Ioan Slavici aparţine epocii marilor clasici , alãturi de M.

Eminescu, Ion Creangã şi  I.L.Caragiale. Cele mai

reprezentative nuvele ale sale sunt: “Moara cu noroc”,
“Gura satului”,“Comoara”, “Popa Tanda”, “Budulea
Taichii”, "Pãdureanca”etc.
                 Nuvela este o specie a genului epic, în prozã, de
dimensiuni medii, cu o acţiune riguroasã, organizatã pe un
singur fir narativ, la care participã puţine personaje,
individualizând personajul principal.
                 “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologicã de
factură realistă, publicată în 1881, în volumul “Novele din
popor”, inspiratã din realitãţile satului transilvãnean din a
doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Se încadrează esteticii
realiste prin: temă, atitudinea critică faţă de aspecte ale
societăţii (dorinţa de înavuţire), veridicitatea întâmplărilor,
verosimilitatea personajelor, personaje tipice (cârciumarul)
în situaţii tipice, obiectivitatea perspectivei narative,  tehnica
detaliului semnificativ şi interesul pentru analiza
psihologică.
                  Fiind o nuvelă psihologică, în ”Moara cu noroc”
de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral –
psihologic. Personajul principal, Ghiţă, trăieşte un
puternic conflict interior, oscilând între două dorinţe
puternice, dar contradictorii: dorinţa de a rămâne om
cinstit, pe de o parte, şi dorinţa de a se îmbogăţi, pe de o altă
parte. În conştiinţa sa, acest conflict duce la pierderea
încrederii în sine, care, în plan exterior, afectează grav
relaţiile sale de familie. De asemenea, conflictul interior se
reflectă în plan exterior, prin confruntarea dintre
cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
                  Tema textului poate fi privită din mai multe
perspective. Din perspectivă socială, nuvela prezintă
încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din
cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un
trai îndestulat. Din perspectivă moralizatoare, nuvela
prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani.
Din perspectivă psihologică, nuvela prezintă conflictul
interior trăît de Ghiță, care, dornic de prosperitate
economică, își pierde pe rând încrederea în sine și în familie.
                  Titlul ales este ironic, mutarea la Moara cu
noroc aduce  destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai
degrabă Moara cu ghinion.
                   Construcţia subiectului,  pe coordonate spaţio-
temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul
Moara  cu noroc aflat într-o zonă a Ardealului, în valea
dintre dealuri, la o  răscruce, iar timpul este şi el bine
precizat, acţiunea fiind delimitată de  două repere
temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la
Paşte)  creează impresia de veridicitate.
                 Perspectiva narativã este obiectivã, naraţiunea
realizându-se la persoana a III-a de cãtre un narator
omniscient şi omniprezent. Aceasta este dublatã de vocea
bãtrânei, soacra lui Ghiţã, în cuvintele căreia se ascunde
vocea auctorială, iar intenția moralizatoare este astfel pusă
sub masca obiectivității. Bãtrâna este simbolul omului cu
experienţã de viaţã, cunoscătoare a legilor nescrise ale lumii
satului, pãstrate din generaţie în generaţie și  care intervine
în momente esenţiale, trãgând anumite concluzii.
                 În incipitul nuvelei, Ghiță este surprins într-un
dialog cu soacra sa, sfătuindu-se cu privire la oportunitatea
de a lua în arendă o cârciumă numită Moara cu
noroc.Bătrâna rosteşte o replicã ce anticipeazã oarecum
acţiunea nuvelei şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să
fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit”. Aceasta asociază Sărăcia
cu fericirea, în timp ce bogăția o vede ca posibilă sursă de
nefericire.
                 Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele din
finalul nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o
confirmare a temerilor exprimate în incipit: “ (…) simţeam
eu că nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Cei doi soți
au murit în condiții dramatice, Ana ucisă de Ghiță, iar Ghiță
ucis de Răuț, din ordinul lui Lică. Cârciuma de la Moara cu
noroc a ars, întreaga agoniseală, câștigată atât prin muncă,
cât și prin mijloace necinstite, se risipește. Destinul nu iartă,
cum nu iartă nici moralistul Slavici. Se salvează doar cei
inocenți, copiii celor doi și bâtrâna.
                 Nuvela capătă astfel o construcţie circulară,
simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final
se revine la aceasta, după ce a fost confirmată.
                 Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un
subiect concentrat. În expoziţiune, Ghiţă, cizmar sărac, dar
onest şi muncitor, doreşte să-şi schimbe statutul social şi ia
în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. O vreme afacerile
merg bine.
                 Apariţia lui Lică Sămădăul, şeful porcarilor,
constituie intriga nuvelei pentru că declanşează în sufletul
lui Ghiţă conflictul interior şi tulbură echilibrul familiei sale.
                 Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul de
înstrăinare a cârciumarului faţă de familia sa, căci, dornic
de a se îmbogăţi, se îndepărtează treptat de Ana şi devine
complicele lui Lică în diverse nelegiuri, primind de la acesta
bani obţinuţi din crime şi jafuri. Mustrările de conştiinţă
alternează cu momentele de sinceritate în care îi cere iertare
soţiei. Cârciumarul se aliază cu Pintea, jandarmul, fost hoţ şi
tovarăş de-al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe Sămădău,
dar nu joacă cinstit, deoarece doreşte să-şi păstreze banii
obţinuţi din afaceri necurate.
                 Punctul culminant prezintă dezumanizarea lui
Ghiţă care îşi aruncă nevasta în braţele lui Lică, încercând
să-l atragă într-o capcană. Dezgustată de laşitatea soţului ei,
Ana i se dăruieşte lui Lică. Când Ghiţă îşi dă seama de acest
lucru, o ucide, iar apoi este şi el ucis din ordinul lui Lică.
                 Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat
de oamenii lui Lică, mistuie cârciuma de la Moara cu noroc.
Pentru a nu fi prins de Pintea, Lică se sinucide.
                 Singurele personaje care supravieţuiesc sunt
bătrâna şi copii, nuvela având astfel un caracter
moralizator.
                 Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii
epice în discursul narativ. Descrierea iniţialã are pe lângã
rolul de descriere spaţialã şi funcţia de anticipare . Dialogul
contribuie la caracterizarea indirectã a personajelor.
Monologul interior, de facturã tradiţionalã, monologul
interior adresat, stilul indirect liber sunt principalele
mijloace de investigare psihologicã a personajului principal.
                 În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci
pe complexitatea personajelor.
                  Personajul principal, Ghiţă, este unul complex, al
cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale setei de
înavuţire. La început, el este un om energic, bun meseriaş,
harnic, blând şi cumsecade. El este capul familiei pe care
încearcă să o conducă spre bunăstare.
                  Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc
tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, al lui Ghiţă.
Acesta, cu toate că este conştient de pericolul pe care-l
reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care
acesta o exercită asupra sa. Ghiţă devine temător, suspicios,
ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de
precauţie (îşi ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea
indirectă este constituită din conflictul interior care este
trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu
membrii familiei. Este brutal cu Ana şi copiii, este violent,
ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă
încolţesc tentaţiile (îi pare chiar rău că are familie şi nu-şi
poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare
(autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie
gândurile şi frământările personajului. Ghiţă devine laş,
fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.
                  Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un
„om de nădejde”. Treptat, însă el se trezeşte complicele lui în
diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta la proces. În
ciuda compromisurilor, Ghiţă are încă remuşcări, semn că
nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în
sine. Axa vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte
înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul
soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de
la han. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în
totalitate.
                  Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are
loc când, orbit de furie şi de dorinţă de răzbunare, o
foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în braţele lui Lică
şi în cele din urmă o ucide. La rândul său, el este omorât de
Răuţ, din ordinul lui Lică.
                 Sfârşitul tragic este modul în care destinul îl
sancţionează pe protagonist pentru patimile sale exagerate,
care l-au adus la cea mai joasă treaptă a degradării morale.
                 Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte
personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Lică este
caracterizat în mod direct de narator: „un om ca de treizeci
şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă,
cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la
mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare
este arătat orgoliul de stăpân al lui Lică, care îşi impune,
încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl
caracterizează şi Ana, care intuieşte că acesta este „om rău şi
primejdios”.
                  Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să
utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se foloseşte de patima lui
Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate.
Profită de fascinaţia pe care o exercită asupra Anei,
determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu
nu eşti om, Lică, ci diavol”. Lică marchează nefast destinul
celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui cumplit este
pe măsura propriilor fapte.
                 Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţã,
mama a doi copii şi împãrtãşeşte acelaşi destin tragic, pentru
cã încalcã virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi
devotamentul faţã de soţul ei, pe care îl înşalã cu Licã.
                 Portretul fizic, realizat direct de cãtre narator,
simbolizeazã fondul sãu moral în care tandreţea, duioşia şi
cãldura sufleteascã ar fi putut da echilibru cãminului
ei: "Ana era tânãrã şi frumoasã [...] fragedã şi subţiricã [...],
sprintenã şi mlãdioasã."
                 Având un fond etic sãnãtos, ea simte cã Licã "e om
rãu şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om cinstit şi iubitor de
familie, ea trãieşte un sentiment de vinovãţie cã n-a ştiut sã-i
fie mereu alãturi şi sã-1 ajute în momentele dificile prin care
trecea de când se însoţise cu Licã în afacerile necinstite.
                 Veselã şi vioaie la început, ea devine din ce în ce
mai îngrijoratã de întâmplãrile de la han şi de starea soţului
ei. Simţindu-se tot mai înstrãinatã de Ghiţã, "Ana cea
blândã şi delicatã", cum este caracterizatã direct, alunecã
rapid spre prãpastia pãcatului, trãdându-şi bãrbatul pe care
ajunsese sã-1 dispreţuiascã pentru slãbiciunea şi laşitatea
lui, gânduri pe care le mãrturiseşte Sãmãdãului: "Tu eşti
om, Licã, iar Ghiţã nu e decât muiere îmbracatã în haine
bãrbãteşti, ba chiar mai rãu decât aşa."
                 Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiatã de
soţul ei, cãruia-i strigã cu disperare: "Nu vreau sã mor,
Ghiţã!". Când Licã se aplecã asupra ei, cu ultimele puteri,
Ana "îi muşcã mâna şi îşi înfipse ghiarele în obrajii lui",
adunând în gestul ei ura şi dispreţul pentru soţul nedemn,
setea de rãzbunare şi patima neostoita pentru Licã, regretul
înfiorãtor pentru propriile-i pãcate, conştiinţa vinovãţiei şi
în acelaşi timp a nevinovãţiei" (Pompiliu Marcea).
                 Bun cunoscãtor al psihologiei umane, a
rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi superstiţiilor,
Ioan Slavici este neîndurãtor cu cei care se abat de la
principiile fundamentale ale moralei şi-şi pedepseşte
personajele proporţional cu greşelile sãvârşite de acestea.
Focul din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi
purificat locul acela de toate relele ce se înfaptuiserã la
cârciuma Moara cu noroc.
                 Stilul nuvelei este sobru, concis , fãrã podoabe.
                 Limbajul naratorului si al personajelor valorificã
aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc,
limbajul popular, oralitatea. Înţelesul clasic-moralizator al
nuvelei este sustinut prin zicale şi provorbe populare sau
prin replicile-sentinţã rostite de bãtrânã la începutul şi
sfârşitul nuvelei.
                 În opinia mea, prin puternicul caracter
moralizator, nuvela se constituie ca o pildã pentru
aprecierea corectã a valorilor în viaţã, într-o
societate degradatã moral de puterea banului.
                 Textul lui Ioan Slavici se încadreazã nuvelei
psihologice de tip realist prin conturarea, în detaliu, a
conflictului interior al personajului, prin tehnicile folosite
spre a transpune transformãrile moral – comportamentale
ale acestuia într-un context aparţinând realitãţii
contemporane autorului.