UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4: FAMILIA

Cuprins:

4.1. Obiective

4.2. Conţinutul unităţii de învăţare

4.2.1. Caracterul universal al familiei

4.2.2. Componentele familiei

4.2.3. Funcţiile sociale ale familiei

4.2.4. Căsătoria

4.2.5. Divorţul

4.2.6. Violenţa domestică

4.2.7. Alte stiluri de viaţă din cadrul lumii contemporane

4.3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare

4.4. Răspunsuri la testele de autoevaluare

4.5. Lucrare de verificare

4.6. Bibliografie

93
 4.1. Obiective
- Familiarizarea cu specificul familiei în calitate de instituţie socială universală;
- Analiza componentelor esenţiale ale familiei, precum şi funcţiilor sociale ale
acesteia;
- Perceperea dimensiunii sociale ale unor procese din interiorul familiei cu grave
implicaţii de natură emoţională/afectivă: violenţa domestică şi divorţul.

4.2.1. Caracterul universal al familiei

Pentru a caracteriza familia în calitatea ei de instituţie socială trebuie mai

întâi să fie evidenţiat caracterul universal al acesteia. Nu există nicio societate,
indiferent de epoca în care ea a funcţionat şi s-a dezvoltat, în cadrul căreia
familia să lipsească. Altfel spus, din timpurile cele mai îndepărtate până în
prezent, familia este forma de organizare socială cea mai frecvent întâlnită.
Pentru a evidenţia acest lucru, antropologul american George Murdock (1897-
1985) în lucrarea Structura Socială (1949) a analizat un număr de 250 de societăţi
de diferite tipuri, atât din categoria vânătorilor şi culegătorilor, cât şi pastorale,
agrare sau puternic industrializate. În urma acestei analize detaliate, Murdock a
ajuns la concluzia că în fiecare dintre aceste societăţi există anumite forme ce se
încadrează în definiţia familiei ca instituţie socială. Prin urmare, în ciuda
varietăţii de manifestări în care poată să apară, familia este o instituţie socială
universală. Antropologul american defineşte familia ca fiind „un grup social care
locuieşte împreună, stabilind relaţii de cooperare economică şi reproducere. În
cadrul familiei, sunt incluse persoane adulte de sexe diferite, dintre care cel puţin
două întreţin relaţii sexuale aprobate din punct de vedere social, şi unul sau mai
mulţi copii, ce pot fi naturali sau adoptaţi” (Murdock 1949). În concluzie,
trăsăturile definitorii ale familiei sunt faptul de a locui împreună, de a
întreprinde diverse activităţi comune, de a contribui cu resurse necesare vieţii
şi de a avea copii. Cel puţin doi dintre membrii familiei întreţin relaţii sexuale,
aflate în concordanţă cu normele societăţii în care trăiesc.
Din aceasta nu rezultă însă că modalitatea de a înţelege structura şi rolul
familiei în societate este pretutindeni aceeaşi, ci concepţiile despre familie din

94
cadrul diverselor societăţi pot să difere considerabil, aceste diferenţe fiind
cauzate de existenţa unor norme diferite în interiorul fiecărei societăţi umane în
parte. De exemplu, în societatea tradiţională Navajo din sud-vestul statelor unite
ale Americii, cei doi soţi nu locuiesc niciodată sub acelaşi acoperiş (Gelles, Levine
1995). De cele mai multe ori, soţia locuieşte cu mama, surorile sale şi cu proprii
copii, în timp ce bărbatul locuieşte într-o casă comună rezervată exclusiv
bărbaţilor. Relaţiile dintre soţi sunt reduse cel mai frecvent la întâlnirile cu
caracter intim/discret. În cadrul comunităţilor de Masai situate în Kenya
poliandria este forma uzuală de reglementare a relaţiilor dintre soţi. Altfel spus,
aşa cum vom vedea mai departe, o femeie căsătorită poate avea relaţii sexuale
permise nu numai cu soţul său, ci şi cu toţi bărbaţii din cadrul grupului care au
vârste similare. Este o chestiune care ţine felul de a fi al acelei societăţi ca soţul să
nu aibă nimic de obiectat atunci când un prieten foarte bun îi cere permisiunea
de a avea relaţii sexuale cu soţia sa. Cea care decide în cele din urmă este, de
altfel, soţia. În societatea Banaro din Papua Noua Guinee, soţul nu poate avea
relaţii intime cu soţia sa, înainte ca aceasta să nască un copil al cărui tată este un
prieten al acestuia (Haralambos, Holborn 2008). Relaţia părinte-copil nu este deci
neapărat una de tip biologic. Importanţa fundamentală a acestei relaţii rezidă în
caracterul ei social, copiii fiind recunoscuţi ca aparţinând familiei, indiferent dacă
părintele biologic este sau nu aceeaşi persoană cu tatăl oficial.

4.2.2. Componentele familiei

Căsătoria este definită drept un proces prin intermediul căruia se

formează familia. O primă diferenţiere care trebuie să fie evidenţiată este aceea
dintre endogamie, ce se referă la căsătoria dintre doi parteneri care aparţin
aceluiaşi grup, respectiv între cei doi există relaţii de rudenie, sau aparţin
aceluiaşi clan, comunităţi, etnii, rase etc. şi exogamie, ce are în vedere acel tip de
căsătorie în care partenerii aparţin unor grupuri de referinţă diferite (cel mai
adesea, accentul se pune pe apartenenţa celor doi la familii diferite, între care nu
există legături directe, însă poate fi vizat şi alt plan decât acela al rudeniei). În
cazul endogamiei este de la bun început stipulat faptul că unei persoane îi este
permisă alegerea partenerului de viaţă exclusiv din cadrul grupului de referinţă,

95
în caz contrar existând ameninţarea unor sancţiuni a căror severitate diferă de la
o comunitate la alta.
O altă distincţie care trebuie operată în analiza problemei descendenţei în
cadrul familiilor dintr-o societate este aceea dintre societăţile patriliniare, unde
accentul se pune exclusiv pe urmaşii pe linie paternă şi societăţile matriliniare,
sistemul de filiaţie fiind stabilit doar pe linie maternă. Există însă şi un model
mixt de filiaţie, descendenţa bilaterală, ce se stabileşte nu pe baza unuia dintre
părinţi, ci a amândorura. Atunci când ne referim la problema autorităţii în
interiorul unei societăţi, se poate face o altă delimitare esenţială între patriarhat,
în cadrul căruia bărbatul este investit cu autoritatea de a conduce şi de a lua
decizii privitoare la viaţa şi organizarea familiei, el având rolul principal în viaţa
comunităţii şi matriarhat, unde femeia deţine rolurile menţionate mai devreme.
Însă această ultimă distincţie pare mai degrabă strict teoretică şi aceasta deoarece
unii sociologi au arătat faptul că „nicio societate cu adevărat matriarhală nu a
existat vreodată” (Macionis 2005).
În majoritatea statelor europene şi în Statele Unite ale Americii, forma cea
mai frecvent întâlnită a relaţiei dintre persoanele căsătorite este monogamia (gr.
monos-unic, gamos-căsătorie). Aceasta se traduce prin acea formă de căsătorie care
implică o femeie şi un bărbat. Dar trebuie subliniat faptul că aceasta nu este
singura formă de convieţuire dintre soţi, ba, mai mult decât atât, ea nu este nici
pe departe majoritară dacă analizăm cea mai mare parte a societăţilor omeneşti.
O altă formă de căsătorie, opusă monogamiei, este poligamia (gr. polys-numeros,
gamos-căsătorie), ce este caracterizată de existenţa mai multor soţii sau soţi în
acelaşi timp. Tipul cel mai des întâlnit de poligamie este poliginia, ce se referă la
acele situaţii în care un singur bărbat este căsătorit cu două sau mai multe femei.
Într-o societate unde poliginia este interzisă, o asemenea situaţie este privită
drept bigamie (lat. bis-de două ori, gr. gamos-căsătorie), însă cei doi termeni nu
trebuie să fie confundaţi, diferenţa radicală dintre ei constând în faptul că, în
timp ce primul desemnează normalitatea, celălalt se referă la o situaţie care nu
este permisă în interiorul unei societăţi. Exemplele de poliginie sunt nenumărate:
societatea evreiască descrisă de Vechiul Testament (Avraam, Iacob, David, regele
Solomon etc.), Grecia antică, China din perioada clasică, India, în multe dintre
societăţile africane sau din zona insulelor aflate în Pacific etc. Religia islamică

96
permite, de asemenea, ca un bărbat să poată fi căsătorit cu cel mult patru femei.
Există însă şi o altă formă de poligamie, mult mai rar întâlnită însă şi anume
poliandria (gr. polys-numeros, aner-bărbat), respectiv căsătoria unei femei cu doi
sau mai mulţi bărbaţi. De data aceasta, exemplele nu sunt la fel de numeroase, şi
anume: unele zone din Nepal, Nigeria, Kenya (civilizaţia Masai descrisă mai
sus), sau Tibet etc. Un alt tip de relaţie familială, care nu are o răspândire foarte
largă însă, este aceea a căsătoriei în grup (poliginandria), definită ca o căsătorie
între doi sau mai mulţi bărbaţi şi două sau mai multe femei simultan. Această
formă familială este întâlnită cel mai adesea în acele tipuri de societate în cadrul
cărora este practicată poliandria, cu precădere în situaţiile în care prima soţie nu
poate avea copii, această sarcină fiind preluată de o soţie nouă. Totuşi, în ceea ce
priveşte poliginia, trebuie afirmat faptul că ea nu reprezintă în mod obligatoriu o
regulă chiar şi în acele societăţi unde este permisă şi aceasta deoarece puţini
bărbaţi îşi pot permite întreţinerea unui număr mare de soţii; prin urmare,
departe de a fi un mod de viaţă accesibil tuturor bărbaţilor, ea este privită mai
degrabă ca un indiciu al prosperităţii/bogăţiei, al puterii şi, în ultimă instanţă, al
bătrâneţii unui bărbat.
Majoritatea oamenilor aparţin nu unei singure familii, ci ei sunt
circumscrişi în raport cu două familii: mai întâi, familia de orientare este cea în
care o persoană se naşte sau este adoptată şi familia de procreere, pe care orice
om o poate crea prin căsătorie. Acest din urmă tip de familie poate fi dezvoltată
la nivel biologic şi/sau social (DiRenzo, 1990). În privinţa organizării familiei, se
poate afirma că tipul cel mai frecvent întâlnit în lumea contemporană este
familia nucleară sau conjugală, ce constă într-o pereche soţ-soţie, care, împreună
cu copiii lor, stau împreună într-o locuinţă proprie. Pe de altă parte, familia
extinsă sau cosangvinică, se referă la familia nucleară la care se adaugă şi alte
rude. Din punct de vedere structural, familia extinsă diferă de cea nucleară nu
doar în plan cantitativ, prin faptul că este alcătuită dintr-un număr mai mare de
membri, ci ea dezvoltă un sistem foarte variat de relaţii specifice rudeniei.

97
 4.2.3. Funcţiile sociale ale familiei

După ce a subliniat caracterul universal al familiei, antropologul George

Murdock (1949) a susţinut că familia are patru funcţii sociale fundamentale:
sexuală, de reproducere, economică şi educaţională.
O primă funcţie pe care familia o îndeplineşte în calitatea sa de instituţie
socială este aceea de reglare a comportamentului sexual. O primă constatare
care se impune în acest sens este aceea că nu există nicio societate care să lase
oamenii liberi în a-şi manifesta comportamentele sexuale aşa cum doresc aceştia,
ci există un set întreg de reglementări scrise sau nescrise care interzic anumite
modalităţi de manifestare de natură sexuală. De exemplu, în numeroase societăţi,
practicarea sexualităţii nu este permisă în perioadele de doliu, în cele în care au
loc diverse festivităţi religioase, în timpul când femeia este însărcinată sau se află
în perioada de menstruaţie etc. În ciuda diferenţelor semnificative dintre
diversele societăţi, există totuşi şi un element comun şi anume tabuul incestului
(Murdock 1949), respectiv interzicerea relaţiilor sexuale şi a căsătoriei între
rudele foarte apropiate (membrii familiei nucleare sau unii dintre cei ce aparţin
familiei extinse). Obiectivele cele mai importante pe care tabuul incestului le
îndeplineşte în cadrul societăţii sunt, pe de o parte, acela de a elimina rivalităţile
şi conflictele de natură sexuală din cadrul familiei, iar pe de alta, de a nu induce
confuzie în ceea ce priveşte rolurile corespunzătoare fiecărui membru al familiei,
precum şi de a genera legături de rudenie cu alte familii, în raport cu care se pot
dezvolta şi atinge diferite tipuri de interese reciproc avantajoase. La o analiză
detaliată, se constată o diferenţă importantă între modalităţile de reglementare a
comportamentului sexual în societăţile arhaice, ce prezintă un caracter foarte
extins, în raport cu societăţile contemporane, unde sfera de acţiune a societăţii
asupra indivizilor este diluată în mod semnificativ.
A doua funcţie pe care o îndeplineşte familia este aceea de reproducere.
Pentru a se putea dezvolta, fiecare societate are nevoie de noi generaţii, de
oameni tineri care să-i înlocuiască pe cei bătrâni, iar aceasta nu se poate face
decât prin trei modalităţi: prin reproducere, migraţie sau cucerirea unor alte
societăţi. Însă, în absenţa reproducerii biologice, orice societate este condamnată
la dispariţie. Situaţii de acest tip s-au întâlnit cu precădere în cadrul

98
comunităţilor religioase, de exemplu cea autointitulată Shakers – respectiv,
societatea celor care credeau în a doua apariţie a lui Isus Cristos – , în cadrul
căreia egalitatea socială este primordială, însă relaţiile sexuale sunt respinse ca
fiind sub demnitatea fiinţei umane, ceea ce a avut ca efect diminuarea accentuată
a numărului membrilor acestei comunităţi (DiRenzo 1990).
Funcţia economică are, de asemenea, un rol important în cadrul familiei.
În societatea de tip tradiţional, familia constituia unitatea economică de bază. Ea
avea rolul de a satisface nevoile de bază ale membrilor săi, ce constau în
principal în hrană, locuinţă, sănătate şi confort în general. Situaţia s-a schimbat
însă în societăţile moderne, în cadrul cărora unele dintre aspectele economice ce
aparţineau în mod tradiţional familiei au fost preluate de alte instituţii sociale.
Din acest punct de vedere, o schimbare majoră care s-a produs la acest nivel are
în vedere transformarea funcţiei de producător a familiei în aceea de
consumator. Activităţile economice de producţie erau dominante în cadrul
familiei tradiţionale, cu precădere în cazul familiilor situate în mediul rural, în
vreme ce societatea actuală propune un tip de familie orientată predominant
către consum. O altă schimbare în ceea ce priveşte funcţia economică a familiei
are în vedere problema sănătăţii, a îngrijirii celor bolnavi sau bătrâni. Familia
este înlocuită în acest caz de o altă instituţie socială, respectiv spitalul sau, în
anumite cazuri, azilul de bătrâni, care preiau sarcina îngrijirii şi/sau însănătoşirii
acestora.
Însă, în ciuda acestei schimbări fundamentale de rol, familia păstrează
totuşi anumite funcţii economice de bază: veniturile sunt asigurate de către
persoanele mature, care întreprind diverse activităţi economice în cadrul
societăţii, în schimbul cărora ei primesc o anumită remuneraţie. Mai mult decât
atât, fiecare familie se gospodăreşte în funcţie de propriul mod de viaţă; activităţi
precum prepararea mâncării, spălatul vaselor, curăţenia, petrecerea timpului
liber etc. au rămas în sarcina fiecărei familii, indiferent dacă aceste activităţi (mai
ales preparatul mâncării şi curăţenia) sunt realizate de cei din familie sau, contra
cost, de către alte persoane din afara respectivei familii.
A patra funcţie pe care familia o îndeplineşte este aceea educaţională, ce,
în opinia lui Murdock, poate fi asimilată funcţiei de socializare a copiilor. Unii
analişti (Haralambos, Holborn 2008) au observat că antropologul american

99
utilizează termenul de educaţie cu referire la procesul de socializare. De altfel,
familia este agentul primar de socializare, iar, în această calitate, ea nu este doar
un producător de natură biologică, nu se rezumă la funcţia de reproducere, ci are
un rol fundamental în ceea ce priveşte utilizarea de către copii a unui anumit
limbaj, însuşirea unui set de valori, de credinţe, de abilităţi etc. De cele mai multe
ori, socializarea oferită de familie, în calitatea sa de grup primar, este atât de
complexă încât ea nu este sesizată de fiecare individ în momentul derulării
propriu-zise ale acestui proces. De unde putem trage concluzia că socializarea
oferită de familie are un caracter natural, este firescul însuşi.
Ulterior, alţi sociologi, au adăugat şi alte funcţii ale familiei, în afara celor
propuse de Murdock. De exemplu, o funcţie a familiei ce nu trebuie neglijată este
aceea de a oferi afecţiune şi suport emoţional. În interiorul familiei, părinţii nu
se rezumă doar la a asigura hrană propriilor copii, ci şi, fără-ndoială la fel de
important, protecţie, încredere în sine, sprijin în raport cu situaţiile dificile,
suport medical atunci când este nevoie etc. În absenţa acestor nevoi de ordin
psihologic, pot să apară o sumedenie de disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte
comportamentul unei persoane în cadrul societăţii. Trebuie afirmat că familia
este cel mai bun/adecvat grup pentru a satisface aceste nevoi şi aceasta deoarece
ea este implicată la toate nivelurile – biologic, psihologic şi social – dar şi pentru
că structura sa de grup primar îi conferă un avantaj imens în raport cu ceilalţi
agenţi ai socializării. De altfel, coeziunea şi solidaritatea se manifestă în mod
primordial în cadrul familiei.
În fine, o altă funcţie importantă a familiei este aceea de acordare a unui
status social. Astfel, într-o primă instanţă, indivizii se definesc pe ei înşişi prin
raportare la familia din care fac parte, sentimentul de apartenenţă jucând un rol
foarte important în ceea ce priveşte asumarea diverselor roluri în cadrul familiei.
În acest sens, cele mai multe dintre statusurile prescrise ale unui individ au
legătură directă cu familia din care acesta face parte; de exemplu, vârsta, etnia,
naţionalitatea, clasa socială, religia etc. sunt conferite unui individ datorită
faptului că s-a născut într-o anumită familie. Naţionalitatea, religia sau clasa
socială pot fi schimbate ulterior prin voinţa individului şi transformate în
statusuri dobândite, însă unele statusuri nu se pot schimba, ci au caracter
permanent.

100
 O abordare diferită a familiei în raport cu aceea a lui Murdock este oferită
de perspectiva feministă, ce tinde în ultima vreme să acapareze problematica
familiei printr-un discurs ce propune o reorientare/revoluţionare esenţială a
viziunii clasice/clasiciste asupra familiei şi a fundamentului social al acesteia.
Ceea ce caracterizează în mod fundamental acest discurs feminist este, fără-
ndoială, perspectiva critică asupra societăţii, ce este privită ca fiind o lume a
bărbaţilor, o lume dominată de bărbaţi şi de puncte de vedere masculine. În acest
sens, o direcţie de analiză a curentului feminist este aceea reprezentată de
schimbarea percepţiei asupra familiei, înţeleasă ca o instituţie socială ce se
bazează pe relaţii de putere. Familia bazată pe cooperare, pe împărtăşirea unor
scopuri comune, pe iubirea dintre parteneri şi în raport cu proprii copii etc., toate
acestea nu sunt decât subterfugii menite să ascundă adevărata funcţie a familiei
şi anume aceea de a aduce beneficii nelimitate doar unora dintre membrii
familiei, mai exact bărbaţilor. Familia le oferă femeilor doar o spoială de viaţă
socială, scopurile partenerilor într-o căsnicie nu sunt şi nu pot fi comune, între ei
nu există un raport de similitudine a rolurilor, ci unul de dominaţie, întrebarea
cheie fiind următoarea: Cine pe cine domină? Prin urmare, din indiferent ce
perspectivă am privi familia, ea ne pune în faţa privirii o realitate care nu poate fi
contestată şi anume faptul că femeie este întotdeauna dezavantajată în raport cu
bărbatul în viaţa de familie.
Viziunea feministă asupra familiei a adăugat teme noi de discuţie în
raport cu modalităţile clasice de abordare. Unele dintre acestea privesc problema
violenţei conjugale – pe care o vom aborda mai jos în cuprinsul acestui capitol –
sau a structurii economice a familiei - această problemă este focalizată dintr-un
unghi radical diferit decât fusese tratată funcţia economică a familiei despre care
am vorbit deja în acest capitol. Deşi se pot remarca unele diferenţe de opinii între
adeptele acestui curent de gândire, există totuşi ceva în comun şi anume ideea
exprimată de Valerie Bryson că „oprimarea femeilor este forma fundamentală şi
universală de dominaţie”. Societatea este în mod esenţial patriarhală, fiind
dominată de bărbaţi, iar interesele femeilor nu sunt convergente cu acelea ale
bărbaţilor.

101
 Abordarea economică a familiei din perspectivă feministă este propusă de
sociologul francez Christine Delphy (1941-) şi sociologul englez Diana Leonard
(1941-2010) în lucrarea Exploatarea familială: O nouă analiză a căsătoriei în societăţile
occidentale contemporane, publicată în anul 1992. În opinia autoarelor, bărbaţii sunt
principalii beneficiari ai exploatării femeilor, cu precădere a activităţilor casnice
depuse de acestea. „Noi privim familia în calitatea sa de grup de bază ca fiind un
element important în menţinerea naturii patriarhale a societăţii noastre: ea este o
continuare a poziţiei dominante a bărbaţilor în raport cu femeile şi copiii”.
Familia este înţeleasă drept un sistem economic, ce implică uin set de „relaţii de
muncă în cadrul cărora bărbatul beneficiază – şi exploatează – de munca femeii
şi, în anumite situaţii, chiar de munca depusă de copii sau rudele de sex
masculin” (apud. Haralambos, Holborn 2008). Explicaţia acestei exploatări rezidă
în faptul că membrii familiei nu lucrează pentru ei înşişi, ci pentru capul familiei.
Familia, în calitatea sa de sistem economic, are următoarele caracteristici (Ibid.):
1. Fiecare familie este o structură socială bazată pe două tipuri de roluri.
Acestea sunt: capul familiei şi persoanele dependente sau ajutoarele acestuia.
Femeia în calitate de cap al familiei pare să fie ceva imposibil de imaginat, astfel
că marea majoritate a acestora sunt bărbaţi.
2. Bărbatul în calitatea sa de cap al familiei este diferit de toţi ceilalţi
membri ai familiei şi aceasta deoarece el decide ce anume trebuie să facă într-o
anumită situaţie şi modul în care deleagă fiecăruia ce sarcină să ducă la
îndeplinire. Ceilalţi nu au nicio putere de decizie, îl pot eventual ruga sau sfătui
să-şi schimbe decizia, însă decizia finală îi aparţine întotdeauna.
3. Capul familiei asigură întreţinerea celorlalţi membri ai familiei, iar
aceştia primesc o parte din proprietatea familiei în momentul când el moare.
Însă, toţi trebuie să muncească pentru capul familiei fără să fie plătiţi în vreun
fel.
4. Tipul şi cantitatea de muncă prestate de membrii familiei se află în
corelaţie cu sexul acestora şi cu statusul marital. Femeile trebuie să facă diverse
activităţi neplătite; în plus, soţiile trebuie să efectueze diverse activităţi de natură
sexuală sau cu scopul de a da naştere copiilor. Indiferent însă de modul în care
este privită această problemă, se consideră că treburile gospodăriei intră în
responsabilitatea femeii.

102
 5. Un bărbat trebuie să le furnizeze celorlalţi membri ai familiei sale bani
pentru a-şi putea satisface nevoile de bază, dar, spre deosebire de un angajator
oarecare, el nu plăteşte munca prestată utilizând un anumit etalon, de tipul
muncii efectuate într-o oră, pe săptămână sau pe lună. Sumele pe care le
primeşte fiecare membru al familie nu au nicio legătură cu munca depusă de
fiecare în parte, ci sunt dependente de poziţia fiecăruia în cadrul familiei; în
general, consideră autoarele, băieţii primesc mai mult decât fetele.
6. Relaţiile de producţie din interiorul familiei impun ca adesea plata să fie
făcută mai degrabă în obiecte sau în servicii – o nouă pereche de cercei, o nouă
rochie sau o vacanţă la Roma etc. – decât în bani.
7. Relaţiile economice din familie nu sunt stabilite pe baza unor contracte
de tip formal. De aici rezultă că membrii familiei trebuie să apeleze la diverse
metode informale de negociere. O situaţie des întâlnită este aceea în care soţiile
sau ficele trebuie să-şi analizeze atent soţii sau taţii pentru a şti să le ceară ceva la
momentul oportun şi pe un ton cât mai potrivit.
8. Capul familiei deţine un monopol aproape total asupra proprietăţii
deţinute de familie şi în ceea ce priveşte relaţiile cu alte familii.
9. Atunci când soţiile trebuie să se ducă la lucru, ele continuă să
desfăşoare activităţile casnice sau să plătească alte persoane pentru a avea grijă
de gospodărie sau de îngrijirea copiilor.

4.2.4. Căsătoria

Una dintre caracteristicile fundamentale ale căsătoriei în perioada

contemporană este faptul că oamenii se căsătoresc la o vârstă mult mai matură
decât în urmă cu câteva generaţii. Cauzele acestui fenomen sunt variate, între
acestea incluzându-se componenta financiară, grija de a avea un loc de muncă
care să asigure un nivel de trai relativ ridicat, faptul de a pune bazele unei cariere
într-un domeniu de activitate, dar şi convingerea că, o dată cu căsătoria, se
pierde ceva din independenţa proprie. Aceasta nu este însă singura schimbare
semnificativă; în trecut, partenerul de cuplu făcea parte fie din colegii de şcoală,
fie din cei de la muncă, fie fusese recomandat de diverse cunoştinţe sau rude.
Astăzi, acestor medii li s-a adăugat unul a cărui însemnătate tinde să fie din ce în

103
ce mai ridicată, aşteptările fiind ca acesta să le devanseze pe toate laolaltă într-un
viitor nu foarte îndepărtat. Este vorba despre internet, ce pune la dispoziţia
utilizatorilor nenumărate site-uri care îi ajută pe oameni să se implice în relaţii
sentimentale unii cu ceilalţi. Ceea ce nu înseamnă în mod obligatoriu că aceste
relaţii se vor finaliza prin căsătorii, însă un prim pas în acest sens este făcut. Prin
urmare, internetul dă posibilitatea fiecărei persoane să-şi găsească un partener cu
care să întemeieze un cuplu. Altfel spus, alegerea partenerului este o chestiune
care ţine de propria alegere. Iar elementul cel mai important care stă la baza
alegerii este sentimentul de iubire, care îi împinge pe oameni să întemeieze
relaţii bazate pe dragoste. Lucrurile nu stau însă peste tot la fel. Dacă în
societăţile europene şi în cea americană lucrurile se petrec în acest mod, în alte
societăţi situaţia este fundamental diferită. De exemplu, în Uzbekistan problema
alegerii partenerului nu este lăsată la îndemâna tinerilor – de altfel, nu rareori
aceştia sunt mai degrabă nişte copii – , ci părinţii sunt aceia care aranjează
căsătoria în locul lor (Schaefer 2008). Noţiunea de căsătorie aranjată este o formă
de alianţă între două familii extinse din aceeaşi clasă socială, ce implică nu doar
un schimb între copii, ci şi în ceea ce priveşte averea sau diverse beneficii.
(Macionis 2005). Astfel, tradiţia spune că o tânără femeie uzbecă trebuie să se
căsătorească cu acel tânăr pe care l-au ales părinţii ei şi pe care ea nu l-a văzut
decât o singură dată, în momentul final al inspectării zestrei. Considerentele care
stau la baza căsătoriilor aranjate au în vedere nu doar interesele familiale, ci şi pe
cele religioase sau economice.
Aşa cum s-a văzut din exemplul de mai sus, familia şi viaţa în cadrul
familiei nu sunt înţelese la fel în toate contextele sociale şi culturale, ci
reprezentările asupra familiei pot să difere considerabil de la o societate la alta.
Sociologul Shu-Ching Lee (1953) descrie familia tradiţională chineză ca având în
centrul său relaţia de consangvinitate, respectiv accentul pus pe provenienţa din
partea tatălui. Caracteristicile fundamentale ale acestei familii sunt stabilitatea,
continuitatea şi perpetuarea de-a lungul generaţiilor. Familia este privită ca o
instituţie socială esenţială, ce are la bază un set de reguli scrise sau nescrise de
convieţuire. Eticheta joacă un rol important, ea face distincţia dintre familiile de
condiţie bună şi cele sărace, fiind în acelaşi timp un indiciu major în ceea ce
priveşte gradul de prosperitate al femiliei şi statusul acesteia. Viaţa în cadrul

104
familiei este reglementată în principal de tradiţia ei specifică, sub forma unui cod
sau al unui sistem de legi interne ale familiei, care îl autorizează pe bărbatul cel
mai în vârstă să reglementeze comportamentul/conduita celorlalţi membri ai
familiei. De altfel, puterea şi autoritatea sa se extind aproape nemăsurat asupra
vieţii celorlaţi. În acest sens, o problemă majoră cu care se confruntă familia
chineză este aceea referitoare la menţinerea acestei puteri şi autorităţi atunci când
alţi bărbaţi din interiorul familiei ajung la vârsta maturităţii şi se pune în discuţie
problema succesiunii. Nu trebuie ignorat faptul că educaţia copiilor are loc în
cadrul familiei, care este considerată adesea nu numai cel mai important factor
de socializare, ci singurul asemenea factor. Mijloacele de asigurare a traiului sunt
transmise în primul rând în cadrul familiei şi aceasta nu numai cu referire la
locuinţă, terenul agricol sau efectivul de animale, ci şi în ceea ce priveşte
deprinderea unor abilităţi sau meşteşuguri precum fabricarea diferitelor băuturi,
realizarea de unelte, ţesătoria sau pictura etc. – toate acestea sunt dobândite prin
intermediul relaţiei tată-fiu. „Dacă un fiu doreşte să fie moştenitorul legal al
tuturor acestor lucruri, atunci prima datorie, pe care el a învăţat-o încă din
copilărie, este aceea de a se supune regulilor de familie sau, şi mai bine, de a trăi
conform spiritului tradiţional al familiei”. În caz contrar, fiul neascultător poate
să fie sancţionat în modalităţi foarte diverse, care includ pedepse fizice de tipul
bătăii cu diferite obiecte, dintre care cel mai des utilizat este biciul, dar şi
izolarea, înfometarea, iar, în situaţiile extreme, condamnarea la moarte şi
execuţia. Această din urmă pedeapsă nu poate fi însă aplicată decât după ce a
fost obţinut acordul din partea persoanelor în vârstă ce au rol de decizie în
cadrul clanului.
O analiză a modului de funcţionare a statusurilor şi rolurilor în cadrul
familiei chineze este foarte relevantă în acest context. Astfel, în calitatea sa de
instituţie socială primară, familia nu pune accentul pe individ, ci pe rolurile pe
care fiecare membru trebuie să le joace în cadrul acesteia. Relaţiile de rudenie
sunt de trei tipuri principale: părinte-copil, sot-soţie şi fraţi-surori. Tatăl are rolul
dominant, el este asemeni unui suveran, a cărui principală datorie, în afara
faptului că reprezintă familia în relaţie cu întreaga comunitate, este aceea de a
supraveghea ca nu cumva vreun membru al familiei să încalce tradiţia. Aşa cum
spuneam mai sus, exercitarea autorităţii sale poate să includă pedepsele aplicate

105
copiilor săi, ceea ce nu înseamnă că taţii nu îşi iubesc copii, ci doar faptul că lor
le-a fost încredinţată responsabilitatea de a conduce mersul lucrurilor atât în ceea
ce priveşte viaţa de familie, cât şi în aceea a educaţiei copiilor pentru adaptarea la
exigenţele vieţii în societate. Acest comportament care poate fi caracterizat drept
aspru sau lipsit de efuziuni sentimentale este necesar nu numai pentru a corecta
comportamentele considerate neadecvate, ci mai ales pentru a menţine armonia
în cadrul familiei. Consecinţa întrucâtva firească a acestei stări de fapt este aceea
că tatăl este în general respectat, dar rareori iubit de copiii săi. Se poate spune în
acest sens că există o disociere esenţială în ceea ce priveşte rolurile asociate celor
doi părinţi: tatălui îi este acordat respectul, iar mamei afecţiunea/iubirea. În
consecinţă, mama nu-şi poate pedespsi copii, nu intră în atribuţiile ei acest rol,
fapt care poate să genereze un adevărat dezastru în familiile în care tatăl moare
încă de timpuriu, la vârsta maturităţii şi nu are niciun frate care să-i preia
atribuţia de a menţine disciplina, ocupându-se cu educaţia copiilor săi. Un
număr mare de familii de condiţie socială bună au ajuns la ruină datorită unei
situaţii de acest gen.
Pe de altă parte, statusul soţiei rămâne unul destul de vag circumscris în
familia tradiţională chineză. De altfel, o privire atentă dezvăluie faptul că nici
soţul nu are un status riguros definit; spre deosebire de cel de părinte al copiilor
săi, sau de fiu al tatălui şi mamei sale, care cunosc o reglementare foarte strictă,
cel de soţ nu implică în mod automat o stare de dominare absolută a soţiei, însă
ea este în cele mai multe cazuri subînţeleasă. În ceea ce priveşte soţia, trebuie
amintit faptul că aceasta a devenit soţia unui bărbat pe care e posibil să nu-l fi
văzut niciodată înainte de căsătorie, familia nouă din care face acum parte şi care
este familia soţului său fiind considerată cu mult mai importantă decât familia
unde s-a născut şi a crescut. Este deci obligaţia fundamentală a soţiei faptul de a
se conforma tradiţiilor noii familii, indiferent dacă i se par agreabile sau nu,
justificate sau nejustificate. Orice abatere de la acestea atrage însă repudierea din
partea soţului, obligat să recurgă măsuri drastice pentru a menţine „integritatea
familiei ca instituţie”.

106
 4.2.5. Divorţul

Spre deosebire de căsătorie, divorţul presupune despărţirea a două

persoane care au statusul de soţi. Acest fenomen social a cunoscut o creştere
semnificativă în secolul al XX-lea, ţara cu cea mai mare rată a divorţurilor din
lume fiind în mod aparent paradoxal S.U.A. şi aceasta în ciuda faptului că în
societatea americană familia este privită ca o valoare în sine. De altfel, acest lucru
se poate observa şi în rata foarte mare a căsătoriilor; peste 90% dintre americani
au fost căsătoriţi cel puţin o dată până în pragul vârstei de 45 de ani. Se pare însă
că o rată mare a căsătoriilor aduce însă cu sine şi o rată crescută a divorţurilor, în
anul 2008 numărul divorţurilor ajungând la aproape 40% din totalul căsătoriilor.
Spre comparaţie, această rată a divorţurilor este cu jumătate mai mare decât în
ţări precum Japonia sau Canada şi de aproape şapte ori mai mare decât în Italia.
Trebuie totuşi subliniat un alt fenomen specific modului de viaţă american
contemporan: peste 60% dintre persoanele care divorţează nu rămân singure, ci
se recăsătoresc. Cauzele principale ale frecvenţei ridicate a fenomenului
divorţului sunt următoarele (Macionis 2005):
- accentul pus pe individualism. Fiecare persoană este interesată să-şi
găsească fericirea într-o strânsă legătură cu propria persoană şi nu alături de
ceilalţi. De altfel, membrii unei familii petrec din ce în ce mai puţin timp
împreună, fiecare fiind interesat doar de propria persoană.
- dispariţia sentimentului iubirii. Fiind o societate care mizează intens pe
iubirea considerată a fi „romantică”, relaţia dintre parteneri se diluează o dată cu
dispariţia pasiunii sexuale. Foarte mulţi oameni apelează la divorţ deoarece
doresc să se implice în relaţii de natură erotică cu alţi parteneri.
- femeile nu mai sunt strict dependente de bărbaţi. În S.U.A., în prima
jumătate a secolului al XX-lea, marea majoritate a femeilor căsătorite nu aveau
locuri de muncă, petrecându-şi timpul exclusiv în cadrul familiei, având grijă în
principal de educaţia copiilor şi de treburile gospodăriei. Singur bărbatul era
acela care avea ca sarcină deţinerea unui job şi deci realizarea de venituri băneşti.
Această situaţie s-a schimbat însă radical în ultimele decenii ale secolului trecut,
fapt care a determinat o independenţă de natură financiară a femeii. Astfel, a

107
devenit mult mai uşor pentru o femeie să încheie o căsnicie unde se simţea
nefericită.
- viaţa casnică este caracterizată de stres. Deoarece ambii parteneri petrec
o mare parte din timp la locul de muncă, energia şi din timpul acestora se
consumă tot mai mult în afara vieţii familiale. Creşterea copiilor poate deveni o
sarcină foarte dificilă în multe cazuri; din acest punct de vedere, se constată că
apariţia unui copil poate să aibă efecte foarte diferite de la o familie la alta: el
poate să stabilizeze viaţa din unele căsnicii, în timp ce în altele generează
neînţelegeri şi conflicte între părinţi, ce se finalizează adesea prin divorţ.
- divorţul a devenit un fenomen social acceptat, care nu mai atrage
dezaprobarea celorlalţi. În prima jumătate a secolului trecut, divorţul era privit
ca fiind ceva esenţialmente rău, iar cei care apelau la această formă de despărţire
cu caracter oficial evident se confruntau frecvent cu o reacţie de dezavuare, chiar
stigmatizare din partea celorlalţi membri ai comunităţii în care trăiau. Fără-
ndoială, această reacţie virulentă de respingere a divorţului, dublată de blamarea
soţilor care divorţează, cu precădere a soţiei, are la bază o credinţă de ordin
religios. Şi totuşi, realitatea vieţii de femilie se dovedeşte mai puternică decât
dogmele religioase; în prezent, rudele/prietenii/cunoştinţele etc. pot avea rolul
de a-i încuraja pe soţi în vederea începerii procedurilor de divorţ.
- simplificarea procedurilor legale de divorţ. În trecut, pentru a putea
declanşa un proces de divorţ, era nevoie să se probeze existenţa unor
comportamente de tipul adulterului sau violenţei domestice. Această situaţie s-a
schimbat, însă, în ziua de azi o căsnicie se poate dizolva prin simpla voinţă a
soţilor.
În ceea ce priveşte categoriile de persoane care apelează cel mai frecvent la
divorţ, se constată faptul că tipul de căsătorie cel mai expus la divorţ este acela în
care soţii au vârste foarte tinere, iar căsătoria a survenit după o perioadă foarte
scurtă în care cei doi au trăit după regulile unui cuplu necăsătorit. În asemenea
circumstanţe, atât lipsa unei maturităţi de ordin emoţional, cât şi frecventa lipsă
a banilor se pot dovedi decisive în ceea ce priveşte despărţirea dintre cei doi. O
altă situaţie a cărei frecvenţă este de asemenea mare se referă la apariţia
neaşteptată a unui copil, cu precădere în situaţiile în care faptul că soţia a rămas
însărcinată îl ia pe nepregătite pe soţ, iar aceasta, în ciuda protestelor şi chiar a

108
ameninţărilor soţului, nu se lasă convinsă să apeleze la avort, ci este foarte
determinată în a-şi păstra copilul. De asemenea, unele studii realizate de
sociologi au arătat faptul că foarte multe persoane ce proveneau din familii cu
părinţi divorţaţi au recurs la rândul lor la divorţ. În acest caz, se petrece un
fenomen specific sociologic şi anume efectul de modelare al rolului; cei care au
părinţi divorţaţi trec, la rândul lor, prin experienţa divorţului. Divorţul mai este
întâlnit şi în cazurile în care ambii soţi au cariere de succes, ceea ce presupune şi
venituri pe măsură şi un tip de interes alocat cu precădere propriei persoane,
ceea ce poate să diminueze sentimentul legăturii faţă de celălalt.
Indiferent însă de vârsta, categoria socială sau profesională, religia sau
societatea în care trăiesc cei doi soţi care urmează să se despartă, divorţul este cel
mai des privit ca o experienţă dezagreabilă, fiind o adevărată traumă emoţională
pentru copiii ai căror părinţi s-au decis să pună capăt relaţiei dintre ei. În ciuda
faptului că unii cercetători au arătat consecinţele pozitive pe care divorţul le
poate avea atât asupra părinţilor, cât şi asupra copiilor, în speţă faptul că el pune
capăt unei vieţi plină de certuri şi/sau de violenţă, totuşi efectele sale asupra
psihicului copiilor pot fi extrem de dureroase. În acest sens, una dintre
consecinţele cele mai puternice are în vedere autoculpabilizarea copilului,
convingerea acestuia că el este de vină pentru divorţul dintre părinţii săi.
Concluzionând, se poate observa că, în multe situaţii, copiii care provin din
părinţi divorţaţi au probleme serioase de comportament şi de
integrare/adaptare.

4.2.6. Violenţa domestică

Viaţa în cadrul familiei nu înseamnă doar o existenţă caracterizată de

plăceri, confort sau siguranţă, ci ea poate fi asociată adesea cu violenţa, lipsa
confortului, a certitudinilor, încrederii, sprijinului sau a unei elementare
securităţi/protecţii. Violenţa domestică este definită ca fiind acel tip de violenţă
emoţională, verbală, fizică, sau care presupune un abuz sexual, săvârşită de un
membru al familiei asupra altui membru al aceleiaşi familii (Macionis 2005). Ea
nu este deci caracteristică unui anumit membru al familiei, ci poate fi săvârşită
de oricare dintre cei doi soţi, de copii, de fraţi sau surori sau de persoanele în

109
vârstă. Pentru a sublinia faptul că aceste trăsături ale familiei nu sunt deloc
accidentale, ci ele sunt expresia unei realităţi cotidiene, sociologul american
Richard J. Gelles (1974) a definit cu un ton critic familia ca fiind „cel mai violent
grup din societate, cu excepţia poliţiei şi a armatei”. Cu diferenţa esenţială,
binenţeles, că armata şi poliţia au fost special create pentru a provoca sau a
reprima violenţa.
În literatura dedicată cercetărilor asupra problemei violenţei din cadrul
familiei au fost stabilite trei tipuri majore de violenţă conjugală (Johnson, Ferraro
2000):
1. Violenţa obişnuită din cuplu apare în situaţiile în care există o
divergenţă de opinii referitoare la un anumit subiect, iar unul dintre parteneri
înţelege să rezolve acest conflict prin violenţă fizică. În acest caz, nu se poate
vorbi despre o agresivitate ieşită din comun, în plus, manifestările violente nu
tind să reapară în mod frecvent şi nici să capete o amploare foarte mare. Mai
mult decât atât, acest tip de violenţă domestică poate fi utilizat de oricare dintre
cei doi parteneri de cuplu, indiferent de sexul acestora.
2. Terorismul intim este un tip de manifestare ce decurge din dorinţa
unuia dintre parteneri de a deţine controlul asupra celuilalt. În această ipostază,
acţiunile de natură violentă sunt mult mai frecvente, intensitatea/gradul de
agresivitate al lor creşte în timp, iar traumele de natură fizică şi/sau psihică pot fi
foarte grave. În marea majoritate a cazurilor, pentru cuplurile heterosexuale, cel
care provoacă şi întreţine un asemenea tip de violenţă este bărbatul.
3. Rezistenţa violentă este o situaţie aflată în oglinda terorismului intim.
Acestui tip de manifestare violentă îi corespunde o persoană, de obicei, o femeie,
care încearcă să se apere de agresiunile provocate de bărbatul său tot prin
violenţă. În ambele cazuri, respectiv terorismul intim, dar şi rezistenţa violentă,
consecinţele pot fi devastatoare.
Violenţa provocată de părinţi asupra copiilor poate să înceapă încă din
stadiul prenatal, când copilul se află în uterul mamei. Este, în fapt, o violenţă
îndreptată asupra mamei care se răsfrânge şi asupra copilului, în anumite situaţii
consecinţele fiind apariţia unor complicaţii la naştere sau chiar pierderea
copilului. Violenţa îndreptată împotriva copiilor cunoaşte mai multe forme: ea
poate apărea sub forma unei palme, a unui pumn, a unei împingeri, păruieli sau

110
bătăie cu diferite obiecte, dar se poate extinde până la agresiuni de natură
sexuală săvârşite atât asupra fetelor, cât şi asupra băieţilor.
Cercetările sociologice au evidenţiat, de asemenea, faptul că violenţa
domestică are legătură directă cu percepţia asupra egalităţii între sexe din cadrul
unei societăţi în general şi al fiecărei familii în parte, în special (Brym, Lie 2007).
Astfel, cu cât nivelul inegalităţii dintre sexe este mai mare, cu atât creşte
frecvenţa situaţiilor în care este întâlnită violenţă conjugală, mai ales de tipul
terorismului intim. Pe de altă parte, cazurile în care o soţie este agresată au o rată
mult mai ridicată în familiile în care nivelul educaţiei nu este foarte ridicat, în
cele din clasele sociale aflate la baza societăţii şi mai ales în familiile sau în
societăţile care pun accentul pe dominarea justificată a femeii de către bărbat.
Modalitatea cea mai la îndemână de a pune în practică această dominaţie, care
nu poate fi sub nicio formă pusă la îndoială este, binenţeles, violenţa. O altă
situaţie în care nivelul violenţei domestice este ridicat este aceea în care persoana
care practică violenţa provine dintr-o familie violentă, respectiva/respectivul
fiind, la rândul său, în copilărie sau adolescenţă, victima violenţei provocate de
părinţi. Unele cercetări au evidenţiat totuşi faptul că aceşti factori ai socializării
ce tind să provoace violenţa nu au o influenţă chiar atât de mare pe cât se credea
în trecut şi că, în realitate, nu se poate stabili existenţa unui determinism strict în
ceea ce priveşte problema violenţei domestice. Altfel spus, nu este deloc
obligatoriu ca o persoană care a fost agresată în copilărie de către părinţi să aibă
un comportament similar în propria sa familie.

4.2.7. Alte stiluri de viaţă din cadrul lumii contemporane

În ciuda discursurilor şi a declaraţiilor de natură oficială/tradiţionalistă,

care prezintă căsătoria între două persoane heterosexuale drept singura cale
veritabilă de a întemeia o familie, aceasta şi-a pierdut într-o măsură apreciabilă
semnificaţia socială de rit de trecere de la adolescenţă la maturitate. Cauzele sunt
multiple: tendinţa oamenilor de a amâna actul căsătoriei tot mai mult şi de a-l
împinge la vârste cât mai înaintate; faptul că unele cupluri – în unele cazuri, fiind
vorba de parteneri de acelaşi sex – refuză să se căsătorească în mod legal, deşi
stau împreună un timp îndelungat (Schaefer 2008). În ciuda opoziţiei directe

111
manifestate de Biserica Ortodoxă, această tendinţă este din ce în ce mai vizibilă şi
în România.
Practica adoptată de partenerii din cadrul unui cuplu care aleg să stea
împreună, fără însă a fi căsătoriţi poartă numele de coabitare. Ea este întâlnită în
cazul majorităţii tinerilor din mediul urban, ce obişnuiesc să trăiască împreună
înainte de căsătorie. Această situaţie este frecvent întâlnită atât în S.U.A., cât şi în
Europa, una dintre consecinţe fiind faptul că, în ţări precum Franţa, Anglia sau
Norvegia, peste 40% dintre copii s-au născut din mame singure, necăsătorite în
mod oficial. Coabitarea poate fi specifică nu numai tinerilor, ci şi persoanelor
mature care au trecut prin experienţa unui divorţ şi nu mai doresc să se
căsătorească în mod legal cu noul partener. Unul dintre motivele pentru care
oamenii refuză să se căsătorească poate fi şi faptul că ei nu doresc să se limiteze
la un singur partener sexual de-a lungul întregii vieţi, ci doresc să aibă diverşi
parteneri în momente diferite.
Un alt fenomen social care cunoaşte o dezvoltare semnificativă este acela
al persoanelor care preferă să rămână singure, fără a avea un partener stabil.
Independenţa economică şi asigurarea unui status cât mai lipsit de
responsabilităţile inerente căsătoriei sunt unii dintre factorii care au dus la
creşterea acestui fenomen, specific în principal femeilor orientate către o carieră
de succes, familia fiind privită ca o frână în dezvoltarea respectivei cariere. Ceea
ce nu de puţine ori nu este altceva decât o modalitate de autoconsolare. Dar,
chiar şi în situaţiile în care oamenii se căsătoresc, acest lucru nu înseamnă
neapărat că ei doresc să întemeieze o familie după regulile tradiţionale şi aceasta
deoarece ei nu doresc să mai aibă copii. În acest caz, se poate vorbi despre
căsătorie fără copii. Însă aici trebuie făcută distincţia între cuplurile care nu
doresc să aibă copii şi nici nu au şi cuplurile care îşi doresc să aibă, dar nu
reuşesc din motive biologice. În această din urmă situaţie, se poate vorbi despre
faptul că femeile nu au dorit să aibă un copil în perioada în care erau fertile, iar
ulterior, datorită vârstei relativ înaintate, nu au mai reuşit să rămână gravide.
Sau poate că partenerii lor de sex masculin au o problemă legată de impotenţă.
Soluţiile pentru aceste cupluri care-şi doresc copii, dar nu îi pot avea pot fi de
mai multe tipuri: inseminare artificială, adopţie etc. Referitor la cuplurile care nu-
şi doresc copii, trebuie spus că un motiv important al acestei stări de fapt, în

112
afara refuzului asumării unor responsabilităţi reale, este acela de natură
economică, respectiv costurile foarte mari pe care le presupune creşterea şi
educarea unui copil. Cu atât mai mult cu cât presiunea pe care o exercită job-ul
asupra mamei poate fi extrem de mare. Sunt frecvente situaţiile în care
managementul unei instituţii se arată inflexibil şi lipsit de înţelegere în faţa
repetatelor întârzieri sau plecări inoportune de la serviciu ale unei mame care a
fost nevoită să-şi ducă copilul la doctor sau la diverse activităţi şcolare. Şi nu este
vorba numai de management; uneori, unii dintre angajaţii care nu au copii sunt
revoltaţi de faptul că există un tratament discriminatoriu al managerului în ceea
ce îi priveşte, în raport cu persoanele care au copii şi cărora li se tolerează
anumite abateri de la regulile interne ale organizaţiei.
În fine, o altă situaţie care devine din ce în ce mai frecventă are în vedere
cuplurile de lesbiene şi homosexuali. Privită de unii sociologi ca una dintre cele
mai importante mişcări sociale ale secolului al XX-lea, mişcarea de eliberare a
homosexualilor şi lesbienelor deschide o problematică nouă de analiză a
drepturilor civile şi a celor referitoare la familie. Orientarea sexuală a unui
individ se referă la „convingerile, atracţiile, comportamentele acestuia faţă de
persoanele aparţinând sexului opus sau aceluiaşi sex” (Ritzer 2007). Iar pentru o
familie constituie o adevărată provocare faptul că unul dintre membrii săi are o
orientare sexuală diferită faţă de ceilalţi. Se pune problema „cum să accepte sau
dacă să accepte” această situaţie care este din ce în ce mai des întâlnită în
Occident. Astfel, unele cercetări au evidenţiat faptul că în S.U.A. în jur de 5% din
populaţia cu vârsta de 18 ani şi peste se declară homosexuali sau lesbiene şi, mai
mult decât atât, 27% dintre cuplurile de homosexuali sau lesbiene au copii. De
unde rezultă că aproximativ 10 milioane de copii sunt crescuţi de părinţi
homosexuali sau lesbiene. Dar aici trebuie făcută o distincţie importantă între, pe
de o parte, copiii care s-au născut sau au fost adoptaţi într-o căsnicie
heterosexuală, ce s-a destrămat în momentul în care unul dintre părinţi sau ambii
s-au orientat către relaţii de tip homosexual/lesbian şi copiii care s-au născut sau
au fost adoptaţi de la bun început într-o familie de homosexuali sau lesbiene
(Patterson 2000). În primul caz, copiii au fost nevoiţi să treacă prin experienţa
divorţului, a separării părinţilor şi a incertitudilor induse de această situaţie
tranzitorie, să dea dovadă de putere de adaptare la noua situaţie familială, aceste

113
probleme neexistând în ce-a de-a doua situaţie. Studiile sociologice care au
analizat comparativ copiii crescuţi în familiile homosexuale sau lesbiene cu cei
crescuţi în familii heterosexuale au arătat că există diferenţe între aceştia, însă ele
nu sunt semnificative. Astfel, cei din prima categorie sunt supuşi unui stres mult
mai mare decât ceilalţi; ei sunt neliniştiţi, se simt speriaţi, supăraţi etc., în timp ce
copiii din familiile heterosexuale se simt în siguranţă şi sunt împăcaţi cu ei înşişi.
O explicaţie a acestei diferenţe este faptul că viaţa socială curentă a copiilor
născuţi sau adoptaţi de familii homosexuale sau lesbiene este mult mai expusă
condiţiilor generatoare de stres decât a celorlalţi copii. Pe de altă parte, însă,
respectivii copii ai căror părinţi sunt homosexuali sau lesbiene sunt mult mai în
măsură decât ceilalţi să recunoască atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative
ale experienţelor lor emoţionale. În fine, cercetările empirice efecuate de sociologi
au arătat faptul că nu există diferenţe calitative între relaţiile din interiorul
familiilor de homosexuali sau lesbiene în raport cu cele de heterosexuali.

4.3. Sarcini de învăţare/Teste de autoevaluare

Analizaţi elementele fundamentale ale familiei din perspectivă

sociologică.

4.4. Răspunsuri la testele de autoevaluare

Textul lucrării trebuie să aibă în jur de 4-5 pagini şi să respecte

următoarele cerinţe:
- să definească familia din punct de vedere sociologic.
- să identifice componentele structurale ale familiei.
- să expliciteze detaliat funcţiile sociale ale familiei.
- să descrie alte stiluri de viaţă familială din cadrul societăţii
contemporane.
- să utilizeze un limbaj adecvat abordarii ştiinţifice.

114
 4.5. Lucrare de verificare
Prezentaţi problematica căsătoriei, divorţului, violenţei domestice, precum
şi perspectiva feministă asupra familiei.

4.6. Bibliografie
1. Day, R. D. (2010), Introduction to family processes (5th ed.). Routledge,
Taylor & Francis Group, New York.
2. Gelles, R. J. (1974), The violent home: A study of physical aggression between
husbands and wives. SAGE Publications: Beverly Hills, California.
3. Johnson, M. P. & Ferraro, K. J. (2000), Research on domestic violence in the
1990s: Making distinctions. Journal of Marriage and the Family 62, (November 2000).
4. Lee, S.-C. (1953), China’s Traditional Family: Its Characteristics, and
Disintegration in American Sociological Review, Vol. 18 (June 1953).
5. Patterson, C. J. (2000), Family Relationships of Lesbians and Gay Men.
Journal of Marriage and the Family 62, (November 2000).

115