Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie
Ortodoxă

Studii Biblice

Suport de curs
Arte Plastice, an 1, sem 1

Pr.Lect.univ.dr. Ion-Sorin BORA

2020-2021
 1. Statutul poporului evreu în Sfânta Scriptură, în iudaism și în creștinism
Delimitări conceptuale
Poporul evreu, numit și poporul ales, este definit de situația sa etnică, geografică și
religioasă. Astfel, Avraam a fost ales de Dumnezeu ca să dea naștere acestui popor, în care
poruncile lui Dumnezeu să fie respectate în schimbul binecuvântărilor divine, înțelese la început
ca beneficii materiale.
În Sfânta Scriptură poporul evreu este cel mai important popor, păstrătorul legăturii cu
Dumnezeu și al cuvintelor lui Dumnezeu, mai ales a Vechiului Testament. Istoria poporului
evreu este urmărită de la nașterea sa până la recâștigarea independenței din vremea fraților
Macabei, iar în Noul Testament este urmărită evoluția ostilității acestuia față de Fiul lui
Dumnezeu, a învățăturii și Apostolilor Săi.
Terminologia folosită astăzi în discuțiile despre acest popor este complexă, fiecare
cuvânt având o încărcătură istorică, delimitând clar perioada în care a însemnat ceva.
Evreu (cel de dincolo)-primul evreu cunoscut cu numele este Avraam, strămoșul
poporului ales, numit așa probabil pentru că a fost chemat de Dumnezeu de dincolo de Eufrat.
Cuvântul ebraic ‫( עברי‬ivrí) este înrudit cu verbul ‫„ עבר‬a trece”[2]. Mitologia evreiască leagă acest
nume de Eber (ebr. 'Ever), un strămoș al lui Avraam (Abraham, ebr. Avraham), urmaș al lui Sem
(ebr. Șem) sau de faptul că vechii evrei au venit în Canaan „de dincolo (ever) de râu” (Iordan sau
poate Eufrat). Toți urmașii lui Avraam vor fi numiți evrei, deși acest nume nu va fi acceptat
pentru cei care au fost excluși din familia și religia lui Avraam (exemplul lui Ismael, fiul
considerat nelegitim al lui Avraam cu Agar).
Urmașii lui Iacov vor purta numele de israeliți (de la Israel, celălalt nume al lui Iacov),
în opoziție cu Edomiții, urmașii lui Edom. Acest nume nu se poate aplica de exemplu lui Isaac,
dar nici iudeilor, după dezbinarea regatului din vremea lui Roboam și Ieroboam (930 î.Hr).
Denumirea veche israelit (în varianta de pronunțare slavă și germană -„izraelit”) provine din
etnonimul ebraic, ‫ישראל בני‬, „fiii lui Israel”, unde Israel are semnificația tradiționala biblică de „a
luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu”.
Există ipoteza că numele Israel însemna de fapt El (Dumnezeul) este Stăpânitorul.
De la dezbinarea regatului, cele 10 triburi ale lui Israel care nu au vrut să mai rămână
sub autoritatea casei davidice, s-au separat de tribul lui Iuda, numindu-se israeliți, partea lor de
țară
purtând numele de Israel. Teritoriul cel mai sacru, în care se găsea vechiul templu dar și
împlinirea poruncilor, inclusiv cea despre supunerea față de conducătorul din familia lui David,
se va numi Iudeea iar locuitorii săi, iudei.
Începând cu exilul asirian, israeliții vor sta sub amenințarea pierderii identității,
adevărații evrei rămânând cei liberi, la care se raportează și cei care vor să-și păstreze identitatea
din exil. De aceea, numele israelit va fi folosit pentru evreul din timpul în care cu toții erau uniți
într-o singură națiune: „părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare” (I Cor.
10,1). Va fi repetat și pentru deșteptarea conștiinței unității etnice și religioase a evreilor, în
momente de criză: „bărbați israeliți, ascultați...”.
Sf. Ap. Pavel certifică existența unor diferențe de nuanță și conținut între evrei și israeliți.
„Sunt ei evrei? Sunt şi eu. Sunt ei israeliţi? Israelit sunt şi eu. Sunt ei sămânţa lui Avraam? Sunt
şi eu” (II Cor. 11,22).
Denumirea actuală de „israelian” desemnează pe cetățenii statului modern evreiesc
Israel, în majoritatea lor evrei, dar și de alte naționalități minoritare - arabi, cerkezi, armeni etc.
Acest termen nu este, prin urmare, sinonim cu cel istoric și religios "israelit".
Termenul iudeu, foarte des întâlnit în Noul Testament se referă la seminția lui Iuda, dar
și la respectarea mai atentă a poruncilor divine. Iudaismul devine învățătura de credință a
poporului evreu în vremea celui de-al doilea templu, adică după întoarcerea evreilor din Babilon
(începând cu 537 î.Hr.). Iudeul, ca israelitul autentic, capătă în relație cu creștinismul o conotație
negativă, pentru că astfel sunt numiți evreii care se opun predicii Mântuitorului sau apostolilor.
Caracteristicile culturale ale poporului evreu sunt conștiința apartenenței la un popor
sfânt, cunoașterea drepturilor făgăduite de Dumnezeu de a moșteni Țara sfântă și păstrarea
legăturii dintre evrei și evrei, dar și cea dintre evrei și Dumnezeu, pe baza circumciziei și a
cultului.
Cea mai importantă caracteristică culturală ebraică, separarea de ceilalți, pentru a fi
plăcuți lui Dumnezeu „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să
nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi” (II Cor. 6,17). Distanța violentă pe care o impun
celorlalte neamuri cu care intră în contact și atitudinea de superioritate, se traduce prin conflicte
și războaie, având ca scop pierderea identității poporului (ca în cazul lui Antioh IV Epifanes,
care le interzice să mai fie evrei), sau invers, accentuarea despărțirii de ceilalți.
Marca identitară iudaică, circumcizia, se aplică băieților la 8 zile după naștere și se
promite prozeliților care doreau să ia parte la neamul și credința evreilor. Deși nu se aplică
femeilor
evreilor, acestea fac parte din familia lui Avraam datorită apartenenței la familiile evreilor, fie ca
fiice, fie ca soții sau sclave. Astfel, bărbatul devine complet doar după ce a fost circumcis, în
timp ce femeia rămâne inferioară bărbatului, tocmai pentru că nu poate beneficia de circumcizie.
Consecințele circumciziei, în termeni de drepturi erau: dreptul de a sărbători Paștile, a mânca
mielul Pascal și a traversa bariera dintre neamuri și iudei din curtea templului împreună cu
obligația de a păzi toate poruncile Torei.

Originea poporului evreu

Poporul evreu este originar din Orientul Apropiat, îndeosebi din regiunea numită în
antichitate Țara lui Israel, cunoscută în limbile lumii și sub denumirile Canaan sau Palestina. El
este numit în limba ebraică ‫ישראל עם‬, ('Am Israel) „poporul (lui) Israel”, cu atestări archeologice
din perioade antice (cea mai veche a fost găsită în Egipt și e datată în jurul anului 1213 î.e.c.).
În Scrisorile de la Amarna este amintit un popor cu numele de habiru/apiru. Există teorii
care, pe baza unor date și a similitudinii etnonimice, consideră că evreii preistorici și antici ar fi
fost identici cu acesta sau poate unul dintre triburile poporului habiru. Termenul „apiru” se referă
la făcătorii de fărădelegi care existau la marginea societății, la relativ adăpost față de autoritățile
politice.
Potrivit tradiției sale, poporul evreu descinde din 12 triburi, cu legături de familie din
antichitate, cu aceeași limbă și religie și-i include și pe convertiții la religia evreilor (religia
mozaică). Religia mozaică sau iudaică, așa cum s-a cristalizat după distrugerea celui de-al doilea
Templu, nu a practicat misionariatul printre alte popoare și grupuri confesionale. În istoria
evreilor sunt câteva perioade în care populații au fost asimilate ca urmare a adoptării religiei
iudaice. Prima a fost iudaizarea amoriților, un popor canaanit, care era înrudit cu evreii. Familia
regală a țării Adiabene (ce coincidea în mare parte cu Asiria de altădată și cu o parte din
Kurdistanul de astăzi) s-a convertit la iudaism în prima jumătate a secolului I, și, împreună cu ea,
s-au convertit și o parte din supușii ei. Noii evrei din Adiabene i-au ajutat pe evreii din Iudeea în
timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost înmormântați la
Ierusalim.
În diaspora, evreii și-au păstrat tradițiile, limba și religia. Cultul religios s-a dezvoltat
cuprinzând și tradiții care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul
religios a păstrat și limba ebraică (asociată cu sora ei, limba arameică, ce devenise în vremea
perșilor ahemenizi „lingua franca” a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului,
chiar și în lungile perioade istorice în care în viața de zi cu zi limba uzuală era alta. Din limba
ebraică provin un număr de împrumuturi lexicale în alte limbi, cuvinte și expresii mai ales
religioase (ex. sâmbătă, mană, aleluia, amin, jubileu, heruvim, serafim, serafic, osana, belzebut,
Geena etc.). La aceasta au contribuit prezența comunităților evreiești în diaspora, dar mai ales
răspândirea creștinismului și scrierilor sale sacre, Vechiul si Noul Testament (comunitățile
creștine primordiale au fost evreiești).
Religia iudaică, nu permite căsătorii cu practicanții altor culte, decât prin convertirea
partenerilor de cuplu la iudaism. Din cauza căsătoriilor în interiorul comunității, ca și în cazul
altor etnii și obști religioase, în colectivitățile evreiești au apărut uneori și unele boli ereditare
foarte rare care se manifestă aproape numai la evrei și care au fost mai bine depistate și studiate
datorită contribuției medicilor si cercetătorilor evrei. Evreii căsătoriți cu străini erau în trecut
excluși din comunitate și s-au asimilat în sânul altor popoare, iar numărul străinilor convertiți la
iudaism a fost în general, neglijabil poate, și datorită statutului social-politic al evreilor diasporei
care a fost timp de secole inferior statutului băștinașilor, de exemplu, convertirea obligatorie, în
masă în Spania inchiziției și a reginei Isabela sau în România, până după Primul Război
Mondial, li s-a refuzat cetățenia română.

2. Concepții creaționiste dezvoltate de spiritualitatea evreilor

Cea mai studiată parte a Sfintei Scripturi, crearea lumii și a omului (Fac. 1-3), beneficiază și de
cele mai multe reprezentări artistice, influențate de:
-textul Sfintei Scripturi;
-noile curente teologice și filosofice legate de creație;
-noile curente artistice de reprezentare a evenimentelor biblice;
-vechile reprezentări care puteau fi reproduse în mod creativ sau adaptativ; etc.
Teologia Ortodoxă evită să reprezinte pe Dumnezeu Tatăl, dar pentru că în Sfintele
Evanghelii Mântuitorul Hristos se mărturisește deoființă cu Tatăl, chipul Său este prezent în
iconografia ortodoxă chiar și atunci când se dorește reprezentarea Tatălui. Astfel, chipul Tatălui
supracelui nevăzut devine accesibil Sfinților Apostoli și Bisericii: „De atâta vreme sunt cu voi şi
nu M- ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne pe
Tatăl? Nu crezi tu că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine?” (In. 14,9-10).
 Pentru că teologii romano-catolici afirmă posibilitatea cunoașterii depline a lui Dumnezeu
de către om prin intermediul rațiunii, picturile și sculpturile apusene s-au preocupat de
reprezentarea chipului lui Dumnezeu Tatăl, dar și de posibilitatea atingerii Sale de creație, fără să
aibă ca reper chipul Mântuitorului Hristos. De aceea, reprezentarea antropomorfă a lui
Dumnezeu Tatăl șochează mai ales în opera lui Michelangelo. Reținem atingerea divină prin care
Adam primește viață prin intermediul atingerii „degetului lui Dumnezeu” de mâna omului.
„Dacă imaginea creării bărbatului este cea mai cunoscută, dinamismul picturii reiese cel mai clar
din scena creării celor doi luminători, soarele și luna”.1
Textul biblic
În capitolele 1 și 2 din Geneză (Facere) identificăm două referate distincte ale creației: crearea
lumii, în șase zile, respectiv crearea omului.
Reținem următoarele detalii:
-„la început” din „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” înseamnă începutul creației,
al materiei și al timpului;
-„cerul și pământul”-lumea văzută și lumea nevăzută; cuvântul „cer” se referă aici la lumea
îngerilor. Vom regăsi și cerul sau bolta cerească, creat în ziua I, dar și cerul cu stele (ziua a IV-a).
Pământul-materia din care va fi creată lumea văzută.
„Duhul Domnului se plimba pe deasupra apelor”-Duhul Sfânt comunică energia creatoare și de
viață făcătoare întregii creații. Sf. Vasile cel Mare observă asemănarea pământului înconjurat de
ape cu oul, și a Duhului cu a porumbelului. Astfel, în pământul acoperit de ape se găsesc toate
lucrurile cele ce se vor vedea pe parcursul zilelor creației, la fel cum și oul cuprinde în sine, deși
neobservabile încă, toate elementele constitutive ale puiului, ce va veni la viață abia după ce va
primi căldura necesară de la cloșcă.
Ziua I. Lumina este o creatură, susținută până la crearea luminătorilor (ziua a IV-a), de
Dumnezeu Însuși. Succesiunea seară-dimineață, ziua începe seara în gândirea iudaică, ca și ziua
liturgică, în Biserica Ortodoxă; aceasta începe cu vecernia de seara zilei precedente.
Ziua II. Despărțirea apelor de sub tărie de cele de sub tărie permite apariția fenomenelor naturale.
Tăria sau bolta cerească face posibilă adunarea apelor „de deasupra tăriei” la un loc, dar și apele
de sub tărie, astfel încât să se formeze oceanele, râuri, fluvii etc.

1
Gerard Denizeau, Biblia în pictura universală, Ed. RAO, București, 2016, p. 14.
Ziua a III-a. Despărțirea apelor de uscat, atât de necesară pentru următoarea etapă a creației, a
plantelor și arborilor, are o importanță covârșitoare în mediul asiro-babilonian. Dacă pentru mulți
antici biruința supremă a lui Dumnezeu asupra întunericului se vede atunci când pământul începe
să se ridice deasupra apelor, pentru evrei Cuvântul lui Dumnezeu a făcut toate cele de sub cer:
„Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe. Glasul
Domnului întru tărie, glasul Domnului întru mare cuviinţă...Domnul va împărăţi peste potop şi
va şedea Domnul Împărat în veac” (Ps. 28,3-4.10).
Crearea plantelor „după felul lor” arată că fiecare lucru pe care Dumnezeu îl creează în
timp a fost gândit de Dumnezeu în Treime din veșnicie. Altfel nu s-ar putea înțelege un fel de a fi
al lucrurilor care erau complet noi.
Crearea luminătorilor (soarele, luna și stelele), care au dublu rol, de a organiza timpul și de a
oferi lumină și căldură pământului, este în relație atât cu crearea luminii, din ziua I, dar și cu
îngerii. Existența îngerilor nu este amintită explicit decât cu ocazia creării stelelor, lucru care nu
ne împiedică să afirmăm că ei existau mai demult „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas
mare îngerii Mei” (Iov 38, 7).
Se observă că toată creația se realizează astfel încât noile creaturi aibă tot cel le trebuie să existe.
Nu este creat ceva care să stea în conservare, până să se împlinească o lipsă a existenței. De
aceea Dumnezeu zice la sfârșitul creației că „toate erau bune foarte”(Fac. 1,31).
Vietățile marine, deși sunt create în aceeași zi cu reptilele și păsările, preced existența acestora.
Astfel lumea este aproape gata să primească și ultima mare creație a lui Dumnezeu, omul.
Înainte să-l creeze pe om, Dumnezeu a făcut animalele, tocmai pentru ai oferi acestuia întreaga
creație spre domnie, dar și posibilitatea să recunoască planul lui Dumenzeu din fiecare creatură
în parte.
În ziua a VII-a, Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrurile Sale.
Chipul și asemănarea cu Dumnezeu
Una din problemele discutate în contradictoriu legate de creația omului etse sintagma
„chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, folosită diferit în relatarea planului lui Dumnezeu despre
crearea omului și în realizarea efectivă a acestui act creator. Astfel, dacă inițial aflăm că
Dumnezeu spune
„să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fac. 1,26), deci omul va avea chipul și
asemănarea lui Dumnezeu, aflăm din versetul următor că omul a fost creat doar după chipul lui
Dumnezeu, asemănarea fiind exclusă cu intenție „a făcut Dumnezeu pe om după chipul
Său...bărbat și femeie”(1,27).
În funcție de înțelegerea acestei expresii, realizată diferit în confesiunile creștine, putem,
identifica diferite moduri de a reprezenta pe Dumnezeu, Creatorul omului. În general, teologia
protestantă nu îngăduie reprezentarea lui Dumnezeu, dar insistă „cu scop didactic” ca
reprezentarea omului în Rai și a celorlalte elemente proaspăt create să fie viu colorate, cu
animalele astăzi prădătoare, conviețuind în deplină armonie cu prăzile lor. În catolicism, aceste
reprentări sunt mai stilizate, coloritul pal lasă loc să se întrevadă Creatorul și creația Sa. În ceea
ce privește chipul omului, acesta este folosit și la reprezentarea Creatorului. „Diferența
fundamentală este dată de goliciunea bărbatului, ca simbol al unei purități pe care o va pierde în
clipa comiterii păcatului originar”.2
Pentru credincioșii ortodocși, reprezentarea Creatorului ține cont în primul rând de
caracteristicile specifice, anume aureola, literele care afirmă aseitatea lui Dumnezeu (cf. Ieș.
3,14) și coloritul veșmintelor. De asemenea, orice reprezentarea a chipului lui Dumnezeu ține
cont de trăsăturile fizice ale Fiului lui Dumnezeu Întrupat.
De altfel, chipul lui Dumnezeu în om reprezintă nu doar calitățile spirituale ale omului,
rațiune, sentiment, voință, libertate, putere creatoare dar mai ales chipul lui Hristos. Sf. Irineu al
Lyonului spunea că „Adam a fost creat după chipul lui Hristos Care avea să vină”.
În acest context, reprezentarea creației în Biserica Ortodoxă, permanentizează asocierea
dintre pomul vieții și Hristos, dar și relativizează perfecțiunea lui Adam, care încă nu ajunsese la
asemănarea cu Dumnezeu. Omul a fost creat cu vocația asemănării cu Dumnezeu, având în sine
sădit chipul de care avea nevoie, dar pentru aceasta trebuia să conlucreze liber și conștient cu
Dumnezeu.
Adam și Eva
Crearea omului este specială. Spre deosebire de celelalte lucruri, unde Dumnezeu a zis și s-
a făcut, a poruncit și s-a zidit (Ps. 32,9), pe om l-a făcut cu mâinile Sale din țărână. După ce l-a
făcut pe Adam, Dumnezeu a suflat în fața sa suflare de viață și a devenit omul ființă vie. Punerea
numelor animalelor de către Adam arată puterea lui Adam de a înțelege rostul fiecărui element al

2
Gerard Denizeau, Biblia în pictura universală, Ed. RAO, București, 2016, p. 19.
creației, cunoscând astfel corect „gândurile lui Dumnezeu”, dar și diferența sa absolută față de
animale, printre care nu și-a găsit ajutor potrivit.
Crearea Evei din coasta lui Adam, în timpul somnului greu care a fost adus asupra lui,
devine un alt subiect de interes. Eva, pe care Adam o va numi viață, își ia existența din existența
lui Adam, nu din țărână. Astfel omul nu mai era singur pe pământ, putând să se afle și el în
comuniune cu Eva. Împreună primiseră porunca „Creșteți şi vă înmulțiți şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate
vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Fac. 1,28).
Căderea omului în păcat
Înfățișarea creației (inclusiv a omului), înainte de păcat și după păcat, suportă nuanțe
preluate din teologia exegetică specifică mediului în care artiștii trăiesc. Astfel, dacă pentru
protestanți păcatul înseamnă distrugere iremediabilă a creației, pentru catolici, omul și lumea
înainte de păcat, cu nimic nu diferă de reprezentările de după păcat. Singura diferență, dar care
nu are i reprezentativitate vizuală, ar face-o „darurile supraadăgate”, prin care Adam putea să nu
moară.
În Biserica Ortodoxă, reprezentarea vizuală a creației traduce termenul stricăciune. Astfel,
lumea după păcatul originar, este stricată, nu distrusă, dar este afectată în întregime. Această
stare deplorabilă se datorează păcatului săvârșit de Adam. Ispitită de șarpe, Eva a mâncat din
Pomul cunoștinței binelui și răului, apoi i-a dat și lui Adam să mănânce, încălcând astfel singura
poruncă pe care Dumnezeu i-a dat-o.
De fapt păcatul neascultării din mândrie nu ar fi trebuit să denatureze esența lucrurilor din
Rai, doar că întreaga creație a fost realizată pentru om și se află în dependență cu acesta. Pomul
cunoștinței binelui și răului (măr, pentru apuseni, smochin, pentru răsăriteni) este un pom
obișnuit, schimbarea survenită în om prin păcat având drept cauză exclusivă păcatul.
Întrebarea lui Dumnezeu, prin care caută ca Adam să-și recunoască vinovăția, nu primește
decât răspunsuri viclene, vinovăția fiind pasată la Eva și indirect chiar la Dumnezeu „femeia pe
care Tu mi-ai dat-o”. Nici Eva nu-și asumă, ci dă vina pe șarpe.

Consecințele păcatului lui Adam

Adam a fost izgonit din Rai, împreună că Eva, ca astfel păcatul și stricăciunea adusă de el
să nu trăiască veșnic. Arhanghelul Mihail a fost așezat cu o sabie de foc la intrarea în Rai,
oamenii
îndepărtându-se de Dumnezeu. „Sudoarea frunții” prin care Adam își câștigă pâinea sa, durerile
nașterii pentru femeie, atracția pe care aceasta o are față de bărbatul său, spinii și pălămida rodite
de pământ și îmbrăcămintea din piele de animale, sunt elementele esențiale care definesc firea
umană, de acum diferită față de cea pe care oamenii o aveau în Rai.
În reprezentările artistice nu lipsesc detalii despre goliciunea lui Adam și a Evei în Rai,
care sunt acoperiți de frunze de smochin. Numeroși pictori au găsit acum prilejul să sugereze că
diavolul, sub chipul șarpelui, îi conduce pe oameni spre pofta trupească.
Pentru credincioșii ortodocși, Adam în Rai era caracterizat de o „perfecțiune relativă”,
pentru că libertatea sa nu fusese încercată prin ispită. Firea căzută a lui Adam este alterată prin
păcat: voința slăbită, rațiunea întunecată și sentimentul pervertit. Slăbiciunile omului păcătos
(afecte), boala, suferința și moartea sunt alte consecințe ale păcatului.
Cain și Abel
Izgoniți din Rai, Adam și Eva nasc pe Cain și pe Abel, un agricultor respectiv un păstor.
Primul dintre ei care încearcă reluarea legăturii cu Dumnezeu, Cain, aduce jertfă din roadele
muncii sale, lucru care îl va face și Abel, fratele său. Ambele jertfe sunt înțelese în relație strânsă
cu jertfele ardere de tot ale poporului evreu, în timpul cărora, pe o cpnstrucție improvizată din 12
pietre, se ardea „darul de jertfă” deasupra unui foc cu lemne. Astfel, fumul jertfei se suia până la
Dumnezeu.
De unde știa Cain că jertfa sa nu a fost primită? De ce nu a primit Dumnezeu jertfa lui
Cain? La aceste întrebări se observă un răspuns artistic prin care fumul jerfei lui Abel se ridică
drept la cer, în timp ce jertfa lui Cain degajă un fum neregulat, cu traiectorie oblică sau
descendentă. Motivarea că roadele muncii lui Cain aduse ca jertfă ar fi fost elemente
nefolositoare, s-ar putea completă cu intențiile sale ascunse, prin care își dorea ca Dumnezeu să-l
aleagă pe el, ca favorit, la fel cum pentru evrei, copilul favorit era cu precădere primul născut. O
altă motivare: „lui Dumnezeu îi place jertfa lui Abel, simbol al perpetuării vieții, dar nu și jertfa
lui Cain, care face referire la pământul blestemat al păcatului originar”.3
Crima lui Cain (agricultor) împotriva lui Abel (păstor) a intervenit la puțină vreme după
această jerfă, astfel Abel va fi considerat primul drept, care a fost omorât de cei necredincioși:
„Ca
3
Gerard Denizeau, Biblia în pictura universală, Ed. RAO, București, 2016, p. 19.
să se ceară de la neamul acesta sângele tuturor proorocilor, care s-a vărsat de la facerea lumii, de
la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia, care a pierit între altar şi templu” (Lc. 11,50-51).
Crima este păcat strigător la cer: „sângele fratelui tău strigă către Mine”. De aceea Cain
nu va mai avea liniște pe pământ, fiind rătăcitor până la sfârșitul vieții lui și însemnat, ca nimeni
să nu-l ucidă.
În aceste condiții, Adam și Eva vor avea mai mulți copii, dintre care Sfânta Scripură îl
reține pe Set, un strămoș îndepărtat al lui Noe.
Potopul lui Noe. Istorie și tipologie pre-noahitică
Înmulțirea oamenilor și a păcatelor lor i-a făcut pe aceștia să fie numai trupuri, adică să
viețuiască doar la nivel animalic (hrană, îmbrăcăminte, adăpost), fără să-și amintească de
nemurirea sufletului și de Dumnezeu.
Nu e de mirare că oamenii nu aud glasul lui Dumnezeu, nici direct, nici când Noe îl face
cunoscut. Hotărârea lui Dumnezeu de a pierde oamenii și viețuitoarele prin apa potopului este
dublată de hotărârea salvării lui Noe, a familiei sale și a viețuitoarelor pe care Noe le va ține în
arca sa în timpul potopului.
Arca, simbol al Bisericii, Noe, un alt Adam, de care animalele ascultă, reușind să
conviețuiască la fel ca în Rai, potopul, simbol al Botezului, care spală tot păcatul. Reținem că în
Vechiul Testament detașarea păcatului de păcătos este aproape imposibilă, deoarece mântuirea
nu venise, ci doar se întrevede prin tipuri și profeții.
Curcubeul, semnul Legământului încheiat de Dumnezeu cu Noe că nu va mai pierde lumea
prin potop, reprezintă semnul împăcării omului cu Dumnezeu. Beția lui Noe este asociată în
unele picturi cu punerea în mormânt a Mântuitorului. Din cauza impietății lu Ham, Noe îl va
blestema pe Canaan.
Sfânta Scriptură prezintă două referate despre creația lumii și a omului de către
Dumnezeu: Facere cap. I și Facere cap. 2.
În primul referat, creația se desfășoară potrivit unei hotărâri a lui Dumnezeu luată din
veșnicie, în etape:
- Dumnezeu creează materia
- face lumina->ziua și noaptea
-desparte apele de sub tărie (cer) de apele de pe cer
-desparte apele de uscat. Face să răsară plantele
 -creează luminătorii
-face viețuitoarele din mări și păsările
Creează animalele mari, mici și oamenii.

De reținut:
- Numele lui Dumnezeu-Elohim (Fc. 1,1) este un plural.
-Dumnezeu creează materia din nimic, nu dintr-o materie preexistentă, cum credeau
gnosticii și vechile religii dualiste.
-„cerul și pământul” este înțeleasă în general ca lumea văzută și lumea nevăzută
-Imaginea cu Duhul lui Dumnezeu care se plimba pe deasupra apelor este înțeleasă de
Sf. Vasile cel Mare după asemănarea porumbelului care transmite căldura de viață oului său.
Astfel, pământul avea toate în sine, la fel ca oul, toate părțile unui pui. Urmează să se dezvolte
doar sub căldura Duhului Sfânt și să devină ceea ce erau încă din stadiul de pământ (ca un ou).
-Dumnezeu creează totul doar prin Cuvânt. A zis și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit (Ps.
32,9). Cuvântul este de fapt persoana Logosului sau a Fiului, în care se cuprinde planul din
veșnicie al lui Dumenzeu
-„după felul lor”. Care fel? De vreme ce nu mai fuseseră pe pământ păsările sau plantele
la care se face referire? Felul gândit de Dumnezeu din veșnicie pentru fiecare vietate în parte.
-Creația se realizează progresiv, fiecare având tot ce îi trebuie vieții în momentul creației.
-Omul este creat altfel, printr-un plan intratreimic, rostirea care dă viață fiind înlocuită
în referatul biblic de creație specială. În loc de „după felul lor” avem aici „după chipul lui
Dumenzeu l-a făcut, a făcut bărbat și femeie”.
Crearea omului în primul referat biblic o face Dumnezeu în urma sfatului „să facem om
după chipul și asemănarea Noastă” (Fc. 1,26). Diferența dintre chip și asemănare este
recunoscută de credincioșii ortodocși ca diferență între ce este omul îndată după creație și ce
trebuia să devină, adică sfânt prin colaborarea dintre har și faptele personale.
Chipul lui Dumnezeu este înțeles fie ca facultățile spirituale ale omului (rațiune,
sentiment, voință, putere creatoare) fie chipul lui Hristos care avea să vină.
Constatarea din finalul cap. „Și a privit Dumnezeu toate câte făcuse și iată erau bune
foarte”, arată perfecțiunea lucrurilor create de Dumnezeu.
 Babilonienii cunoșteau crearea lumii de Dumnezeu din nimic, doar că suprema biruință
a divinității asupra nimicului sau a informului o reprezenta pentru aceștia ridicarea uscatului
deasupra mării. De aceea înălțimile munților sunt locurile în care divinitatea trebuia căutată și
slăvită.

Al doilea referat al creației

Situația creației înainte de a face Dumnezeu pe Adam este nedeplină. Astfel, de la
începutul zidirii lui Adam până la crearea Evei cresc iarba și pomii pe pământ. Explicație: creația
întreagă depinde de starea morală a oamenilor. A se vedea viața Sf. Serafim de la Iordan.
Crearea omului nu se face din nimic, ci din țărână. Apoi, Dumnezeu îl face pe Adam
ființă vie prin Suflarea (Ruah =duh, dar și vânt, suflare) Sa Dumnezeiască. A suflat Dumnezeu
în fața lui Adam și s-a făcut Adam ființă vie.
Adam pune nume fiecărui lucru creat de Dumnezeu, înțelegând rostul creaturilor și
situația sa diferită de acestea, pentru că nu a găsit între animale ajutor potrivit pentru el.
Crearea Evei dintr-o coastă a lui Adam, pentru ca omenirea să aibă o singură origine.
Crearea Evei, „os din oasele mele și carne din carnea mea”, reprezintă o intervenție divină
directă în firea lui Adam.
În capitolele 1 și 2 din Geneză (Facere) identificăm două referate distincte ale creației:
crearea lumii, în șase zile, respectiv crearea omului.
Reținem următoarele detalii:
-„la început” din „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” înseamnă începutul
creației, al materiei și al timpului;
-„cerul și pământul”-lumea văzută și lumea nevăzută; cuvântul „cer” se referă aici la
lumea îngerilor. Vom regăsi și cerul sau bolta cerească, creat în ziua I, dar și cerul cu stele (ziua
a IV-a). Pământul-materia din care va fi creată lumea văzută.
„Duhul Domnului se plimba pe deasupra apelor”-Duhul Sfânt comunică energia
creatoare și de viață făcătoare întregii creații. Sf. Vasile cel Mare observă asemănarea
pământului înconjurat de ape cu oul, și a Duhului cu a porumbelului.
Ziua I. Lumina este o creatură, susținută până la crearea luminătorilor (ziua a IV-a), de
Dumnezeu însuși. Succesiunea seară-dimineață, ziua începe seara în gândirea iudaică, ca și ziua
liturgică; aceasta începe cu vecernia de seara zilei precedente.
naturale.
Ziua II. tărie de cele de sub tărie permite apariția fenomenelor
Despărțir
ea apelor
de sub Ziua a III-a. Crearea plantelor „după felul lor” arată că fiecare lucru pe care Dumnezeu îl
creează în timp a fost gândit de Dumnezeu în Treime din veșnicie.
Ziua a IV-a luminătorii
Ziua a V-a reptile, pești și păsări
Ziua a VI-a animale mari, mici și omul
Ziua a VII-a S-a odihnit.
Fac. 1,26 -sfatul dintre Persoanele Sfintei Treimi pentru crearea omului „să facem om
după chipul și asemănarea Noastră”
Fac. 1,27-„a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său...bărbat și femeie”
Chipul lui Dumenzeu în om-calitățile spirituale ale omului, rațiune, sentiment, voință,
libertate, putere creatoare.
Sf. Irineu al Lyonului-„Adam a fost creat după chipul lui Hristos Care avea să vină”.
Cap. II
Crearea omului este specială. Spre deosebire de celelalte lucruri, unde Dumnezeu a zis
și s-a făcut, a poruncit și s-a zidit, pe om l-a făcut cu mâinile Sale din țărână. După ce l-a făcut
pe Adam, Dumnezeu a suflat în fața sa și a devenit omul ființă vie. Punerea numelor animalelor
de către Adam arată puterea lui Adam de a înțelege rostul fiecărui element al creației, dar și
diferența sa absolută față de animale, printre care nu și-a găsit ajutor potrivit.
Crearea Evei din coasta lui Adam, în timpul somnului greu. Eva se va numi viață.
Cap. III Căderea omului în păcat se datorează libertății sale întrebuințate în sens egoist.
DE fapt păcatul neascultării din mândrie nu ar fi trebuit să denatureze esența lucrurilor din Rai.
Pomul cunoștinței binelui și răului (măr, pentru apuseni, smochin, pentru răsăriteni) este un pom
obișnuit, schimbarea survenită în om prin păcat având drept cauză exclusivă păcatul.
Consecințele păcatului lui Adam
Adam a fost izgonit din Rai, împreună că Eva. Arhanghelul Mihail a fost așezat cu o
sabie de foc la intrarea în Rai. Pământul va da spini și pălămidă iar omul va câștiga pâinea în
sudoarea frunții.
Deci întreaga creație suferă din cauza păcatului lui Adam.
 În reprezentările artistice nu lipsesc detalii despre goliciunea lui Adam și a Evei în Rai,
sugerându-se că diavolul, sub chipul șarpelui, îi conduce pe oameni spre pofta trupească.
Situația omului înainte de păcat și după păcat apare diferit în credința credincioșilor
ortodocși, catolici și protestanți.
Pentru catolici, omul ar fi avut înainte de păcat doar „coroana darurilor supraadăugate”,
care-l făceau pe om nemuritor și nepătimitor. Dar nu putem crede că Dumnezeu l-a făcut pe om
slab și supus durerii, o fire imperfectă.
Protestanții văd o schimbare în fire intervenită prin păcat, dar omul nu poate fi chiar atât
de căzut încât să nu fie cale de scăpare. Pentru ortodocși, Adam în Rai era caracterizat de o
„perfecțiune relativă”, pentru că libertatea sa nu fusese încercată prin ispită. Firea căzută a lui
Adam este alterată prin păcat: voința slăbită, rațiunea întunecată și sentimentul pervertit.
Slăbiciunile omului păcătos (afecte), boala, suferința și moartea sunt alte consecințe ale
păcatului.

3. Omul, creația lui Dumnezeu. Dialogul omului cu Dumnezeu în Rai și în afara

acestuia Dialogul omului cu Dumnezeu este posibil, în anumite condiții, atât în Rai , cât și în
afara acestuia. Dumnezeu a inițiat cu Adam în Rai, dându-i porunci pentru creștere, înmulțire și
stăpânirea pământului. Toate poruncile din Rai au fost observate de Adam în Rai, mai puțin cea
legată de pomul cunoștinței binelui și răului. După păcat, dialogul dintre Dumnezeu și om este
distorsionat de rațiunea umană, care discută orice cuvânt primit. Astfel, când Dumnezeu îl
întreabă unde e, Adam răspunde evaziv, scuzându-se pentru locul și poziția pe care o luase în
raport cu Dumnezeu. Răspunsul la întrebarea „cine ți-a spus că ești gol?”, nu este dat iar la
vinovăția pentru păcat, Adam se sustrage, zicând că femeia pe care Dumnezeu i-a dat-o l-a
îndemnat să mănânce
din pom.
Pentru ca păcatul să nu devină veșnic, omul a fost scos din Rai, împreună cu sentințele
care le aude, dar nu le mai discută.
Desigur că glasul lui Dumnezeu se aude cu multă greutate de către om în afara Raiului.
Dar omul începe să strige către Dumnezeu, fără să primească confirmarea că Dumnezeu îl aude.
Cuvintele lui Dumenzeu nu pot fi înțelese de cei care sunt numai trup, din vremea lui Noe iar
mesagerul (Noe) este luat în râs. Omul spiritual va primi cuvintele lui Dumnezeu în locuri sacre,
în care Dumnezeu locuiește sau poate fi găsit pentru a iniția un dialog. Reținem promisiunile
făcute
de Dumnezeu lui Noe că nu va mai pierde lumea prin potop, semnul acestei promisiuni, dar și
valoarea pe care Dumnezeu o dă cuvintelor oamenilor care îl iau pe Dumnezeu ca martor.
Din vremea lui Avraam, dialogul omului cu Dumnezeu ia forma unei negocieri. Este
remarcabil cazul lui Avraam, care cere lui Dumnezeu la stejarul Mamvri să nu piardă cetățile
Sodoma și Gomora dacă se vor găsi acolo 50, 40, 10 sau 5 oameni credincioși. Negocierea, în
care omul crede că poate să schimbe termenii contractuali fără consecințe negative, se observă
mai ales în timpul lui Iacov, cel care dă numele poporului Israel.
Cuvintele profeților, ale mesagerilor lui Dumnezeu, în care Duhul Sfânt locuiește „ca în
templu”, sunt evaluate diferit.
Astfel, când profetul aduce o veste bună, profetul se bucură de apreciere, când veștile
sunt rele, profeții sunt pedepsiți.

4. Legământul de tip contractual. Dumnezeu, garantul jurămintelor și partenerul omului

credincios
Relaţia dintre oameni, dincolo de mediul care se definește prin „apropaele”, ca membru
al familiei, se realizează între creditor și debitor. Astfel, cel care are nevoie de bani sau de alt
lucru, cerea unui vecin, care îi oferea lucrul cerut în schimbul unei garanții. Legea garanției ținea
cont de nevoile existențiale ale oamenilor, astfel că haina cea de deasupra și râșnița puteau fi
oferite/primite ca garanție, doar până la apusul soarelui. Cu mult timp înainte ca oamenii să
folosească scrisul pentru realizarea unor contracte, înțelegerea verbală are nevoie de garanții
materiale și de disponibilitatea de a primi dreapta judecată a lui Dumnezeu, în cazul în care
contractul este încălcat.
„Datornicul”, care nu se ținea de cuvânt și nu înapoia bunurile conform contractului
devine „infractorul”, ca „unul care fracturează”, „rupe” contractul”, de unde și pedepsirea lui în
acord cu termenii contractuali. Cruzimea faţă de „datornic” a stat în cea mai firească posibilă
ordine a lucrurilor, dar publicitatea acestei pedepse avea menirea corectării purtărilor nepotrivite
„între frați”. Pedeapsa a emanat de la cei puternici, acceptată ca normală de către cei vinovaţi. Cu
alte cuvinte, în joc s-au aflat daune efectiv produse, străine de orice „conștiinţă încărcată”.
Conștiinţa încărcată a vinovatului include pe cel care făptuiește o nelegiuire, dar și a
celor care amână pedepsirea păcatului. De puține ori găsim în Vechiul Testament vinovați care
sunt dispuși să se căiască, la fel cum și păgubiții care sunt dispuși să renunțe la recuperarea
pagubei, cu scopul salvării vieții unui om.
 O altă perspectivă asupra contractului o oferă căsătoria la evrei. În primă etapă putem
observa că bărbatul care se căsătorește discută termenii contractului cu părinții viitoarei sale
soții, în special cu tatăl ei, căruia trebuia să-i ofere o sumă consistentă de bani, animale, forță de
muncă etc. Astfel, putem vorbi de un contract de vânzare, care se putea rupe prin moartea soțului
sau divorț, caz în care femeia divorțată este trimisă cu necinste în casa tatălui său, purtând cu
sine o carte de despărțire.
Contractele cu garanție (gaj), făgăduințe, jurăminte, clauze, regelmentează chiar și viața
de familie, părinții și copiii având datorii, obligații, făgăduințe, vinovății. Dar aceste relații sunt
caracterizate de naturalețe, dragostea dintre frați făcând parte din constituția poporului evreu.
În relație cu Dumnezeu, omul folosește adesea contractul, adesea primind de la Creator
ce cereau, în schimbul unor clauze pe care chiar ei le formulau. Astfel, observăm că încearcă
adesea să-l înșele pe Creditor și să încalce clauzele contractuale (adesea sub formă de
făgăduință), ca să câștige mult mai mult din contractul respectiv.
În relație cu străinii, evreul îl are pe Dumnezeu ca aliat, deoarece și străinul se laudă cu
ajutorul „partenerilor” de contract, respectiv zeitățile acestora. Din această cauză, cel mai eficient
argument invocat ca Dumnezeu să intervină în desfășurarea evenimentelor, chiar și atunci când
evreii nu merită ajutorul divin, este ca numele lui Dumnezeu să nu fie disprețuit de păgânii care,
la rândul lor, se lăudau cu dumnefilislor.
Întrebuințarea contractului între oameni, pe de-o parte, și între Dumnezeu și aleșii Săi,
pe de altă parte, se poate observa mai ales în viața lui Iacov. Acesta încalcă voința lui Dumnezeu
și a tatălui său, în mod constant, îl înșală pe Isaac și Edom. În Mesopotamia devină el însuși
victimă a lui Laban, care încalcă înțelegerile pe care le încheiaseră anterior.
Asemenea acestuia, poporul va căuta să schimbe de fiecare dată clauzele „contractului”
cu Dumnezeu, pentru un beneficiu material, dedus doar din cugetarea rațională și părtinitoare.
5. Poruncile noahitice
a) poruncile noahitice (Legea lui Noe): poruncile primite de Noe după potop, prin care
se întăresc unele restricții impuse protopărinților și se oprește săvârșirea unor delicte ce
apăruseră după căderea în păcat; între aceste porunci se numără oprirea omorului (nu e ceva nou,
ci acum devine lege), porunca de a nu mânca carne cu sânge (crudă), porunca răzbunării
omuciderii (ideea demnității omenești).
 Tradiția iudaică întregește referatul biblic, formulând legea noahitică în șapte porunci: a
nu trăi fără dregătorie (a da ascultare autorității), a nu huli pe Dumnezeu, a nu cădea în idolatrie,
a nu se căsători cu rude apropiate (oprirea incestului), a nu vărsa sânge (oprirea omorului), a nu
răpi, a nu mânca sânge, nici animale sufocate, nici prada fiarelor.
Dezvoltarea prozelitismului iudaic în timpul celui de-al doilea templu, mai ales în
sinagogile din diaspora, impunea o serie de reguli pentru apropierea de străini concomitent cu
menținerea barierii de tip neamestecare între evrei și străini. Astfel, prozeliții sunt așteptați în
preajma evreilor, dar nu sunt lăsați să cunoască Legea, nici să o observe, ci doar să observe
poruncile noahitice, care au un caracter mai general, referindu-se la Noe și la toți urmașii săi.
Sinodul Apostolic din Ierusalim, în hotărârea sa pentru străinii din Biserica
preponderent iudaică, vor respecta aceleași porunci noahitice. Cei care cereau străinilor să se
circumcidă ca să fie incluși în Biserică și în iudaism, le răspunde Apostolul Pavel și Sinodul din
Ierusalim că nimeni nu poate deveni evreu doar prin circumcizie.

6. Avraam, părintele poporului evreu. Reglementări despre incluziunea și excluziunea

din familia abrahamică
Pruncile date lui Avraam: după răspândirea oamenilor pe suprafața pământului,
Dumnezeu a ales pe Avraam ca organ al descoperirii voinței Sale, încheind cu el un legământ
întărit prin simbolul tăierii împrejur și dându-i o întreagă serie de porunci.
Dreptul și dreptatea sa depind de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, astfel încât
răsplătirea credinței sau credincioșiei persoanei drepte să fie consecutivă, deopotrivă, împlinirii
poruncilor și făgăduințelor făcute de Dumnezeu. De multe ori, în Vechiul Testament, trece o
perioadă de timp suficientă în care dreptatea omului să se vadă din felul în care se raportează la
porunci și la făgăduințe. De aceea, sintagma „dreptul din credință va fi viu”, asociată în special
dreptății lui Avraam, transferă sensul împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în planul credinței. De
ce? Pentru că omul tinde să înțeleagă relația cu Dumnezeu în termenii unei afaceri, sau ai unei
înțelegeri comerciale.
Avraam este modelul de credință și de dreptate pentru că a crezut fără șovăire și chiar
împotriva rațiunii în cuvintele lui Dumnezeu și a împlinit toate poruncile pe care Dumnezeu i le-
a dat, fără măcar să se întrebe o clipă: de ce?
 Avraam este întâi de toate un ales. Dumnezeu l-a ales ca părinte al unui popor sfânt,
care să nu se închine la dumnezei străini. Aproape de fiecare dată când I se arată, Dumnezeu îi
promite lui Avraam că va fi tată a multe neamuri, că numele său va fi izvor de binecuvântare,
punându-i în față imaginea cerului înstelat privit de la marginea mării: numărul urmașilor săi va
fi mai mare decât al stelelor de pe cer și decât nisipul mării.
Traseul urmat de Avraam din Urul Caldeii, de unde a fost chemat întâia dată și până în
Pământul făgăduit de Dumnezeu urmașilor săi, cuprinde localitățile: Ur, Haran, Beer-Șeba,
Sichem, Stejarul Mamvri.
Călătoria lui Avraam în Egipt, împreună cu soția sa, i-a adus acestuia mult câștig, dată
fiind urgia care venise peste Faraon, când a vrut să o ia pe Sara, soția (și sora?) lui Avraam de
soție. Bogăția lui Avraam crește, slugile se înmulțesc, doar urmașii săi întârzie să apară. Din
această cauză Sara, îi cere lui Avraam să-i nască fiu din roaba Agar. Ismael, copilul Agararei,
numit în continuare copiul nelegitim al lui Avraam, va fi izgonit împreună cu mama sa, deoarece
Agara a ridicat pretenții de moștenire împotriva lui Sarra.
Un alt episod din viața lui Avraam se consumă în lupta cu Chedarlaomer, regele
Sodomei. Cei 318 slujitori ai casei sale i-au înfrânt pe regii păgâni, aducând drept mulțumire
zeciuială lui Melchisedec, regele Salemului (Ierusalimul de mai târziu) și preot al lui Dumnezeu
cel Preaînalt. Melchisedec, a cărui rânduială de jertfire cu pâine și vin, va fi continuată în
creștinism, îl binecuvintează pe Avraam.
Teofania de la Stajarul Mamvri, poate fi înțeleasă ca o împlinire a făgăduințelor lui
Dumnezeu după o perioadă foarte lungă de așteptare și încercare. Avraam avea 99 de ani, Sara
89 și Dumnezeu, care vine în chipul Sfintei Treimi, făgăduiește că „la anul, pe vremea asta, vei
avea un fiu”. Necredința Sarei a fost trecută cu vederea, pentru că Avraam s-a rugat și Isaac, fiul
legitim al lui Avraam, s-a născut așa cum promisese Dumnezeu.
Dintre Rudele lui Avraam cunoaștem un nepot, pe nume Lot, pe soția acestuia, Sara,
nepoții lui, Moab și Ben-Ammi. Erau împreună la Sichem, când, din cauza unei secete, păstorii
lui Avraam și ai lui Lot s-au certat pentru locul de pășune și turmele s-au separat, împreună cu
reședințele lor.
Reședința lui Lot era în Sodoma când are loc teofania de la Stejarul Mamvri. Vestea rea
pe care Avraam o primește îndată după ce Cei Trei se ridică de la masă este că Sodoma și
Gomora vor pieri din cauza păcatului homosexualității practicat acolo. Avraam încearcă un soi
de negociere
cu cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi care rămăsese cu el: Doamne, dacă mai sunt 50 de
dreptți în cetate, vei mai pierde cetatea?”, apoi, 20, 10 și 5. Deși nu au fost nici măcar 5 drepți,
Lot a primit și el vizita celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi de la care a aflat că trebuie să
părăsească cetatea fără să privească înapoi. Ginerii săi nu au crezut iar Sara, cara a privit înapoi
când focul a început să mistuie cetatea, s-a transformat în stană de sare.
Se presupune că aceste cetăți mari de altădată se află pe fundul Mării Moarte. Fiicele lui
Lot l-au îmbătat pe tatăl lor și au dat naștere lui Moab și Ben-Ammi, strămoșii celor mai vechi
dușmani ai triburilor lui Israel.
Cel mai mare test pentru credința lui Avraam s-a petrecut când fiul său Isaac avea 12
ani. Dumnezeu îi poruncește lui Avraam să aducă jertfă pe Muntele Moria pe unicul său fiu.
Dramatismul evenimentului este mărit de întrebarea lui Isaac, care, asemenea Mântuitorului
Hristos, urcă același munte al Golgotei cu legătura cu lemne, întrebând de animalul de jertfă.
Răspunsul lui Avraam este profetic: va avea Dumnezeu grijă de jertfa Sa. Astfel, când ridică
mâna să-și ucidă fiul pe jertfelnic, Avraam este oprit de Dumnezeu iar un berbec, ce se încurcase
cu coarnele în tufișuri, va fi adus ca jertfă, ardere de tot.
Avraam nu s-a îndoit nicio clipă de adevărul cuvintelor lui Dumnezeu și a crezut
„împotriva oricărei nădejdi” că se vor împlini cele făgăduite. Din această cauză, Avraam nu este
doar părintele evreilor, ci și al creștinilor, al tuturor celor care cred (Rom 4,4).
Isaac, fiul lui Avraam, s-a căsătorit cu Rebeca, după o cercetare făcută de cel mai bătrân
slujitor. Rebeca a fost tânăra care nu a ezitat să ofere călătorului apă de băut și să-i adape
cămilele sale. De aceea el a socotit că i s-a împlinit rugăciunea pe care o făcuse la Dumnezeu să-i
scoată în cale tânăra potrivită pentru stăpânul său. Isaac și Rebeca au avut doi gemeni: Iacov
(Israel) și Isav (Edom).
Sarra a murit în Hebron și a fost înmormântată în peștera din Macpela. Unde va fi
înmormântat și Avraam.
Circumcizia abrahamică
Ca semn distinctiv al seminției lui Avraam, circumcizia devine și poruncă pe care
urmașii lui Avraam să o respecte. . Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat
Domnul şi i-a zis: „«Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în
neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine. Şi-
ţi voi da ţie şi urmaşilor tăi pământul în carte pribegeşti acum ca străin, tot pământul Canaanului,
ca moştenire
veşnică, şi vă voi fi Dumnezeu». Apoi a mai zis Dumnezeu lui Avraam: «Iar tu şi urmaşii tăi din
neam în neam să păziţi legământul Meu. Iar legământul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi din
neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se
taie împrejur»” (Fac. 17,7-10).
Circumcizia, semnul legământului dintre Dumnezeu și poporul ales, se va aplica
pruncilor de parte bărbătească născuți în casele (familiile) evreilor, fie ca fii de evrei, fie ca fii de
sclavi, cumpărați cu bani.
Astfel se deschide calea intrării în iudaism pentru străini, dar numai din postura de
sclavi. Circumcizia nu va rămâne singura condiție pentru păstrarea condiției de Pași.
Astfel,
chiar Avraam îl exclude din casa sa și din moștenirea spirituală pe care o lasă urmașilor săi pe
fiul său Isaac, pe care îl recunoaște ca fiu, dar se socotește din momentul izgonirii sale ca „fiu
nelegitim”, născut dintr-o sclavă (Agar). La fel se va întâmpla și cu cei doi fii ai lui Isaac: Iacov
va fi recunoscut ca fiu, cu dreptul de moștenire, câtă vreme Edom va fi doar circumcis. Cel
izgonit din casa părintească este acum fiul legitim, iar cel rămas, Edom cel înșelat.
Așadar, condiția excluziunii din iudaism este dată de autoritatea excluderii, pe care o are
pentru început Patriarhul (Avraam, Isaac sau Iacov), iar apoi sfatul bătrânilor. Motivul excluderii
este nesupunerea față de autoritatea iudaică și disprețul pentru cei iubiți de aceasta. Mai târziu,
motivul îl va reprezenta amestecul cu străinii, prin contractarea căsătoriilor mixte, dar și alte
nesupuneri, care îl exclud pe iudeu din comunitate prin condamnarea la moarte.
Printre ce excluși de la moștenirea făgăduințelor patriarhilor sunt și cei opriți să-și taie
împrejur pruncii, din porunca unor persecutori sau cei amăgiți de filosofii eline, care vorbeau de
suficiența unei circumcizii spirituale. Totuși, acești evrei necircumciși au avut posibilitatea să se
reintegreze în popor, prin aplicarea unei circumcizii târzii.
Promisiunea includerii în popor pe baza circumciderii a amăgit numeroși străini. Se
cunoaște condiția circumciziei pe care au impus-o Simon pi Levi, frații Dinei, lui Hemor și
Sichem, ca să poată fi acceptată căsătoria Dinei doar cu circumciși. Convinși de comuniunea
evreilor cu ei doar dacă sunt circumciși, adică „oamenii aceştia numai aşa se învoiesc să trăiască
cu noi şi să fie un popor cu noi, dacă şi la noi se vor tăia împrejur toţi cei de parte bărbătească,
cum sunt ei tăiaţi împrejur” (Fac. 34,22), au fost uciși cu toții de evrei îndată după circumcizie.
În cazul în care căsătoriile dintre o femeie evreică și un bărbat neevreu au fost realizate,
Ezdra și Neemia vor exclude pe cei ce au întreprins căsătorii mixte din neamul evreilor, lăsându-i
în afara granițelor țării, atunci când toți ceilalți se grăbeau să-și reconstruiască templu și țara:
„Pentru că au luat pe fiicele acelora soţii pentru ei şi pentru feciorii lor şi s-a amestecat sămânţa
cea sfântă cu popoarele cele de alt neam, ba încă mâna celor mai însemnaţi şi mai de frunte a fost
cea dintâi în această nelegiuire” (Ezdra 9,2).
Deși singura posibilitate de intrare în familia și religia lui Avraam, pare a fi circumcizia
bărbaților, cazul Rut demonstrează că o femeie străină are prioritate în incluziune, comparabilă
fiind cu sclavul evreu, cumpărat cu bani.
În această discuție, foarte actuală în sec. I creștin, se vor pronunța diferit Filo din
Alexandria (permite accesul păgânilor la iudaism, mai ales femeilor) și Iosif Flaviu (crede că
bărbații străini pot intra mai ușor în iudaism). Sf. Pavel va tranșa această problemă, demonstrând
că nici măcar cei tăiați împrejur nu sunt cu adevărat iudei, nici măcar toți iudeii nu sunt adevărați
iudei, pentru că nu sunt cu adevărat credincioși. Avraam a primit făgăduințele netăiat împrejur,
dar cei tăiați împrejur nu-i sunt fii adevărați decât dacă „sunt tăiați împrejur la inimă și la
urechi”.
De aceea străinii au acces la tezaurul spiritual iudaic prin intermediul Botezului, care îi
unește cu Hristos, Cel care a respectat pentru ei întreaga Lege, așa cum niciun alt evreu nu a
respectat-o.
7. Caracteristicile familiei lui Israel, de la Iacov ca persoană la Israel ca popor în Egipt
Poporul ales se definește prin înrudirea de sânge dintre toți membrii ei, conștientizată
prin
sângele curs la circumcizie, prin legământul cu Dumnezeu și prin pământul care devine
moștenire sacră, dată chiar de Dumnezeu, în schimbul credinței fidele față de El.
Iacov ca persoană cuprinde în sine tot Israelul. Astfel, se pot urmări în evenimentele din
viața patriarhului o serie întreagă de evenimente similare din viața poporului. Spre exemplu,
lupta pe care Iacov o poartă cu îngerul lui Dumnezeu, cu puțin timp înainte să se reîntoarcă în
casa părintească, când îngerul a fost învins, este similară luptei pe care poporul Israel o duce
împotriva lui Hristos și L-a răstignit pe cruce.
Viața lui Iacov este marcată de neguțători, încă din pântecele maicii sale. Lupta dintre el
și Edom, pentru supremație ca urmare a dreptului de întâi născut, nu se va termina la naștere.
Edom va fi păcălit de Iacov să-i vândă acest drept pentru o farfurie de mâncare de linte.
Abilitatea de a păcăli pe fratele său o va exercita și în momentul în care își păcălește
tatăl (Isaac) orb, ca să-i dea lui binecuvântarea, prin care se transmit făgăduințele divine pentru
înmulțirea neamului și stăpânirea Pământului făgăduit lui Avraam.
 Negocierile pe care le va purta cu unchiul și socrul său Laban, pentru cele două soții ale
sale, Lia și Rahila, dar și pentru turmele de oi și capre pentru care a muncit, binecuvântat fiind
mereu de Dumnezeu, îl vor face bogat, cu mulți copii, gata să stăpânească Pământul făgăduinței.
Urmașii celor 12 copii ai lui Israel se vor organiza în cele 12 triburi ale poporului Israel,
pe criterii de rudenii, fiecare putând să-și revendice drepturile pe baza genealogiei personale.
Triburile lui Israel sunt:
8. Personalitatea lui Moise
Numele lui Moise a rămas în conștința iudaică nu doar numele unei persoane, ci numele
Religiei sau chiar al cărților sacre ale iudeilor. Astfel, Moise este instrumentul providenței divine
pentru conducerea poporului „Povăţuit-ai ca pe nişte oi pe poporul Tău, cu mâna lui Moise şi a
lui Aaron” (Ps. 76,19).
Ca persoană, Moise este eliberatorul poporului din Egipt, dar și cel care a avut cea mai
mare apropiere de Dumenzeu. Dacă inițial toți evreii erau de acord că Moise a primit Legea
direct de la Dumnezeu, în sec. I, Legea și rânduieleile le-a primit Moise de la îngeri.
Chipul lui Moise are coarne, în unele reprezentări artistice deoarece Ieronim, în
traducerea Vechului Testament din ebraică (Vulgata, sec. IV) a tradus cuvântul prin coarne
strălucirea de pe fața lui Moise: „Iar când se pogora Moise din Muntele Sinai, având în mâini
cele două table ale legii, el nu ştia că faţa sa strălucea, pentru că grăise Dumnezeu cu el”(Ieș.
34,29).
Versiunea greacă a Septuagintei, de dată foarte timpurie, adică de la jumătatea secolului
al III-lea înainte de Hristos, păstrează înțelesul originalului, abstractizând totuși în stilul ei
specific expresia ebraică „pielea feței sale” care devine în grecește „înfățișarea feței sale”. Însă și
într-o parte, și în cealaltă, se spune limpede că chipul lui Moise strălucea (în ebraică qāran, în
greacă dedóxastai). Dacă însă ne uităm în traducerea latinească atribuită sfântului Ieronim, adică
în Vulgata, lucrurile devin greu de înțeles: „chipul lui avea coarne” (quod cornuta esset facies
sua). În acest caz, principiul traducerii Vechiului Testament în limba latină enunțat de însuși
autorul ei, Hebraica veritas, i-a jucat acestuia feste. Pentru că, urmând, se pare, o altă tradiție de
traducere a Bibliei ebraice în greacă, datorate unui învățat evreu din secolul al II-lea după
Hristos, Aquila, traducătorul Vulgatei citește și interpretează greșit sensul rădăcinii
triconsonantice qrn, care stă la baza a două verbe diferite, unul însemnând „a străluci”, și altul „a
avea coarne”. Confuzia rădăcinii identice a celor două cuvinte e posibilă pentru că, în scrierea
semitică antică se notau doar consoanele, iar vocalele erau intuite și pronunțate în conformitate
cu contextul.
 Cărțile lui Moise poartă și numele de Moise: „Şi nu ca Moise, care îşi punea un văl pe
faţa sa, ca fiii lui Israel să nu privească sfârşitul a ceea ce era trecător. Dar minţile lor s-au
învârtoşat, căci până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl,
neridicându- se, căci el se desfiinţează prin Hristos; ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un
văl pe inima lor” (II Cor. 3,13-15).
Imaginea lui Moise de „om de casă” al lui Dumnezeu, asimilată cu cea de slujitor, ca și
Aaron, fratele său, reprezintă de fapt slujirea lui Moise de conducător al poporului, nu de
sacerdot. Casa lui Dumnezeu este înțeleasă după modelul semitic de familie, trib sau popor.
Rolul său, în raport cu Hristos poate fi asimilat celui de sclav, nu de stăpân al casei: „Moise a
fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite
în viitor iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi”(Evr. 3,5-6).
Ultima informație biblică despre Moise, preluată de Sf. Ap. Iuda din literatura
intertestamentară este că „ Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el
pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Să te certe pe tine
Domnul!»” (Iud. 1,9).
9. Evenimentul Ieșirii evreilor din robia egipteană în memoria colectivă a evreilor
biblici Ieșirea evreilor din Egipt este cel mai important eveniment din istoria poporului
ales. Este
actul de naștere al poporului liber, unitar și puternic.
Este uimitoare rezistența poporului în robia egipteană în timpul celor 400 de ani, ca
sclavi, în comparație cu robia babiloniană de numai 70 de ani, când numeroși evrei și-au pierdut
identitatea sau posibilitatea intrării în Țara Sfântă din cauza căsătoriilor mixte.
Identitatea evreilor a fost păstrată și don cauza politicii egiptenilor de exterminare a
acestui neam. Înmulțirea lor, care depășea cu mult puterea de procreație egipteană, devine curând
o amenințare și se hotărăște o dizolvare a poporului evreu printre egipteni, posibilă doar prin
exterminarea băieților evreilor.
În acest context se naște Moise, ascuns de familia sa până la 6 luni, dar apoi lăsat în voia
lui Dumnezeu, pe malul Nilului, de unde este preluat și înfiat de fiica faraonului. Ioheved, o
femeie din seminția lui Levi născuse soțului ei, Amram ben Kehat, un copil pe care l-a ascuns de
soldații egipteni ai faraonului. Aceasta l-a pus într-un coș uns cu smoală și i-a dat drumul să
plutească pe Nil. Coșul a fost găsit de una dintre fiicele faraonului și de servitoarele ei. Numele
pruncului este dat de această prințesă, și se traduce prin „din apă l-am scos”. Potrivit aceleiași
tradiții biblice,
Moise a fost crescut și învățat la curtea regală a faraonului ca un cetățean egiptean. Fiica cea mai
mare a faraonului Seti I (și pe care tradiția mai târzie a evreilor, în Midraș, o cheamă Batya =
Fiica lui Dumnezeu), cea despre care se presupune că a fost aceea care-l găsise pe Moise în apă,
ar fi născut însă după unii din istoricii Egiptului antic, pe Ramses, acesta reieșind a fi, conform
acestor speculații, nu mai puțin decât "fratele vitreg" mai mic al lui Moise. Ca urmare, după
aceste încercări de reconstrucție istorică, Moise ar fi trebuit să devină faraonul Egiptului, fiind
cel mai mare nepot al faraonului de pe atunci. Moise vizita câteodată construcțiile faraonului,
ridicate
,conform narativului biblic, de către sclavii evrei. Odată Moise a văzut un paznic egiptean bătând
un sclav evreu. Nesuportând aceasta, el a luat o piatră cu care l-a ucis. Pentru această faptă.
Moise, ca orice alt egiptean, trebuia condamnat la moarte, așa că Moise a fost nevoit să fugă din
Egipt de gărzile faraonului. Nu știm clar itinerariul lui Moise, dar știm că a ajuns la Madian, la o
familie de păstori nomazi. Acolo și el s-a făcut păstor, printr-o înțelegere cu preotul madianit
Ietro. Mai târziu Moise s-a căsătorit cu Sefora (în ebraică Tzipora), fiica lui Ietro, care i-a născut
un copil. Fiului i- au pus numele Gherșom („Sunt străin aici”); căci, a zis el, locuiesc ca străin
într-o țară străină.
Trimiterea în misiune
Rugul aprins, pe care Moise îl găsește în Sinai, pe Horeb, va deveni pentru creștini un
simbol al Maicii Domnului. Ca și rugul, ea a primit Dumnezeirea, fără să fie mistuită de focul
divin.
Moise a fost atras de lumina pe care a văzut-o deoarece focul ardea, dar rugul nu se
mistuia. Moise a vorbit cu Dumnezeu care se arătase, primele cuvinte fiind ale lui Dumnezeu,
care- i poruncește să se descalțe de sandale.
Explicația acestei porunci ar putea fi schimbarea atitudinală cerută lui Moise, asemenea
schimbării drumului pe care mergea. El trebuie să fie un mesager, iar picioarele sale sunt
importante: „Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de
veste bună, care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat” (Isaia
52,7).
Cu greu a primit Moise misiunea încredințată,a ceea de a merge la faraon ca să elibereze
poporul din robie, astfel încât să I se aducă slujbă lui DUmenzeu în pustie. Moise cunoaște
pericolul morții de care fugise și pericolul în care se afla poporul de a fi exterminat. De
asemenea, gângăvia lui Moise, care îi îngreuna comunicarea cu oamnii, este o piedică importantă
în calea misiunii sale. Dar cea mai grea piedică este lipsa curajului și a cunoștinței. De aceea
Moise acceptă să meargă în Egipt doar după ce se încredințează că Dumenzeu va fi permanent cu
el.
 Între timp, Faraonul (Seti I?) murise, iar după el a urmat la tron fiul său (Ramses al II-
lea?). Trimis în Egipt, Moise îl întâlnește pe fratele său Aaron. Cum Moise avea dificultăți de
vorbire, sau, după ipotezele unor critici ai Bibliei, nici nu ar fi știut limba evreilor, el a fost
înștiințat de Dumnezeu că va putea comunica cu poporul prin intermediul lui Aaron.
Dar Aaron este tălmaciul lui Moise și în fața
Faraonului. Articol principal: Cele zece plăgi ale
Egiptului.
El se arată în fața faraonului și-i cere să-i elibereze pe evrei din robia Egiptului
(„Trimite poporul meu”). Faraonul refuză, negând și disprețuind pe Dumnezeul evreilor. Dar cu
putere de la Dumnezeu, Moise a scos toiagul, l-a aruncat în fața faraonului, și, minune, toiagul s-
a transformat într-un șarpe. Slujbașii faraonului nu s-au lăsat mai prejos și au reușit sa facă la fel
cu toiegele lor. În această întrecere de minuni, până la urmă șarpele lui Moise i-a înghițit pe
ceilalți șerpi, ai servitorilor. Dar nici atunci faraonul nu s-a lăsat convins și a continuat să refuze
a-i elibera pe evreii înrobiți, ba dimpotrivă, i-a chinuit cu munci și mai grele.
Înroșirea Nilului și moartea peștilor.
Broaștele se înmulțesc pe uscat. Moartea și putrezirea lor a produs o duhoare cumplită.
Păduchii
Muștele
Moartea vitelor
Bubele
Ploaia de foc și piatră
Lăcustele - au acoperit întreg cerul, hrănindu-se cu recoltele rămase după grindină.
Întunericul de 3 zile
Moartea întâilor născuți, de la om până la dobitoc.
În urma acestei plăgi, faraonul și-a pierdut moștenitorul la tron și a dispus eliberarea
evreilor. Desigur, nu putea înțelege puterea credinței că sângele mielului pascal, jertfit de evrei
după porunca lui Moise, a îndepărtat îngerul morții de la casele evreilor.
După aproape 400 de ani (?) în Egipt, poporul evreu se refugia acum din nou către
Canaan
- Palestina. Evreii, după cum ne spune Biblia, erau cinci sute de mii de bărbați evrei, un milion
cinci sute de femei și copii, rezultând doua milioane de refugiați, între care și familia lui Moise -
compusă din fratele său Aaron și sora sa Miriam. În calea lor stătea un obstacol ce părea de
netrecut și acela era Marea Roșie. Le rămânea o singură alternativă: ori de a ocoli marea, ori de a
se întoarce
în Egipt (după narativul din Coran, cartea sacră a islamului, redactată cu mult mai târziu, ei s-au
întors definitiv în Egipt). Chiar și faraonul se răzgândise între timp în privința evreilor. A trimis
trupe, inclusiv care trase de cai. Mulțimea de evrei era furioasă pe Moise, spunând că era de
preferat să trăiască în condițiile din Egipt, decât să moară în deșert. Evreii erau îngroziți de
armata egipteană ce se îndrepta spre ei. Mulți credeau că ar trebui mai degrabă să se predea.
Despărțirea mării în două, prin ridicarea toiagului, rămâne cea mai mare minune a lui
Dumnezeu, păstrată vie în credința iudeilor. Prin aceasta ei reușesc să treacă în teritoriul care le
asigura libertatea, dar aceeași mare îi îneacă pe toți dușmanii lui Israel.
Prin acest eveniment poporul evreu s-a născut. Este poporul lui Dumnezeu, deoarece
doar Dumnezeu l-a eliberat și a învins pe vrăjmașii săi, este un popor unitar, liber și independent,
capabil să-și urmeze propriile aspirații.
Sf. Pavel va afirma această unitate de credință și de neam a evreilor, care va fi greu de
regăsit în istoria ulterioară a poporului, și chiar între înaintași, cum s-a văzut cazul lui Iosif,
vândut de frații săi.
„Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi
au trecut prin mare. Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare” (I Cor. 10,1-2).
De acum înainte, pentru popor sunt prezente reperele pozitive dar și cele ngative,
preluate din acest eveniment. Astfel, Faraon, reprezintă răul absolut, asociat cu diavolul în
persoană, egiptenii sunt dușmanii poporului, armele lor puternice (carele de război) nu trebuie
temute, deoarece au fost înghițite de mare, iar Egiptul, devine locul pierderii identității, al
amăgirii, al seducției. Egiptul și atracția sa va fi înlocuită, după robia babiloniană de Babiilon și
„fata Babilonului”.
Elemente pozitive sunt trecerea prin mare, nevoia de a se încrede deplin în puterea lui
Dumnezeu, marea și apa, aliați ai poporului, care curăță păcatele lumii prin moarte. Mielul ce
trebuie jertfit în ziua Paștelui iudaic, primul născut ce trebuie răscumpărat printr-o jertfă, amintiri
ale datoriilor pe care evreii le au față de Dumnezeu.
În situații asemănătoare de robie sau de eliberare de sub robie, evreii își vor aminti de
acest eveniment, la fel și dușmanii lor, temându-se de popor pentru că Dumnezeul lor i-a scos pe
ei din Egipt, „cu mână tare și cu braț înalt”.
 10. Experiența pustiului: Moise, poporul ales, nădejdea împlinirii făgăduințelor și
apostazia
În Pustiul Sinai poporul a peregrinat 40 de ani, devenind un popor nou. Niciun evreu
născut în Egipt nu a supraviețuit, cu excepția lui Iosua Navi.
După ce au părăsit teritoriul egiptean, evreii erau în drum spre Sinai. Cu hrana terminată
și fără apă, Moise avea de condus o mulțime de evrei simandicoasă, mulți furioși și
nerecunoscători față de ajutorul divin, acuzând cu ușurință pe Moise că i-a scos din pământul
Egiptului pentru a-i omorî în pustiu. Preferau mulți să se întoarcă în Egipt, să muncească, să
construiască, să cultive cereale, să mănânce pâine și usturoi, din postura de robi, decât viața
incertă și liberă, trăită doar cu speranța împlinirii făgăduințelor lui Dumnezeu.
Orice nevoie firească, foame, sete, devine un prilej de sminteală. Dar poporul este
îndestulat de apă la Elim, unde întâlniseră cele 12 izvoare de apă dulce, umbrite de cei 70 de
palmieri, la Mera, unde cu ajutorul unui lemn și din porunca Domnului apa amară devine bună
de băut și la Rafidin, unde stânca uscată, doar prin lovitura toiagului lui Moise, devine izvoare de
ape pentru poporul cel însetat.
La fel se întâmplă și cu hrana. La început primesc mana, cu gust de turtă dulce, pentru
care evreii trebuiau să facă efortul de a o aduna pentru hrana zilnică și prepelițele, trimise pentru
de Dumnezeu pentru poporul care aștepta și carne, nu doar mană.
Amintirea acestor elemente, prin care poporul se transformă, depășește cadrul istoric.
Orice situație ulterioară a poporului în raport cu Dumnezeu poate fi comparată cu situația
„părinților” lor. Toți acești strămoși ai poporului, într-o unitate pe care nu o vom mai reîntâlni în
istorie, „au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; și toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au
băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. Dar cei mai
mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie. Şi acestea s-au făcut pilde
pentru noi, ca să nu poftim la cele rele, cum au poftit aceia; nici închinători la idoli să nu vă
faceţi, ca unii dintre ei, precum este scris: «A şezut poporul să mănânce şi să bea şi s-au sculat la
joc»; nici să ne desfrânăm cum s-au desfrânat unii dintre ei, şi au căzut, într-o zi, douăzeci şi trei
de mii; nici să ispitim pe Domnul, precum L-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi; nici să
cârtiţi, precum au cârtit unii dintre ei şi au fost nimiciţi de către pierzătorul. Şi toate acestea li s-
au întâmplat acelora, ca preînchipuiri ale viitorului, şi au fost scrise spre povăţuirea noastră” (I
Cor. 10,3-11).
 Cele mai importante porunci le primește poporul la poalele muntelui Sinai, evident prin
intermediul lui Moise, care s-a pregătit împreună cu tot poporul pentru aceasta. Pe lângă tablele
Legii, Moise primește rânduieli despre sărbătorirea Paștilor, a Sabatului, despre rânduiala
alcătuirii, transportului și slujirii cortului adunării.
Acest cort va reprezenta centrul vieții spirituale a întregii comunități, în jurul lui
tăbărând toți evreii, dar aflându-se înaintea întregii tuturor evreilor, transportat pe bucăți de
preoți și leviți, atunci când evreii călătoresc.
Nu pot fi ignorate semnele prezenței divine, a slavei lui Dumnezeu, care se manifestă ca
un nor umbros, în timpul zilei, și ca un stâlp de foc luminos, în timpul nopții.

După construcția templului lui Solomon, cortul adunării va fi depozitat pentru o vreme
în Sfânta Sfintelor, dar apoi vor fi păstrate doar elementele cultice, ca menora, Chivotul Legii,
altarele de jertfă și celelalte obiecte de cult.
După distrugerea templului de Nebuzaradan, da mai laes după ce acesta a fost
reconstruit de Irod cel Mare, cortul adunării va fi constant comparat cu templul, fariseii
demonstrând superioritatea acestuia dintâi pentru că:
-alcătuirea lui a fost poruncită de Dumnezeu, nu de un rege, ca Solomon;
-modelul său a fost văzut de Moise în cer, iar templul reprezintă o reproducere infidelă a
modelului cortului, nu a unei realități cerești.
Cortul Mărturiei sau Tabernacolul lui Moise
Cortul Sfânt reprezintă locul manifestării slavei lui Dumnezeu. Acest „loc” este mobil și
nu pretinde exclusivitate. Astfel, Dumnezeu se va manifesta prin numeroase minuni în afara
cortului. Încercarea de a forța prezența lui Dumnezeu, mai ales în războaie, prin transportarea
chivotului în mijlocul armatei nu a dat rezultatele așteptate, ci dimpotrivă: chivotul a fost
capturat iar armata evreilor învinsă.
Dimensiunile, forma, podoabele, structura și ornamentele cortului reprezintă un șir mare
de porunci adresate exclusiv lui Moise și lucrătorilor angajați în acestă lucrare, dar și poruncă
pentru popor, care primește obligația susținerii financiare a acestei investiții: „Spune fiilor lui
Israel să-Mi aducă prinoase: de la tot omul, pe care-l lasă inima să dea, să primeşti prinoase
pentru Mine. Iar prinoasele ce vei primi de la ei sunt acestea: aur, argint şi aramă; mătase violetă,
purpurie şi stacojie, în şi păr de capră. Piei de berbec vopsite roşu, piei de viţel de mare şi lemn
de
salcâm; untdelemn pentru candele, aromate pentru mirul de uns şi pentru miresmele de tămâiere;
piatră de sardiu şi pietre de pus la efod şi la hoşen. Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui
în mijlocul lor" (Iesire 25, 2-8). Deci bunăvoința lui Dumnezeu de a locui „în mijlocul poporului”
este condiționată de deschiderea evreilor în a realiza donații, fără de care cortul nu poate fi
ctitorit.
Constructorii cortului, Beţaleel si Oholiab, vor fi ajutați de cei cu minte iscusită, care
vor lucra de bunăvoie, fără plată: „Şi Beţaleel, Oholiab şi toţi cei cu minte iscusită, cărora
Domnul le dăduse înţelepciune şi pricepere, ca să ştie să facă tot felul de lucruri trebuitoare la
locaşul cel sfânt, vor trebui să facă după cum poruncise Domnul. Iar Moise a chemat pe Beţaleel,
pe Oholiab şi pe toţi cei cu minte iscusită, cărora le dăduse Domnul iscusinţă şi pe toţi cei ce-i
trăgea inima să vină la lucru de bună voie, ca să ajute la acestea. (Iesire 36, 1-2)
Planul dreptunghiular al cortului are lungimea de 30 de coti, lățimea de 10 coti și
înălțimea de 10 coți. Era compus din trei pereți pe laturi și încă unul pe partea de vest, iar la est
era intrarea făcută din scânduri de lemn de salcâm, poleite cu aur. Scândurile erau fixate în
postamente de argint. Cortul era acoperit cu covoare, dispuse în patru straturi. Materialul folosit
la covoare era inul răsucit și mătasea violetă, stacojie și vișinie. În țesătura covoarelor au fost
cusute chipuri de heruvimi.
Încăperile cortului, Sfânta, spre răsărit, cu o lungime de 20 de coti, iar în partea de apus,
Sfânta Sfintelor, lungă de 10 coti. La intrare, în partea de răsărit se aflau cinci stâlpi de salcâm,
auriți.
Sfânta era despărțită de Sfânta Sfintelor prin patru stâlpi auriți din salcâm. În țesătura
perdelei erau brodate chipuri de heruvimi.
Obiectele care se găseau în Sfânta Sfintelor sunt prezentate diferit de Epistola către
Evrei. De fapt, aceasta admite existența chivotului măsrturiei, peste care străjuiau „îngerii
măririi” pe aripile cărora se odihnea slava lui Dumnezeu, doar că tot aici autorul Epistolei către
Evrei plasează și altarul tămâierii.
Motivul poate fi că tocmai acest chivot, ascuns privirilor mulțimii câtă vreme cortul era
montat în tabără, interacționa cel mai des cu fumul de tămâie, ridicat din interiorul Sfintei, dar în
cea mai mare apropiere de Sfânta Sfintelor, poate chiar în fața despărțiturii (catapetesmei) dintre
cele două „corturi” sau încăperi.
Chivotul Legii, din lemn de salcâm, îmbrăcat cu aur curat în interior și exterior, avea la
cele doua capete ale sale cate un heruvim de aur, cu aripile umbrind chivotul. Mai târziu,
Solomon
va ma face doi heruvimi impunători, ale căror aripi vor umbri întreaga încăpere a templului care
va purta numele Sfânta Sfintelor. În chivot se aflau cele doua table ale Legii, năstrapa cea de aur
în care se păstra puțină mană și toiagul lui Aaron, singurul care odrăslise când și alte seminții își
manifestau dorința exercitării sacerdoțiului levitic.
Cortul Mărturiei era așezat în mijlocul taberei israelite, toate celelalte corturi fiind
ridicate în jurul lui: „Fiii lui Israel să poposească fiecare lângă steagul său, în preajma semnelor
familiei sale, şi să-şi aşeze taberele înaintea cortului mărturiei şi împrejurul lui” (Numeri 2, 2)
Cortul Adunarii - cortul din afara taberei israelite
Cortul Adunarii este un al doilea cort, ridicat in vremea lui Moise. Termenul de "cortul
adunarii" apare in momentul in care se pregateste sfesnicul de catre preoti: "Sa poruncesti fiilor
lui Israel sa-ti aduca untdelemn curat pentru luminat, stors din masline, ca sa arda sfesnicul in
toata vremea, in cortul adunarii, in fata perdelei celei de dinaintea chivotului legii." (Iesire 27,
20)
Spre deosebire de Cortul Sfant, Cortul Adunarii era asezat in afara taberei israelite. In
acest cort intra adesea Moise, spre a vorbi cu Dumnezeu. În cartea Iesire, citim astfel: "Iar Moise,
luandu-si cortul, l-a intins afara din tabara, departe de ea, si-l numi cortul adunarii; si tot cel ce
cauta pe Domnul venea la cortul adunarii, care se afla afara din tabara. Si cand se indrepta Moise
spre cort, tot poporul se scula si sta fiecare la usa cortului sau si se uita dupa Moise, pana ce intra
el in cort. Iar dupa ce intra Moise in cort, se pogora un stalp de nor si se oprea la intrarea cortului
si Domnul graia cu Moise. Si vedea tot poporul stalpul cel de nor, care statea la usa cortului, si se
scula tot poporul si se inchina fiecare din usa cortului sau. Domnul insa graia cu Moise fata catre
fata, cum ar grai cineva cu prietenul sau. Dupa aceea Moise se intorcea in tabara; iar tanarul sau
slujitor Iosua, fiul lui Navi, nu parasea cortul. (Iesire 33, 7-11)

Vedem aici cum Cortul Adunarii era folosit in mod special pentru manifestarile
profetice, el neindeplinind insa un rol cultic (jertfe, slujbe), precum cel din interiorul taberei.
Astfel, vedem cum la acest cort vinet tot omul care cauta sa afle voia lui Dumnezeu. Aici, Moise
vorbea cu Dumnezeu "fata catre fata" (Iesire 33, 11) si "gura catre gura“ (Numerii 12, 8). Aici,
Dumnezeu se arata lui moise la usa, precum vedeau si cei de afara: "Iar dupa ce intra Moise in
cort, se pogora un stalp de nor si se oprea la intrarea cortului si Domnul graia cu Moise." (Iesire
33, 9)
In acest cort statea in permanenta Iosua, care nu avea voie sa paraseasca locul. Acesta
nu era din neamul levitilor (al preotilor), deci el nu ar fi putut sta in Cortul Sfant, acolo unde
se
aduceau jertfele, de catre preotii leviti. Este posibil ca in pasajul de la Iesire 33, 7 sa fie vorba
despre cortul personal al lui Moise, transformat intr-un Cort al Adunarii, unde Dumnezeu Se
arata la intrare.
Lumea si iesirea din aceasta, spre intalnirea cu Dumnezeu
Mutarea cortului lui Moise in exterior are loc dupa lepadarea de Dumnezeu a poporului,
in ziua ispitirii, atunci cand se inchina vitelului celui de aur. Prezenta lui Dumnezeu in mijlocul
poporului, prin Ingerul Sau, dar si mutarea Lui in afara, plecand din acel loc unde pacatul a
intinat inimile, arata taina lui Dumnezeu. Este un fel de imanenta si transcendenta a lui
Dumnezeu, prezenta, dar si parasire.
Cine îl cauta pe Domnul trebuia sa iasa din tabara, spre a merge la Cortul Adunarii.
Astfel, omul care il cauta pe Dumnezeu trebuie sa iasa din lumea pacatului, spre a se putea
apropia de Dumnezeu, care sta afara de păcat. Odata ajuns la Dumnezeu, omul isi da seama insa
ca El era si in tabara, doar ca el (omul) nu mai avea inima sa simtă aceasta.

11. Decalogul și celelalte porunci

Cele 10 porunci pe care le-a primit Moise pe Muntele Sinai sunt redate în Ieșire 20,2-17
și reluate în Deuteronom 5,6-22. Sunt cele mai importante porunci din Tora deoarece au fost
inițial scrise chiar de Dumenzeu pe cele două lespezi de piatră, apoi au fost scrise de Moise pe
alte lespezi de piatră și păstrate cu sfințenie în interiorul chivotului mărturiei. Pe prima tablă se
găseau poruncile care reglementează succint datoria evreului față de Dumnezeu (primele 4), iar
pe ce-a de-a doua tablă erau scrise celelalte 6 porunci, care vizează relația evreului cu aproapele
său.
1. "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din
casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt
în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te
închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care
pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea
neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul
nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.
 4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti.Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea
toate treburile tale iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi
nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici
asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine,
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe
pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie.
6. Să nu ucizi!
7. Să nu fii desfrânat!
8. Să nu furi!
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
10. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău, nici ogorul
lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi
nimic din câte are aproapele tău!"
Poruncile descrise pe prima tablă fac referire la relaţia omului cu Dumnezeu. El trebuie
să fie pe primul loc în alegerea evreului de a-L sluji. Conform Deuteronom 6, 4-9, Şhema Israel,
evreilor li se cerea să acorde iubire totală singurului Dumnezeu adevărat.
Dumnezeu revendică închinarea poporului evreu, cerând eliminarea dumnezeilor falşi,
de tipul celor preluați de popor de la popoarele cucerite ca idoli. Porunca întâi are o importanță
deosebită şi formează de fapt baza tuturor celorlalte porunci, deoarece în cadrul acesteia
Dumnezeu Îşi descoperă identitatea. El se revelează prin numele de YHWH, un nume cu
multiple sensuri, dintre care unele sunt dezvăluite de-a lungul Scripturii, iar altele rămân
încărcate de mister. Când liderul poporului, Moise, va merge înaintea faraonului, va pronunţa
Numele Celui care l-a trimis să ceară eliberarea poporului, el fiind împuternicit să descopere
Numele Celui Nenumit. Dumnezeu Se proclamă pe Sine drept singurul care există cu adevărat,
care ființează independent, prin propria putere. Spre deosebire de zei, El e Viața prin definiție, e
Persoana care aduce în existență toate celelalte lucruri, și care are dreptul să Se pronunțe în
privința binelui și răului și să construiască un cadru moral ireproșabil și inviolabil.
Porunca aceasta conține esenţa a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru popor, și anume
eliberarea din sclavie pentru a le oferi un nou statut: acela de oameni liberi care să acţioneze
după principiile divine transmise pe Sinai. YHWH i-a promis lui Israel ceva special, o ţară mai
bună,
dar nu s-a oprit doar la atât: Dumnezeu l-a numit întâiul născut, un popor creat de El, pentru slava
Lui.
Porunca a doua pare că se cuprinde în prima, explicând-o pe aceasta. De fapt, dacă în
prima poruncă Dumnezeu se compară cu „alți dumnezei” despre care evreii auziseră de-a lungul
timpului că li se aduce închinare de popoarele cu care au intrat în legătură, cea de-a doua
poruncă interzice evreilor confecționare chipurilor cioplite, care ar putea deveni zei. Sunt redate
elementele care pot deveni obiecte ale închinării, aflate în spațiul cosmic, pe pământ sau în ape.
Cu alte cuvinte, e vorba de instanțe create, care nu au existență de sine stătătoare. Idolii sunt
descrişi în Scriptură într-un mod ironic, chiar sarcastic: orbi, surzi, neputincioşi (Ps. 115), tocmai
pentru a accentua inutilitatea adorării lor și gravitatea aplecării inimii spre aceștia.
Porunca a treia (Cinstirea Numelui divin) include referiri la valoarea acordată Numelui
în Antichitate, şi la semnificaţiile principalelor nume prin care Dumnezeu S-a revelat în Scripturi.
Motivul pentru care porunca interzice luarea Numelui Domnului în deşert este clar:
Numele divin este sfânt, de aceea oricine doreşte să-l proclame sau să-l invoce trebuie să ţină
cont de caracterul imaculat al acestuia şi cine se apropie de El, e necesar să se sfinţească. Nu
întâmplător în episodul „Rugului aprins”, YHWH îi porunceşte lui Moise să se descalţe pentru că
se află pe un pământ sfânt. Aici a fost locul în care Dumnezeu Şi-a descoperit într-un mod aparte
Numele Său (Ieş. 3, 1-10).
Opiniile celor mai mulţi cercetători înclină spre a echivala încălcarea poruncii cu
blasfemia, sperjurul, rostirea de neadevăruri la adresa Lui, cu orice utilizare trivială a Numelui
Sfânt. În cuprinsul Decalogului, poporului Israel i s-a interzis de fapt jurământul mincinos sau
mărturia mincinoasă utilizând Numele lui YHWH. Observarea acestei porunci determină evreii
să nu rostească numele lui Dumnezeu în orice context și în orice stare. De aceea, rostirea
numelui reprezenta o invocare a lui Dumnezeu și aveau grijă ca această rostire să fie parte unei
rugăciuni:
„slăcit să-I fie numele”.„ Şi acum dar, Dumnezeul nostru, Te slăvim pe Tine şi lăudăm preaslăvit
numele Tău.” (I Par. 29,13).
Ca și în cazul celorlalte porunci, Decalogul nu era făcut cunoscut străinilor, ca și restul
Torei, deoarece se risca o luare în deșert a acestui nume de străini: „Căci numele lui Dumnezeu,
din pricina voastră, este hulit între neamuri” (Rom. 2,24).
Putem conclude că porunca presupune folosirea Numelui Divin cu maxim respect, că
rostirea Numelui ar trebui însoţită de laudă, recunoştinţă şi o atitudine sinceră.
 În cadrul poruncii a patra (cinstirea zilei de odihnă prin nelucrare și slujire). Şabat
reprezintă semnul legământului dintre YHWH şi Israel. Conform Decalogului porunca a patra se
referă în primul rând la Israel, fiind dată ca semn al legământului între Creator şi poporul Său.
Israelul era singurul popor din Antichitate care avea o zi specială de odihnă pe săptămână, care
era considerată nu numai o obligaţie, ci şi o binecuvântare pentru cei care o respectau. Originea
poruncii o găsim descrisă la creaţie, însă cu ocazia emiterii Decalogului, aceasta va căpăta o
conotaţie specială în raportul dintre Dumnezeu şi poporul Său. De aceea pentru evrei, ziua
odihnei amintea în primul rând de ieșirea poporului din Egipt, dar și odihna enunțată în referatul
creației din cea de-a șaptea zi.
Porunca descrie cele două tipuri de odihnă, cea fizică şi cea spirituală care se
întrepătrund. Prin odihnă fizică israeliţii îşi vor aminti că Eliberatorul le-a oferit o zi de repaos
săptămânal în urma muncii lor. În schimb, odihna spirituală le va oferi prilejul ca ei să-şi arate
recunoştinţa faţă de ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei, manifestându-se prin închinare, laudă şi
mulţumire. Porunca debutează cu sintagma „adu-ţi aminte de ziua odihnei...”, cu alte cuvinte
evreii trebuiau să privească în retrospectivă la starea lor de robi fără libertate – ca apoi să se uite
în perspectivă – la noul lor statut de oameni liberi, să gândească, să acţioneze şi să se bucure de
fiecare Şabat, în cinstea Celui ce i-a salvat.
Poruncile de pe prima tablă vizează relaţia omului cu Făcătorul său. Omul creat după
chipul şi asemănarea Sa se cuvine să-L cinstească, să-L iubească pe Cel care i-a dat viaţă, nu
doar formal, ci cu toate abilităţile sale.

Partea a doua
Cel de-al doilea set de porunci vizează, în esenţă, iubirea evreului față de fratele său
evreu, parte a familiei sale. E de la sine înțeles că această grupă de porunci trebuie să revendice
evreului posibilitatea de a trăi în cadrul familiei sale. Dar porunca a cincea e văzută ca legătură
concretă între cele două table, făcând trecerea între indicaţiile divine privitoare la relaţia cu
Dumnezeu şi cele privitoare la relaţia cu semenii. Porunca avea în iudaism un înţeles aparte,
acela de a conferi valoare şi onoare autorităţii. Aşadar, când ne gândim la cinstirea părinţilor,
aceştia trebuie să aibă parte de preţuire şi respect din partea copiilor. Pentru evrei aceasta devine
singura asigurare de viață, existența copiilor asigurând prin Lege posibilitatea evreului ca să
trăiască și la bătrânețe în cadrul familiei, beneficiind de grija și ajutorul copiilor.
 Pentru mulți evrei, contemporani cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, această poruncă
reprezenta o povară foarte mare, de care încercau să scape prin intermediul unei legiferări a
corbanului. Astfel, bărbatul putea să-și lase părinții înfometați, goi și fără adăpost doar dacă
achitau taxa numită corban, instituită de rabini pentru ajutorarea văduvelor de la templu.
Singurul lucru pe care îl puteau face pentru părinți era răspunsul „cu ce te-aș fi putut ajuta este
dăruit lui Dumnezeu” (Mc. 7,15-16).
De remarcat este faptul că în textul din Ieşirea 21, 12-17, încălcarea poruncii apare în
categoria celor trei păcate capitale: uciderea, furtul şi necinstirea părinţilor, a căror consecinţă
stabilită de Dumnezeu era pedeapsa cu moartea.
Porunca are valabilitate pentru toate generaţiile şi în toate culturile; iar modalitatea de
raportare la acest îndemn are repercursiuni asupra urmaşilor, în sensul că părinţii oferă exemplu
copiilor lor prin modul în care ei, la rându-le, îi onorează pe cei care le-a dat viaţă. De altfel,
Dumnezeu menţionează că preţuirea părinţilor este unul dintre factorii care contribuie la
fericirea omului şi la trăirea unei vieţi binecuvântate pe pământ.
Cea de-a şasea poruncă ne aduce aminte că viaţa este un dar de la Dumnezeu, omul
fiind creat după chipul Său. Prin ucidere deci se aduce un afront chipului lui Dumnezeu. Cain,
primul ucigaș din istorie, a făcut prin ucderea lui cain un păcat strigător la cer „Glasul sângelui
fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Fac. 4,10).
Se observă că evreii disting între uciderea fratelui din ură sau din interes, după modelul
Cain și Abel, pe de-o parte, și uciderea vrăjmașilor în războaie sau în aplicarea Legii, împotriva
hulitorilor și altor păcătoși.
Interdicția desfrânării, interzisă și pedepsită cu moartea „De se va desfrâna cineva cu
femeie măritată, adică de se va desfrâna cu femeia aproapelui său, să se omoare desfrânatul şi
desfrânata” (Lev. 20,10), se rezumă de multe ori doar la interdicția prostituției feminine. Nu a
fost strict respectată, de vreme ce poligamia nu era interzisă evreilor. Dimensiunile acestei
poligamii ne fac să nu putem identifica ușor un desfrânat, bărbat sa u femeie. De exemplu, „şi-a
mai luat David femei şi concubine din Ierusalim, după ce a venit din Hebron” (II Reg. 5,13), fără
să uităm de Batșeba, femeia lui Urie Heteul. Această femeia nu a fost condamnată pentru
desfrânare, ci chiar a devenit regină și mama regeluii Solomon. Nici concubinele lui David, nici
ale lui Solomon nu au fost condamnate pentru desfrânare.
 Practica aceasta este acceptată din raționamente sociale, fiind binecunoscută situația
precară a femeii și dependența ei de bărbatul care avea datoria să o întrețină. De aceea, foarte
prețioasă în analizarea acestei stări de fapt o reprezintă fidelitatea, numită și credință.
Consecvența cu care cineva avea grijă de „femeia tinereților” este asemănată adevăratei fidelități,
prin care Dumnezeu rămâne credincios propriilor făgăduințe. Dimpotrivă, idolatria poporului
este descrisă în termenii infidelității conjugale: „se purtau desfrânat mergând pe urmele altor
dumnezei şi se închinau acelora şi mâniau pe Domnul; uşor se abăteau de la calea pe care
umblaseră părinţii lor care se supuseseră poruncilor Domnului. Ei însă nu făceau aşa” (Jud.
2,10).
Porunca a opta interzice furtul. În cultura iudaică, mai cu seamă în codul mozaic, se
încuraja principiul egalităţii, dar şi cel al reciprocităţii. Cu alte cuvinte, bunul semenului era
considerat sfânt, fie că era vorba de bogat, sărac, ori sclav. Prin această poruncă se urmărea ca
posesiunile şi libertatea oamenilor să fie protejate.
Furtul poate fi contracarat prin generozitate. Nu întâmplător Ziditorul a poruncit ca
oamenii să lucreze şase zile, iar a şaptea să se odihnească. Talmudul încurajează munca,
specificând că filantropia era o virtute ce-i deosebea pe evrei de alte naţiuni. În NT Apostolul
Pavel îi învaţă pe cei din generaţia sa că munca cinstită îi va feri de furt.
În cultura ebraică, porunca a noua făcea referire în mod special la mărturiile mincinoase
oficiale. Zvonurile la adresa unei persoane se probau atunci prin afirmaţiile martorilor: „Nu
ajunge numai un martor pentru a vădi pe cineva de vreo vină sau de vreo nelegiuire sau de vreun
păcat de care s-ar fi făcut vinovat, ci orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei
martori” (Deut. 19,15).
O astfel de situație oficilaă, prezentă în monumentele funerare ale martirilor creștini din
cimitirele romane ale sec. I, este cazul Suzanei. Cei doi bătrâni, care au vrut să o condamne la
moarte doar pentru că nu a păcătuit, potrivit dorinței lor, au fost vădiți de Daniel că mărturiseau
strâmb, conștient fiind că multe rele făcuseră cei doi în calitate de judecători ai poporului.

În fine, în cadrul poruncii a zecea observăm semnificaţiile termenilor, lucruri interzise

poftirii, graniţa dintre dorinţă şi lăcomie.
Această poruncă, spre deosebire de celelalte, are de-a face în primul rând cu intenţiile
din mintea omului. Celelalte nouă s-au referit mai mult la faptele exterioare. De aceea putem
considera această poruncă mai exigentă, severitatea ei asemănându-se cu cea a Predicii de pe
Munte, unde
Mântuitorul atacă rădăcina, intenţiile ce stau la baza păcatelor. Această normă încheie lista
poruncilor de pe a doua tablă şi, totodată, rezumă Decalogul într-o notă înaltă.
Importanţa poruncilor de pe a doua tablă constă în faptul că odată ce Dumnezeu Şi-a
eliberat poporul ales din robia Egiptului, El voia ca acesta să-şi păstreze libertatea, tocmai printr-
o raportare corectă faţă de semeni. Dumnezeu le dăruise libertate, ca la rândul lor să ofere
libertate pentru aproapele (fratele lor evreu). Puteau face acest lucru acordând cinste părinţilor şi
respect faţă de ceilalţi oameni.
Exegeza iudaică la aceste porunci devine o preocupare serioasă chiar din vremea lui
Moise. De-a lungul timpului, Moise și urmașii săi adaugă numeroase prescripții, mai ales de ordin
cultic, social și moral, tocmai pentru aplicarea poruncilor în contextele noi istorice care au urmat.
Legea talionului și poruncile pentru cetățile de azil, poruncile pentru cinstirea zilelor de
sărbătoare și felul în care trebuia să fie aduse jertfele s-au înmulțit odată cu trecerea timpului.
Dacă pentru evrei poruncile Torei sunt obligatorii, atât ca să fie cunoscute cât și pentru
observarea lor, evreul devenind drept în fața lui Dumnezu prin această observare riguroasă,
străinilor le este interzis accesul la porunci și la observarea lor.

12. Cultura războiului la evrei. Războaie de cucerire a Canaanului

Războaiele evreilor sunt de două feluri: războaie poruncite de Dumnezeu și războaie
pornite din convingerea evreilor că sunt puternici și pot să biruiască dușmanii. Și într-un caz, și
în celălalt poporul care luptă împotriva vrăjmașilor lui Israel crede că împlinește voința lui
Dumnezeu, care, de multe ori era ca poporul să fie biruit de vrăjmași.
Sunt memorabile războaiele în care Însuși Dumnezeul lui Israel luptă alături de poporul
său. Astfel, deși nu vorbim de o luptă propriu zisă, ieșirea poporului din Egipt este prezentată ca
un război al lui Dumnezeu cu dușmanul poporului, faraon. „Eu sunt Domnul şi am să vă scot de
la munca cea grea a Egiptenilor şi am să vă izbăvesc din robia lor; am să vă izbăvesc cu braţ înalt
şi cu pedepse mari” (Ieșire 6,6). Acest eveniment va fi recunoscut ca războiul purtat de
Dumnezeu singur, fără ajutorul poporului: „în ziua în care a scos pe părinţii noştri din ţara
Egiptului, ca să ne dea nouă pământ în care curge lapte şi miere, precum este în ziua aceasta”
(Baruh 1,20).
Chiar și poporul s-a aflat de multe ori într-o relație conflictuală cu Dumnezeu, când sunt
distruse familii întregi (Datan și Abiron), poporul întreg aflându-se în pericolul de a fi pierdut în
totalitate (Ieș. 32,9-10). E de reținut rolul lui Moise în împăcarea poporului cu Dumnezeu:
„Atunci
a zis să-i piardă pe dânşii, şi i-ar fi pierdut, dacă Moise, alesul Lui, n-ar fi stat înaintea feţei Lui
ca să întoarcă mânia Lui şi să nu-i piardă” (Ps. 105,24).
Primele războaie de cucerire a teritoriului promis de Dumnezeu poporului, care va fi
numi Pământul făgăduinței și apoi Țara Sfântă vor fi conduse la început de Iosua Navi. El a
cucerit teritoriile de la est de Iordan (Num. Cap. 31-32), împărțind Galaadul și Vasanul între
semințiile Rubem Gad și Manase (o jumătate din seminție). Înainte chiar de a fi preluată
oștenirea făgăduită, este enunțat principiul inseparației dintre memrii unei seminții și teritoriu
parținând acesteia „nicio moștenire a copiilor lui Israel să nu treacă de la o seminție la alta, ci
fiecare din copiii lui Israel să se țină lipit de moștenirea seminției părinților lui (Num. 36,7.9).
Poate cea mai spectaculoasă victorie repurtată de evrei împotriva cananiților este
cucerirera Ierihonului, cel mai vechi oraș atestat documentar. Războiul este dus după modelul
iscoade, strategie și cucerire efectivă. Iscoadele trmise au fost surprinse de cetățenii Ierihonului,
dar au scăpat prin grija desfrânatei Rahav. Strategia lasă loc exclusiv puterii lui Dumnezeu, care
se manifestă deja prin preoții și leviții, purtătorii vestigiilor sacre ale cortului adunării. Se va
consacra modalitatea aceasta de organizare a luptătorilor în jurul chivotului mărturiei, care era
purat în război nu doar ca un steag de luptă, ci ca o certitudine a prezenței lui Dumnezeu în luptă,
știindu-se faptul că slava lui Dumenzeu se găsea permanent deasupra celor doi heruvimi
sculptați, de pe capacul chivotului.
Războaiele pe care evreii le-au pierdut, inclusiv cele de apărare, împotriva asirienilor și
babilonienilor, au fost însuflețite de profeți mincinoși care anunțau că Dumnezeu va lupta în
aceste războiae. Același lucru se va întâmpla și în luptele împotriva romanilor, în care zeloții se
manifestă ca niște profeți, pe care poporul îi asculta doar pentru că îi urau prea mult pe dușmani.
Printre adversarii evreilor sunt cananeii, ferezeii, heteii, iebuseii, gherghsesenii și
filistenii. Dintre aceștia, filistenii s-au luptat și cu judecătorii (Samson), dar și cu regii (Saul și
David). Celebru este uriașul Goliat pe care David l-a învins cu ajutorul praștiei păstorești, cu care
l-a lovit în frunte, iar cu sabia uriașului i-a tăiat capul.
Cucerirea Ierusalimului de regele David, în vremea în care iebuseii considerau că
cetatea putea fi apărată chiar și de surzi și orbi, pentru că era bine fortificată și așezată pe vârful
muntelui Sion, a fost cucerită prin pătrunderea soldaților lui David în cetate prin puțul de apă
care traversa zidul cetății.
 Evident că nicio biruință a evreilor nu a fost socotită împotriva voinței lui Dumnezeu,
dar războaie pierdute de aceștia, pentru că au acționat împotriva voinței divine sunt nenumărate.

13. Crizele spirituale din poporul teocratic. Judecătorii și autoritatea lor

Urmașul lui Moise la conducerea poporului biblic, Iosua Navi, împlinește (parțial)
făgăduința cuceririi Canaanului, „pământul în care curge laptele și mierea”.
Motivul alegerii lui în fruntea poporului este credința sa puternică, fiind singurul dintre
cei care au ieșit din Egipt și a intrat în Canaan.
Un prim pas l-a făcut din Sitim, trimițând iscoade în Ierihon, cea mai veche cetate din
lume, care au fost salvate de desfrânata Rahav. Făgăduința salvării acesteia, împreună cu familia
și casa din zidul cetății se va împlini, semnul pe care îl vor reține israeliții fiind funia roșie de pe
fereastră.
Trecerea Iordanului se aseamănă cu trecerea prin Marea Roșie, cu deosebirea că
Iordanul va curge din locul despărțirii, rămânând uscat, în timp ce în aval va fi un perete de apă.
Despărțirea Iordanului are loc îndată ce tălpile preoților care poartă chivotul Legii se ating de
apă. Ca semn al acestei treceri, fiecare conducător de trib a luat din Iordan câte o lespede de
piatră pe care a păstrat- o pentru posteritate.
La Ghilgal, în ziua a 14-a, poporul a fost circumcis și a sărbătorit Paștile. De acum au
scăpat de ocara Egiptului și au devenit un popor liber și puternic.
Cucerirea Ierihonului prin sunetul trâmbițelor, în cele șapte zile, nu poate avea o
explicație militară. Singura explicație este puterea lui Dumnezeu care cucerește în numele
poporului, toți dușmanii săi. În acest timp, Rahav și familia sa au fost salvate.
Rând pe rând, cetățile Canaanului au fost cucerite, fiecare seminție, cu excepția
seminției lui Levi, primindu-și partea sa de moștenire. Reținem că în lupta cu amoreii, soarele și
luna s-au oprit pe cer până la cucerirea cetății.
Experiența libertății poprului condus teocratic(de la theos și chratos=puterea Lui
Dumnezeu, spre deosebire de democrație=puterea poporului) cunoaște foarte multe afilieri
religioase la popoarele vecine. Fiecare cădere în idolatrie este pedepsită cu robia, astfel că
poporul ai cărui zei îi împrumuta Israel, devenea curând stăpânul (parțial) poporului. Nu se poate
vorbi de unitate administrativă și politică. Singurele căpetenii, ca aleși ai lui Dumnezeu, poartă
numele de
judecători (ei fac dreptate pentru popor, scoțându-l din robie. De prea puține ori judecă unele
cauze civile dintre evrei).
Doar o parte din popor este condusă de judecători, puterea lor încetând la moartea
acestora. Nu se transmite nimănui această autoritate politică, unt judecător intrând în istorie în alt
loc și în alt context politic.
Debora, cea care judeca poporul sub palmierul Deborei, între Rama și Betel, a înfrânt
pe cananiți împreună cu Barac și Iaela.
Ghedeon
Numele ebraic Ghedeon înseamnă "Tăietorul". Etimologia tradițională a acestui nume
din Biblie este "Se va măsura cu Baal".
Madianiții, amaleciții și locuitorii din pustie, recoltau grânele evreilor și nu lăsau nimic
pentru hrana lui Israel. Dumnezeu l-a ales pe Ghedeon, fiul lui Ioaș, un tânăr din Ofra, din tribul
Manase, pentru a lupta cu madianiții și a-i elibera de sub jugul acestora. Înainte de aceasta, el a
fost însărcinat și să înlăture cultul idolatru al zeului Baal din regiune. Misiunea i-a fost
comunicată lui Ghedeon prin „îngerul Domnului” (Judecători 6,11) care a apărut în fața sa sub
chipul unui drumeț așezat în umbra unui arbore de terebint sau de fistic. Aceasta aduce aminte de
întâlnirea dintre Avraam și îngeri lângă copacul din Mamvri, atunci când i-au promis că lui și
soției sale, Sara, li se va naște un băiat, în ciuda vârstei lor foarte înaintate.(Facerea, 18;1-15).
Îngerul l-a salutat pe Ghedeon, spunând: «Domnul este cu tine, voinicule!»(Judecători
6,12). Ghedeon i-a cerut lui Dumnezeu să-și dovedească voința și puterea prin trei semne
miraculoase: mai întâi chiar de la înger care cu toiagul a lovit în piatră și a ieșit un foc care a
mistuit carnea și azimile aduse în dar de Ghedeon (Jud. 6,11-22), iar mai apoi două semne
referitoare la o bucată de lână, cu care Dumnezeu a făcut în două nopți consecutive niște minuni
exact una contrariul celeilalte. (Jud. 6,36-40). La porunca lui Dumnezeu, Ghedeon a distrus
noaptea altarul zeului Baal și copacul Așere de lângă el. De atunci Ghedeon a fost numit
Ierubaal.(Jud.6,32).
Ghedeon a trimis curieri pentru a aduna luptători din triburile israelite Așer (Asher),
Zebulon (Zevulun) și Naftali, precum și din propriul său trib Manase pentru a înfrunta oastea
madianiților și a amaleciților care au trecut Iordanul și și-au așezat corturile în Esdraelon. Dar
Dumnezeu i-a spus lui Ghedeon că a adunat prea mulți bărbați („e prea mult popor cu tine”) ceea
ce îi va putea face pe israeliți să creadă că victoria li se datorează lor, și nu lui Dumnezeu care,
de fapt, i-a salvat. Dumnezeu i-a poruncit lui Ghedeon să trimită la vatră mai pe toți aceia
cărora le
era teamă. Ghedeon a dat știre atunci că oricine voia să plece acasă era liber să o facă. 22,000 s-
au întors acasă, iar 10,000 au rămas. Dar Dumnezeu a considerat ca și aceștia sunt prea mulți și i-
a poruncit lui Ghedeon să-i aducă la o apă și să-i păstreze numai pe aceia care vor lua apă în
căușul mâinii și apoi o vor limpăi cu limba ca și câinii. Pe cei care au îngenunchiat ca să bea apa
fără să o ia în pumni, i-a trimis acasă. Prin aceasta alegere au rămas cu Ghedeon doar 300 de
luptători. (Judecători 7,4-7).
În timpul nopții Dumnezeu i-a poruncit lui Ghedeon să iscodească în preajma taberei
madianiților. El auzi un madianit povestind unui altuia un vis: „Am visat parcă o pâine rotundă
de orz, ce se rostogolea prin tabăra madianită și, ajungând la un cort, a izbit în el așa de tare,
încât el a căzut, s-a răsturnat si s-a desfăcut”.Celălalt i-a răspuns: “Aceasta nu este alta decât
sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas israelitul; Dumnezeu a dat în mâna lui pe Madianiți și toată
tabăra”.
Ghedeon s-a întors în tabăra israelită și a împărțit oamenilor săi câte o trâmbiță și câte o
oală cu o făclie. Împărțiți în trei unități, Ghedeon și cei trei sute de israeliți au asaltat tabăra
madianiților suflând din trâmbițe, spărgând oalele și aprinzând făcliile. Madianiții, crezând că au
de-a face cu o oaste mare, au luat-o la fugă (Judecători 7,17-22). Când Ghedeon le-a cerut
locuitorilor să aducă pâini oștenilor săi, aceștia l-au refuzat și l-au luat în râs. De aceea, după ce
i- a prins pe cei doi regi madianiți, Ghedeon i-a pedepsit pe oamenii din Sukot și a dărâmat
turnul din Penuel, ucigând pe oamenii din cetate.
Samson
Un alt mare judecător al poporului evreu este Samson, nazireu înzestrat cu o putere
fizică de neegalat, al cărui secret consta în părul său ce nu trebuia tuns.
S-a născut în vremuri grele de robie a evreilor sub filisteni (40 de ani de robie), urmare
unei făgăduințe făcute de îngerul Domnului, soției lui Manoe. Nazireatul lui Samson (să nu bea
vin, sicheră, băutură amețitoare, să nu se atingă de trup de mort și să nu-și tundă părul capului)
avea ca răsplată puterea sa fizică, prin care îi va pune pe fugă pe filisteni.
El s-a îndrăgostit de femeia din Timna, apoi de Dalila, ambele încercând să-l
păcălească, să-și divulge secretul puterii sale.
În apropierea Timnei s-a luptat cu un leu, cu mâinile goale și l-a omorât. În trupul leului
s-a așezat un roi de albine care a făcut miere până când Samson s-a întors.
Filistenii care au participat la ospățul de nuntă al lui Samson, au fost puși să răspundă la
o ghicitoare „"Din cel ce mănâncă a ieşit mâncare, şi din cel tare a ieşit dulceaţă". Răspunsul nu
putea fi dat decât de Samson, motiv pentru care soția sa l-a determinat să-i spună „doar ei”
secretul. Pierzând rămășagul, Samson a adus cele 30 de cămăși promise, după ce a ucis 30 de
filisteni din Askalon.
Între timp, filisteanca s-a recăsătorit, fără știrea lui Samson, care s-a răzbunat, legând
făclii de cozile celor 300 de vulpi pe care le-a prins, arzând toate grânele filistenilor.
Dalila i-a înșelat și ea de multe ori încrederea, ea fiind mult mai interesată de păstrarea
comuniunii cu neamul său, decât de Samson. În cele din urmă aceasta l-a determinat pe Samson
să-și spună secretul, asfel a fost pus în temniță, învârtind la râșniță, orb, timp de un an.
A cerut din nou putere de la Dumnezeu ca să se răzbune, astfel că s-a rezemat de stâlpii
templului în care el era defăimat și a distrus tot templul, murind toți filistenii adunați acolo.

Ieftae, este un alt judecător, a cărui existențe este discutată împreună cu posibila jertfă
umană. El promisese că va aduce jertfă pe oricine îl va întâmpina după un război.
Judecătorul Samuel, a realizat tranziția de la organizarea teocratică directă la statul
iudeu, organizat ca regalitate teocratică. Chiar dacă conducerea statului îi aparținea tot lui
Dumnezeu, evreii vor avea rege care va conduce fie după voința lui Dumnezeu, fie împotriva
acestei voințe.
Samuel este și el nazireu, promis de mama sa Ana lui Dumenzeu, înainte de a se
zămisli. Aflată la cortul sfânt din Șilor, preotul Eli a văzut-o pe Ana rugându-se, dar credea că
este „plină de must” și a certat-o. Pentru că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, Ana și-a ținut
promisiunea de a-l aduce pe fiul său Samuel ca să locuiască în corturile Domnului.
La vârsta de 12 ani, Samuel aude pentru prima dată glasul lui Dumnezeu, care îi face
cunoscut ce se va întâmpla cu cei doi fii ai lui Eli, Ofni și Finees. Pentru că au necinstit poruncile
Domnului, nesocotind poruncile pentru jertfă și au batjocorit pelerinii și pelerinele, au cei doi vor
pieri în lupta cu filistenii.
Perioada judecătorilor este marcată de numeroase probleme identitare ale poporului.
Astfel, amestecul cu popoarele vecine, seducția idolatriei, generată de construcția religiilor
idolatre pe pofta mânie (zei războinici, ca Baal) sau desfrânare (exemplu Astarta).
Numele de judecători nu are legătură strictă cu aplicarea Legii, cu judecarea cauzelor
civile dintre evrei, ci cu stabilirea dreptății evreilor în fața celorlalte popoare.
 Chemarea lor la demnitatea de judecători reprezintă răspunsul lui Dumnezeu la strigătul
poporului care suferă din cauza robiei popoarelor vecine, ale căror zeități le împrumutaseră.
Astfel, fiecare judecător este chemat personal de Dumnezeu ca să ridice poporul la luptă și să se
elibereze.
După moartea judecătorului, nimeni nu îi lua locul.
Judecătorii aveau jurisdicție teritorială parțială, doar o parte dintre evrei benficiind de
ajutorul lor. Divizarea poporului s-a menținut accentuată până în vremea regalității, dar și după
aceasta poporul a rămas divizat. Cea mai mare unificare a poporului se întâlnește în vremea lui
Irod cel Mare.

14. Posibilitatea intrării și ieșirii oamenilor din iudaism prin intermediul familiei. Cartea
Rut
Cartea Rut, scrisă probabil de judecătorul Samuel, păstrează chiar în titlu numele eroinei
Rut, o moabiteancă, intrată în sânul poporului ales fără vreo contestație din partea cuiva. În
același timp, cartea tratează nivelul la care se ajunsese în înțelegerea căsătoriei de levirat,
instituție care conserva moștenirea atribuită fiecărui evreu și dreptul său de a transmite această
moștenire, chiar dacă a murit fără să aibă copii. Astfel, soția defunctului era obligată
conjunctural (din cauza sărăciei și a conflictului cu rudele care nu-i recunoșteau cu ușurință
apartenența la aceeași familie, să ceară de soț pe cumnatul său(levir). Acesta devenea
administratorul bunurile imobile care aparținuseră defunctului frate, dar și soțul văduvei, cu
scopul declarat de a ridica urmași fratelui său în Israel. Astfel, copilul rezultat purta numele
defunctului și moștenea defunctul, dar soția rămânea în continuare soția cumnatului ei.
Pentru cartea Rut, căsătoriile evreilor cu femei străine nu reprezintă un impediment. În
Moab, unde ajunsese familia Noeminei din cauze secetei, cei doi copii ai săi Mahlon și Chilion
vor contracta căsătorii cu moabitencele Orfa și Rut. După moartea celor trei bărbați evrei ai casei
sale, Noemina dorește să se întoarcă în țara sa, dar vrea să-și lase nurorile străine dincolo de
graniță. Motivul enunțat de ea este cel a lipsei posibilității angajării acestora în căsătorii de
levirat, după modelul obișnuit. De asemenea, fără o lege a bărbatului, care să le țină pe acestea în
legătură cu iudaismul, ele sunt acum doar niște străine de neamul evreilor și de țara lor. Nu ne
surprinde să o
vedem pe aceasta în rândul sclavilor și cerșetorilor străini, primiți fără probleme în casele evreilor.
Cel mai surprinzător moment este exprimarea adeziunii acesteia la poporul și religia
soacrei sale, înainte ca acestea să se întoarcă în Betleem: „Iar Rut a zis: «Nu mă sili să te
părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu,
voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei
muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea mă va
despărți de tine!»” (Rut 1,16-17).
Căsătoria cu Booz se desfășoară pe calapodul căsătoriei de levirat, de aceea este chemat
ruda cea mai apropiată să refuze, înainte ca însuși Booz să o ia de soție pe Rut.
Când Iosif Flaviu va vorbi despre această femeie, nu va zăbovi prea mult asupra cazului
ei deoarece contrazicea teoria sa despre incluziunea exclusiv masculină în poporul ales și statutul
de om incomplet, atribuit femeii.
Poporul ales al lui Dumnezeu și-a păstrat granițele închise atât în interiorul spațiului
teritorial promis poporului și stăpânit de acesta, cât și în afara acestuia. Probabil cea mai clară
delimitare dintre evrei și neamuri se putea observa în curtea templului din Ierusalim, împărțită în
două de un șir de pietre gravată cu blesteme la adresa evreului care ar îndrăzni să treacă un păgân
dincolo de această graniță și la adresa păgânilor, care ar traversa această graniță.
Conviețuirea dintre evrei și neamurile Goim (numiți în perioada celui de al doilea
templu, greci), se realiza prin marcarea și păstrarea acestei granițe, care nu permitea evreului să
aibă părtășie cu străinii, nici la mese, nici în cadrul căsătoriilor mixte.
Atitudinea de neamestecare, amintită de fiecare evreu ce era chemat în casa unui străin,
poate fi urmărită și în Noul Testament: „Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească
sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om
spurcat sau necurat. De aceea, chemat fiind să vin, am venit fără împotrivire. Deci vă întreb:
Pentru care cuvânt aţi trimis după mine?” (FAp. 10,28-29).
Totuși, conviețuirea evreilor cu neamurile s-a realizat, mulți păgâni acceptând statutul
de inferior față de evreul prieten. Prozelitismul iudaic, foarte prezent în sec. I, aduce multe
beneficii materiale iudeilor, printre care zidirea sinagogii din Capernaum de sutașul a cărui slugă
o vindecă Iisus, „iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Lc. 7,5).
Semnul distinctiv al apartenenței la neamul evreu și la credința mozaică, circumcizia, se
aplică preponderent pruncilor evreilor la 8 zile după naștere, dar și evreilor necircumciși la
termen,
din cauza persecuțiilor sau ideologiilor străine de care s-au atașat până la o vreme. Deși nu se
aplică femeilor evreilor, acestea fac parte din familia lui Avraam datorită apartenenței la familiile
evreilor, fie ca fiice, fie ca soții sau sclave, deci sub tutela unui circumcis. Astfel, bărbatul devine
complet doar după ce a fost circumcis, în timp ce femeia rămâne inferioară bărbatului, tocmai
pentru că nu poate beneficia de circumcizie. Consecințele circumciziei, în termeni de drepturi
erau: dreptul de a sărbători Paștile, a mânca mielul Pascal și a traversa bariera dintre neamuri și
iudei din curtea templului împreună cu obligația de a păzi toate poruncile Torei.
Circumcizia bărbaților, ca modul tradițional de intrare în iudaism indică scrierea
simbolică a numelui lui Dumnezeu în trup, unitatea intimă, „prin sânge” între Dumnezeu și
credincioșii Săi și, nu în ultimul rând, legătura dintre un evreu și Țara Sfântă. Astfel, evreul este
definit concomitent prin etnie și religie, iar străinul convertit la religia mozaică va rămâne tot
străin (Fredriksen, 2010: 232-252), deși deschiderea față de străini prin intermediul
prozelitismului iudaic de sec. I, promite aceleași drepturi și obligații pentru adevărații evrei și
pentru prozeliți (Bird, 2009).
Impresia pe care o avem despre deschiderea absolută a evreilor pentru păgâni, care erau
așteptați cu răbdare în poziția de temători de Dumnezeu, ca să-și dorească circumcizia, nu
corespunde întru totul realității. Interesul evreilor pentru banii prozeliților 4, îi determinase să le
promită ce nu puteau să le ofere: statutul de evreu adevărat.
Singurii străini care s-au convertit la religia mozaică, devenind deplini evrei au fost
femelile și sclavii (Gal. 3:28)5. Convertirea deplină la iudaism a femeilor străine se face printr-un
botez, aplicat tuturor prozeliților (Beasley-Murray, 1997: 22), pe când a sclavilor, prin botez și

4
Ei susțineau financiar activitatea sinagogii, de la construcție până la filantropie sau cultură (Levine, Ancient
Synagogue, , , – ; Fredriksen, P. (2010). „Interested pagans built synagogue structures or
lavishly decorated their interiors; they sponsored Jewish philanthropic initiatives; they participated in Jewish prayer
and study, and took part in Jewish fasts or feasts” (p. 238====Judaizing the Nations: The Ritual Demands of Paul's
Gospel. New Testament Studies, 56(2), 232-252).

5
„The covenant of circumcision distinguishes between Jew and Greek, slave and free, male and female. In these
antithetical pairs, those described by the first member of the pair have an obligation to be circumcised in a Jewish
community while those escribed by the second member do not” (Martin, 2003:121).
circumcizie.6 Femeile prozelite, deveneau parte a marii familii a evreilor, indiferent dacă se
căsătoreau cu evrei sau dacă își păstrau relația conjugală încheiată anterior cu un străin.7
Printre consecințele spirituale ale comuniunii femeii convertite la religia iudaică cu
familia sa necredincioasă se numără „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia
credincioasă... Altminterea, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi” (1 Cor 7:14).
„Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a
murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului” (Rom. 7:2).
În ceea ce-i privește pe bărbații străini, ca și ceilalți rabini, Paul nu credea că un păgân
poate deveni un evreu autentic, nici măcar prin circumcizie (Thiessen, 2014:390). Demonstrația
lui Paul începe de la constatarea că Legea nu poate fi observată în totalitate nici măcar de un
evreu, cu atât mai puțin de un păgân (Belkin, 1935:44). Astfel, ethosul iudaic sau firea cuiva este
de iudeu sau de neiudeu, cel netăiat împrejur fiind din fire netăiat împrejur (Rom. 2:27).
De asemenea, străinii care au locuit de-a lungul timpului printre evrei nu au fost
asimilați, ci excluși de la moștenirea iudaică (Lev 16:29; 17:10; 19:10; 24:16; Deut 14:21;
24:14). Străini de neamul evreilor au rămas și numeroși circumciși, ca egiptenii, etiopienii,
Ismael, care nu a fost evreu (Rom. 9,7; Gal. 4,30), Edom, samarinenii și toți cei excluși de la
moștenirea iudaică de-a lungul timpului, în special de Ezdra și Neemia pentru că au contractat
căsătorii cu străinii (Ezdra 9:2), sau chiar unii conaționali ai fraților Macabei, care au rămas
necircumciși (1Mac. 1,17).

6
For all proselytes, this „baptism developed in meaning from being purely purificatory to a symbol of the
forgiveness of sins and the start of a new life”. „We have seen then from the evidence available that it is impossible
to state without a shadow of doubt that proselyte baptism was in use at the beginning of the first century AD.
However, circumstantial evidence makes it probable. It is certain that proselyte baptism developed in meaning from
being purely purificatory to a symbol of the forgiveness of sins and the start of a new life. For women, the bath must
always have been something special, the only mark of their incorporation into the people of the Covenant.” Pusey,
K. (1984). Jewish Proselyte Baptism. The Expository Times, 95 (5), 141–145. P. 145.
7
Fulvia the Roman matron {Ant. 18.3.5 § 82) and Helena the queen of Adiabene (Ant. 20.2.3 § 35) sunt căsătorite
cu bărbați străini de neamul evreilor
„ Josephus usually does not object to intermarriage between a Jewish man and a Gentile woman” (Cohen,
1987:430). Convertirea deplină la iudaism și dobândirea statutului de evreică deplină, deși afirmat
de cazul moabitencei Rut (Rut 1:16-17), Helena, mama celebrului Izates din Adiabene (A.J.
20.34), Fulvia of Rome (A.J. 18.82), and most of the women of Damascus ca Thackeray, este
privită cu rezervă de Iosif Flaviu, care tinde să ofere acces prioritar la religia iudaică bărbaților
străini (Schwartz, 2007:97.108-109). Cu toate acestea, situația femeii în iudaism, inferioară
bărbatului, intrând mereu în categoria celorlalți, împreună cu sclavii și copii îi permite o
apropiere mai mare de iudaism decât bărbatului păgân, până la o convertire deplină (Ilan,
2007:88-90), lucru de la care s-a abținut cu foarte mare greutate să-l accepte chiar și Iosif Flavius
(Schwartz, 2007:108-109).
 Soluția pe care o propune Pavel pentru străinii aflați în imposibilitatea de a deveni evrei
deplini, să nu se taie împrejur, pentru că orice cerință a Legii, este împlinită mai înainte pentru ei
de Hristos8. De altfel, noul ritual pe care trebuia să-l accepte toți, este circumcizia inimii
(Botezul), dublată doar pentru evrei de o circumcizie trupească (Rom. 2,28-29), devenind evrei
spirituali (Thiessen, 2014: 376). Pe scurt, regula despre circumcizie ar fi: “Was anyone called
while circumcised? Let him not become uncircumcised. Was anyone called while
uncircumcised? Let him not be circumcised. Circumcision is nothing and uncircumcision is
nothing, but keeping the commandments of God is what matters” (1Cor 7,18-19).
El este intransigent în menținerea străinilor necircumciși în Biserică, comparând gestul
agitatorilor cu autocastrarea (Gal 5:12) (Livesey, 2013: 221). So, ‘judaizers dangerously blurred
the boundaries between nascent Christianity and well-established Judaism. They were "playing a
Jewish game," one that was hardly frivolous but, rather, represented a serious threat to the
developing sense of Christian identity’( Murray, 2004:117).

8
Utilitatea unei circumcizii trupești este suprimată de circumcizia în Duh, prin asumarea circumciziei lui Hristos și
de intrarea oricărui creștin, prin Botez, în trupul cărnii Lui (Col. 2,9-13). It is important that circumcision ‘appears to
be associated here, for the first time, with baptism (an analogy to which I return below), making it a circumcision
“without hands” (sometimes translated as “spiritual” or “invisible”).” (Jacobs, 2012: 26).