Mihai Eminescu

Mihai Eminescu s-a dedicat scrierii unor opere de adâncime filosofică în care a meditat asupra condiției
omului. Printre operele de factură filosofică pot fi amintite: „Odă (în metru antic)”, „Mortua est”,
„Glossă”, „Scrisoarea I”, nu în ultimul rând, poate cea mai importantă creație poetică eminesciană,
trebuie amintit poemul filosofic „Luceafărul”. Publicat pentru prima dată în Almanahul Societăţii
Academice Social-Literare „România Jună”, este un poem epico-lirico-dramatic, un amplu poem filozofic,
în care întâlnim un pastel terestru și cosmic, acestea fiind contopite într-o creație lirică a devenirii și a
aspirației sublime.

Elementele romantice, poemul Luceafărul

Alături de sursele folclorice ale poemului (basmele prelucrate; Fata-n grădina grădina de aur, Miron şi
frumoasa fără corp şi mitul zburătorului), poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice
(antitezele dintre geniu şi omul comun, din filosofia lui Arthur Schopenhauer).

Imaginarul poetic este creat prin utilizarea elementelor specifice romantismului. Iubirea se naște lent din
starea de contemplație și de visare. În cadrul nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea,
castelul, fereastra, oglinda, visul. Tema poemului este romantică, problematica geniului în raport cu
lumea, iubirea și cunoașterea.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale
cunoașterii: geniul și omul comun. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul, sinteză a operei eminesciene.
Armonizează împlinirea prin eros cu meditația filosofică asupra condiției omului de geniu. Le îmbină cu
aspecte fantastice ale naturii terestre și cosmice.

Relația dintre Luceafăr și fata de împărat

Iubirea se prezintă sub două aspecte, primul este cel cosmic (fata de împărat și Hyperion) și cel de-al
doilea este terestru (Cătălin și Cătălina). Titlul poemului se referă la motivul central al textului,
„Luceafărul”, care susține alegoria pe tema romantică a geniului în lume. Geniul văzut ca o ființă solitară
și nefericită, opusă omului comun. Titlul unește două mituri.  Mitul românesc al stelei călăuzitoare și
grecesc, al lui Hyperion („cel care merge pe deasupra”), sugerând prin aceasta natura duală a
personajului de tip romantic.
Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A fost odată ca-n
poveşti/ A fost ca niciodată”. Portretul fetei de împărat, este realizat prin superlativul absolut de factură
populară „o prea frumoasă fată”. Poetul scoate în evidenţă unicitatea terestră. Fata de împărat
reprezintă pământul însuşi. De asemnea se fac comparaţiile: „Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între
stele”, care propun o posibilă dualitate: puritate şi predispoziţie spre înălţimile astrale.

Tabloul I

Tabloul I, Povestea de dragoste dintre fata de împărat și Luceafărul este creată prin uilizarea procedeului
romantic antitetic: o fantastică poveste de iubire între două ființe din lumi diferite. Prin caracterizarea
celor doi, înțelegem care este viziunea asupra celor două condiții antitetice. Relația pe care se creează
întreaga structură a poemului. Contemplând de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafărul de
seară se îndrăgostește de o prea frumoasă fată de împărat. În concepția fetei Luceafărul este un spirit.
Descifrând alegoria, putem spune că sensul ei este că fata este omul de rând care aspiră la absolut.

Metamorfoza pune la contribuție mituri cosmogonice, astfel la prima întrupare, Luceafărul ia o formă
angelică, are părinții cerul și marea: „- Din sfera mea venii cu greu/Ca să-ți urmez chemarea./Iar cerul
este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea.”O cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i oceanul, fata îl refuză,
deși frumusețea lui o impresionează puternic:

„- O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge
niciodată”. La a doua venire, Luceafărul ia un chip demonic, noaptea și soarele fiind părinții săi: „Din
sfera mea venii cu greu/ Ca să te-ascult ș-acuma,/ Și soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma.”
Ideea apartenenței geniului la nemurire este exprimată sugestiv, cu claritate în strofa următoare:

„- Dar cum ai vrea să mă cobor? /Au nu-nțelegi, tu oare. /Cum că eu sunt nemuritor./Și tu ești
muritoare?” Fata însă nu poate accede la lumea lui și nici nu-l poate înțelege : „Deși vorbești pe înțeles/
Eu nu te pot pricepe”. Așa că îi cere să devină el muritor, să coboare în lumea ei. „Dar dacă vrei cu
crezământ/ Să te-ndrăgesc pe tine,/ Tu te coboară pe pământ,/ Fii muritor ca mine.”

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este ilustrată de
intensitatea sentimentului de iubire. Iubirea duce la renunțarea la nemurire. Luceafărul pleacă spre
Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire. „S-a rupt din locul lui de sus/ Pierind mai
multe zile.”
Tabloul al II-lea

Tabloul al II-lea se desfășoară în plan terestru, este idila dintre Cătălin și Cătălina, simbolizează
frivolitatea legăturii sentimentale dintre reprezentanții lumii inferioare. Avem aici o atmosferă familiară.
Acum eroina nu mai este prea frumoasa fată de împărat. Devine Cătălina, o fată ca oricare alta, având
un nume comun. Acum este predispusă relației cu un băiat oarecare. Cătălin este viclean copil de casă,
un paj din prejma împărătesei, băiat din flori dar îndrăzneț cu ochii. Urmărind-o pe Cătălina găsește
momentul să-și încerce norocul, astfel este inițiată relația dintre cei doi. Ideea compatibilității celor două
lumi este ilustrată foarte sugestiv, într-un limbaj popular:

„Și guraliv și de nimic/ Te-ai potrivi cu mine…”. Superioritatea Luceafărului este constientizată de
Cătălina, prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în lumea ideilor înalte a astrului: „În veci îl
voi iubi și-n veci / Va ramânea departe…”

Tabloul al III-lea

Tabloul al III-lea este dominat de planul universal-cosmic, întâlnim fascinația tipică romantismului pentru
cosmogonie, fiind o completare pentru antiteză cu tabloul în care se prezintă condiția omului simplu.
Luceafărul este Hyperion, iar fata este motivația călătoriei, simbolul iubirii ideale. Acest fragment liric
începe cu un pastel cosmic, în care natura este fascinantă, Eminescu lăsând scurte referiri la ideea
filosofică a timpului și a spațiului universal, trimițând totodată și la geneza Universului.

 „Porni luceafărul. Creșteau/ În cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe. Călătoria
lui Hyperion spre Demiurg reprezintă drumul cunoașterii, motivația meditației pe care Eminescu o face
asupra condiției omului de geniu în raport cu oamenii simpli, dar și cu idealul spre care aspiră. Setea de
cunoaștere a omului de geniu face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire
pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-mi al
nemuririi nimb/Și focul din privire,/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire…”

Demiurgul îi refuză lui Hyperion dorința, prin exprimarea ideii că omul este muritor, nu-si poate
determina propriul destin și se bazează numai pe noroc, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a
împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de societate: „Ei doar au stele cu noroc/ Și
prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte.” În cadrul acestei părți
demiurgul reprezintă absolutul. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora
treptele de organizare a materiei universal.
Tabloul al IV-lea

Tabloul al IV-lea Pune din nou față în față planul terestru și planul cosmic. Hyperion devenit din nou
Luceafăr se întoarce pe cer și își revarsă din nou razele asupra Pământului. În acest tablou avem un
foarte frumos pastel terestru care contrastează cu pastelul cosmic din partea a treilea. Luceafărul
descoperă pe cărările din crânguri sub șiruri lungi de tei doi tineri îndrăgostiți care ședeau singuri.
Moment în care se sugerează că iubirea are puterea de a transfigura, cei doi fiind înnobilați, sunt
prezentați ca două ființe angelice: „Miroase florile-argintii/ Și cad, o dulce ploaie,/ Pe creștetele-a doi
copii/ Cu plete lungi, bălaie.”

Fata îl vede și îl cheamă să-i lumineze norocul. Oamenii sunt ființe trecătoare. Ei au doar stele cu noroc
în timp ce Luceafărul nu cunoaște moarte. Luceafărul nu mai cade din înalt la chemarea fetei ci se
retrage în singurătatea lui. Răspunsul final al Luceafărului este constatarea obiectivă a diferențelor
fundamentale între două lumi antonimice: una trăind starea pură a contemplației, cealaltă starea
instinctualității oarbe în cercul strâmt al norocului, al șansei de a se împlini sau a neșansei.

Concluzie

În concluzie poemul „Luceafărul”, scris de Mihai Eminescu poate fi încadrat în romantism. Poemul fiind
scris prin utilizarea procedeului romantic antitetic, utilizând teme specifice acestuia. Condiția omului de
geniu, tema iubirii și a morții, tema călătorie. Premisa de la care pornește poetul romantic este aceea că
există două căi de împlinire a omului. Astfel, prima este cea cunoașterii și ce-a de-a doua a iubirii.
Amândouă având puterea să investească omul cu trăiri nobile, făcându-i oameni mai buni în final.
https://substantial.ro/mihai-eminescu-comentariu-pentru-bac-poemul-luceafarul/