Sericultura: Istoria şi Dezvoltarea ei…

După China, prima ţară în care a pătruns şi s-a dezvoltat sericicultura a

fost Japonia. Se consideră că o prinţesă chineză a făcut cunoscut
japonezilor, în circumstanţe neprecizate, preţiosul secret.

Explicaţia dezvoltării sericiculturii în Japonia constă în dorinţa

nobililor şi aristocraţilor din această ţară, de a folosi articole de
îmbrăcăminte cât mai luxoase, scumpe şi cu efecte coloristice deosebit
de frumoase.

Deşi stofele de mătase naturală erau deja cunoscute şi folosite în

Japonia, cât şi în unele părţi din vestul lumii, cunoştinţele despre
sericicultură şi arta utilizării firului de mătase naturală, nu au fost puse
în practică în această ţară, decât spre sfârşitul secolului III, de către
imigranţi coreeni şi chinezi. Această dată este menţionată de către unul
dintre cei mai clasici istorici ai Japoniei, Nihongi, care într-o carte a sa
afirmă că japonezii au dus tratative cu agenţi coreeni şi i-au trimis în
Japonia și China să angajeze meseriaşi experimentaţi în ţeserea şi
finisarea țesăturilor de mătase.

În provincia Settsu există un templu ridicat în onoarea a patru imigranţi

chinezi, are au trecut fraudulos în Japonia pentru a instrui curtea
japoneză şi nobilimea, în arta fabricării ţesăturilor de mătase naturală.

Condiţiile socio-economice ale Japoniei au favorizat dezvoltarea

sericiculturii. Este de subliniat rolul ţărănimii japoneze, care era
preocupată de agricultură şi a cărei hărnicie neobosită s-a orientat şi
către sericicultură, determinând o dezvoltare deosebită a industriei
mătăsii.

Această industrie nouă a căpătat importanţă când centrul Imperiului

Roman s-a mutat la Constantinopol, împăratul Iustinian (527-565) a
monopolizat meşteşugurile pentru sine, aducând din Persia prin
Abissinia diferite meserii, dorind să obţină şi secretul elaborării mătăsii
naturale. Succesul său a apărut de-abia în anul 555, când doi călugări
persani, care au trăit mult timp în China, au adus în taină, ouă de vierme
de mătase şi seminţe de dud, ascunse în scobiturile unor bastoane de
bambus. Pe această cale, sericicultura a ajuns în Imperiul Roman de
răsărit şi în scurtă vreme, fiecare cetate bizantină a avut crescătorii de
viermi de mătase şi ateliere proprii de ţesut, producând ţesături de
mătase pură, semimătase şi bumbac. Iustinian a monopolizat comerţul
cu mătasea naturală şi chiar a montat războaie de ţesut în palatul său.
Ţesăturile de mătase ale Bizanţului au devenit renumite pe plan
mondial.

Creşterea cererii pentru mătase a fost parţial propagată şi de către

prelaţii creştini, ale căror veşminte şi ţesături bisericeşti au fost
confecţionate din mătăsuri scumpe. Feudalii bogaţi invidiau luxul
preoţilor, încât curând au folosit mătasea pentru ei, pentru doamnele lor
şi pentru curţile lor.

Şi în timpul lui Carol cel Mare (742-814), fost rege al francilor (768-
800) şi împărat al romanilor (800-814), stofa de mătase naturală valora
greutatea ei în aur; din cauza preţului ridicat, în evul mediu numai
reginele purtau rochii de mătase.

Mai târziu, de la romani sericicultura a fost cunoscută de greci, iar de la

aceştia a pătruns la arabi. În secolul VIII, arabii au extins-o în tot spaţiul
lor, din Caucaz până în Spania, trecând prin zona de nord a Africii.
Andaluzia a fost prima regiune din Europa unde sericicultura a
prosperat în mod deosebit. Sub influenţa arabilor, care iubeau teme
decorative pe ţesături de mătase, la începutul secolului XII (1130),
sericicultura a pătruns în Sicilia, unde erau deja filaturi încă din secolul
X. În continuare, sericicultura s-a extins în sudul Italiei, în Calabria şi
apoi în alte regiuni, răspândindu-se în toată peninsula italică. Este de
subliniat faptul că în localitatea Lucques exista în anul 1242 o
importantă aglomerare de muncitori, filatori şi ţesători de mătase.
Cruciadele au generalizat în Occident gustul pentru articolele de mătase.