UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : SIBIU

DISCIPLINA: DREPT CIVIL

COORDONATOR:
Conf.univ.dr. Cornelia Muntean

Student : Popița Octavian

Anul : I – ID
 CURSUL PRESCRIPȚIEI EXTINTIVE

Noul Cod Civil reglementează normele juridice care formează instituția prescripției
extinctive, în principal, în Cartea a VI a, Titlul  I “Despre prescripția extinctivă, decădere și
calculul termenelor” fiind dedicat integral acestei instituții.Pâna la actuala reglementare,
instituția prescripției extinctive a fost prevazută în Decretul 167/1958, iar normele erau de
ordine publică.Noile norme care formează  instituția prescripției extinctive, au caracater de
ordine privată. În cuprinsul art 2500 alin 1 Noul Cod Civil găsim definiția prescripției
exctinctive ca fiind sancțiunea care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a
dreptului material la acțiune care nu a fost exercitat în termen.
Termenele de prescripţie extinctivă
Termenul de prescripţie este intervalul de timp stabilit de lege sau de părţi, înăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune sub sancţiunea pierderii acestuia; mai precis a
stingerii dreptului material la acţiune. Vom deosebi termenele generale de prescripţie de
termenele speciale şi, de asemenea, termenele fixate prin Codul civil, de terme-nele fixate
prin alte acte normative. Termenul general (de drept comun) de prescripţie atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, va fi cel prevăzut în art. 2517 C. civ.,
adică termenul de 3 ani.
Termenele speciale de prescripţie extinctivă sunt acele termene care derogă de la
termenul general de prescripţie şi sunt cuprinse fie în Codul civil, fie în alte legi civile.
Termene speciale de prescripţie prevăzute în Codul civil: termenul de prescripţie de
10 ani este aplicabil în cazul acțiunilor prevăzute de: art. 2518 pct. 1 C. civ.; art. 2518 pct. 2
C. civ.; art. 2518 pct. 3 C. civ.; termenul special de prescripţie de 3 ani este incident în
acțiunile prevăzute de: art. 430 alin. (1), respectiv art. 431 alin. C. civ.; în cazul prevăzut de
art. 2520 alin. (1) pct. 6 C. civ.; art. 1933 alin. (3) C. civ.; art. 2521 alin. (3) C. civ.; art. 520
C. proc. civ.. Trebuie menţionat că aceste termene sunt speciale şi nu se confundă cu
termenul general de 3 ani deoarece ele beneficiază de o reglementare expresă;
Termenului de prescripţie de 2 ani i se supun:
a) dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;
b) dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite inter-mediarilor pentru serviciile
prestate în baza contractului de intermediere [art. 2519 pct. 1 şi 2];
Termenul de prescripţie de un an se aplică în următoarele ca-zuri:
 a) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor pentru serviciile pe care le
prestează;
b) profesorilor, institutorilor, maeştri-lor şi artiştilor pentrulecţiile date cu ora, cu ziua
sau cu luna;
c) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor pentru vizite, operaţii sau
medicamente;
d) vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate,.
Termenul de prescripţie de 6 luni este stabilit pentru: anularea căsătoriei [art. 301 alin. (1) C.
civ.], anularea adopţiei [479 alin. (2) C. civ.], anularea acceptării sau renunţării la moştenire
(art. 1124 C. civ.), executarea promisiunii de vânzare-cumpărare [1669 alin. (2)]
Începutul cursului prescripţiei
În calcularea termenului de prescripţie determinarea punctului de plecare al
termenului are un rol esenţial. Diversitatea soluţiilor în această materie se adaugă celei a
duratei termenelor făcând în acest fel să crească complexitatea materiei. Codul civil enunţă
regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive: principiul consacrat de
Codul civil - în art. 2523 - este acela că prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când
titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea
lui.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive în unele situaţii
speciale.
În cazul dreptului la acţiune în executarea obligaţiilor de facere sau dare, dreptul la
acţiune se naşte la data când obligaţia devine exigibilă [art. 2524 alin. (1) C. civ.], adică
atunci când creditorul îi poate cere executarea; aceasta pentru că neexecutarea prestaţiei
constituie o încălcare a dreptului subiectiv. Cât priveşte cazul în care dreptul este afectat de
un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă la data împlinirii termenului sau a renunţării
la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C. civ.]
aceasta deoarece termenul suspensiv amână scadenţa obligaţiei. Dacă dreptul este afectat de o
condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data la care s-a îndeplinit condiţia [art.
2524 alin. (3)] deoarece, cât timp condiţia suspensivă nu este realizată, eficacitatea dreptului
subiectiv nu este deplină.
În legătură cu obligaţiile izvorâte din act juridic sau din lege, punctul de plecare al
cursului prescripţiei ridică unele probleme în anumite cazuri speciale. Astfel: este cazul
creanţelor civile având drept obiect prestaţii succesive, cum sunt: obligaţia de întreţinere,
rentele viagere, plata chiriei; cu privire la acestea dreptul la acţiune pentru fiecare prestaţie se
stinge printr-o prescripţie deosebită, ceea ce dovedeşte că suntem în prezenţa unei pluralităţi
de drepturi la acţiune. Prescripţia dreptul la acţiune în executarea prestaţiilor succesive începe
să curgă de la data la care fiecareprestaţie devine exigibilă iar dacă prestaţiile alcătuiesc un
tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă (art. 2526 C. civ.). Potrivit 2529
alin. (1) lit. a C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă din ziua când aceasta a încetat. Soluţia se justifică prin aceea că,
atâta vreme cât violenţa persistă, titularul dreptului la acţiune aflat sub imperiul ei va fi
împiedicat să introducă acţiune prin însuşi efectul temerii ce i-a fost inspirată. În temeiul
2529 alin. (1) lit. b C. civ., în cazul dolului prescripţia începe să curgă din ziua când a fost
descoperit; în caz de eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă din
ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal (în cazul persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu) sau cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze actele (în cazul
persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă) a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu
de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic [art. 2529 alin. (1) lit. c) C. civ.].
Cât priveşte momentul începerii cursului prescripţiei dreptu-lui la acţiune pentru
restituirea prestaţiilor derivând dintr-un act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune ori altă
cauză de inefica-citate, el este stabilit a fi de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a
devenit irevocabilă (art. 2525 C. civ.). Cu privire la categoria de obligaţii născute din fapte
ilicite sau din fapte juridice licite - îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de
afaceri) – prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei care a fost cauzată prin fapta
ilicită sau a acţiunii în restituire (în cazul faptelor licite) începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea
[art. 2528 alin. (1) şi (2) C. civ.].
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubelor provocate prin
fapta ilicită (delict civil), în practica judecătorească anterioară intrării în vigoare a noului Cod
civil s-a ri-dicat problema dacă, în cazul producerii prin aceeaşi faptă ilicită a mai multor
prejudicii, se naşte o singură creanţă în despăgubire şi deci curge un singur termen de
prescripţie ori, dimpotrivă, se nasc mai multe drepturi de sine stătătoare care ar da
posibilitatea curgerii unor termene de prescripţie deosebite. Soluţia depinde după cum
pagubele sunt certe sau incerte.
În cazul pagubelor certe, care se refe-ră atât la pagubele actuale, cât şi la cele viitoare
pe care victima le pu-tea cunoaşte sau trebuia să le prevadă, se naşte un singur drept la
acţiune, curgând deci un singur termen de prescripţie. În cazul pagu-belor incerte, adică a
căror producere în viitor este nesigură şi deci nu puteau fi prevăzute de victimă în momentul
săvârşirii faptei ilicite sau a cauzării daunei iniţiale, fiecare prejudiciu dă naştere la
despăgubiri de sine stătătoare şi la curgerea câte unui termen de prescripţie. P
rescripţia dreptului la opţiune succesorală începe să curgă de la data deschiderii
succesiunii (pentru exercitarea acestui drept, a se vedea I. Popa, Curs de drept succesoral, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 265-290); Prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii de
către soţul mamei începe să curgă fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată
al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii; dacă
acesta era pus sub inter-dicţie, termenul nu curge împotriva lui şi, chiar dacă acţiunea nu a
fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soţ în termen de 3 ani de la data ridicării
interdicţiei; dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenului de la alin. (1), fără a porni
acţiunea, aceasta poate fi pornită de moştenitori în termen de un an de la data decesului; [a se
vedea art. 430 alin. (1), (2) şi (3) C. civ. iar pentru tăgada paternităţii de către mamă, art. 431
C. civ.]; Acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, dacă copilul a
decedat înainte de a se introduce acţiunea, poate fi pornită de moştenitorii săi în termen de un
an de la data decesului; aceeaşi este soluţia şi în cazul acţiunii în stabilirea mater-nităţii
copilului [a se vedea art. 427 alin. (2), respectiv art. 423 alin. (5) C. civ.]; rea-mintim că
acţiunea în stabilirea maternităţii este imprescriptibilă, de regulă iar acţiunea în stabilirea
paternităţii este de asemenea imprescriptibi-lă în timpul vieţii copilului.
Prescripţia acţiunii posesorii începe să curgă de la data tul-burării posesiei sau
deposedării (art. 951 C. civ.).
Suspendarea cursului prescripţiei extinctive
Prin suspendare curgerea termenului de prescripţie este oprit ă (temporar) atunci când
se iveşte una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de suspendare,
urmând a-şi relua cursul abia după încetarea cauzei de suspendare; cauzele de suspendare
sunt, de fapt, situaţii în care legea prezumă că titularul dreptului este în imposibilitatea de
acţiona; prin acord expres părţile pot să modifice cursul prescripţiei prin modificarea cauzelor
legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia [art. 2515 alin. (3) teza finală]. Deci, prin
suspendare prescripţia nu curge cât timp durează împiedicarea (legală sau convenţională), dar
îşi reia cursul la înce-tarea împiedicării, iar la stabilirea momentului împlinirii terme-nului se
ţine seama şi de termenul scurs înainte de ivirea împiedi-cării; ea marchează o simplă oprire a
scurgerii termenului fără să înlăture timpul scurs deja; când cauza de suspendare încetează,
nu mai este de făcut decât să se completeze termenul început. Cazurile generale de
suspendare a prescripţiei prevăzute de Codul civil – art. 2532 pct. 1-10 - sunt următoarele:
între soţi cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt; între părinţi, tutore sau curator
şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori
şi cei pe care îi reprezintă cât timp durează ocrotirea cât socotelile nu au fost date şi aprobate;
între orice altă persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate; în cazul celui lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant
sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară; cât timp
debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;
pe întreaga perioadă a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luni înainte
de expirarea termenului de prescripţie; în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau
poate, potrivit contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu
trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea
procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen; în cazul în care titularul
dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea
se află în stare de mobilizare sau de război; în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar
urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu
constituie o cauză de suspendare decât dacă intervine în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi spre exemplu cel
reglementat de art.1533 C.civ. care stabileşte unele reguli privind suspendarea prescripţiei în
materie succesorală astfel:
Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa crean ţelor pe care aceştia
le au asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa
acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte. (2) Ea nu curge nici contra
moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un
curator care să îi reprezinte. (3) Prescrip ţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în
privinţa creanţelor pe care aceştia le auasupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi
până la data lichidării ei”.
Efectele suspendării prescripţiei (efecte generale) constă în: amânarea începerii
cursului de prescripţie în cazul în care intervenţia cauzei de suspendare a avut loc anterior sau
chiar în momentul naşterii dreptului la acţiune [art. 2532 alin. (1) prima teză] şi oprirea
curgerii termenului de prescripţie pe perioada cât durează cauza de suspendare [art. 2532 alin.
(1) teza a doua]. Efectele speciale care se produc numai în anumite cazuri prevăzute de lege
constau în: a) prescripţia nu se va împlini înainte de împlinirea a 6 luni de la data când
suspendarea a încetat, dacă termenul prescripţiei este mai mare de 6 luni; b) prescripţia nu se
va împlini mai înainte de expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării, dacă
termenul era de 6 luni sau mai scurt. Beneficiul suspendării prescripţiei rezidă în aceea că
sus-pendarea poate fi invocată numai de către partea care a fost îm-piedicată să facă acte de
întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2535 C. civ.); de unde
rezultă că dacă partea respectivă nu invocă suspendarea, nicio altă parte şi nici instanţa nu vor
fi îndreptăţite să o invoce.
Întreruprea cursului prescripţiei
Cursul prescripţiei se întrerupe cu efect retroactiv (ştergând timpul deja scurs de la
naşterea dreptului la acţiune şi până la intervenţia cauzei de întrerupere). Întreruperea
prescripţiei extinctive înseamnă oprirea definitivă a cursului acesteia datorate unei cauze
prevăzute de lege, înlăturarea prescrip ţiei scurse până la acel moment şi începerea curgerii
unei noi prescripţii; ea reprezintă o modificare a cursului prescripţiei. Spre deosebire de
suspendare care, cum s-a văzut, presupune o oprire temporară a cursului prescripţiei,
reluându -se cursul din chiar momentul opririi, întreruperea operează o oprire definitivă, indi-
ferent cât timp s-a scurs, după care ia naştere un alt termen de pres-cripţie. Cazurile de
întrerupere a prescripţiei. Aceste cazuri sunt prevăzute în art. 2537 C. civ. care stabileşte că
prescripţia se întrerupe: printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice
mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia;
prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei
la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în
cadrul urmăririi silitepornite de alţi creditori ori, prin invocarea, pe cale de excepţie, a
dreptului a cărui acţiune se prescrie; prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi
penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în
care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe
cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă; prin orice act prin
care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; Efectele întreruperii
prescripţiei Efectele întreruperii sunt comandate de definiţia generală a ei pe care am
analizat-o. După cum s-a putut observa, întreruperea cur-sului prescripţiei extinctive produce
două efecte: oprirea definitivă a cursului prescripţiei de la momentul intervenţiei cauzei de
întrerupere; timpul deja scurs nu mai contează; curgerea unui nou termen de prescripţie; deci,
începe o nouă prescripţie pornind de la zero; noua prescripţie care începe să curgă poate fi de
aceeaşi natură cu cea anterioară sau poate fi diferită în raport de cauza de întrerupere a
prescripţiei. Cum arătam, întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza
de întrerupere [art. 2541 alin. (1) C. civ.].
Repunerea în termen Potrivit textului art. 2511 alin. (1) C. civ.:
„Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus
prescripţ iei, poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea
cauzei”.
În felul acesta, instanţa îl ,,repune” pe titularul dreptului în termenul de prescripţie,
adică îl consider ă că a acţionat în termen, deşi în realitate termenul a fost dep ăşit, însă
depăşirea a fost determinată de motive pe care instan ţa le apreciază ca fiind temeinic
justificate. Nu este vorba în acest caz de o prelungire a termenului (care s-a împlinit), ci de o
ficţiune a legii care permite judecătorului să ia în considerare acţiunea tardivă ca şi când ea ar
fi fost introdusă în termen. Repunerea în termen este, deci, un beneficiu al legii recunoscut
titularului dreptului subiectiv; ea este o măsură excep-ţională. Această instituţie se justifică
prin aceea că legiuitorul în reglementarea cauzelor de suspendare a prescripţiei extinctive,
deo-sebit de forţa majoră, nu a putut lua în considerare toate împrejurările care sunt de natură
să-l împiedice pe titular să acţio-neze, fără a i se imputa vreo culpă.
Pentru a putea opera repunerea în termen trebuie să fie înde-plinite următoarele condiţii:
trebuie să existe o cerere de repunere în termen şi de judecare a cauzei, adică o exercitare a
dreptului la acţiune, făcută după ce termenul legal de pre-scripţie s-a împlinit; depăşirea
termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor ,,motive temeinice”. Nu se cere chiar
existenţa unui caz de forţă majoră (care ar fi suspendat de drept curgerea termenului), dar e
vorba de împrejurări care – fără a fi împiedicări absolute  sunt împiedicări serioase şi
legitime care justifică întârzierea, chiar dacă nu exclud cu desăvârşire orice culpă a titularului
dreptului.
 În practică s-a admis repunerea în termen pentru motive ca: execu-tarea unei pedepse
privative de libertate care nu a permis depunerea unei cereri de întrerupere; necunoaşterea de
către moştenitor, fără vina lui, a faptului că autorul lui încetase din viaţă (de pildă, de cujus a
murit în închisoare şi rudele n-au fost înştiinţate sau rudele de grad mai îndepărtat au ascuns
cu rea-credinţă faptul morţii faţă de o rudă mai apropiată, până după ce termenul de acceptare
al moştenirii a expirat); pierderea pe poştă a acţiunii trimise în termen la instanţa competentă,
împrejurare aflată de reclamant abia când s-a interesat la instanţa respectivă, după ce
termenul de prescripţie se împlinise etc. În schimb, nu s-a admis repunerea în termen,
considerându-se nejustificate cauze de întârziere ca: necunoaşterea legii sau eroarea de drept
(exemplu: cu privire la durata termenului); încercările prelungite de conciliere cu adversarul;
boala jurisconsultului întreprinderii reclamante sau aglomerarea lui cu mai multe acţiuni care
se prescriu în acelaşi timp .
Introducerea acţiunii şi, odată cu ea, a cererii de repunere în termen trebuie să se fi
făcut înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile socotit din ziua în care reclamantul a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului
de prescripţie [art. 2522 alin. (2) C. civ.].
Atât acţiunea cât şi cererea de repunere în termen trebuie depuse în acest interval. În
actuala reglementare – spre deosebire de cea din trecut – repunerea în termen nu mai poate fi
dispusă din oficiu de către instanţa de judecată. Precizăm că dacă suspendarea şi întreruperea
prescripţiei pro-duc efecte de drept, repunerea în termen are un caracter judiciar.
Decăderea Termenul de decădere este un termen acordat pentru exercitarea dreptului
subiectiv în interiorul lui şi a cărui nerespectare atrage decăderea, adică, simplu spus,
pierderea dreptului.
De exemplu, termenul de 3 ani acordat proprietarului pentru a acţiona în revendicare
împotriva posesorului de bună credinţă al bunului său pierdut sau furat [art. 937 alin. (2) C.
civ.]; termenul de decădere de 3 ani incident acţiunii în rectificare a intabulării întemeiată
exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, îndreptată împotriva terţelor persoane care
şi -au înscris un drept real cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlul oneros [art. 909
alin. (3) şi (4) C. civ.]; termenul de decădere de 6 luni stabilit pentru ca proprietarul bunului
pierdut (găsit şi predat organului de poliţie) să pretindă remiterea bunului sau a preţului
obţinut din valorificarea acestuia [art. 945 alin. şi art. 942 alin. (2) teza a doua]; termenul de
decădere de 6 luni aplicabil celui care trebuie să confirme sau să exercite acţiunea în anulare
şi care este pus în întârziere printr-o notificare de către partea interesată” [art. 1263 alin. (6)
C. civ.]
Aşadar, decăderea desemnează pierderea dreptului subiectiv însuşi (spre deosebire de
prescripţie care, aşa cum am văzut, antrenează doar stingerea dreptului material la acţiune)
atunci când acesta nu a fost exercitat înăuntrul termenului stabilit de lege. Regimul
termenelor de decădere Regimul acestora, deşi prezintă similitudini cu prescripţia în ceea ce
priveşte calculul lor, prezintă şi diferenţe, în special prin faptul că termenele de decădere nu
sunt susceptibile, în principiu, de suspendare şi de întrerupere, dacă prin lege nu se dispune
altfel [art. 2548 alin. (1) C. civ.]. Două excepţii de la această regulă sunt prevăzute în chiar
următoarele două aliniate ale aceluiaşi articol: 1) forţa majoră împiedică în toate cazurile
curgerea termenului, iar dacă termenul nu a început să curgă, el se suspendă, urmând să- şi
reia cursul după încetarea cauzei de forţă majoră; totuşi, termenul de decădere nu se socoteşte
împlinit decât după cinci zile de la data la care suspendarea a încetat; 2) atunci când
realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe
data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere,
dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.
Efectele decăderii Efectul decăderii constă, aş a cum reiese din definiţia ei, în pier-derea
dreptului subiectiv neexercitat în termen ori împiedicarea săvârşirii actului unilateral. Două
principii fixează maniera în care funcţionează decăderea: primul este că termenul de decădere
trebuie invocat şi aplicat din oficiu de organul jurisdicţional, indiferent dacă este sau nu pus
în discuţie de partea interesată, spre deosebire de prescripţie care nu poate fi invocată decât
de cel în folosul căruia curge.
Excepţia de la această regulă o reprezintă situaţia în care ter-menul de decădere priveşte
un drept de care părţile pot dispune în mod liber [art. 2550 alin. (2) teza finală]. În mod firesc,
decăderea poate fi opusă şi de partea interesată în aceleaşi condiţii ca şi prescripţia [art. 2550
alin. (1) C. civ.; a se vedea şi art. 2513 C. civ. citat anterior]. Al doilea principiu este că cel în
favoarea căruia a fost stipulat ori instituit termenul de decădere poate să renunţe la beneficiul
decăderii, după împlinirea termenului; dacă renunţarea intervine înainte de împlinirea
termenului, sunt aplicabile regulile de la între-ruperea prescripţiei prin recunoaşterea
dreptului. Precizări: în primul rând, termenele de decădere pot fi de or-dine privată sau de
ordine publică. Această renunţare la beneficiul decăderii este incidentă numai atunci când
termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziţie legală care
ocroteşte un interes privat.
   Spre deosebire de termenele de prescripțe extinctive, termenele de decădere sunt
mai riguroase, fiind in principiu, nesusceptibile de suspendare, întrerupere sau repunere în
termen.
 Bibliografie

O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed.
Universul Juridic, București, 2017, p. 356-371;

M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 22-
345; G. Boroi,

C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, conform noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 289364;

C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, în reglementarea noului Cod civil,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 276-318;

V. Terzea, Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor, în Fl. Baias, E.

Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori),

Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p.
2501-2555;

H. Tiţ, Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor, în Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, art. 1650-2664, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 917-1013;

E. Chelaru, Teoria generală a dreptului civil, în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck,
București, 2014, p. 212-270.