MÂINE

Punctul de plecare pentru acest tip de explicaţie este reflecţia profetului Deutero-lsaia
asupra chemării lui Israel care, în viziunea sa, îndeplineşte misiunea singulară de popor martor,
mijlocitor şi martir. Acestea sunt trăsăturile unui popor în suiennţă care se retrage acum într-o
atitudine de totală tăcere. El este mărturisitorul credinţei în Dumnezeul cel adevărat, precum şi în
faptele minunate ale divinităţii, din trecut ca şi din prezent (cf. Is 43,10-13). Servitorul este
mijlocitorul convertirii popoarelor la adevăratul Dumnezeu. Prozelitismul, un fenomen nou în
societatea israelită, este acum inaugurat de către profet176. În plus, această misiune unică este
urmarea alegerii sale ca popor al lui Dumnezeu. De acum încolo, Israelul va păşi în lume cu o
misiune nouă şi nobilă care îi va face multă cinste printre popoare. În felul acesta, poporul
israelit primeşte misiunea de a tace cunoscută în lumea întreagă noua religie (prima cântare);
restul sfânt despre care vorbeşte deseori profetul trebuie să conducă la convertirea lumii aflate în
aşteptare (a doua cântare). Misiunea nu este deloc uşoară pentru Israel - ea presupune şi anumite
greutăţi ce trebuie trecute (a treia cântare), de aceea este însoţită de multă suferinţă şi răbdare din
partea celui drept. Prin urmare, suferinţa nu este un simplu accident, ci însăşi împlinirea misiunii
176
Cf. Is 44,5; 45,22-24.
pg. 121
de' convertire printre popoare de către un personaj care aparţine viitorului şi care depăşeşte în
demnitate şi în eficacitate orice personaj istoric din trecut (a patra cântare).

Această nouă viziune asupra istoriei, introdusă acum de către profetul Deutero-lsaia, va
avea urmări imediate. în primul rând, a transmis figurii lui Mesia un suflu cu adevărat nou Uf.
Zah 9,9-10), în timp ce Servitorul lui Iahve a asimilat caracteristicile specifice sărăciei biblice
(cf. Is 53,4,7). Psalmii înrudiţi cu Deutero-lsaia sunt o mărturie a acestei sărăcii biblice. De fapt,
sărăcia va deveni o trăsătură esenţială a noului tip de Mesia care se va dezvolta de acum încolo:
Mesia-preot.

F. MESIANISMUL SACERDOTAL

1. MESIA ŞI MARELE PREOT

Originea şi dezvoltarea mesianismului sacerdotal este plasată pe drept cuvânt de exegeţi

în ultima parte a Bibliei. Totuşi sunt absolut necesare câteva remarci prealabile de natură istorică.

Este vorba, în primul rând, de faptul că, la originile sale, preoţiei israelite i s-au conferit
puteri speciale, pe care mai târziu preoţimea de la Templu le-a extins şi ne referim aici la
domeniul politic, care pune bazele teocraţiei biblice. Conform cărţii Numerilor (27,15-23), după
moartea lui Aaron, Moise a transmis puterile sale, împreună cu misiunea sacerdotală lui Eliazar,
fiul lui Aaron : Pe muntele Hor, Moise a dezbrăcat pe Aaron de hainele sale şi la îmbrăcat cu ele
pe Eliazar, fiul său. Aaron a murit pe vârful muntelui, iar Moise şi Eliazar au coborât de pe
munte! (Num 20 28).

Semn al morţii lui Aaron a fost întoarcerea lui Moise cu Eliazar îmbrăcat cu hainele
tatălui său177. Hainele, în concepţia semită veche, făceau parte din personalitatea omului. Pe de
altă parte, este ştiut faptul că profetul Ezechiel, promotorul iudaismului biblic, a imprimat
gândirii postexilice o puternică orientare sacerdotală178. Mai târziu, în faţa lui Eliazar, Moise îi

177
Îmbrăcămintea simboliza însăşi puterea sacerdotală, de aceea transferul hainelor însemna transferul puterii.
Hainele Marelui Preot sunt descrise în Lev 8,7-9.
178
Cf. Ez 40-48.
pg. 122
încredinţează lui Iosue, care „poartă Duhul lui Iahve” (cf. Num 27,18), întreaga autoritate cultică
şi responsabilitate politică : „Moise a făcut cum îi poruncise Domnul. A luat pe Iosue şi l-a pus
înaintea preotului Eliazar şi înaintea întregii adunări. Şi-a pus mâinile peste el şi i-a dat porunci,
cum spusese Domnul prin Moise (Num 27,22-23)”.

În acelaşi timp, reconstruirea celui de-al doilea Tcmplu sub Esdra şi Neemia (520 î.Cr.)
creează premisele necesare prin care comunitatea fiilor lui Israel să fie de acum încolo în grija
Marelui Preot : „Simeon, fiul lui Onia, Preotul cel Mare în viaţa sn a sprijinit Templul Domnului
şi în zilele sale a întărit lăcaşul cel sfânt; el a ferit pe poporul său de cădere şi a întărit cetatea
împotriva năvălirilor duşmane (Sir 50,1.41)

Privirile poporului sunt îndreptate exclusiv spre figura Marelui Preot, în jurul căruia se
vor concentra toate speranţele şi aşteptările poporului. El va substitui de acum încolo figura
regelui atât pe plan politic, cât şi pe plan religios. Acest lucru este confirmat de profetul Zaharia
în textul în care Mesia-rege a fost substituit cu Mesia-preot. 179 La acelaşi fapt se referă şi Ben
Sirah, care preamăreşte cu multă emfază preoţia, în detrimentul regalităţii. Trebuie spus că
regalitatea apusese de mult pe scena politică a Israelului, aşa cum ne confirmă şi textul din Sir
49, 4 o aduce vu generozitate poporului Aaron şi urmaşilor săi : „El a făcut legământul cu David,
fiul lui Iese, din seminţia lui Iuda, însă legământul cu Aaron trece toţi urmaşii lui (Sir 45,25 –
gr.)”.

Ben Sirah nu uită nici de urmaşii lui David (cf Sir 47, 12-22), însă epune un accent
deosebit pe binecuvântarea lui Aaron (cf. Sir 36-19 - gr). O dovadă în acest sens este elogiul pe
care Ben Sirah îl aduce lui Simon al II-lea : „Pentru ca mila să rămână fidelă lui Simen ca el să
împlinească în el legământul lui Finees, pentru ca acesta să nu-i fie luat înapoi nici lui, şi nici
urmaşilor săi, atât cât va dăinui cerul (Sir 50,24 - ebr).”

Mai târziu, nepotul lui Ben Sirah va înlocui textul original ebraic scris de bunicul său şi
conceput pe un puternic fond de rugăciune, cu un text alternativ şi mult mai vag în exprimare.

Semnificativ este faptul că textul ebraic al lui Ben Sirah atestă aşteptarea unui dublu
Mesia, aşa cum va fi cazul şi cu comunitatea de la Qumran : unul de origine davidică iar celălalt
de origine sacerdotală, adică din seminţia lui Sedoq. Este vorba, în cazul de faţă, de un scurt
179
Cf Zah 6,11.
pg. 123
psalm păstrat în tcxtul ebraic al lui ben birah şi care apare în partea finală a cărţii : „Lăudaţi-l pe
Cel ce face să înflorească cornul lui David căci veşnică este dragostea sa; Lăudati-1 pe Cel ce a
ales ca preoţi pe fiii lui Sedoq, eăci veşnică este dragostea sa (Sir 51,12-13).

2. PROBLEMA CELOR DOI MESIA ?

Posibilitatea oarecum curioasă a celor doi Mesia o întâlnim enunţată în termeni clari de
comunitatea de la Qumran180. În faţa atitudinii tot mai delăsătoare care se făcea simţită la
Ierusalim, se impunea tot mai mult, în cadrul comunităţii de la Qumran, apariţia unui şef care să
fie un adevărat „instructor al Torei” având misiunea de a educa poporul conform hotărârilor şi
poruncilor lui Iahve. Cât priveşte teologia mesianică de la Qumran, trebuie subliniat coloritul
specific şi ambianţa sectară care totuşi ţinea la loc de cinste textele biblice tradiţionale 181. Mesia
avea o dublă personalitate, lucru la care se referă mai ales de textcle biblice de origine
apocaliptică. Prin lansarca unui asemenea punct de vedere, Qumran-ul a devenit celebru 182. În
calitatea sa de uns al lui Israel, Mesia este, evident, din casa lui David, în timp ce ca uns din casa
lui Aaron, cel de-al doilea Mesia va fi preot 183. Această speranţă mesianică dublă reflectă, de
fapt, forma de guvernare politică din viziunea profetului Zaharia. Separarea jurisdicţiei preoţeşti
de cea laică constituie fundamentul unu, ideal politic inedit, izvorât din realizarea unui nou
sistem politic şi teologic184.

180
Vezi G.R. Beasley-Murray, „Tge two Messiahs in the Testaments of the Twelve Patriarchs”, în JThS 48, 1947,
pp. 1-11; J.T.Milik, „Une lettre de Simeon Bar Kokheba”, în RB (1953), pp. 290-292; K.G.Kuha, „Die beiden
Messias Aaron und Israels”, în NT.S, 1955, pp. 168-179.
181
Aşteptarea mesianică de la Qumran a fost deseori prezentată ca un „pluralism of ideas”. Vezi L. Schiffman,
„Messianic Figure and Ideas in the Qumran Scrolls”, în J.H.Charlesworth, The Messias, Developments in
Earliest Judaism and Christianity, Minneapolis, 1992.
182
Cf. V. Petercă, „Qumran – Între simbol şi realitate”, în Cronica 5, 1995, p. 10.
183
În literatura targumică, Mesia este deseori prezentat ca regele Mesia, cel care va construi din nou Templul,
care va obţine iertarea de păcate pentru Israel şi va instaura o împărăţie a păcii. Vezi J.Zimmermann,
Messianische Texte aus Qumran. Kingliche. Priesterliche und Profetische Messias-Vorstellung in den
Schrifften von Qumran, în WUNT II/101, Tubingen, 1998.
184
Găsim, printre altele, interpretări în cheie mesianică a următoarelor texte biblice : Num 24,17, în CD 7,18-21;
Num 24-15-17, în 1QM 11,6-7; 4 Q 175, 5-20; CD 7; Is 11,1-5 în 1QSb; 4Q161 Fr 8-10; 4Q 285; 2 Sam 7,11-
14 în 4Q 174, III; 10-13; Gen 49, 10 în 4Q 252 V, 3-4; Ier 23-5 şi 33,14-17 în 4Q 285 Fr. 5; Is 11,2-5 în PaSal
17. În aşa numitul pesher, care era specific modului lor de a face exegeză la Qumran, erau simple consideraţii
pe marginea textului biblic.
pg. 124
 În cele Douăsprezece Testamente, un alt text apocrif vetero-testamentar, stă scris că, în
timpurile de pe urmă, Mesia se va ridica atât ca mare preot din tribul lui Levi, cât şi ca rege
dintre urmaşii lui Iuda.185 La Qumran, găsim în Manualul Disciplinei o prima referinţă la un
dublu Mesia, despre care sunt scrise următoarele : „Până la venirea profetului şi a lui Mesia, cel
din Aaron şi din Israel (1QS, 9, 11)”.

De asemenea, găsim expresia Mesia din casa lui Aaron şi din casa lui Israel menţionată
de trei ori în Documentul de la Damasc. Se poate spune că această opinie referitoare la un Mesia
dublu este bine documentată în scrierile de la Qumran.186

Un ecou îndepărtat al acestui tip de mesianism dublu îl gasim şi în paginile celui de-al
Doilea Testament. Astfel pe drumul care ducea la Emaus, Cleopa, unul dintre cei doi ucenici
descurajat şi abătut, îi declară lui Cristos cel înviat pe care însă nu reuşea să-1 recunoască: „Tu
eşti oare singurul necunoscut la Ierusalim, care nu ştii cele petrecute acolo zilele acestea? (Le
24,18).”

La acestea, acel străin călător, adică Cristos, îi întreabă pe cei doi ucenici; oarecum pe
un ton provocator: „Ce anume ?" Ei îi răspund fără nici o ezitare : „Cele privitoare la Isus din
Nazaret, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor.
Arhiereii şi fruntaşii noştri l-au osândit la moarte şi l-au răstignit, pe când noi nădăjduiam că el
va fi eliberatorul lui Israel (Le 24,19-21)”.

Acest exemplu ne confirmă, cel puţin indirect, că asemenea opinii mesianice erau destul
de cunoscute în perioada inter-testamentară, iar ucenicii lui Isus se fac interpreţii lor, fie şi
involuntar.

G. MESIANISMUL APOCALIPTIC LA DANIEL

185
Cf. T.Simeon 7,1-2; T. Dan 5,4; T.Neftali 8,2-3; T.Iosif 19,11.
186
Este interesant că, printre personalităţile care au jucat un rol deosebit în istoria mesianismului de la Qumran
este menţionat şi Melchisedec, tocmai pentru legăurile sale strânse cu regalitatea, dar şi cu preoţimea. El a fost
un simbol al dinastiei canaanene de la Ierusalim. Probabil, s-a dezvoltat curând o tradiţie în jurul Ps 110,4. O
dată cu urcarea la tron, regele davidic prelua vechea regalitate iebusită, precum şi funcţia de preot. În Vechiul
Testament era cunoscută această funcţie dublă deşi nu explicit, în 2Sam 6,3-18; 24,17; 1Rg 8,14,56. Mult mai
târziu, Iuda Macabeul a fost numit „Domn şi Mare Preot Pentru totdeauna" (IMac 14,41). De notat că în
Scrisoarea către Evrei figura lui Melchisedec este luată deseori, ca exemplu pentru Isus Cristos (cf. Ev 5,6.10;
6,20; 7,1,3,10,11,15,17).
pg. 125
 Deşi situat la o distanţă în timp destul de mare de profetul Zaharia, un alt mare profet
biblic, Daniel, preia în opera sa pe un fond apocaliptic deosebit de pronunţat, imaginea lui
Mesia.187 Între timp pe scena religioasă şi politică a Israelului au intervenit mod. fi cari destul de
mari. Astfel, în urma revoltelor fraţilor Macabei, apare o nouă formaţie religioasa numită pioşii
sau evlavioşii, adică hasidim. Cartea profetului Daniel trebuie considerată ca o reacţie, în termeni
apocaliptici deosebit de virulenţi, provocată de acţiunile acestui grup de oameni. Ea a fost
redactata, cu toată probabilitatea, în intervalul de timp dintre 8 decembrie 167 Î.Cr., când are loc
profanarea Templului şi 15 decembrie 164 Î.Cr., dată la care s-a desfăşurat acţiunea de punficare
condusă de Iuda Macabeul. Cartea se adresează într-o notă de speranţă şi încredere, unei
populaţii şocate şi divizate m urma persecuţiilor lui Antioh Epifanul, dar şi de mişcarea de
eliberare organizată şi condusă de Macabei188. Aşadar textele apocaliptice sunt manifestări ale
credinţei evreieşti intr-un timp în care Israelul se afla ameninţat la tot pasul.189

Trebuie să facem o menţiune totuşi: cartea lui Daniel este,unica 1 în simfonia cărţilor
veterotestamentare caro cuprinde doctrina 1 despre învierea trupului (Dan 12,2). Din acest motiv
are o vaioare î enormă, fiindcă avem de a face aici cu o autodepăşire a mentalităţii ebraice.

1. PROFETUL DANIEL, UN CAZ SINGULAR

187
Cf. H.-J. Fabry - K. Seholtissek, op. cit. pp. 14-16.
188
Drumul evenimentelor istorice este marcat în ultima parte a Bibliei de următoarele evenimente:
a) disputa aprinsă cu mişcarea elenistă după moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.Cr.;
b) Kulturkampf de pe vremea lui Antioches al lV-lea şi Marele Preot Menelaos;
c) revolta Maeabeilor şi restaurarea ulterioară a Macabeilor şi hasmonienilor;
d) faptele săvârşite pe vremea lui Ioan Hyrcan;
e) tirania lui Alexander Janai;
f) războiul civil între Hyrcan al II-lea şi Aristobul;
g) cucerirea Ierusalimului de către Pompei (63 d. Cr.).
189
Literatura apocaliptică cunoaşte vârsta ei de aur în secolul al II-lea î.Cr., adică tocmai pe vremea profetului
Daniel. În vremea lui, crizele politice s-au repetat la intervale scurte de timp : Antioh Epifanul între 168-165 î.Cr.,
Pompei, Vespasian şi Titus. Ca un preludiu la aceste evenimente, apar deja următoarele scrieri apocaliptice : Ez 38-
39; Psalmi regali, Zah 12-14; Ioal 4 şi Is 24-27.
pg. 126
 Profetul Daniel adoptă un limbaj apocaliptic multicolor, depăşind cu mult pe înaintaşii
săi. Ne este cunoscută, din paginile Bibliei aşa-numita teologie iahvistă, o teologie a istoriei care
constată degradarea progresivă a umanităţii, începută imediat după Treşeala lui Adam şi urmată
de făgăduinţa divină din Gen 3,15. Această promisiune serveşte iahvistului ca o lumină plină #
de speranţă în mersul înainte al istoriei. Codul sacerdotal, la rândul său, a jalonat în termeni
generoşi cele patru alianţe încheiate de Iahve cu Adam, cu Noe, cu Abraham şi cu Moise În timp
ce iahvistul s-a dovedit lipsit de vigoare în perspectiva istoriei, autorul sacerdotal a manifestat
lipsă de dinamism în această perspectivă. Ambii şi-au îndreptat privirile mai mult spre trecut
decât spre viitor, dar acest lucru avea să se schimbe curând.

Profetul Daniel pune în scrierile sale bazele unei noi teologii a istorici. El se arată
preocupat înainte de toate de viitor pe care îl cultivă cu mare atenţie, fără însă a neglija trecutul.
Dezastrele prezente, revoltele de orice fel, precum şi ameninţările repetate la adresa Israelului, ce
se arătau deja la orizont îl condamnă pe profet să-şi orienteze speranţele spre un viitor mult mai
luminos şi sub conducerea directă a lui Iahve. Astfel Iahve va elimina rând pe rând cele patru
domnii păgâne care au ocupat un loc proeminent pe scena politică a vremii începând cu anul 625
Î.Cr. Iahve va instaura în locul acestor regimuri fără Dumnezeu o domnie definitivă, teocratică.

Această succesiune de epoci diferite este prezentată de profetul Daniel în cinci etape.
Trei dintre ele sunt descrise în mod simbolic, prin intermediul imaginii unei statui formate din
elemente eterogene (cf Dan 2,26-49) sau de animale înspăimântătoare (cf. Dan 7-8). În celelalte
două, prin intermediul unui calcul de natură cronologică (cf. Dan 9,20-27) şi al unei precizări cu
caracter misterios (cf. Dan 11,2-45), el recunoaşte pentru el şi pentru poporul său, propriile
păcate.

Un moment important în profeţia lui Daniel îl formează capitolul 9,20-27, în care

profetul ne vorbeşte despre „cele 70 de săptămâni"190. Profeţia se referă în mod evident fa vremea
Macabcilor. La sfârşitul celei de-a 70-a săptămâni, va avea loc o acţiune de amploare din partea
lui Iahve, dar care este învăluită într-un mister total. Putem parafraza acţiunea lui Iahve cu
190
Versetul în cauză prezintă o cronologie, evident, simbolică : şapte săptămâni de ani (= 49 de ani) fac o perioadă
jubiliară, după care va urma o perioadă de graţie. Marele Preot Iosue a inaugurat, probabil, această perioadă, el
consacrând şi cel de-al doilea Templu, în anul 515 Î.Cr (cf Zah 4 14). Mesia-capul este Marele Preot care a fost
consacrat prin ungerea cu ulei. Perioada intermediară, adică între 515 î.Cr. şi persecuţia lui Antioh. Epifanul, este
calculată la 62 de săptămâni conform unei cronologii simbolice. Reconstrucţia Ierusalimului permanentizează
disperarea iudaismului care aşteaptă o mântuire finală şi definitivă (cf. La TOB, AT, nota v).
pg. 127
cuvintele din Fapte 1,7 : Vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl
le-a hotărât cu puterea sa.”

Profetul Daniel dă totuşi dovadă de un sentiment de optimism, căci împărăţia lui Iahve
se va instaura în cele din urmă în Israel. Pe de altă parte, „poporul sfinţilor celui Preaînalt" (cf.
Dan 7,21) şi care formează „noua rămăşiţă" va triumfa în acţiunea sa cu totul singulară, legată de
învierea morţilor: „Mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţa
veşnică, iar alţii la osânda veşnică (Dan 12,2).”

De fapt, avem în acest caz o magnifică concluzie poetică a întregii revelaţii din
capitolele precedente (10-11). În ciuda tuturor suferinţelor şi dezamăgirilor care însoţesc criza
eshatologică, aleşii lui Dumnezeu, al căror nume „se va găsi scris în «cartea vieţii»" 191 vor fi
mântuiţi. Pentru a câta oară se repetă în Biblie acelaşi adevăr ca un fir roş : speranţa nu trebuie să
moară niciodată. Este deosebit de pasionant în acest studiu, să constaţi că orice s-ar întâmpla în
viaţă, trebuie să dai dovadă de curaj şi speranţă. Acesta este mesajul cel mai important ce se
desprinde din prezentul studiu. A sperat poporul ales şi nu a fost dezamăgit niciodată.

2. FIUL OMULUI ŞI DAN 7.

Un moment deosebit de important din cartea lui Daniel îl constituie capitolul 7, în care
profetul introduce pentru prima dată în scenă figura apocaliptică a Fiului Omului ca sinonim
pentru Mesia. Acest capitol formează o punte de lectură între cele doua părţi ale cărţii, în timp
ce, un anumit număr de versete au cunoscut o primă redactare în Iimba aramaică.

Capitolul în studiu trebuie considerat ca un punct de vedere final cu privire la acea

împărăţie surprinzătoare la care profetul Daniel făcuse ample referiri în capitolele anterioare 192.
191
Cf. Es 32,32-33 ; Ps 69,29.
192
Cf. A.Bentzen, Messias-Moses redivivus – Menschensohn, AThANT 17, 1948, King and Mesiah, Oxford, 1970;
M.Black, „The „Son of Man” in the Old Biblical Literature”, în ExpTim 60, 1948-1949, pp.11-15; „The „Parables” of
Enoh (1 En 37-71) and the „Son of Man”, în ExpTim 88, 1976-1977, pp.5-8; J.Coppens, „Un nouvel essai
d’interpreter Dan, 7”, în EthL 45, 1969, pp. 122-125; „L’interpretation collective du Fils d’homme danielique”, în
EthL 53, 1977, pp. 189-91; A. Deissler, „Der „Menschensohn-und-das Volk der Heiligen des Hoschten” in Dan 7”,
FSA. Vogtle, Freiburg, 1975, pp. 81-91; A. Feuillet, „Le Fils de l’homme de Daniel et la tradition biblique”, în RB 60
(1953), pp. 170-202, 321-346; H.Gunkel, Schopfung und Chaos in Urzeit und Endzeit Gottingen, 1895, pp. 323-335;
pg. 128
În acelaşi timp, acest capitol, redactat într-o formă semipoetică cuorinde o prezentare minuţioasă
a speranţei şi a aşteptării la care profetul Daniel a făcut deja referinţă 193. De asemenea, capitolul
9, la care am făcut referire .nai sus, trebuie considerat ca o încheiere a viziunii profetiee la eare
se referă Daniel în capitolul 7. Într-un vis, profetul Daniel contemplă eele patru animale
simbolice care se îndreaptă spre pământ, venind dinspre mare. 194 Faptul că aceşti monştri marini
părăsesc acum marea trebuie considerat şi ca un indiciu voalat al originii lor nebuloase, care se
pierde în negura vremii, provenind cu toată probabilitatea din miturile cosmogonice canaanene şi
babiloniene Aceşti monştri marini, forţe obscure ale celui Rău, sunt prezentate în Biblie ca fiind
duşmanii dintotdeauna ai lui Iahve195. Monştrii marini sunt istoricizaţi în paginile Bibliei,
desemnând lumea păgână şi ostilă lui Dumnezeu196.

În cartea profetului Daniel, respectivele animale reprezintă tot atâtea împărăţii (cf. Dan
7,17), termen pe care textul Septuagintei, şi împreună cu acesta şi cu cel al lui Theodotian şi al
Vulgatei, 1-a tradus cu regi. În contrast cu acest fapt, o figură simbolieă este descrisă în acelaşi
context în imediata apropiere s lui Dumnezeu, într-o scenă preliminară judecă. Este orba de un
personaj misterios, care venea spre Dumnezeu „pe nori». Textul hi Daniel îi dă şi un nume, „Fiul
Omului”, prezentat ca fiind „cel vechi de zile”. Nori, servesc drept vehicul ceresc aşa cum sunt ei
prezentaţi în Ps 104,3 sau Is 19,1. Ar fi exagerat să se vorbească în acest caz de o teofanie
propriu-zisă, de fapt nici nu sunt toate premisele pentru aceasta. Personajul central şi misterios
este prezentat pur şi simplu ca un „Fiu al omului” 197. În realitate, o expresie similară este folosită
K.Moller, „Menschensohn und Messias”, în BZ 16 (1972), pp. 161-187; 17 (1973), Philadelphia, 1984, pp. 89-99;
P.Wiemar, „Daniel 7. Eine Textanalyse”, în FSA. Vogtle, Freiburg, 1975, pp. 11-36;
193
Expresia ebraică pentru a desemna o fiinţă umană, în cartea lui Daniel, se referă, de asemenea, la o fiinţă
misterioasă. În perioada intertestamentară, Mesia este cunoscut mai ales prin trei nume diferite, Fiul Omului, Fiul
lui Dumnezeu şi Fiul lui David. În textele neotestamentare expresia Fiul Omului este folosită în trei moduri :
a) În anumite pasaje expresia se referă la autoritatea unui personaj care va veni în viitor, judecătorul de la
sfârşitul veacurilor (cf. Mt 16, 27; 19,28; 25,31-32; 26,64; Lc 17,24 şi In 5,26-29; acest mod de întrebuinţare este
apropiat de Dan 7,13);
b) În alte pasaje biblice, acelaşi titlu se referă la condiţia prezentă a lui Isus, la slăbiciunile sale, la starea sa de
rob, (cf. Mt 8,20), dar şi la suferinţele sale (cf. Mt 17,22-23; 20,18; 26,2; 24,45; Mc 8,31; In 6,63);
c) a treia categorie de texte combină ambele întrebuinţări menţionate deja, evocând atât prezenţa, cât şi
autoritatea Fiului Omului (cf. Mt 9,6 şi par; 12,8 şi par; 13,37; In 9,35). Trebuie spus că Isus ar gi preferat acest titlu
pentru noutatea şi misterul său, pentru a evita orice ambiguitate în jurul expresiei Cristos-Mesia. Vezi mai multe
despre această temă în H.-J.Fabry-K.Scholtissek, op.cit., pp.20-22.
194
Cele patru animale simbolizează : leul – imperiul babilonian (cf. Ier 50, 17), ursul – imperiul mezillor (cf. Dan
5,30; 6, 1), leopardul – imperiul persan (cf. Dan 6,29), iar al patrulea animal – imperiul grecesc (cf. Dan 2,40; 11,30).
195
Cf. Ps 74, 12-14; Job 9,13; 26,12; 40,26; 41,8; Is 27,1.
196
Cf. Ez 32,2-6; 38, 1ss.
197
Această expresie va servi de acum încolo ca terminus technicus pentru Mesia, ea fiind cunoscută ca atare deja în
timpurile precreştine şi fără referinţă directă la Mesia. Mesianizarea acestei expresii a avut loc în timpurile creştine
pg. 129
de profetul Ezechiel cu referinţă la Dumnezeu (cf. Ez 1,26) sau chiar la îngeri (cf. Dan 10,16).
Profetul Ezechiel foloseşte aceeaşi expresie prin care Iahve se adresează profetului, însă la
Ezechiel expresia are un sens comun, adică nu se referă la un personaj istoric precis. Începând cu
profetul Daniel, expresia Fiul Omului capătă un sesc nou, pe care mai târziu autorii celui de-al
doilea Testament îl vor aplica la persoana lui Iisus Cristos.

Expresia Fiul Omului a fost interpretată, de a lungul vremii în două moduri diferite.
Mai întâi, a căpătat un sens personal, îndeosebi în textele apocrife inspirate din Dan 7,13 şi din
rabinismul intertestamentar. Evanghelistul Matei infirmă o dată mai mult faptul că şi Isus,
aplicând expresia la sine însuşi, i-a oferit o interpretare strict personală: „Isus i-a răspuns:
Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are unde sa-şi plece capul P (Mt
1,20)”.

În al doilea rând, expresia Fiul Omului poate fi interpretată şi în sens colectiv. În acest
caz ea se identifică eu o altă expresie oblică prezentă în cartea lui Daniel: Până ce a venit Cel
vechi de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt! (Dan 7,22).

Trebuie semnalat însă faptul că sensul colectiv al acestei expresii nu este altceva decât o
prelungire a sensului personal iar în acest caz Fiul Omului este reprezentantul sau modelul
poporului de sfinţi din noua împărăţie. Datorită studiilor biblice recente bazate pe ideea de
personalitate corporativă, sensul ambivalent al expresiei Fiul Omului a fost repus în discuţie n
acest caz există un raport absolut strict, l-aş numi existenţial, între popor şi conducătorul său.
Expresia Fiul Omului din Dan 7,13 poate fi considerată şi ca o pregătire îndepărtată a
conceptului de trup mistic, atât de drag apostolului Paul este de părere A. Feuillet, 198 dar pentru
acest lucru trebuie să vedem respectiva expresie într-un context mult mai nuanţat şi ca atare
trebuie să o şi interpretăm. Acest lucru corespunde şi demersului nostru în ceea ce priveşte
lărgirea câmpului de studiu privind noţiunea de mesianism biblic. Este într-adevăr, fascinant să
urmărim cum acest concept este până la urmă elementul unificator al Bibliei.

3. DAN 7 ÎN TRADIŢIA ULTERIOARĂ.

prin consolidarea unor tradiţii mesianice neotestamentare. Expresia se inspiră evident din Dan 7,13 şi a luat fiinţă
aproape concomitent cu expresia Fiul lui Dumnezeu din scrierile apocaliptice.
198
Cf. A. Feuillet, „Le Fils de l’homme de Daniel et la tradition biblique”, în RB (1953), p. 999.
pg. 130
 Cartea apocrifă intitulată Parabolele lui Enoch se inspiră de 14 ori din textul Dan 7.
Acest fapt nu este deloc întâmplător, căci expresia Fiul Omului a avut o influenţă deosebită pe
care a exercitat-o în manieră creatoare asupra limbajului bibli, intortestamentar. Prin aceasta, au
fost introduşi deja într-un context eminamente mesianic. Chemat de Dumnezeu încă înainte de
creaţie, misiunea sa este de a ajuta pe cei drepţi de a fi lurmină pentru popoare (cf. 48,4). Fiul
omului va fi un judecător suprem (cf. 61,8) şi va guverna peste toţi (cf. 62 6) De notat că această
descriere a Fiului Omului nu e atestată la Qumran.

Oracolele Sibyline, un alt text apocrif şi în acelaşi timp apocaliptic, vorbeşte despre un
om binecuvântat venit din cer (cf. 5, 414). Expresia respectivă este citată şi de Ps 110, în
traducerea Septuagintei, însă a fost preluată, evident, sub influenţa acestui text apocrif. Arn putea
spune că avem aici un autentic comentariu în cheie mesianică. De asemenea, calificativul de cel
sărac sau de cel umil pe care evreii obişnuiau să-l atribuie lui Mesia îşi trage originile sale, cu
siguranţă din răspunsul dat de Rabi losue Bon Levi (sec. II d.Cr.) la întrebarea: cum se împacă
venirea lui Mesia pe norii cerului cu intrarea sa modestă în Ierusalim ? Răspunsul la această
întrebare ne cofirmă faptul că el este un adevărat maestru : „Dacă Israel este bun, atunci va veni
pe norii cerului, dacă nu el va veni călare pe o măgăriţă"199.

O altă tradiţie apocaliptică despre care ne dă mărturie este cartea a IV-a a lui Esdra; ea
pare să-şi tragă originile sale din anumite cercuri iudaice deosebit de activele. Este vorba de cap.
3-14 cunoscute ,, sub numele de Apocalipsul lui Esdra, fiind compusă de un evreu pios în jurul
anilor 100-120 d.Cr. Întreaga operă prezmtă şapte viziuni avute de Salatiel 200. Primele patru
viziuni (cap. 3-10) se referă la problema răului, sufermţele lui Israel planurile lui Dumnezeu
pentru ultimele timpuri şi noul Ierusalim, precum şi datele privind distrugerea Ierusalimului de
către romani în anul 70 d.Cr. Cea de-a cincea viziune se referă la vultur (cap. 11-12). Estc
interesant de urmărit bagajul de simbolisme la adresa persecutorilor romani, Apocalipsul celui
de-al doilea Testament descrie Roma ca un balaur. În cea de-a şasea viziune (cap. 13) apare
dintr-o dată un om minunat care vine dinspre mare. Este vorba despre

199
Cf. Sanhedrin, 98a.
200
Cartea I-a a lui Ezdra 3,2 şi Cron 3,17 vorbesc despre Şealtiel, probabil tatăl lui Zorobabel.
pg. 131
 Mesia preexistent care vine să conducă războaiele de eliberare împotriva
persecutorilor201. Acest fragment oferă anumite asemănări cu descrierea Fiului Omului în
viziunea iui Enoch cu cea de-a şaptea, autorul încheie şirul viziunilor bale: în viziunea aceasta
Esdra este consacrat şi pune în scris cele 24 de cărţi ale Vechiului Testament precum şi celelalte
70 de cărţi ascunse.

Apoi Esdra este luat la cer. Această carte continuă şirul apocalipticii evreieşti care,
începând cu Daniel şi Enoch şi trecând şi pe la Qumran, ne oferă informaţii suplimentare utile.
Figura Fiului Omului, o fiinţă transcendentă şi un judecător eshatologic făcea parte fără îndoială
„dintr-o eshatologie eretică în ochii iudaismului ortodox şi conservator din tagma fariseilor"202 şi
la care Isus nu a făcut nici o referire pe tot parcursul vieţii sale pământeşti.

H. REFLECŢII ASUPRA AŞTEPTĂRII MESIANICE.

Despre Ideea Mesianică revelată în toate profeţiile biblice sunt obligatorii anumite
precizări, mai ales că avem de-a face cu o tematică pe cât de vastă şi generoasă pe atât de
atotcuprinzătoare şi complexă: mişcarea mesianică. Prin urmare, vom trece în revistă rând pe
rând următoarele caracteristici de bază ale ideii de mesianism :

a) dezvoltarea şi unitatea sa biblică;

b) complexitatea acestui fenomen ;

c) speranţa mesianică şi problema înţelepţilor biblici;

d) Vechiul Testament a aşteptat cu adevărat un Mesia-Dumnezeu ?

1. DEZVOLTAREA ŞI UNITATEA SA BIBLICĂ

201
Cartea a IV-a Esdra 13, unde omul care zboară pe norii cerului aducând sfârşitul lumii vine după leu, care este în
realitate tribul lui Iuda; deci este vorba de Mesia, cel confirmat de tradiţie şi care va reuşi în cele din urmă să ucidă
vulturul care se referă clar la Imperiul Roman (cf. cap. 11-14).
202
Cf. P. Benoit, „La divinite de Jesus dans les evangiles synoptiques”, la Lumiere et Vie, 9,1953, p. 69.
pg. 132
 Ideea speranţei şi a aşteptărilor biblice a ţinut mereu aprinsă convingerea în venirea unui
Mesia în sânul poporului israelit şi, la rândul său, a fost generată de actul alegerii, la care Israel a
ţinut atât de mult încă de la început203. La toate acestea, trebuie adăugat faptul că, încă de la
chemarea patriarhului Abraham, poporul israelit a avut întotdeauna un loc privilegiat şi dinainte
stabilit în istorie. El a fost, înainte de toate purtătorul acelor speranţe care trebuiau să se
împlinească în eshatologie. Stabilitatea mai târziu în ţara Canaanului a avut ca prim efect
realizarea în prima fază a legământului, prin apariţia unui Mesia-rege. În felul acesta, ideea
legământului a asimilat ideea monarhică, întărind-o definitiv, iar Israelul a intrat cu drepturi şi
obligaţii depline în rândul popoarelor lumii. Ideea personalităţii corporative, conform căreia
regele încarnează în persoana sa întreg poporul l-a făcut să apară în faţa tuturor ca un mijlocitor
firesc. Prin forme superioare de limbaj şi prin rituri unice a fost îmbogăţită ideologia regală,
prezentă la popoarele vecine Israelului, în special Babilonia şi Egiptul, şi asimilată într-o manieră
absolută proprie de către religia israelită. Regele, în religia israelită nu se integrează decât parţial
în această realitate nouă, rămânănd un slujitor al divinităţii. Încetul cu încetul, regalitatea,
puternic înrădăcinată în 2Sam 7, devine obiect privilegiat de aşteptare şi de speranţă. Rodul
acestui demers unic este regele-Mesia, cel care a întruchipat toate speranţele evreilor din
perioada de după exil.

Între timp, catastrofa exilului a dat prilejul poporului să mediteze profund asupra
conceptului de legământ şi să înţeleagă mai realist exigenţele sale. Cu alte cuvinte, poporul lui
Dumnezeu se repliază în jurul profeţilor care, la rândul lor, realizează o formă inedită de reflecţie
interioară, punând Israelul în faţa unor exigenţe noi : profetul-mediator. De fapt, profetul este
perceput ca o figură ideală aparţinând viitorului, fără a se despărţi total de prezentul său. De fapt,
în felul acesta obţinem imaginea unui Mesia-rege.

Revelaţia capătă noi valenţe, insistând asupra rolului suferinţei fără margini şi a morţii
nemiloase la Servitorul lui Iahve, a cărei eficacitate se extinde la întreaga umanitate, ţinându-se
cont de rolul şi importanţa restului sfânt. De fapt, perioada postexilică exploatează aceste
reprezentări punând accent pe teocraţia directă, conform căreia lumea fără Dumnezeu, care l-a
chemat pe om la libertate încă din timpurile de demult. În felul acesta a fost individualizat şi
203
Cf. Ex 3,15; 6;3s.
pg. 133
personalizat însuşi conceptul de mesianism transcedental, în care aşteptarea lui Iahve-rege se
identifică cu cea a Fiului Omului din textele profetului Daniel. De fapt problematica aceasta nu
este deloc uşoară, dimpotrivă, ea este cu mult mai complicată decât s-ar prezenta la prima
vedere. Nu sunt excluse anumite influenţe persane, caracterizate mai ales prin acceptarea
dualismului religios. Influenţele religioase s-au extins la maxim, formând un fel de sincretism
persano-semit204. În profeţia lui Daniel nu a fost niciodată pierdută din vedere ideea esenţială,
adică speranţa mesianică. S-a constituit astfel un popor nou al lui Dumnezeu în timp ce
mijlocitorul său este, de asemenea, figura misterioasă, nouă şi personalizată, a Fiului Omului205.

În sfârşit, un alt tip de dezvoltare deductivă a literaturii biblice este la baza sintezei
făcute de A. Bentzen206. După părerea acestui autor, rădăcinile speranţei mesianice sunt
perceptibile, în figura omului primordial, aşa-numitul Urmenseh. Funcţiile de rege, profet, preot
sau taumaturg au fost disociate şi, prin urmare, eshatologizate de-a lungul istoriei, înainte de a-şi
face cunoscută finalitatea întreagă în persoana lui Isus din Nazaret. De fapt, această stare de
lucruri confirmă, încă o dată cât de complicată şi tainică este unitatea biblică. Despre acest lucru
vom expune câteva gânduri în rândurile care urmează.

2. COMPLEXITATEA ACESTUI FENOMEN

Din istoria atât de frământată a Israelului se degajă ideea de complexitate şi vastitate, pe

care el a avut-o şi o presupunea implicit. Mesia a fost pentru Israel dintotdeauna o persoană de
contact, pe cât de minunată, pe atât de învăluită de mister. Aşa cum am văzut în paginiIe trecute,
Servitorul lui Iahve întruneşte toate caracteristicile regelui de la Ierusalim, în timp ce figura
Fiului Omului îşi însuşeşte toate atributele specifice lui Mesia şi Servitorului lui Iahve. De fapt,
relectura Ps 110 efectuată de către traducătorii Septuagintei sugerează că o astfel de identificare

204
Vezi articolul scris de F. Cumont, “La fin du monde selon les mages occidentaux”, în RdHR (1931), în care autorul
face o subtilă analiză a viziunii cosmologice asupra lumii. Astfel, idea de vârste ale lumii, sau eoni, provine tocmai
din aceste cercuri. Avem de-a face cu rupture adâncă între lumea prezentă (ha’olam hazeh) şi lumea viitoare
(ha’olam habah). Trebuie adăugată în acest context şi idea de milenarism; în iudaism nu au fost dusă niciodată
până la capăt, aşa cum a fost cazul în religia persană.
205
Cf. J. Coppens, L'attente du Messie, pp. 31-38
206
Cf. Messias, Moses redivivus, Menschensohn, Zurich. 1948.
pg. 134
nu era deloc un caz izolat în literatura biblică. De asemenea, trebuie spus că cele trei figuri
principale, Fiul Omului, Mesia şi Servitorul lui Iahve se regăsesc în situaţii mai mult sau mai
puţin identice :

a) Fiul Omului este prezent în Cartea lui Enoch; el vede cum regii pier înaintea lui (cf.
46,4; 62,3,9);
b) Mesia intervine în Ps 2,2ss; 10-12;
c) Servitorul lui Iahve este în acţiune în Is 49,7; 52,15.

Interesant este de văzut cum cele trei figuri misterioase, Fiul Omului, Mesia şiServitorul
lui Iahve sunt prezentate într-un climat de luptă eshatologică. Totuşi, textele respective nu permit
să se întrevadă ceva omogen pentru a putea trage o posibilă concluzie.

Aceeaşi impresie de complexitate şi vastitate a problematicii reiese şi din reprezentarea

timpurilor din urmă, pe care E. Schurer a ncercat să le descrie într-un expozeu sistematic,
începând cu paginile Vechiului Testament şi terminând cu literatura intertestamentară, adică
apocrifele, targumurile şi scrierile rabinice 207. Punctele principale ale sintezei obţinute de E.
Schurer ar putea, să fie rezumate astfel:

a) durerile naşterii lui Mesia;

b) profetul Ilie este înainte-mergătorul lui Mesia - (dar şi profetul Ieremia în Mt
16,14);
c) apariţia lui Mesia (înainteşi după judecata lumii);
d) ultimele atacuri văzute venite ca o răbufnire din partea putcrilor păgâne:
e) anihilarea lor totală în urma judecăţii lui Iahve;
i) reînnoirea Ierusalimului;
g) adunarea tuturor celor risipiţi în cele patru vânturi;
h) împărăţia glorioasă în pământul Palestinei;
i) reînnoirea (sau re-creaţia) lumii;
J) reînvierea (sau re-creaţia) generală o oamenilor.

207
Cf. E. Schurer, Geschichte des judischen Volkes im Zeitalter Jesus Christi, H. Leipzig, 1898, pp. 522-556; vezi de
asemenea şi P. Lagrange, Le messianisme chez les Juifs, Paris, 1009.
pg. 135
 E. Schurer a depus toate egorturile în vederea unui studiu sistematic, dar nu a reuşit
decât în parte să alcătuiască o schemă eshatologică a lucrurilor de pe urmă. Eshatologia
transcedentală a sfârşit prin a fi introdusă în mod neaşteptat în esgatologia istorică. Acest lucru
înseamnă că problematica salvării naţionale era mult mai vie, şi deci mai actuală, decât
problematica mesianică. De fapt, sentimentul eliberării naţionale însemna pentru evrei un lucru
1234de viaţă şi de moarte şi era firesc ca sentimentul mesianic, cel puţin în mod tranzitoriu să
treacă în planul al doilea208.

Exemplul cel mai elocvent provine din cartea a IV-a Ezdra o carte apocaliptică
contemporană cu Apocalipsul lui loan, dar ale cărei elemente constitutive au fost elaborate mult
mai înainte. Schema eshatologică care stă la baza cârţii lui Esdra a fost pregătită cu toată
probabilitatea în jurul anul 50 d. Cr. După următoarele repere:

a) victoria lui Mesia asupra naţiunilor păgâne;

b) transformarea Palestinei şi apariţia Ierusalimului ceresc;
c) adunarea întregului Israel;
d) domnia lui Mesia timp de 40 de ani ;
e) moartea lui Mesia şi a celorlalţi oameni.
În felul acesta, ia sfârşit era mesianică şi se deschide o nouă eră în evoluţia lumii, care
priveşte întreaga umanitate. Această nouă fază cuprinde următoarele elemente constitutive:

a) învierea generală şi judecata;

b) cei răi sunt pedepsiţi şi trimişi în iad ;
c) cei buni sunt răsplătiţi şi merg în paradis.
Contrar acestei scheme, cea din Cartea lui Enoch 38-71 plasează împărăţia mesianică în
interiorul lumii transcendentale În felul acesta, Mesia este acela care va inaugura judecata
universal a acestei lumi transcendentale, după ce va fi distrus lumea actuală şi puterile care
domnesc peste ea. Judecata lui Mesia asupra umanităţii va avea prin urmare un caracter selectiv
iar cei drepţi vor trăi în veci în jurul lui.

208
Studiosul englez H.H. Rowley îşi propune, la rândul său, ca plecând de la cu totul alte premise, să alcătuiască o
schemă eshatologică, se pare, cu mai mult success. Vezi The Revelate of Apocaliptic, London, 1944.
pg. 136
 Fără îndoială, Apostolul Paul, înainte de convertirea sa la creştinism a cunoscut această
schemă eshatologică evident apocrifă, care se bazează pe cele două principii generale. Primul era
fundamentat pe drama păcatului şi cel de-al doilea e răbdarea plină de milostivire din partea lui
Dumnezeu. Problema religioasă pe care o ridica Paul era cum să se elibereze omul dm această
situaţie oarecum fără ieşire. Pentru acesta în prima fază, a fost dată legea de către Iahve, care
avea să-i înveţe pe oameni cum trebuia să trăiască înaintea lui Dumnezeu şi să ajungă la lumea
viitoare, care se caracterizează prin venirea lui Mesia, urmată de victoria sa asupra lumii şi
asupra păcatului pe de o parte, iar pe de altă parte de judecata şi domnia atotstăpânitoarea asupra
întregii umanităţii.

3. SPERANŢA-MESIANICĂ ŞI PROBLEMA „ÎNŢELEPŢILOR" ÎN BIBLIE

La o privire mai atentă asupra Vechiului Testament, se pare că numai două surse literare
au reacţionat cu multă luare aminte la speranţa mesianică : Ben Sirah în 50,24 şi cartea
Proverbelor în 18,4. Aceste cărţi au redescoperit mândria naţională ce fusese pană acum oarecum
neglijată de autorii biblici Totuşi pentru mişcarea sapienţială a constituit o temă nouă şi cu totul
generoasă. Formularea într-un limbaj adaptat şi redimensionat la situaţiile prezente a vechilor
profeţii mesianice, îşi va regăsi împlinirea deplină în descrierea pe care ei o dau tcrmenului de
înţelepciune209. Ea cunoaşte singură voinţa lui Dumnezeu, revelându-se încă de la origini, ea este
realitatea misterioasă pe care Dumnezeu o dăruieşte omului. În felul acesta, au fost preluate
motive din literatura sapienţială, pentru a servi la conturarea portretului lui Mesia. Este vorba de
personificarea înţelepciunii pe care „Dumnezeu a creat-o cel dintâi dintre toate lucrărilor sale»
(Prov 8,22). Discursul continuă pe acelaşi ton : „Am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice
început, înainte de a fi existat pământul» (Prov 8,23). De aceea, atunci când Dumnezeu a creat
cerul şi Pământu1, înţelepciunea, asemenea unui copil, se afla lângă Creator (cf. Prov 8 30)210.
209
în limba ebraică : hacmah.
210
În Israel, începând cu exilul, s-a dezvoltat tot mai mult ideea de înţelepciune personificată, atunci când
prozelitismul nu a mai fost o ameninţare pentru religia ebraică. Dacă în Iob 28 şi Ba 3,9-4,4 înţelepciunea era doar
un bun exterior al lui Dumnezeu sau al oamenilor, ea este prezentată în cartea Proverbelor ca o Persoană propriu-
zisă (cf. Prov 1,20-33; 3,16-19; 8-9). Aici înţelepciunea se desoperă pe sine însăşi (Prov 8,22-26) ca luând parte
activă în actul creaţiei (vv. 27-30), şi având un rol în a-i aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu (vv. 31,35-36).
Doctrina înţelepciunii va fi reluată şi în cel de-al doilea Testament, care o va conduce la un progres nou şi decisiv
pg. 137
 De fapt, personificarea întelepciunii ridică o problemă deosebit de delicată datorită
urmărilor ce decurg din interpretare. Este vorba de un procedeu literar prin care autorul cărţii o
consideră ca o realitate intermediară între Dumnezeu şi lume sau chiar ca o persoană divină. În
acest moment se pune problema despre învăţătura referitoare la preexistenta înţelepciunii. De
fapt înţelepciunea se revelează şi îşi asumă aspecte fundamentale, ale activităţii divine.
înţelepciunea năzuieşte aşadar să se identifîce cu revelaţia lui Dumnezeu în istoria lui Israel, dar
şi în lumea creată211. Acceptarea preexistenţei personale a înţelepciunii a fost primită cu multă
greutate de evrei, de aceea s-a accentuat mai degrabă „o preexistenţă ideală", în sensul că numai
numele şi ideea de Mesia erau preexistente în planurile, de creaţie divină.

Nu este lipsită de interes nici relaţia de interdependentă textuala dintre Prov 8,14 şi Is
11,2 fără de care tradiţia mesianică şi cercetarea sapienţială nu ar fi căpătat avântul pe care J-au
cunoscut deja în ultima parte a Bibliei, reuşind să proiecteze asupra termenului înţelepciune
atributele unei persoane ,. concrete, probabil de origine regească 212. Acest lucru a facilitat . în
mare măsură trecerea la o ipostază divină de tip nou care devenea vizibilă în exerciţiul celor două
funcţiuni mesianice:

a) a judeca pe cei necredincioşi;

b) a atinge perfecţiunea morală şi, implicit, fericirea213.
Datorită procedeului literar antologic, în acest caz vom reuşi sa prezentăm înţelepciunea
ca fiind mireasa lui Iahve atribuindu-i-se, prin urmare, funcţii mesianice precise Se vede cum
autorii biblici au tras din orice prilej concluziile, mai ales în ceea ce priveşte mesianismul biblic.
Prin urmare, termenul Mesia nu a însemnat pentru ei ceva lipsit de viaţă, o mumie dimpotrivă,
pentru evreul biblic a însemnat însăşi viaţa.

prin aplicarea sa la persoana lui Cristos. Isus însuşi este numit înţelepciunea lui Dumnezeu (cf. Mt 11,19ss; Lc
11,49) sau numai înţelepciune, prin faptul că Cristos a participat la creaţie şi conservarea acestei lumi (cf. 1Cor
10,4). În plus, prologul lui Ioan atribuie Cuvântului trăsături ale înţelepciunii creatoare (cf. BJ, pag. 1056, nota a).
211
Cf. art. înţelepciune", în Vocabular de Teologie Biblică, publ. sub X. Leon-Dufour, trad. rom., Bucureşti. 2001
212
Cf Prov 8,15.
213
Cf. Robert, „Les attaches litteraires bibliques de Proverbes l-IX”, în RB (1934) pp. 187-188 şi (1935) pp. 523-525.
pg. 138
 4. VECHIUL TESTAMENT ŞI MESIA DIVIN ?

Formulând titlul de faţă, am ajuns şi la întrebarea fundamentală a prezentului studiu :

Vechiul Testament a aşteptat într-adevăr un Mesia de origine divină ? Anumiţi exegeţi mai vechi
înclină sa dea un răspuns afirmativ la această întrebare. În acest scop ei n-au apelat numai la
rezultatele pe care le ofereau textele mesianice considerate clasice, ci s-au folosit, în egală
măsură, de nume teoforice date lui Mesia, ca de pildă cel din Ier 23,6 : În zilele acelea, Iuda va fi
izbăvit, iar Israel va locui fără de grijă. Şi iată care este numele lui : Domnul este dreptatea
noastră !”

Aceşti exegeţi nu s-au preocupat prea mult de e adapta afirmaţiile lor la exigenţele
monoteismului veterotestamentar, pe care-1 apără de altfel cu multă vehemenţă, neadmiţând
absolut nimic care ar putea umbri într-o formă sau alta monoteismul biblic. Pe de altă parte, alţi
exegeţi, mai ales în timpurile recente, au renunţat să mai caute în Biblie o asemenea continuitate
a divinităţii lui Mesia, concentrându-şi atenţia doar asupra câtorva pasaje-cheie, cum ar fi
expresia El gibor214 din Is 9,5. Ei interpretează respectiva expresie în sensul ei adevărat şi trebuie
spus că e un titlu de valoare excepţională, care se atribuie exclusiv lui Mesia215.

Un răspuns care să fie în acelaşi timp corect dar şi nuanţat, nu poate fi dat problemei
puse în studiu decât numai prin considerarea atentă a monoteismului biblic. Pe de altă parte, este
clar că Mesia, aşa cum este El prezentat în paginile Bibliei, este un adevărat Elohim, adică face
parte din sfera divinului216 şi că acest fapt se manifestă ca un punct de vedere puternic în gândirea
veterotestamentară Avem de-a face în acest caz cu toate civilizaţiile din spaţiul Orientului Antic.
Rolul Bibliei este acela de a crea un spirit religios nou şi convingător, de a-l decanta de tot ceea
ce este impur şi neadecvat exigenţelor vremurilor. În această privinţă, profeţii au avut un rol
hotărâtor, ei purtând mai departe speranţele aşteptările mesianice. De fapt, în aceasta constă şi
pedagogia divină. Este remarcabil că acest theologumen în care se percepe vibraţia excepţională
a lui Dumnezeu se situează, evident, în cadrul istoriei, cu toată probabilitatea, înainte de exil.
214
În limba ebraică avem expresia El gibor, în care este vorba despre naşterea unui rege nou.
Referirea la înfierea din partea lui Iahve, imediat după naşterea sa, era un element esenţial al
ritualului întronării (cf. 1Sam 7,14; Ps 2,7; 89,27-28; 110,3).
215
Cf. A. Condamin, Le livre d’Isaie, Paris, 1905, p. 326.
216
Cf. Ex 22,7; 1 Sam 28,13; Zah 12,8.
pg. 139
După exil, credinţa veterotestamentară va fi însă polarizată pe o tematică mult mai largă, care va
unifica tensiunea creată. Profetul Trito-Isaia devine purtătorul de cuvânt nedeclarat al acestei
tematici, pe cât de generoase, pe atât de inedite : „Din Pricina Sionului nu voi tăcea şi din pricina
Ierusalimului nu voi sta locului până ce dreptatea lui nu va răsări ca revărsatul zorilor şi până ce
mântuirea lui nu va lumina ca o făclie aprinsă. Atunci popoarele vor vedea dreptatea Ta şi toţi
regii slava Ta, şi te vor chema pe Tine cu un nume nou pe care îi va rosti gura Domnului (Is
62,1-2).

Tema venirii lui Mesia îşi primeşte locul ce i se cuvine şi se manifestă din ce în ce mai
puternic prin universalismul său217. Lucrul acesta, oricât de surprinzător sau complicat ni s-ar
părea, ar putea fi considerat ca o apropiere timidă de actul unic al întrupării, adică al devenirii lui
Dumnezeu om. Prin întruparea lui Isus Cristos a fost posibilă efectuarea pasului imens care nu
era în puterile omului, oricât de mult s-ar fi străduit el şi oricât de multe merite ar fi avut el.
Distanţa dintre Iahve-Creator şi omul-fiinţă creată nu i-ar fi permis acest lucru niciodată.
Dumnezeu singur putea să facă spre om un pas iar acest pas 1-a săvârşit prin Cuvântul său, adică
prin Mesia cel aşteptat de oameni.

Este greu să se afirme că Mesia a fost de origine divină, dar pentru cel ce crede, acest
lucru nu este cu putinţă, dimpotrivă „noi ştim în cine mi-am pus credinţa şi sunt convins că El
are şi puterea să-mi păstreze bunul încredinţat până în ziua de apoi !” (2Tim 1,12).

217
Cf. G. Pidoux, Le Dieu qui vient, esperance d’Israel, Neuchâtel, 1947.
pg. 140
 PARTEA A II-A

CAP. I.

ÎMPLINIREA PROFEŢIILOR MESIANICE.

Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între iar noi ani văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-
Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (In 1,14).

1. „MESIA"

Cuvântul grec Hristos este traducerea ebraicului māshiach, care înseamnă „cel uns",
„unsul". El vine de la verbul: māshach = a unge 218. Acest verb apare în textul masoretic al
Vechiului Testament de 69 de ori219.

Vechiul Testament foloseşte aceste cuvinte pentru a desemna acţiunea de a consacra, o

persoană sau un lucru, sau pe cel consacrat prin ungerea cu untdelemn. Astfel, se ungeau: regii (I
Regi 16, 13; I Paral. 16, 22), de către preoţi (III Regi 1, 39) sau profeţi (I Regi 16, 3); preoţii (Ieş.
28, 41; Lev. 4, 5; 6, 20); arhiereii (Ieş. 29, 7; Lev. 4, 3). Avem doar un text, III Regi 19, 16, în
care se vorbeşte şi de ungerea unui profet (Elisei). Nu ştim dacă profeţii erau unşi cu untdelemn,
sau nu, dar putem spune că şi ei aveau o ungere, aceea a Duhului Sfânt, prin care ei vorbeau. În
câteva locuri ale Vechiului Testament se vorbeşte şi de o ungere a unor lucruri: stâlpul de piatră
(Fac. 28, 18; 31, 13); jertfelnicul din cortul mărturiei (Ieş. 40, 10; Lev. 8, 11; Num. 7, 10, 84,

218
Cf. Dicţionar ebraic-român, Ed. Sinai, Tel-Aviv, 1968, p. 102.
219
Cf. Hesse, „Chriō, christos, hantichristos, chrisma, christianos, B. māshach und māshiach im Alten
Testament", în Theologisches Wörterbuch zum Neuen Testament, Begründet von Gerhard Kittel,
herausgegeben von Gerhard Friederich, Band IX, Doppel-Lieferung 8/9 (Bogen 29-36), Verlag W.
Kohlhammer Stuttgart, 1972, p. 486.
pg. 141
88); cortul mărturiei şi toate lucrurile lui (Ieş. 40, 11; Num. 7, 1) etc. Este vorba, în general de
ungerea ca şi consacrare, a obiectelor sfinte din cadrul cultului iudaic220.

Interesant este că în afară de câteva excepţii (I Sam. 2, 10; Ps. 2, 1-3; Avac. 3, 13; Dan.
9, 24) profeţiile mesianice nu folosesc titlul de māshiach sau verbul „a unge" atunci când vorbesc
despre Cel promis. În schimb Îi dau alte titluri dintre care amintim: Şilo(h) -Împăciuitorul - (Fac.
49, 10), navi - Proroc - (Deut. 18, 15), Imanuel - Dumnezeu este cu noi - (Is.. 7, 14), choter -
vlăstar - (Is.. 11, 1-2), shōresh Işai - rădăcina lui Iesei - (Is.. 11, 10), ebed - sluga - (Is.. 42, 1;
Zah. 3, 8); bar enoş - Fiul Omului - (Dan. 7, 13)221 etc.

Dintre toate aceste titluri, cel de māshiach va fi cel care se va generaliza cu timpul.
Astfel, deşi de cele mai multe ori, „unşi" sunt numiţi în Vechiul Testament mai ales regii, dar
întrucât din neam regesc era aşteptat şi Mântuitorul făgăduit, termenul începe să se folosească,
mai ales în scrierile profetice cu referire la Acesta din urmă (Avac. 3, 13; Dan. 9, 24). În
apocaliptica iudaică222, şi pe vremea Mântuitorului, māshiah se referea clar la Răscumpărătorul
promis, desigur fără ca celelalte titluri să fie excluse.

2. PREGĂTIREA VENIRII LUI MESIA

Două texte profetice ale Vechiului Testament vestesc faptul că venirea lui Mesia va fi
pregătită de un înaintemergător. Primul este cel din Isaia 40, 3-5: „Un glas strigă În pustiu gătiţi
calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru . Toată valea să se
umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi
netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit".

220
Mai pe larg asupra ungerii în Vechiul Testament a se vedea: Ibidem, p. 485-495.
221
Acest lucru a permis ca în şcolile rabinice de mai târziu, rabinii să se străduiască să găsească, desigur pe baza
unor texte din Vechiul Testament, pentru Mesia un nume analog celui al dascălului lor: „Care este numele lui
Mesia? Şcoala rabiinului Şeila spunea: este Şilo, căci stă scris: Până ce va veni Şilo (Fac. 49, 10). Şcoala
rabinului Ianai zicea: Yinon, căci stă scris: Numele său se va menţine (yinon) totdeauna, tot atâta vreme cât şi
soarele (Ps. 72, 17). Şcoala rabinului Hanina zicea: Hanina, căci s-a spus: Nu vă voi arăta îndurare (hanina)
(Ierem. 16, 13)..." (Sanh. 98b). După: A. Cohen, Talmudul, edit. cit., p. 458.
222
Şi în apocaliptica iudaică pe lângă numele de „Unsul" (Mesia) (I Enoh 48, 10; 52, 4), mai sunt şi alte câteva
numiri date Celui aşteptat: „Alesul" (I Enoh 40, 5; 45, 3), „Dreptul" (I Enoh 53, 6) etc. A se vedea: Pr. Lect.
Dr. Remus Onişor, op. cit., p. 142-147.
pg. 142
 Urmând Sf. Evanghelist Matei (Mt. 3, 3), Sfinţii Părinţi au văzut împlinirea acestei
profeţii în persoana şi activitatea Sfântului Ioan Botezătorul, el este „glasul care strigă în
pustiu"223. Teodoret al Cirului identifică „munţii" şi „dealurile" cu răul sub diversele lui forme,
iar „văile" ar fi imaginea celor mai puţin credincioşi 224. Sfântul Ioan Gură de Aur dă altă
explicaţie: „Când a spus: Toată valea se va umple şi tot muntele şi dealul se vor smeri şi cele
colţuroase căi netede vor fi, arată cei smeriţi se vor înălţa, cei mândri se vor smeri, şi că greutatea
legii se va schimba în uşurătatea credinţei"225.

Al doilea text este cel din Maleahi 3, 1: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea
înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care Îl căutaţi şi Îngerul
legământului pe care voi Îl doriţi. Iată, vine!, zice Domnul Savaot". Acesta vine să întărească
ceea ce deja Isaia anunţase. Înaintemergătorul este numit înger (mālak) „pentru viaţa sa cea
îngerească şi peste fire, şi pentru că vestea şi propovăduia venirea lui Hristos, a gătit calea
Domnului, adică sufletele iudeilor prin botezul pocăinţei le-a pregătit să-L primească pe
Hristos", ne spune Sfântul Teofilact episcopul Bulgariei226. Interjecţia hinne(h) „iată", indică în
limbajul profetic, viitorul cel mai apropiat (cf. Fac. 20, 3). Folosind această particulă, profetul
exprimă siguranţa realizării acestei făgăduinţe227. Evanghelistul Marcu confirmă împlinirea
profeţiei lui Maleahi persoana şi activitatea Sf. Ioan Botezătorul (Mc. 1, 2).

223
Aşa de exemplu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Isaia n-a vorbit numai de Ioan, ci şi de locul în care avea să
locuiască, de felul propovăduirii sale, de Cel pe Care avea să-L propovăduiască şi de marea faptă ce acesta
avea să o săvârşească. Iată că şi profetul şi Botezătorul exprimă aceleaşi idei, deşi nu cu aceleaşi cuvinte...
Botezătorul când a venit a spus: Faceţi roade vrednice de pocăinţă, cuvinte la fel cu ale profetului: Gătiţi calea
Domnului. Vezi că spusele profetului şi predica lui Ioan arată unul şi acelaşi lucru, că Ioan a venit să deschidă
şi să gătească calea Domnului ?" Omilia a X-a la Matei, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a Treia,
Omilii la Matei, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti", 23, trad. Pr. D. Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 1994, p.
123-124.
224
Teodoret, Comenarii la Isaia, P. G. tom. 81, col. 403, după Dr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament,
Însemnări pe marginea textelor mesianice, Sibiu, 19444, p. 67.
225
Omilia X, III la Matei, trad. cit., p. 124.
226
Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Ohridei şi Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, text transliterat
din chirilică după ediţia apărută la Iaşi în 1805, tradusă de călugării Gherontie şi Grigorie, ediţie îngrijită de R.
P. Sineanu şi L. S. Desartovici Ed. Sofia, Buc. 2000, p. 49.
227
Cf. Dr. N. Neaga, op. cit., p. 132.
pg. 143
 3. LOCUL ŞI TIMPUL NAŞTERII LUI MESIA

Profetul Miheia vesteşte locul naşterii lui Mesia: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic
între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste 228 Israel, iar obârşia Lui este dintru început,
din zilele veşniciei" (5, 1). Cetatea Betleem (în trad. casa pâinii), deşi era locul de unde provenea
regele David (I Regi 16, 2-4), era una destul de mică şi de neînsemnată. În recensământul
cetăţilor făcut de Iosua apare „Efrata sau Betleemul" (15, 59) la partea lui Iuda. Traducerea
românească preia aceasta din Septuaginata (Efratha aute hestin Baithleem), însă în unele
manuscrise ebraice nu se pomeneşte nimic de Betleem. Acest lucru a dat naştere unor
presupuneri, cum că numele cetăţii ar fi fost şters intenţionat de evrei din textul sfânt, pentru a
ascunde originea davidică a lui Hristos229. Sfântul Ioan Gură de Aur semnalează exactitatea
profeţiei lui Miheia: „Uită-te cât de precise sunt cuvintele profeţiei! Profetul n-a spus: Va locui
în Betleem, ci din tine va ieşi. Deci profeţia spune că se va naşte acolo" 230. Hristos S-a născut nu
numai într-o cetate mică ci şi într-un staul, pe paie (Lc. 2, 7) etc., toate fiind semne ale chenozei
şi smereniei Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos în Betleem împlineşte şi celelalte profeţii
care vorbesc despre Mesia ca de un urmaş a lui David (Is.. 11, 1. 10; Ier. 23, 5; 33, 15).

În ceea ce priveşte timpul venirii, un prim reper sunt cuvintele profetului Agheu: „Voi
zgudui toate popoarele Voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ
şi voi umple de slavă templul acesta, zice Domnul Savaot. Al Meu este argintul, al Meu este
aurul, zice Domnul Savaot. Şi slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui
dintâi, zice Domnul Savaot, şi în locul acesta voi sălăşlui pacea, zice Domnul Savaot." (2, 7-9),
care anunţă venirea lui Mesia în timpul templului al doilea. Aşa cum se ştie acesta a fost zidit
după ieşirea din robia babiloniană şi cu ajutoare însemnate de la împăratul Cirus al perşilor (I
Ezdra 1, 2-11; 6, 3-16).

228
Părintele Neaga observă că particula be, din acest verset, este tradusă în limba română cu „peste" în loc de
„în". După el, „domnitor peste Israel" implică faptul ca toţi evreii să creadă în Hristos, în timp ce „domnitor în
Israel" înseamnă că Hristos apare între evrei, dar nu toţi Îl urmează, ceea ce ar corespunde mult mai bine. Op.
cit., p. 115. Notăm că în Septuaginata apare: hen tō Israel, iar ediţia românească mai nouă a Bibliei în care
Vechiul Testament este diortosit de Î.P.S. Bartolomeu Anania după Septuaginta, „peste" din acest verset este
înlocuit corect cu „în".
229
Cf. Ibidem.
230
Omilia aVII-a la Matei, trad. cit., p. 91.
pg. 144
 Profetul Daniel anunţă venirea lui Mesia, după o vreme de „şaptezeci de săptămâni":
„Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce
fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce
dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor.
Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-
Uns - Cel-Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite
pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni,
Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma
cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt
va fi război - prăpădul cel hotărât. Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la
mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când
pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii". Cele „şaptezeci de săptămâni"
au fost interpretate ca „şaptezeci de săptămâni de ani", adică 70 x 7 = 490 ani 231. Aceşti ani, s-ar
calcula începând cu edictul de eliberare din robia babiloniană dat la anul 458 î. H., când s-a
început şi reconstrucţia templului. În general Părinţii Bisericii acceptă această interpretare. Îl
cităm pe Sf. Ioan Gură de Aur: „Iar dacă vrei să numeri anii spuşi de înger lui Daniel şi cuprinşi
în numărul de săptămâni, de la zidirea Ierusalimului şi până la naşterea lui Hristos, vei vedea că
anii aceştia ne dau exact data naşterii lui Hristos"232.

4. DUBLA NATURĂ A LUI MESIA

În câteva rânduri profeţiile mesianice vorbesc despre Mesia, în termeni care nu pot fi
aplicaţi decât unei Persoane divine. Astfel El este numit: hāādon (Domnul) (Mal. 3, 1; şi Ps. 109,
1); Elōheikem (Dumnezeul nostru) (Is.. 35, 4); Imanuel (Dumnezeu este cu noi) (Is.. 7, 14);
„Dumnezeu tare", „Părintele veşniciei", adică Cel veşnic (Is.. 9, 5); iar „obârşia Lui este dintru
început, din zilele veşniciei" (Mih. 5, 1) etc. Psalmul 2 unde Dumnezeu se adresează lui Mesia:

231
Cf. Dr. N. Neaga, op. cit., p. 100: şi Antonius H. J. Gunneweg, Biblische Theologie des Alten Testaments,
Eine Religionsgeschichte Israels in biblisch-theologischer Sicht, Verlag W. Kohlhammer, Stuttgart, Berlin,
Köln, 1993, p. 244.
232
Omilia a IV-a la Matei, trad. cit., p. 49.
pg. 145
„Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" (v. 7), este completat de Ps. 109 233: „Din pântece mai
înainte de luceafăr Te-am născut" (v. 3), şi de profetul Osea: „Când Israel era tânăr, Eu îl
iubeam, şi din Egipt am chemat pe Fiul Meu" 234. Toate aceste titluri şi expresii arată clar că
Mesia nu avea să fie un om simplu235, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, născut din veci.

În acelaşi timp, însă, avem o serie de cuvinte şi expresii care vorbesc de Mesia ca despre
un om. Astfel El va fi fiul (ben) unei Fecioare (Is.. 7, 14), „Fiul care ne-a fost dăruit" (Is.. 9, 5),
„Odraslă a lui David" (Zah. 6, 12; Ier. 23, 5; 33, 15); va pătimi ca un om (Is.. 53) etc.

Un caz aparte este titlul: bar enoş (Fiul Omului). Deşi pare un titlu omenesc, el se referă
mai degrabă la divinitatea lui Mesia. Dacă Daniel şi Iezechiel se numesc pe ei înşişi ben adam
(Dan. 8, 17; Iez. 2, 1), care se traduce, tot fiul omului, este clar că atunci când Daniel spune ben
enoş, nu se referă la un om. Mântuitorul Însuşi, foloseşte atunci când vorbeşte despre Sine acest
titlu, luat din cartea profetului Daniel (Mt. 11, 19; Mc. 8, 31; Lc. 9, 58; In. 8, 23 etc.). Sfinţii
Părinţi înţeleg acest titlu ca însemnând: „Fiul lui Dumnezeu întrupat", desigur aceasta
interpretare este corectă din punct de vedere dogmatic, nu însă gramatical236.

Toate aceste descrieri vorbesc despre aceeaşi Persoană, despre Mesia care va fi şi
Dumnezeu şi om.

233
Acesta este cel mai citat text vechi-testamentar în Noul Testament. El exprimă deofiinţimea Tatălui cu Fiul şi
naşterea din veşnicie a Fiului din Tatăl: „Aici a descoperit marea cuviinţă a dumnezeirii Lui, căci Domnul, Cel
ce I-a zis: Şezi de-a dreapta Mea, Îi mărturiseşte deofiinţimea şi propovăduieşte nedespărţirea firii. Pentru că
acest mai înainte de Luceafăr Îl arată pe El a fi mai-nainte de vremi şi mai-nainte de veci, iar acest din pântece
ne învaţă nedespărţirea fiinţei, cum explică Fericitul Teodoret , Episcopul Cirului: Că - zice - nu Te-ai născut
de aiurea de altundeva, ci din firea Mea - pântecele adică înţelegându-se cu pildă, că zice: Precum din pântece
nasc oamenii, şi pruncii născuţi au aceeaşi fire cu cei ce i-au născut, aşa Te-ai născut Tu dintru Mine şi arăţi
întru Sine-Ţi fiinţa Mea, a Celui ce Te-am născut." (Tâlcuirea la Psalmul 109, în Fericitul Teodorit Episcopul
Kirului, Tâlcuire a celor o sută cincizeci de Psalmi a proorocului împărat David, text transliterat din chirilică
după traducerea episcopului Iosif al Argeşului de la 1840, Sfânta Mănăstire Sfinţii Arhangheli - Petru Vodă,
2003, p. 411).
234
Libni (fiul Meu) expresie cu o dublă referire: din Egipt Dumnezeu eliberează pe „fiul" Său Israel, şi tot din
Egipt, Fiul lui Dumnezeu întrupat, se întoarce după moartea lui Irod cel Mare (Mt 2, 15).
235
Iudaismul nu a putut să vadă în Mesia decât un simplu om: „Cine va fi Mesia? În mod firesc, speculaţiile
menite să determine aceasta au fost numeroase şi se căutau lămuriri în textele din Biblie. Rabinii erau unanimi
în a admite că Mesia va fi o fiinţă omenească însărcinată să îndeplinească misiunea mântuitoare. Nicăieri
Talmudul nu profesează credinţa într-un Mesia supraomenesc" (A. Cohen, op. cit., p. 457).
236
Cf. Dr. N. Neaga, op. cit., p. 98.
pg. 146
 5. REGELE MESIA ŞI REGATUL SĂU

Textele vechi-testamentare vestesc că Mesia va ieşi din neamul lui David237. Astfel, el
este numit „toiag din rădăcina lui Iesei" (Is.. 11, 1), „Mlădiţa din rădăcina lui Iesei" (Is. 11, 10);
„Odrasla" pe care Dumnezeu o va ridica lui David (Ier. 23, 5; 33, 15. 17; Zah. 3, 8-12). Fiind din
neam regesc, Mesia va fi El însuşi rege. De aceea El va fi regele lui Israel (Mih. 2, 13, Iez. 37,
24), „căpetenie" şi „stăpânitor" peste Israel (Ier. 30, 21; Mih. 5, 1). El va intra în mod triumfal ca
238
rege în Ierusalim (Zah. 9, 9; Is. 62, 11) . Uneori Mesia este numit chiar cu numele lui David,
care v-a fi păstorul cel bun al poporului: „Voi veni să scap oile Mele, ca să nu mai fie pradă şi
voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un singur păstor care le va paşte; voi pune pe
robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar
robul Meu David va fi prinţ între ei. Eu, Domnul, am grăit acestea"(Iez. 34, 22-24).

Regatul lui Mesia va fi unul al păcii şi al dreptăţii. El va restaura valorile morale pe

pământ. Ca rege şi „Domnul păcii" (Is. 9, 5), Mesia va întemeia dreptatea, pacea şi egalitatea (Is.
2, 4; Mih. 4, 3-5; Ier. 23, 5). Astfel El va „va judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va
mustra pe sărmanii din ţară. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui
va omorî pe cel fără de lege" (Is. 11, 4), şi „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o
va stinge. El va propovădui legea Mea cu credincioşie. El nu va fi nici obosit, nici sleit de puteri,
până ce nu va fi aşezat legea pe pământ; căci învăţătura Lui toate ţinuturile o aşteaptă" (Is. 42, 3-
4). Mesia va veni să mângâie pe cei care au suferit pe nedrept: „Să mângâi pe cei întristaţi; celor
ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de
veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei vor fi numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al
Domnului spre slăvirea Lui" (Is. 61, 3). Pacea se va instaura nu numai între oameni, ci şi între
toate vieţuitoarele de pe pământ (Osea 2, 18; Is. 11, 6-8; 65, 25).
237
Regula Comunităţii, de la Qumran, vorbeşte de doi Mesia: unul de Israel sau Iuda, deci pe linie regească, şi
altul de Aaron, pe linia preoţească. Cf. Athanase Negoiţă, Noul Testament şi Manuscrisele de la Qumran, Ed.
Stephanus, Bucureşti, 1993, p. 85. În Talmud avem tot doi Mesia, unul din casa lui Iosif, care va pregăti
venirea celui de al doilea: Mesia din neamul lui David. Cf. art. „Mesia", în Dicţionar Enciclopedic de Iudaism,
ediţia cit., p. 510.
238
Pentru Sf. Chiril al Alexandriei, faptul că Hristos intră în Ierusalim călare pe mânz, după profeţia lui Zaharia,
arată venirea neamurilor la credinţă: „... face aceasta, arătând un nou popor, cel dintre neamuri, nesupus Lui
odinioară, care I se va supune, şi El îl va duce la starea de dreptate şi la noul Ierusalim, al cărui chip era cel
pământesc". Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae
în Scrieri. Partea a patra, (PSB 41), EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 768.
pg. 147
 Regatul lui Mesia se va deosebi de toate celelalte şi prin faptul că el va fi unul etern: „Şi
mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împărăţi pe tronul şi peste împărăţia
lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n
veac. Râvna Domnului Savaot va face aceasta" (Is. 9, 6 şi Ier. 33, 17; Iez. 37, 25; Dan. 2, 44; 7,
14; Mih. 4, 7-8); şi va cuprinde toate popoarele, care se vor aduna împrejurul lui Mesia:„ Şi în
vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei, va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor
căuta neamurile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă" (Is. 11, 10). Centrul acestui regat va fi
Ierusalimul: „În vremea aceea Ierusalimul se va numi tronul Domnului şi toate popoarele se vor
aduna acolo pentru numele Domnului şi nu se vor mai purta după îndărătnicia inimii lor celei
rele" (Ier. 3, 17). În timpul domniei lui Mesia, Dumnezeu va vărsa Duhul Sfânt peste toţi
oamenii, fără deosebire: „Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele
voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea. Chiar şi
peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu" (Ioil 3, 1-2).

6. MESIA CA PROFET ŞI PREOT

Una dintre prerogativele profeţilor a fost şi aceea de a învăţa. În acest sens Mesia va fi
Profetul prin excelenţă: „Învăţătorul dreptăţii" (Ioil 2, 23); va învăţa popoarele fiind „mărturie
popoarelor" (Is. 55, 4), devenind lumină păgânilor (Is. 42, 7). În gura Sa nu se va afla minciună
(Is. 50, 4; 53, 9), şi va fi adevăratul Păstor al lui Israel (Iez. 34, 23; Is. 40, 11).

Dar Mesia va fi şi preot: „Juratu-S-a Domnul şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac
după rânduiala lui Melchisedec" (Ps. 109, 4). El este preotul prin excelenţă, dar şi jertfa, Care se
va aduce pe Sine Însuşi jertfă pentru păcatele lumii, aşa cum vom vedea mai jos (Is. 53, 11; 4, 2-
4).

7. PATIMILE LUI MESIA

pg. 148
 Din toate textele mesianice ale Vechiului Testament reiese că Mesia era aşteptat şi avea
să vină pentru a izbăvi pe Israel, şi în ultimă instanţă întreaga lume, din păcat şi din stricăciune.
Titlurile care I se dau, aşa cum am văzut, toate sugerează acelaşi lucru. Dar, important este
modul în care El o va face. Nu va fi vorba despre a scoate „răul cu rău", ci de o nouă cale a
smereniei şi jertfei, care îl descoperă deja, încă în Vechiul Testament, pe Dumnezeu ca iubire.
Astfel, deşi Mesia va fi Dreptul prin excelenţă (Zah. 9, 9), El va fi vândut (Ier. 32, 9; Zah. 11, 12-
13)239, prins şi judecat ca un răufăcător (Is. 50, 6; 53, 3) chinuit şi ucis (Ps. 21, 1, 18-20) 240; Is.
53, 8; Dan. 9, 26; Zah. 12, 10; 13, 7). Toate, însă El le va răbda ca un miel înainte de tundere, şi
ca o oaie dusă la junghiere (Is. 53, 7). Toate aceste le va suferi pentru a-şi împlini misiunea Sa,
aceea de a răscumpăra omul şi lumea: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele
noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese
străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru
mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat... şi Domnul a făcut să cadă asupra
Lui nelegiuirile noastre, ale tuturor" (Is. 53, 4-6; a se vedea şi Dan. 9, 24). Pentru aceasta,
Dumnezeu însă L-a înviat şi i-a dat stăpânirea (Is. 50, 8-9). Cu toate aceste, din Israel, doar o
mică parte va recunoaşte misiunea lui Mesia, şi se va împărtăşi de roadele ei (Is. 11, 11; 53, 4b;
65, 8; Dan. 9, 26; Zah. 11, 13).

Iată acum pentru exemplificare :

II. CELE MAI CUNOSCUTE ŞI IMPORTANTE PROFEŢII DESPRE MESIA DIN VECHIUL
TESTAMENT ÎMPLINITE ÎN NOUL TESTAMENT,

Pentru că aşa după cum ne arată Luca 24:25-27, Însuşi Isus le spune celor din timpul
Său : „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii!
Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? Şi a început de la Moise şi de
la toţi proorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El”.

239
După Sfântul Ioan Gură de Aur noi am cunoscut împlinirea acestor profeţii şi deoarece cu acei treizeci de
arginţi s-a cumpărat acea ţarină: „Iudeii fără să-şi dea seama, au împlinit profeţia. Dacă arhiereii ar fi aruncat
argintul în vistieria templului, fapta lor n-ar fi ajuns atât de cunoscută; dar aşa, cumpărând o ţarină, au făcut
totul cunoscut şi generaţiilor de mai târziu"(Omilia a LXXXV, la Matei, în Sfântul Ioan Gură de Aur,
Scrieri..., p. 961).
240
Cuviosul Eftimie Zigabenul: „Au, numărat, zice, mai toate oasele Mele, fiindcă M-au spânzurat gol pe Cruce,
şi aşa de ta
pg. 149
 PROFEŢIA DIN V.T. ŞI ÎMPLINIREA EI DIN N.T.

Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui - Geneza 3:15 Gal.4:4; Evrei 2:14-15; Col.1:13;
Apoc.20:10
Urmaşul lui Avraam: sămânţa în care toate neamurile vor fi binecuvântate - Geneza 12:3; 22:18;
26:4 Matei 1:1
Urmaşul lui Isaac - Geneza 17:19 Luca 3:34
Urmaşul lui Iacov - Numeri 24:17 Matei 1:2
Vine din tribul lui Iuda - Geneza 49:10 Luca 3:33
Urmaşul pe tronul lui David - Isaia 9:7 Luca 1:32, 33
Uns şi Veşnic - Psalm 45:6,7; 102:25-27 Evrei 1:8-12
Născut în Betleem - Mica 5:2 Luca 2:4,5,7
Vremea naşterii Lui - Daniel 9:25 Luca 2:1,2
Născut din fecioara - Isaia 7:14 Luca 1:26,27,30,31
Uciderea copiilor - Ieremia 31:15 Matei 2:16-18
Fuga în Egipt - Osea 11:1 Matei 2:14,15
I s-a pregătit calea - Isaia 40:3-5 Luca 3:3-6
Precedat de un înaintaş - Maleahi 3:1 Luca 7:24,27
Precedat de Ilie - Maleahi 4:5,6 Matei 11:13,14
Numit Fiul lui Dumnezeu - Psalm 2:7 Matei 3:17
Slujeşte în Galilea - Isaia 9:1,2 Matei 4:13-16
Râvnă pentru casa lui Dumnezeu - Psalm 69:9 Ioan 2:17
Vorbeşte în pilde - Psalm 78:2-4 Matei 13:34,35
Va tămădui inimile zdrobite - Isaia 61:1,2 Luca 4:18,19
Respins de ai Săi, de evrei - Isaia 53:3 Ioan 1:11; Luca 23:18
Va fi Profetul - Deut.18:15 Ioan 6:14;7:40; Luca 24:19; Fapte 3:20,22
Preot după rânduiala lui Melhisedec - Psalm 110:4 Evrei 5:5,6

pg. 150
Intrarea triumfală în Ierusalim - Zaharia 9:9 Marcu 11:7,9,11
Lăudat de copii - Psalm 8:2 Matei 21:15,16
Nu este crezut - Isaia 53:1 Ioan 12:37,38
Trădat de un prieten - Psalm 41:9 Luca 22:47,48
Vândut pe treizeci de arginţi - Zaharia 11:12 Matei 26:14,15
Acuzat de martori mincinoşi - Psalm 35:11 Marcu 14:57,58
Tăcut în faţa acuzaţiilor - Isaia 53:7 Marcu 15:4,5
Scuipat şi bătut - Isaia 50:6 Matei 26:67
Urât fără temei - Psalm 35:19 Ioan 15:24,25
Moare în locul...pedepsit în locul... - Isaia 53:5 Rom.5:6,8
Răstignit împreună cu răufăcătorii - Isaia 53:12 Marcu 15:27,28
Străpunse mâinile şi picioarele - Zaharia 12:10; Psalm 22:1,7,8,16,18 Ioan 20:27
Dispreţuit/hulit şi batjocorit - Psalm 22:7,8 Luca 23:35
Este chinuit de sete Psalm - 22:15 Ioan 19:28
Îi este dat oţet să bea - Psalm 69:21 Matei 27:34,48
Ocărât - Psalm 69:9 Rom.15:3
Se roagă pentru duşmani - Psalm 109:4 Luca 23:34
Soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa Lui - Psalm 22:17,18 Matei 27:35,36
„Părăsit” şi de Dumnezeu - Psalm 22:1 Matei 27:46
Nu va avea nici un os sfărâmat/zdrobit - Psalm 34:20 Ioan 19:32,33,36
Străpuns în coastă - Zaharia 12:10 Ioan 19:34
Înmormântat laolaltă cu cei bogaţi - Isaia 53:9 Matei 27:57-60
Înviază dintre morţi - Psalm 16:10; 49:15 Marcu 16:6,7; Fapte 2:27,31
Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu - Psalm 68:18 Marcu 16:19; 1Cor.15:4; Efes.4:8

CONCLUZII

pg. 151
 De la prima până la ultima profeţie care au contribuit la modelarea conştiinţei spirituale
a poporului ales, întreaga evoluţie a legăturii de iubire dintre Israel şi poporul său are forma unui
îndelung itinerar spre cunoaşterea Dumnezeului Celui Viu.

Activitatea profetică se caracterizează cel mai bine prin ideea de a fi doar un instrument
în mâinile lui Dumnezeu, a te afla într-o perioadă de tranziţie, ori a te afla în mers şi a fi dinamic.
Metafora căii sau a drumului este prezentă încă din vremea lui Adam, care păcătuind a plecat
într-un lung pelerinaj spre înstrăinarea de păcat şi reapropierea de Cel mereu aproape.

Profeţii sunt aceia care dau un trup credinţei, o fac vie, evidentă, vorbind despre un
Mesia, un Dumnezeu care intră în concretul uman, în plenitudinea istoriei umane. Mesajul
profetic este acela care progresiv realizează această „întrupare” a credinţei utilizând gradat:
regele, templul şi Ierusalimul ca semne de credinţă şi sfinţenie, ca puncte de elevaţie a
spiritualizărilor succesive ale religiei ebraice, ca o pregătire pentru venirea lui Mesia.241

Istoria ebraică ne dă impresia de creştere şi lărgire, că şi cum ar cuprinde, treptat, istoria

umană, până când la „împlinirea vremii” se va naşte Mesia, cel mult aşteptat Mântuitorul şi
Desăvârşitorul omului.

În general, profeţii caută să evite pericolul volatilizării prezenţei lui Iahve, a ubicuităţii
excesive, dar şi cel al fixaţiei sale idolatrice şi materialiste.

Principiul unei credinţe care se întrupează în realităţile omeneşti, ale istoriei noastre,
fără a fi dominată de acestea, face posibilă înaintarea către epoca mesianică.

Prin profeţi avem de a face cu puncte de „coagulare” ale istoriei umane, de

fundamentare a centralităţii cosmice a lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, în sensul în care un
sfânt Maxim Mărturisitorul, de exemplu, vorbeşte242. Astfel, avem de a face nu cu o respingere a
lumii, ci cu o reconciliere cu ea, cu considerarea ei ca spaţiu al teofaniei, căci după profeţi nu
doar timpul, dar şi spaţiul, urbi et orbi, devin momente privilegiate ale întâlnirii cu Dumnezeu.

Interiorizarea şi personalizarea credinţei este tot un rod al activităţii şi vocaţiei profetice,

care modelează treptat istoria relaţiei dintre om şi Dumnezeul său.
241
Cf. N. NEAGA, „Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor mesianice”, în Anuarul
Academiei Teologice Andreiane, nr. XX (1943-1944), Tipogr. Arhidiecezană, Sibiu, 1944, 28.
242
Cf. I. BRIA, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, 1981, 290.
pg. 152
 Prezenţa divină poate şi trebuie să se manifeste prin om, ca preot al creaţiei, către întreg
universul, de aceea, unii dintre profeţi critică pietrificarea instituţiilor de stat, împietrirea
dinamismului creator natural al omului, adesea blocat în roade ale tenebrelor precum: nedreptate,
inşelăciune, crimă, minciună etc.

Prezenţa lui Dumnezeu transformă şi înnoieşte, astfel, convertirea ca transformare

interioară profundă, cu şi pentru Iahve, devine o condiţie sine qua non a înaintării către Împărăţia
lui Dumnezeu. Pacificând ceea ce duce la stagnare şi împietrire în om, contribuie la realizarea
păcii mesianice, la deschiderea către focul sacru al lui Iahve, care arde orice încremenire şi oprire
din drum.

Oameni ai Duhului Sfânt, profeţii sunt exemple vii de disponibilitate şi deschidere către
Cel care este, izvor, susţinător şi desăvârşitor al aspiraţiei către perfecţiune a omului. Pacea cu
Dumnezeu, cu aproapele, cu creaţia şi cu sine însuşi nu o poate realiza omul fără a porni sincer
pe drumul convertirii, al transformării certe şi profunde a interiorului sufletului uman, astfel ca
lumina Duhului să lumineze orice întuneric al tenebrelor, cauzatoare de nelinişte, teamă şi
conflict.

Profetismul Vechiului Testament, prin ideile de reformare a religiei ritualiste la care se

ajunsese uneori în Israel, este important pentru misiunea creştină prin accentuarea aspectelor
morale ale Legii, respectiv a solidarităţii umane, a responsabilităţii faţă de cei săraci, în suferinţă,
profeţii mergând până la critica autorităţii instituţiilor sociale, a conducătorilor politici, atunci
când aceştia se îndepărtau de legile divine.

Profetul era pentru comunitatea ebraică un mijlocitor la Dumnezeu pentru popor, o

sursă de binecuvântare prin alegerea şi trimiterea lui de către Dumnezeu pentru restaurarea
religiozităţii adevărate, un înţelept care călăuzea şi ajuta pe oameni în problemele practice ale
vieţii de zi cu zi şi, mai presus de toate, el marca expresia fidelităţii faţă de moştenirea ebraică.

Profetismul implică experienţa cunoaşterii lui Dumnezeu, o cunoaştere intimă, tainică a

Lui, superioară cunoaşterii din evenimentele mântuitoare ale istoriei ebraice şi celei rezultate din
discursivitatea raţională, deoarece fiecare profet în parte a avut o relaţie puternică şi vie cu Iahve.
Acest fapt este evident şi la profetul Osea. Experienţa religioasă, relaţia cu Dumnezeu în iubire
este redată printr-o terminologie conjugală cu profunde conotaţii mistice.
pg. 153
 Astfel, Isaia profetul experiază prezenţa lui Dumnezeu, Emanuel, atât în viaţa
religioasă, cât şi în diversele aspecte profane ale vieţii cotidiene, exprimându-se ca un om al
credinţei interioare de o gravă şi remarcabilă intensitate. Isaia este văzător de Dumnezeu,
asemenea lui Moise şi altor persoane care au beneficiat de interpelarea directă din partea lui
Dumnezeu, pentru a reforma religia de influenţele nefaste ale tentaţiilor vremii, precum idolatria,
ori materialismul şi superficialitatea.

Deşi, în Israel teologia era bună şi cultul valid, totuşi profetismul aduce un suflu nou,
prin resacralizarea vieţii umane în totalitatea ei, prin deschiderea spre problemele sociale, prin
critica injustiţiei, a neangajării pentru cei marginalizaţi, săraci, văduve, orfani. Mesajul profetic
este unul universalist, valabil pentru condiţia umană în perenitatea ei istorică.

Prin Israel toate popoarele sunt aşteptate la mântuire prin alesul lui Dumnezeu, Mesia.
Profeţia trebuie înţeleasă în perspectiva a ceea ce exegeţii numesc „personalitate corporativă”,
adică referindu-se atât la o persoană proprie, singulară, Mesia, cât şi la una colectivă, respectiv
poporul evreu ales de Dumnezeu pentru împlinirea speranţei mesianice a tuturor popoarelor.

În întreaga istorie a poporului Israel, profeţii s-au ridicat aducând explicaţii divine la
ceea ce se întâmpla şi asigurarea că planul de răscumpărare a lui Dumnezeu, nu se va sfârşi
datorită eşecurilor umane. Aceste eşecuri par să fi încetinit planul lui Dumnezeu, dar la
împlinirea vremii el va fi dus la bun sfârşit.

Dumnezeu nu a renunţat la poporul Său. El a trimis 16 profeţi care au lăsat 17 dintre

cărţile Bibliei de la Isaia până la Malahia. Această perioadă profetică a început imediat după
domnia lui Solomon, atunci când s-a petrecut apostazia celor zece seminţii ale lui Israel. Cea mai
intensă perioadă de activitate profetică a fost cea de dinaintea cuceririi Regatului de Sud, când
Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a cucerit Ierusalimul. 13 profeţi au fost asociaţi cu
perioada de distrugere a Ierusalimului (606-586 î. C.) şi trei cu timpul de restaurare (536-444 î.
C.).

Reconcilierea cu Dumnezeu pe care o va realiza Mesia implică şi readucerea adevaratei

păci în lume, căci aşa cum am văzut, în profeţiile mesianice, mai ales la Isaia, pacea implică în
mod special un anume tip de relaţie cu Dumnezeu, ea are mai degrabă o implicaţie spirituală şi
mai puţin convenţională (ca o alianţă umană).
pg. 154
 După promisiunea venirii lui Hristos şi stabilirea unui plan cu privire la acest
eveniment, nici o voce profetică nu a mai fost auzită timp de patru sute de ani, după ultimul
profet. Această perioadă a fost destinată studierii detaliilor din Cuvântul scris despre acest plan.
Evreii aveau o atitudine de reverenţă faţă de Scripturi. Sinagoga, care a apărut în timpul
captivităţii babiloniene, a devenit un centru important pentru închinarea din ziua Sabatului şi un
loc de întâlnire. Evangheliile ne arată că existau multe sinagogi în întreaga Palestină, iar Faptele
Apostolilor dovedeşte că ele existau în multe alte părţi ale lumii romane. În sinagogi, Scripturile
erau citite şi discutate. Conducătorii lor, bătrânii, îşi exercitau disciplina şi supravegheau
standardele morale ale poporului.

În timpul acestei perioade de patru sute de ani, evreii au fost împrăştiaţi în întreaga lume
cunoscută. Aceasta i-a pregătit pentru îndeplinirea misiunii lor de a face cunoscută Speranţa lui
Israel.

Lucrarea de faţă îşi propune să expună rolul important al profeţiilor mesicanice în

istoria mântuirii, în a pregăti ideea mesianică, în general şi caracterul nou al păcii aduse de
Mântuitorul lumii şi care priveşte nu doar înteriorul omului şi relaţia acestuia cu aproapele său,
dar, mai ales relaţia dintre om şi Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, relaţia omului cu universul.

Adică este vorba despre dimensiunea personală, comunitară, cosmică şi interioară a

reconcilierii mesianice, căci ce altceva poate însemna pacea mesianică, dacă nu un alt nume dat
operei de răscumpărare, a mântuiri dăruită nouă şi universului de către Fiul lui Dumnezeu
întrupat.

Adevăraţi constructori ai unei noi ordini mondiale, a lumii noi şi artizani ai colaborării
cu Dumnezeu, profeţii oferă o fascinantă privelişte asupra evoluţiei ideii mesianice şi a pregătirii
umanităţii pentru receptarea lui Dumnezeu în centrul istoriei sale.

Conştiinţe reale ale istoriei şi lumini în întunericul păcatului şi semn de eliberare de sub
umbra morţii, profeţii sunt adevărate exemple şi pentru viaţa noastră a celor ce trăim în cel de al
treilea mileniu creştin şi care învăţăm de la ei nu doar aşteptarea cotidiană a manifestării speciale
a lui Dumnezeu în viaţa noastră, dar mai ales a manierei de a ne comporta în faţa acestei
fascinante aventuri umane împreună cu Dumnezeu.

pg. 155
 Deoarece de la intrarea Cuvântului Tatălui în istoria noastră umană, orice aspiraţie sau
angoasă, orice dorinţă sau mâhnire umană este asumată ca experienţă mântuitoare, astfel este un
mare semn de speranţă şi o imensă sursă de putere să ştii că, într-adevăr Dumnezeu este cu noi
oameni de acum pe veşnicie.

Este, în mod real o bucurie, o mare bucurie a cerceta amănunte ale vieţii şi învăţăturii, a
referinţelor mesianice şi a esenţei mesajului unora dintre aceia care nu doar că şi-au dăruit viaţă
slujirii lui Dumnezeu Cel pătruns în intimitatea istoriei omului, ci s-au făcut marcaje în drumul
care duce la Casa Tatălui, semne de încredere, fidelitate şi credinţă pentru noi cei aflaţi sub
asaltul tenebrelor, a păcatului şi a morţii.

Mergând pe urmele Mântuitorului, am încercat în cele expuse să redeschidem „Vechile

Scripturi”, după îndemnul Său (Cercetaţi Scripturile..., cf. In 5, 39), amintindu-ne de câţiva
slujitori remarcabili ai cuvântului divin, evidenţiind totodată câteva repere pentru viaţa omului de
astăzi, pentru valorificarea cât mai eficientă a tezaurului profetic în special şi a celui al
Vechiului Testament, în general, pentru a observa apoi împlinirea acestor profeţii în Scripturile
Noului Testament.

Termenul Mesia, aşa cum am văzut, a fost întrebuinţat încă de la început ca un

calificativ aplicat de obicei persoanelor care au avut un rol istoric, cum ar fi regii, profeţii sau
Marele Preot.

În perioada de după exil, după desfiinţarea monarhiei, termenul respectiv a fost aplicat
cu precădere preoţimii sau Marelui Preot. La dispariţia monarhiei au contribuit intervenţia
armatelor regelui Nabucodonosor precum şi plecarea populaţiei tinere în exilul Babilonului (586-
535 î.Cr.) . În felul acesta, succesiunea davidică a fost întreruptă, fiind mecesară instaurarea
statului teocratic prin acapararea puterilor politice în mâna preoţilor. Se asistă astfel la
instaurarea primului stat teocratic cu sediul la Ierusalim. Contra influenţei crescânde a preoţimii,
profetul Zaharia introduce expresia : Mesia-preot.

Pe baza unor promisiuni istorice concrete, despre care dau mărturie tradiţiile profetice
care s-au păstrat, poporul a devenit interlocutorul prin excelenţă în dialogul său cu Dumnezeu.
De aşteptarea mesianică a dis treptat la apariţia figurii eshatologice şi emblematice a unui Mesia
care trebuia să apară la sfârşitul veacurilor. Domnia seleucizilor, străini de poporul israelit,
pg. 156
precum şi ocupaţia romană au grăbit şi mai mult instaurarea mişcării apocaliptice şi radicalizarea
aşteptării mesianice eshatologice, care se apropia de finalul ei cu paşi rapizi. Vechiul Testament
era la apusul său. Pe de altă parte, speranţa în mântuirea, făgăduită prin suferinţă, de
evenimentele religioase şi politice care s-au abătut asupra poporului, parcă mai mult ca până
atunci, a avut ca efect apariţia pe scena Israelului a mai multor feluri de Mesia. Mai mult încă,
interdependenţa între experienţa istorică şi aşteptarea mesianică a dua la apariţia, în unele cercuri
conducătoare, cum ar fi cele din jurul lui Antioh al IV-lea, Aristobul sau chiar ale lui Irod, a unor
figuri emblematice numite pe nedrept Mesia. Fiecare dintre aceste cercuri a încercat, cu mai mult
sau mai puţin succes, să-şi aplice sieşi aşteptările mesianice. Aceste figuri istorice discutabile au
personalizat speranţele, aplicându-le la vechile profeţii şi, pentru a se vedea şi mai pregnant, la
situaţia actuală şi cea eshatologică.

Purtătorii acestei aşteptări au fost, în principal, cercurile care vorbeau limba aramaică şi
în nici un caz preoţimea. Despre ea ştim că era obligată să vorbească limba ebraică, mai ales cu
prilejul ceremoniilor de la Templu. în felul acesta, s-a ajuns sub influenţă politică, la o
multitudine de tradiţii mesianicei uneori contradictorii, aşa încât nici nu mai era posibilă o
viziune istorică, clară şi unică. Pe de altă parte, aşteptările mesianice au cunoscut un declin
treptat. Acest lucru a avut ca un prim efect faptul că unele grupări iudaice au renunţat total la
ideea de mesianism.

Qumranul, o comunitate rebelă de pe malul Mării Moarte este un exemplu elocvent

pentru acele vremuri confuze, dovedind o dată mai mult că în cercurile iudaice erau aşteptaţi mai
mulţi Mesia, a căror importanţă religioasă depindea de tradiţiile biblice acceptate de această
comunitate, de analiza evenimentelor istorico şi de identitatea respect ivelor figuri sau grupări
biblice. Mesia a fost pur şi simplu actualizat în viziunea utonică a aşteptărilor mesianice de la
Qumran. Şi în acest caz, aşteptarea mesianică se prezintă oarecum disproporţionat, aşa încât nici
o cunoaştere sigură nu mai duce la formularea ei concretă. Este cunoscut faptul că în mod
tradiţional la Qumran erau aşteptaţi doi Mesia, unul din casa lui Aaron, iar celălalt din casa lui
David.

Aşteptările mesianice, regale, profetice sau preoţeşti, au fost concentrate în creştinismul

primar în aşteptarea mesianică regală şi davidică. Totuşi, acest lucru nu a împiedicat şi alte
formulări mesianice. Evangheliştii, de pildă la Mareu, au putut să aplice la figura mesianică
pg. 157
unică şi de neschimbat a lui Isus din Nazaret diversele tradiţii mesianice specifice iudaismului
târziu. Acest lucru trebuia numaidecât, să fie acceptat şi de evreii contemporani lui Isus.

Trecerea de la reprezentarea lui Mesia în Vechiul Testament la cea din iudaismul târziu,
pe de o pane, şi la Cristos al celui de-al Doilea Testament, pe de altă parte, se caracterizează atât
pnntr-o notă de continuitate, cât şi de discontinuitate. Astfel, inscripţia de pe crucea Iui Cristos
conţin iudeilor"243. Pe de altă parte, figura Mântuitorului, evident, de origine regească, este un
exemplu de continuitate a făgăduinţelor regeşti în general. Suferinţa şi moartea sa ar fi putut să
reprezinte în ochii multora un Mesia lipsit de vlagă, care însă, nici în paginile Vechiului
Testament, nici mai târziu în iudaismul intertestamentar şi nici în paginile Vechiului Testament,
nici mai târziu în iudaismul intertestamentar şi nici în cel de-al doilea Testament, nu putea fi
reprezentat sub nici o formă. Mesia trebuia să le săvârşească pe toate aceste însă în tăcere,
răbdare şi uitare din partea tuturor, ceea ce, de fapt, îl caracteriza prin definiţie.

BIBLIOGRAFIE
TEXTE SACRE

 *** Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 2001.

 *** Biblia Hebraica, ed., KITTEL R.-KAHLE P., Sttutgart, 1977, (editio sexta decima).

 *** Bible de Jérusalem, Paris, 1998.

1. Articole şi Studii

243
Cf. Mt 27,37; Mc 15,26; Lc 23,38 şi In 19,l9.
pg. 158
 ABRUDAN, Magistrand Dumitru, „Mântuirea şi sensul ei comunitar în scrierile profetice ale
Vechiului Testament”, în ST, 12, (1975), pp. 35-40.

 ABRUDAN, Magistrand Dumitru, „Dreptatea şi pacea în Cartea Psalmilor”, în ST, 7-8

(1963), pp. 489-502.

 ABRUDAN, Magistrand Dumitru, „Aspecte ale antropologiei Vechiului Testament”, în St, 3-

4 (1978), pp. 264-270.

 ABRUDAN, Magistrand Dumitru, „Profeţii şi rolul lor în istoria mântuirii”, în MA, 3-4
(1983), pp. 139-149.

 ABRUDAN, Magistrand Dumitru, „Cărţile anaghinoscomena ale Vechiului Testament după

traducerile româneşti ale Sfintei Scripturi", în ST, nr. 9-10/1962.

 ABRUDAN, Magistrand Dumitru, „Cărţile apocrife ale Vechiului Testament", în MA nr. 9-

10/1983, p. 562-568.BABA, T., „Profeţi vechi, oratori sau nescriitori în Vechiul
Testament”, în MB, 79, (1994), pp. 35-44.

 BARBUBUCUR, S., „Cântarea de cult în Sfânta Scriptură şi Sfânta Scriptură în cântările

Bisericii Ortodoxe”, în ST, 5 (1988), pp. 86-102.

 BARTELET, J. R., „The use of the word ‫ שאד‬as a Title in the Old Testament”, în VT, 19
(1969), pp. 1-10.

 BASARAB, M., „Cartea profetului Amos. Introducere, traducere şi comentar”, în ST, 510
(1979), pp. 397-571.

 BASARAB, M., „Împărăţia mesianică a păcii (Isaia 2, 2-4)”, în GB 9-10 (1970), pp. 910-
918.

 BÂRLĂDEANU C., „Messia”, în BOR 10 (1906), pp. 1126-1138.

 BÂRLĂDEANU C., „Profeţiile lui Amos”, în BOR 7 (1906), pp. 726-740.

 BÂRLĂDEANU C., „Profeţiile lui Ioil”, în BOR 5 (1906), pp. 564-573.

 BÂRLĂDEANU C., „Numirile date profeţilor în Sfânta Scriptură” în BOR, 11 (1905), pp.
1201-1211.

 BONTEANU Th., „Proorociile despre venirea Mântuitorului”, în MMS 1 (1931), pp. 7-12.

 BRONGERS, H.A., „Die Wendung der sem jhwh im Alten Testament”, în ZAW 77 (1965).

 BURCUŞ, T. M.. „Aspecte sociale în predica profeţilor Vechiului Testament”, în ST, 910
(1966), pp. 575-583.

 CAZELLES H., „La mère du Roi-Messie dans l’Ancien Testament”, în Maria et Ecclesia,
Roma, 1959, pp. 39-56.

pg. 159
 CÂRSTOIU J., „Mântuitorul Hristos, modelul desăvârşirii creştine”, în Ort. 3-4 (1997), pp.
91-96.

 CĂLUGĂR, D.. „Ion V. Georgescu, Actualitatea profeţilor, în RT, 12 (1935), pp. 132-133.

 CHIALDA, M.. „EbedIahve. Isaia cap. 4055”, în Anuarul din 19391940 al Academiei
teologice ortodoxe române din Caransebeş, Tipogr. Arhidiecezană, 1940, pp. 191-
243.

 COOKE G., „The Sons of (the) God(s)”, în ZAW, 76 (1964).

 CORNIŢESCU C., „Pacea după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi”, în BOR 11-12
(1983), pp. 815-825.

 CORNIŢESCU E., „Întreita slujire a Mântuitorului Hristos după Vechiul Testament”, în Ort.
1 (1983), pp. 83-93.

 CORNIŢESCU E., „Mesia - Domn al păcii şi al dreptăţii”, în ST 2 (1990), pp. 5-20.

 CORNIŢESCU E., „Persoana lui Mesia şi lucrarea Sa în lumina profeţiilor vechi

testamentare”, în ST , 9-10, (1985), pp. 606-615.

 CORNIŢESCU E., „Profeţii Vechiului Testament despre Preoţie”, în ST 7-8 (1967), pp. 482-
491.

 DAVID P., „Hristos - «cheia» Scripturii”, în Ort.2 (1983), pp. 212-217.

 GELIN A., „Messianisme”, în Dictionnaire de la Bible-Supplément, Paris 1957, vol. V, col.

1165-1212.

 GEORGESCU, I. V.. „«Legământul meu este un legământ de viaţă şi de pace» (legământul

veşnic al preoţiei)”, în BOR, 34 (1964), pp. 456-495.

 HENGEL M., „Jesus, the Messiah of Israel”, în Studies in Early Christology, Edinburgh,
1995, pp. 1-75.

 IEFTICI, A., „Iisus Hristos - acelaşi ieri, azi şi în veci”, ST 3 (2005), p. 88.

 IOAN GURĂ de AUR, „Despre pocăinţă. Omilia II: Despre tristeţea împăratului Ahav şi
despre Iona profetul”, trad. din lb. Greacă de Fecioru D., după Migne, PG, vol. 49,
col. 283-292, în BOR 1-3 (1977), pp. 114-120.

 IOAN GURĂ de AUR, „Despre post. Omilia a V-a la profetul Iona, Daniel şi la cei trei
tineri, rostită la începutul postului mare”, trad. din lb. Greacă de Fecioru D., după
Migne, PG, vol 49, col. 305-314, în BOR 1-2 (1978), pp. 78-85.

 IOAN GURĂ de AUR, „Omilia I: Dovedire că este de folos să fie obscure profeţiile despre
Hristos, despre neamuri şi despre căderea iudeilor”, trad. din lb. greacă de Fecioru D.,
după Migne, PG, vol. 56, col. 163-175, în GB 7-9 (1984), pp. 508-519.

pg. 160
 ISVORANU, Al., „Plinirea legii şi a proorociilor în Iisus Hristos”, în MO 3-6 (1997), pp. 33-
46.

 JOHNSON, A. R., „ The prophet in Israelite Worship”, ExpT, 47 (1935-1936) în The Cultic
Prophets in Ancient Israel, Cardiff 1962, pp. 312-319.

 KUHN K.G., „Die beiden Messian Aarons und Israels”, în NT.S., 1955, pp. 168-179.

 LECUYER J., Jesus, Fils de Josedec, et le sacerdoce du Christ, Rescherches de Science

religieuse, 43, (1955), pp. 82-103.

 LIPINSKI E., „Études sur des textes «messianiques» de l’Ancien Testament”, în Sem 20
(1970), pp. 41-57.

 MACKAY, C., Zechariah in relation to Ezechiel 40-48, Evangelical Quaterly 40 (1968), pp.
197-210.

 MARCU, Gr., „Noul legământ – legământul de viaţă şi pace”, în MA 6-8 (1964), pp. 420-
428.

 MIHĂIŢĂ, N., „Dreptatea lui Iahve şi dreptatea lui Israel”, GB 56, (1969), pp.643-651.

 MIHOC, V., „Tipologia ca metodă de interpretare creştină a Vechiului Testament”, în MB 7-

9 (1997), pp. 28-39.

 MIRCEA, I., „Hristos este pacea noastră”, în BOR 11-12 (1983), pp. 825-841.

 MOLDOVAN, I., Învăţătura despre Duhul Sfânt, MA 7 (1973), pp. 678-691.

 NEAGA N., „Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor mesianice”, în

Anuarul Academiei Teologice Andreiane, nr. XX (1943-1944), Tipogr.
Arhidiecezană, Sibiu, 1944, pp. 27-175.

 NEAGA N., „Iisus Hristos în Vechiul Testament”, în MB 5 (1987), pp.15-22.

 NEAGA N., „Împărăţia lui Dumnezeu Împărăţia păcii”, MA 78/1983, pp. 401-414.

 NEAGA N., „Pacea în viziunea profeţilor”, în MA 1-3 (1982), pp. 123-128.

 NEAGA N., „Profeţiile despre Hristos în preocupările Sfinţilor Părinţi”, în MB 10-12

(1991), pp. 7-10.

 NEAGA N., „Proorocul Iona”, în RT 4 (1995), pp. 37-47.

 NEGOIŢĂ, At., „Cum se interpreta Scriptura acum 2000 de ani”, GB, 34 (1961), p. 308-
320.

 NEGOIŢĂ, At., „Dascălul dreptăţii şi cei doi Mesia din manuscrisele de la Marea Moartă”,
în MB 11-12 (1962), pp. 650-667.

pg. 161
 PASCHIA, Gh., „Profeţii Vechiului Testament propovăduiesc pacea, se roagă şi luptă pentru
ea”, în BOR 11-12 (1984), pp. 763-772.

 PENTIUC, E., „Mesianismul în perioada premergătoare venirii Mântuitorului”, în Ort. 1

(1983), pp. 61-73.

 PENTIUC, E., „Actualitatea mesajului profetic Veterotestamentar”, în GB 6-8 (1983), pp.

380-389.

 PETERCĂ, V., „Qumran - între simbol şi realitate”, în Cronica 3, 1995, p. 10; în Cronica 4,
1995, p. 10; în Cronica 5, 1995, p. 10.

 PIETREANU, V., „Principii de morală socială în epistolele soborniceşti”, ST 5-6, 1957, pp.
355-367.

 PRELIPCEAN, Vl., „Pacea mesianică la profeţii Vechiului Testament”, în ST 1-2 (1954), pp.
3-16.

 RADU, V., „At. Negoiţă, Proorocul Nahum. Traducere şi comentar, BOR, 34 (1933), pp.
252268.

 RUST, E. C., „The Theology of Osea” in RevExp 54 (1957), p. 510.

 SAVIN, Gh., Mesianitatea Mântuitorului şi învăţătura lui, ST 1-2 (1967), p. 24.

 SCHIFFMAN L. „Messianic Figures and Ideas an the Qumran Scrolls”, în Charlesworth J.

H., The Messian. Developements in Earliest Judaism and Christianity, Minneapolis,
1992, pp. 116-129.

 SEMEN, P., „Activitatea profetică după proorocul Miheia”, în MO 4-6 (1979), pp. 276-283.

 SEMEN, P., „Combaterea corupţiei morale de către profeţii Vechiului Testament”, în MMB
8-10, (1992), pp. 3-14.

 SEMEN, P., „Sensul expresiei IomYahve ziua Domnului la profeţii Vechiului Testament”,
ST, 12, (1978) , pp. 149161.

 SLEVOACĂ, Şt., „Aspecte actuale ale predicilor profeţilor Vechiului Testament”, în ST 1-2
(1980), pp. 5-14.

 SIEBENECK, R. T., „The Messianism of Aggeus and Proto-Zacharias”, Catholic Biblical

Quaterly ,19 (1957), pp. 315-316.

 SMEND, R., „Das Nein des Amos”, EvTh 2 (1963), pp.404-423.

 STAMATOIU, D., „Ideea de legământ în Vechiul Testament”, în MO 6 (1986), pp. 31-47.

 STĂNILOAE D., Relaţiile Treimice, Ort. 4, (1964), p. 517.

pg. 162
 TODORAN, S., „Bunăvoirea dintre oameni în lumina Noului Testament”, GB , 9-10, (1982),
pp. 706-715.

 VAUX R. de, „La Genèse”, în BJ, 1951, pp. 47-48.

 ZAMFIR, M., „Atitudinea Mântuitorului faţă de Vechiul Testament”, Ort. 1 (1983), pp. 94-
103.

2. Cărţi

 *** Dictionar Biblic, vol. 3, (trad. rom. C. Moisa), Stephanus, Bucureşti, 1998.

 *** Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 1993.

 *** Jüdische Eschatologie von Daniel bis Akiba, Tübingen und Leipzig, Verlag von J. C.
B. Mohr, 1903.

 *** Le prophetisme, L Abbaye de St.Andre, Bruges, 1955.

 *** Congregaţia pentru doctrina credinţei, Declaraţia Domnius Iesus, EARCB, Bucureşti,
2000.

 *** Noul Testament, (trad.rom.), traducere, introducere şi note de A. Bulai şi A. Budău,

Sapienţia, Iaşi, 2003.

 *** Catehismul Bisericii Catolice, Compendiu, Presa Bună, Iaşi, 2006.

 *** Dicţionar biblic (trad. C. Moisa), Stephanus, Bucureşti, 1996.

 *** Mineiul pe Decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 2005.

 *** Osea-Michea-Nahum-Abacuc, Novissima Versione della Bibblia, San Paolo, Roma,

1983.

 *** Talmudul, Hasefer, 2005.

 AGHIORITUL, N., Cele patrusprezece trimiteri ale Sf. Pavel, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
Bucureşti, 1904.

 BAGOT J.P., Cum să citim Biblia, EARCB, Bucureşti, 1994.

 BANU, I., Profeţii biblici vorbind filosofiei, Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

 BENEDICT al XVI-lea (J. Ratzinger), Introducere în creştinism: prelegeri despre crezul

apostolic, (trad. rom.), Sapienţia, Iaşi, 2004.

 BERNINI G., Agge, Zaccaria, Malachia, Pauline, Milano, 1985.

pg. 163
 BIČ, M., Trois prophètes dans un temps de ténèbres: Sophonie-Nahum-Habaquq, Paris,
1968.

 BOBRINSKOY, B., Împărtăşirea Duhului Sfânt, EIBMBOR, Bucureşti, 1999.

 BONORA, A., Nahum, Sofonia, Abacuc, Lamentazioni: Dolore, protesta e speranza, Brescia
1989.

 BROWN, R. E., J.A. FITZMYER, R.E. MURPHY (coord.), Introducere şi Comentariu la

Sfânta Scriptură (trad.rom.), vol. I, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2005.

 BUDĂU, A., Literatura profetică. Probleme de introducere şi exegeza unor texte din Isaia,
EITRC, Iaşi, 1996.

 BUGA, I., Teologia enclavelor, Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1996.

 CABASILA, N., Explicarea Sfintei Liturghii, EIBMBOR, Bucureşti, 1992.

 CARSTOIU, J., Profeţii mesianici, Sigma, Bucureşti, 2006.

 CHARY, Agee, Zacharie, Malachie, Cerf, Paris, 1978.

 CHARPENTIER, E., Să citim Vechiul Testament, EARCB, Bucureşti, 1998.

 CHIRIL al ALEXANDRIEI, Despre întruparea unuia născut şi că Hristos unul este şi Domn
după Scripturi, trad. din lb. greacă de Turcescu L. (din Sources Chrétiennes, vol 97,
Les Editions du Cerf, Paris, 1964), în ST 3-4 (1993), pp. 12-45.

 CIUDIN N., Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, 1978.

 COCAGNAC, M., Simbolurile Biblice. Lexic Teologic, Humanitas, Bucureşti, 1997.

 COPPENS, J., L’attente du Mesia, Louvain, 1954.

 CRAINIC, N., Nostalgia paradisului. Moldova, Iaşi, 1993.

 DAMASCHIN, I., Dogmatica, Scripta, Bucureşti, 1992.

 DANEELS, G., Despre Duhul Sfânt, EARCB, 1996.

 DANCĂ, W., Fascinaţia adevărului de la Toma de Aquino la Anton Durcovici, Sapienţia,

Iaşi, 2005.

 DOUGLAS, J., Dicţionar Biblic, Cartea Creştină, Oradea, 1995.

 DUBOST, (coord.), M.Theo, L’Encyclopedie catholique pour tous, Droguet & Ardant
Fayard, Paris, 1992.

 DUFOUR, L.X., Vocabular de teologie biblică (trad. rom.), EARCB, Bucureşti, 2001.

 DUHM, B., Israels Propheten, Berlin, 1916.

pg. 164
 EVDOCHIMOV, P., Vârstele vieţii spirituale, Christiana, Bucureşti, 1993.

 EVDOCHIMOV, P., Femeia şi mântuirea lumii, Christiana, Bucureşti, 1995.

 FERENŢ, E., Antropologia creştină, Presa Bună, Iaşi, 1997.

 FERENŢ, E., Pnevmatologia, EARCB, Bucureşti, 1999.

 FERENŢ, E., Trecerea de la conştiinţa botezială la conştiinţa profetică, Presa Bună, Iaşi,
1993.

 FOUILLOUX, D. (coord), Dicţionar cultural al Bibliei, Nemira, Bucureşti, 2006.

 GHIUŞ, B., Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1998.

 GEORGESCU, I. V., Actualitatea profeţilor I, Bucureşti, 1934.

 SCHWARZ, Hans, Eschatology, William B. Eerdmans Publishing Company, Grand

Rapids, Michigan/Cambridge, U. K., 2000.

 HĂRLAOANU, A., Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, 1992.

 HERMAN, F. W., Cartea Profetului Iona, trad. de Văcăreanu A., Bucureşti, 1947.

 ILIESCU N., Cartea profetului Ioel. Introducere, traducere şi comentariu, Episcopia

Sloboziei şi Călăraşului, Slobozia, 2002.

 IOAN al XXIII-lea, Pacem in terris, EARCB, Bucureşti, 2001.

 IOAN PAUL al II-lea, Discurs la Adunarea Naţiunilor Unite, EARCB, Bucureşti, 5 oct.
1995, nr.3.

 IOAN PAUL al II-lea, Planul lui Dumnezeu, Decalog pentru mileniul III, Enciclopedică,
Bucureşti, 1999.

 IOAN PAUL al II-lea, Ecclesia în Europa, EARCB, Bucureşti, 2003.

 IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri. Partea întâia. Omilii la Facere I, trad din lb. Greacă,
introducere, indici şi note de Fecioru D., EIBMBOR, Bucureşti, 1987 (colecţia PSB,
vol. 21).

 IOAN GURĂ DE AUR, Scrieri. Partea a doua. Omilii la Facere II, trad din lb. Greacă,
introducere, indici şi note de Fecioru D., EIBMBOR, Bucureşti, 1989 (colecţia PSB,
vol. 22) .

 ISOPESCU O., Profetul Malachia. Introducere, traducere şi explicare, Cernăuţi, 1911.

 ISVORANU, Al., Profeţii vechi şi nescriitori, Universitaria, Craiova, 2006.

 JASPER, K., The Axial Age of Human History. Identity and Anxiety: Survival în Mass
Society, Glencoe, 1960.
pg. 165
 JENI, E.C. Westermann, Dizionario Teologico dell’Antico Testamento, Marietti, Milano,
1982.

 JEREMIAS, J., Jesus’promise to the nation, London, 1958.

 JEREMIAS, J., Sacharja und die prophetische Tradition, untersucht im Zusammenbang der
Exodus-Zion-und David-uberlieferung, Gottingen, 1966.

 KUEN, A., 66 în una. O mică enciclopedie biblică, Casa literaturii creştine, Sibiu, 1996.

 LEMENI, A., Sensul eshatologic al creaţiei, Asa, Bucureşti, 2004.

 LOHFINK, N., I Profeti ieri e oggi, Queriniana, Brescia, 1967.

 LUBAC, H. de, Meditaţie asupra Bisericii, Humanitas, Bucureşti, 2004.

 MARTINCĂ, I., Doctrina socială a Bisericii, Universitatea din Bucureşti, 2006.

 MARTINCĂ, I., Iisus din Nazaret Fiul lui Dumnezeu, Gramar, Bucureşti, 2000.

 MAUCHLINE, J., The Book of Hosea. Introduction and Exegesis, New York-Nashville,
1956.

 MEYER, F.B., The Prophet of Hope. Studies on Zacharias, London, 1912.

 MIHĂIŢĂ, N., Profetul Miheia, Asa, Bucureşti, 2001.

 MILLER, J.W., Meet the prophets, Paulist Press, New York, 1985.

 MIRCEA, I., Dicţionar al Noului Testament, EIBMBOR, Bucureşti, 1995.

 MONLOUBOU, L., Prophete qui este tu? Le prophetisme avant les prophetes, Du Cerf,
Paris, 1968.

 MOWINKEL, S., He That Cometh, Nashville, 1954.

 NEAGA N., Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944.

 NEAGA N., Cartea profetului Abdia. Introducere, text şi comentar, Tipogr. Arhidiecezană,
Sibiu, 1948.

 NEHERE, A., L’essence du prophetisme, Calmann-Levy, Paris, 1972.

 ONIŞOR, Pr. Lect. Dr. Remus, Cartea lui Enoh şi apocaliptica intertestamentară, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

 PENTIUC, E. A., Cartea profetului Osea. Introducere, traducere şi comentariu, Albatros,

Bucureşti, 2001.

 PETERCĂ, V., De la Abraham la Josua, EITRC, Iaşi, 1996.

pg. 166
 PETERCĂ, V., Itinerar Tainic, EARCB, Bucureşti, 1997.

 PETERCĂ, V., Mesianismul în Biblie, Polirom, Iaşi, 2003.

 PETERCĂ, V., Protoevanghelia sau vestea cea bună a speranţei şi a aşteptării mesianice în
DT nr.4 din anul 1999.

 PETERCĂ, V., Regele Solomon în Biblia ebraică şi cea grecească, Polirom, Iaşi, 1999.

 PETITJEAN, A., Les Oracles du Proto Zacharie. Un programme de restauration pour la

communaute d’apres exil, Etudes Bibliques, Paris, 1969.

 POPESCU-MĂLĂIEŞTI, I., Profeţia lui Abdia. Tradusă şi comentată, Ploieşti, 1906.

 POPESCU-MĂLĂIEŞTI, I., Proorocia lui Ioel. Studiu exegetico-introductiv, Tipografia

Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1910.

 PISKA, Peskita rabbati, Discourses for Feasts, Fast and special Sabbaths, London, 1968.

 PRELIPCEAN, Vl., Profetul Avacum (Habacuc). Introducere, traducere şi comentariu,

Cernăuţi, 1934.

 PRELIPCEAN, Vl., Studiul Vechiului Testament pentru İnstitutele Teologice, EIBMBOR,

Bucureşti, 1985.

 RAHNER, K., Tratat fundamental despre credinţă. Introducere în conceptul de creştinism,

Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2006.

 RATZINGER, J., Die Tochter Zion, Johannes Verlag, Einsiedeln, 1977.

 RATZINGER, J., Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, Sapienţia,

Iaşi, 2004.

 RATZINGER, J., Sarea pământului. Creştinismul şi Biserica Catolică la cumpăna dintre

milenii, Sapienţia, Iaşi, 2006.

 RAD, von G., Teologie des Alten Testamentes, Chr. Kaiser Verlag, München, 1957.

 RAVASI, G., I Profeti, Ancora, Milano, 1987.

 RENDTORFF, R., „Prophetes”, în TWNT 6, 796.

 RINALDI, G., I profeti minori, II LSB, Torino 1959.

 RIO, D. del, Karol cel Mare. Istoria papei Ioan Paul al II-lea, Pauline, Bucureşti, 2005.

 ROBU, I., Itinerariul credinţei în viaţa şi opera lui Julien Green, EITRC, Bucureşti, 1995.

 ROFÉ, A., Storie di profeti, Brescia 1991.

pg. 167
 SCHULTZ, Samuel J., Călătorie prin Vechiul Testament, trad. din lb. engleză, Oradea,
1992.

 SEMEN, P., Aşteptând Mântuirea, Trinitas, Iaşi, 2000.

 SESCU, P. (coord.), Introducere în Sfânta Scriptură, Sapienţia, Iaşi, 2001.

 SNAITH, N., Amos, Hosea and Micah, London, 1956.

 STĂNILOAE, D. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 1999.

 STEINMANN, J., Etudes sur les prophetes d’Israel, Paris, 1954.

 STEINMANN, J., Le prophetisme biblique des origines a nos jours, Paris, 1959.

 TAIZE, di J., Il DIo Pellegrino, Messaggero, Padova, 1987.

 TEODOR, DE MOPSUESTIA, Comentariu la Profetul Osea, P.G. 66, COL.

 TOMA D’AQUINO, Quodl., 12, q. 17, 1. 26.

 TUR-SINAI, N., Hosea, Jerusalim, 1959.

 VASILE, Sf., CEL MARE, Comentariu la Psalmi, (trad. rom.), Bucureşti, 1939.

 VOGELS, W., Le prophete, un home de Dieu, Bellarmin, Montreal, 1973.

 VRIEZEN, T., An Outline of Old Testament Theology, Oxford, 1958.

 WELLHAUSEN, J., Prolegomena zur Geschiste Israels, Berlin, 1883.

 WOLFE, R., „Introduction and Exegesis of Micah „ New York, 1956.

 YANNARAS, C., Abecedarul credinţei, Bizantină, Bucureşti, 1996.

 ZIZIOULAS, I., Fiinţa Ecclezială, Bizantină, Bucureşti, 1997.

CURRICULUM VITAE

PAUL M. GHIŢULESCU

pg. 168
 DATE PERSONALE
. .

 Starea civilă : necăsătorit.

 Naţionalitatea : român.
 Vârsta : 25.
 Locul naşterii : Mangalia, CONSTANŢA.
 Părinţii : MITICĂ ŞI GETA

STUDII
. .

 1986 – 2000
 Şcoala Generală Cls. I-IV - Mangalia
 2000-2004 – Clasele V-VIII - Râmnicul-Sărat
 2001-2005
 Liceul Industrial Nr. 7, Râmnicul-Sărat
 Specializarea : Şofer electro-mecanic-auto.
 2006-2010
 Fac. de TEOLOGIE ORTODOXă, UNIV. „OVIDIUS”
CONSTANŢA
 Specializarea Tologie Pastorală.

Declaraţie de onestitate

pg. 169
 Subsemnatul GHIŢULESCU M. PAUL declar, în conformitate cu prevederile legale, că
prezenta lucrare nu este un plagiat şi îmi aparţine în întregime.

GHIŢULESCU M. PAUL

pg. 170