CURS 5

GUVERNUL ŞI MINISTERELE

1. Evoluţia instituţiei. Rolul şi structura

Din punct de vedere istoric Guvernul sau Consiliul de Miniştri, ca organ de sine stătător,
reprezintă o creaţie a vremurilor moderne, apărută o dat cu primele Constituţii, originea sa aflându-se
în fostele consilii ale regelui din perioada absolutismului monarhic, Curia Regis.
Procesul istoric de conturare, ca instituţie juridică, instituţie a dreptului public, a Consiliului de
Miniştri este legat de procesul apariţiei departamentelor, în sensul larg al termenului, ca organe centrale
ale administraţiei de stat (puterii executive).
În România apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor, în accepţiunea modernă a termenului,
precede apariţia Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de drept administrativ în
nume propriu.
În sensul actual termenului, Consiliul de Miniştri apare ca o creaţie a Unirii Principatelor, deşi
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o asemenea reglementare amplă a
locului, rolului şi atribuţiilor sale în activitatea de realizare a puterilor publice.
Faţă de utilizarea de-a lungul vremii, atât în Constituţii, cât şi în legi, a celor două noţiuni
(Consiliu de Miniştri şi, respectiv, Guvern), doctrina interbelică a susţinut că noţiunile de cabinet sau
guvern sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic, pe când Consiliul de Miniştri are un
înţeles administrativ, el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucru al miniştrilor. Spre deosebire
de perioada interbelică în care sfera Guvernului era mai mare decât a Consiliului de Miniştri, căci, pe
lângă miniştri, în Guvern mai intrau şi secretarii de stat şi subsecretarii de stat, în perioada postbelică,
din analiza reglementărilor constituţionale, rezultă că noţiunile sunt echivalente. În doctrina actuală se
susţine şi ideea conform căreia pentru a desemna organul central al administraţiei publice s-a adoptat
noţiunea de Guvern în locul celei de Consiliu de Miniştri. Deci, pentru a desemna acelaşi organ se
folosesc două noţiuni, iar câteodată, în vorbirea curentă, se foloseşte o a treia, aceea de cabinet.
În perioada post-decembristă, primele dispoziţii cu privire la Guvern apar în Decretul-Lege nr.
2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliul Frontului Salvării Naţionale (prima
structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară), iar după câteva zile a fost
adoptat Decretul-Lege nr. 10/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Guvernului
României. Alte două Decrete-Lege din acea perioadă ( nr. 92/1990, nr. 104/1990) au consacrat
principalele norme privind organizarea şi funcţionare Guvernului. Ulterior a fost adoptată Legea nr.
37/1990 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României, lege preconstituţională ale cărei
dispoziţii au fost în mare măsură depăşite prin intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, înlocuită,
mult prea târziu, prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor, supusă până în prezent unor modificări şi completări ulterioare.
Ca şi alte constituţii din Europa, şi Constituţia României din 1991, revizuită şi republicată în
anul 2003, cuprinde un sediu general al materiei Guvernului, în funcţiei de particularităţile regimului
politic consacrat ( Titlul III, Capitolul III, art. 102-110), dar şi alte titluri, capitole ale acestui act
normativ cuprind prevederi referitoare la Guvern, precum art. 111-115 – Raporturile Parlamentului cu
Guvernul, art. 85-87 şi alte referitoare la instituţia Preşedintelui, art. 74 etc. – privind procedura de
elaborare a legii.
Într-o viziune generală, Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este iniţiatorul,
modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi de stabilitate

1
economică, răspundere de ordinea publică, de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l
guvernează cu alte state.
Din punct de vedere al rolului Guvernului, în doctrina actuală se distinge între:
• Constituţiile care stabilesc un rol trihotomic ( politic, legislativ, administrativ)
• Constituţiile care stabilesc un rol dihotomic ( politic şi administrativ)
• Constituţiile care stabilesc un rol exclusiv politic sau un rol exclusiv administrativ
Din punct de vedere al modului de constituire, adică al existenţei unor nivele ierarhice între
membrii Guvernului, pot fi identificate:
• Guverne cu o structură simplă – cele care sunt formate din prim-ministru şi ceilalţi membri
• Guverne cu structură ierarhică – cele care conţin o ierarhizare
Din punct de vedere al componenţei Guvernului pot fi identificate:
• Constituţii care restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor
• Constituţii care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu
• Constituţii care extind sfera membrilor şi la alte funcţii de demnitari, cum ar fi secretarii de stat.
Din conţinutul art. 102 alin. 1 Constituţia României, republicată, (C.R., prescurtarea ce va fi
folosită în cele ce urmează) rezultă că Guvernul României are un dublu rol: politic şi administrativ
pentru că acesta, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării ( rolul politic) şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice (rolul administrativ).
Putem califica Guvernul ca fiind o autoritate a administraţiei publice centrale care intră în
componenţa celei de-a doua puteri în stat – puterea executivă. Poate fi calificat şi ca fiind o instituţie
politică, reprezentând în esenţă o autoritate statală. Din acest ultim punct de vedere se identifică, în
doctrină, două categorii de acte ale Guvernului:
• Actele de guvernământ – acte politice prin excelenţă
• Actele pur administrative – actele prin care acesta rezolvă problemele tehnico-organizatorice
Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea liniilor politice interne şi externe
ale ţării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative, adoptarea de
hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administraţia publică a cărei conducere generală este realizată de
Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
Rolul politic al Guvernului se exprimă nu doar în sfera exclusiv executivă. Ci şi prin
colaborarea cu celelalte autorităţi publice, din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii
legislative, prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele
Parlamentului. Se poate afirma, în acest context, faptul că legiuitorul constituant român a preluat teza
doctrinei occidentale contemporane potrivit căreia Guvernul este parlamentar prin origine şi
guvernamental prin funcţie ceea ce înseamnă că programul politic al Guvernului rămâne un document
exclusiv al acestuia, dar liniile sale sunt acceptate de Parlament.
Prin votul de încredere pe care Parlamentul îl acordă Guvernului, acesta îşi exprimă doar
încrederea în acest program, încredere pe care o poate retrage oricând, prin adoptarea unei moţiunii de
cenzură, dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut ulterior. Aşadar
îndeplinirea programului de guvernare depinde esenţial de sprijinul de care se bucură Guvernul în
Parlament. Programul de guvernare nu leagă majoritatea parlamentară prin votul căreia Guvernul a fost
învestit, care îi va putea retrage sprijinul acordat dacă, în virtutea mandatului reprezentativ al
parlamentarilor, va considera că interesele ţării o cer.
Un Guvern va rezista atâta timp cât va avea asigurat votul majorităţii parlamentare, cerut pentru
acordarea încrederii şi, implicit, pentru răsturnarea acesteia, acelaşi cu votul cerut pentru adoptarea
legilor organice, potrivit art. 76 alin. 1 C.R. Votul de învestitură are valoare de fapt juridic, el semnifică
„încheierea contractului de guvernare”, legitimează echipa guvernamentală şi implicit programul

2
politic de partid ca program oficial de guvernare a ţării. El marchează trecerea din sfera competiţiei
pentru putere în sfera exercitării puterii politice.
Între Guvern şi toate celelalte autorităţi al administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept
administrativ care pot fi:
• De subordonare – faţă de ministere şi prefecţi
• De colaborare – faţă de autorităţile administraţiei publice autonome
• De tutelă administrativă – faţă de autorităţile administraţiei publice locale
Art.102 alin. 2 din C.R. consacră un principiu general al activităţii Guvernului – cooperarea cu
organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale, astfel este consacrat principiul
transparenţei Guvernului, în sensul că Guvernul nu este un organ suprapus societăţii civile şi nici rupt
de aceasta. Legea nr. 90/2001, cu modificările şi completările ulterioare, a preluat conţinutul art. 102
alin. 1 C.R., calificând expres Guvernul ca fiind o autoritate publică a puterii executive. Textul legii
(art. 1 alin. 2 şi 3) precizează că rolul Guvernului este „ de a asigura funcţionarea echilibrată şi
dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la sistemul mondial în
condiţiile promovării intereselor naţionale”.
Mai mult decât atât, legiuitorul adaugă că „Guvernul se organizează şi funcţionează în
conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de
Parlament”.
Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care exercită
potrivit legii următoarele funcţii: de strategie, de reglementare, de administrare a proprietăţii statului,
de reprezentare şi de autoritate de stat.
Structura Guvernului este exprimată de art. 102 alin. 3 din C.R. care specifică faptul că
Guvernul este alcătuit din Prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabilită prin lege organică. Din
această formulare rezultă reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică interioară. Legea nr. 90/2001,
prin art. 3 alin. 2, în dezvoltarea normei constituţionale, prevede că „Guvernul este alcătuit din primul-
ministru şi miniştri. Din Guvern pot face parte şi un viceprim-ministru, miniştri de stat şi miniştri-
delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi pe lista Guvernului prezentată
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere”. Aceste prevederi din Legea nr. 90/2001 pun în
consonanţă nu numai legea organică a Guvernului cu legea fundamentală, dar pun în consonanţă cu
Constituţia întreaga procedură de formare a unui nou Guvern. Putem aprecia, de asemenea, că o astfel
de prevedere ce nu obligă, ci doar permite Guvernului să fie compus şi din viceprim-ministru, miniştri
de stat şi miniştri-delegaţi, atrage imposibilitatea ca pe viitor, cu prilejul unei noi învestituri, în
compunerea Guvernului să poată intra şi alte categorii de membri, precum: secretarii de stat,
subsecretarii de stat, etc., acest lucru ar fi posibil doar după modificare Constituţiei.
Miniştri fără portofoliu au fost cunoscuţi în perioada interbelică. Ei erau numiţi după aceleaşi
reguli ca şi miniştri obişnuiţi sau propriu-zişi, dispuneau de dreptul de vot deliberativ, de aceleaşi
incompatibilităţi, chiar de acelaşi salariu. Era reglementată şi posibilitatea de a se trece unele probleme,
dacă se aprecia necesar, din competenţa unui ministru cu portofoliu în cea a unui ministru fără
portofoliu, pe cale administrativă, prin decret regal, în baza unei hotărâri a guvernului, ministrul fără
portofoliu având toate drepturile pe care le avea ministrul titular, fiind supus şi legii privind
responsabilitatea ministerială.

Regimul învestiturii, durata mandatului, statutul membrilor

Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte juridice,

precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a ne afla în prezenţa unei echipe
guvernamentale legale şi legitime.

3
 În mod obişnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile generale,
deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidenţiale, adică la începutul
mandatului Preşedintelui de Republică. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar
sau prezidenţial, în caz de criză guvernamentală gravă.
În Constituţia actuală a României, procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută în art.
85 alin. 1 coroborat cu art. 103 şi art. 104.
Astfel, conform art. 85 alin. 1 C.R., Preşedintele României desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de către Parlament.
Iniţiată şi finalizată de Preşedintele României, procedura de învestitură presupune patru etape
procedurale bine definite, dar ponderea în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea
votului de învestitură.
Cele patru etape sunt:
1. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru
Art. 103 alin.1 C.R. prevede că Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de
prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Acest text recunoaşte partidelor
parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai precis în raporturile de drept
constituţional şi, după caz, de drept administrativ, în virtutea căreia ele au dreptul de a pretinde
Preşedintelui României să le consulte.
În ceea ce priveşte modalităţile concrete de consultare, în absenţa oricăror detalii constituţionale
sau legislative, Preşedintele urmează singur să decidă, fiind o chestiune de fapt, de practica vieţii
politice, de stilul Preşedintelui ca om politic. Dacă vreun partid politic va fi omis de la consultări, în
absenţa partidului care are majoritatea absolută, atunci acesta se va face vinovat de încălcarea
Constituţiei, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici, putând fi declanşată procedura de
suspendare din funcţie a sa.
Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru, nu există obligaţia constituţională de
apartenenţă politică sau parlamentară a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii sprijinului politic
parlamentar.
Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui mandat acordat
de Preşedintele României, personalităţii însărcinate cu formarea listei viitorului Guvern, elaborarea
programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere către Parlament.

2. solicitarea votului de învestitură şi 3. acordarea votului de încredere de către Parlament

Potrivit art. 103 alin.2 C.R., candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10
zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a
Guvernului. După învestitură, se apreciază în doctrină, orice schimbare în programul de guvernare, pe
parcursul guvernării, va presupune acordarea unui nou vot de încredere. Dacă, însă, prim voinţa celor
aflaţi la putere, se asociază spre exemplu şi un alt partid politic la guvernare, dar pentru realizarea
aceluiaşi program, un asemenea vot nu va mai fi necesar.
Alin. 3 al aceluiaşi articol precizează că programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, Parlamentul acordând încrederea Guvernului cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Acest text scoate în evidenţă egalitatea celor două Camere în
procedura de învestitură a Guvernului, de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului, pe calea
moţiunii de cenzură, tot în şedinţă comună a celor două Camere, cu aceeaşi majoritate.
Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale celor
două Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ, care deşi este obligatoriu a fi solicitat, este
facultativ pentru opţiunea candidatului la funcţia de prim-ministru.
Pentru acordarea încrederii Guvernului învestitura Cabinetului este necesar votul majorităţii
parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile.
4
 Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Preşedintelui
României care va emite decretul de numire a noului Cabinet, acesta fiind publicat împreună cu
programul de guvernare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

4. numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă

Aceasta reprezintă manifestarea unei competenţe legate, în sensul că Preşedintele nu ar putea să
refuze numirea, el este obligat să o facă, întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens.
Aceasta nu înseamnă că numirea ar fi un acte exclusiv formal al Preşedintelui, dimpotrivă, ea are un
caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de învestitură. Actul de numire a Guvernului de
către Preşedinte rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte raporturile dintre Preşedinte şi
Guvern, în sensul că el nu va naşte raporturi de subordonare între cele două autorităţi publice care
formează executivul, Preşedintele şi Guvernul, prin primul-ministru.
Faţă de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere, acordat prin efectul
votului de învestitură, care fundamentează poziţia sa constituţională în relaţia sa cu Parlamentul. Din
acest moment, Guvernul dobândeşte dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a participa la lucrările
Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul parlamentar asupra Guvernului şi-i poate
retrage încrederea acordată.
Art. 104 alin. C.R. prevede că Primul-ministru, miniştri şi ceilalţi membri ai cabinetului vor
depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă faţă de ţară prevăzut de art.
82 din Constituţie. Obligativitatea depunerii jurământului decurge tot din prevederile constituţionale,
art. 54 alin.2, în conformitate cu care cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, ca expresie a
obligaţiei de fidelitate faţă de ţară, trebuie să depună jurământul cerut de lege, în faţa Preşedintelui.
Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul începând de la data
depunerii jurământului (art. 104 alin. 2 C.R.). Prin urmare, data depunerii efective a jurământului de
credinţă, individual, în faţa Preşedintelui României, reprezintă momentul de la care Cabinetul nou
învestit începe exercitarea mandatului, înlocuind Cabinetul demisionar.
În ceea ce priveşte componenţa Guvernului, art. 36 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor prevede că ministerele şi miniştrii se aprobă de
către parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi întregii liste a
Guvernului, la învestitură. Art. 59 al aceleaşi legi precizează că organizarea şi funcţionarea ministerelor
privind apărarea naţională şi ordinea publică sunt reglementate prin legi speciale ceea ce înseamnă că
reglementarea celorlalte ministere poate fi făcută şi prin adoptarea unor hotărâri de guvern.

Referitor la durata mandatului vom specifica faptul că în mod normal ea este echivalentă cu
cea a mandatului Parlamentului, într-un regim parlamentar şi cu cea a mandatului Preşedintelui, într-un
regim prezidenţial. În practică, un Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea
parlamentară.
Art. 110 alin. 1 C.R. prevede faptul că Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării
alegerilor parlamentare generale. Alin. 2 menţionează că Guvernul este demis la data retragerii de
Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute de art.
106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-ţi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Apar, astfel trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet:
• retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură, în
condiţiile art. 113 C.R., sau în cazul angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 C.R.,
dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată.
• Intervenirea uneia dintre situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului avute în
vedere de art. 106 C.R., şi anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, starea de
incompatibilitate, deces, şi alte cazuri prevăzute de lege. De menţionat că primul-ministru nu

5
 poate fi revocat din funcţie, aspect prevăzut de art. 110 alin. 2 C.R., pentru că astfel va atrage,
pe cale de consecinţă, căderea întregului cabinet.
• Cazul în care primul-ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă mai mare de peste
45 de zile (art. 107 alin. 4C.R.)
În toate aceste trei situaţii atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui mandat
parlamentar, se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind aplicabile
prevederile art. 103, potrivit art. 110 alin. 3 din C.R.
Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit art. 110 alin. 1 şi 2 îndeplineşte, conform art. 110 alin. 4,
numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de
membrii noului Guvern. În această situaţie funcţionarea Guvernului nu mai este consecinţa încrederii
acordate de Parlament, ci a prorogării atribuţiilor sale, până la depunerea jurământului de către membrii
noului Guvern, activitatea sa fiind limitată exclusiv la administrarea treburilor publice. Un astfel de
Guvern demisionar nu ar putea adopta decât hotărâri de Guvern.

În ceea ce priveşte incompatibilităţile la funcţia de membru al Guvernului, din punct de vedere al

izvorului care le consacră, acestea pot fi de două feluri: constituţionale şi legale. Astfel, art. 105 din
C.R. prevede că funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice
de autoritate, cu excepţia celei de senator sau deputat, cu exercitarea unei funcţii de reprezentare
profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial, alte incompatibilităţi urmând a fi
stabilite prin lege organică. Incompatibilităţile urmăresc asigurarea obiectivităţii în executarea unei
funcţii publice şi evitarea concentrării, de către una şi aceeaşi persoană, a unor prerogative excesive.
Prin funcţie publică de autoritate se înţelege orice funcţie de conducere din cadrul organelor
administraţiei publice, a serviciilor publice administrative, cum ar fi funcţiile de conducere a serviciilor
publice din învăţământ, din sănătate, dar nu şi funcţia de specialist într-un asemenea serviciu public.
La aceste incompatibilităţi, Legea nr. 90/2001 şi Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prevăd şi alte incompatibilităţi, precum: funcţia de
preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice, funcţia de preşedinte sau de
secretar al adunărilor generale ale asociaţiilor sau asociaţilor la societăţile comerciale mai sus
prevăzute; funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale; funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale
societăţilor comerciale mai sus prevăzute; calitatea de comerciant persoană fizică; calitatea de membru
al unu grup de interes economic; o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte. Legea nr. 161/2003 defineşte
şi conflictul de interese ca fiind acea situaţie când persoana care exercită o demnitate publică sau o
funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială ce ar putea influenţa îndeplinirea cu
obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.
Constatarea stării de incompatibilitate se face de către primul-ministru care va dispune măsurile
necesare pentru încetarea acesteia.
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului intervine în cazurile prevăzute de art. 106 C.R.,
precum şi din condiţiile aplicării art. 109 C.R. Astfel, funcţia de membru al Guvernului încetează în
urma demisie, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului,
precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Dacă revocarea unui membru al Guvernului poate interveni
pe considerente pur politice, în mod obişnuit, concretizându-se într-o remaniere guvernamentală,
suspendarea din funcţie intervine într-o situaţie anormală, ca urmare a începerii urmăririi penale sau a
trimiterii în judecată a unui ministru, în condiţiile art. 109 alin. 2 din C.R. Astfel, spre deosebire de
suspendare, cauză de încetare a mandatului unui ministru, care prezintă caracterul unei sancţiuni, în
6
sensul larg al termenului, revocarea prezintă semnificaţia unei măsuri juridice, ce reflectă un joc politic
al forţelor ce formează echipa guvernamentală.
Legea nr. 90/2001, prin art.6, prevede că demisia din funcţia de membru al Guvernului se
anunţa public, se prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabilă din momentul în care s-a luat
act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a
pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege,
Preşedintele României, la propunerea Primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de
membru al Guvernului. În cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o
hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în
mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, el este demis de Preşedintele României, la
propunerea Primului-ministru.

Primul-ministru. Organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor

Din perspectiva dreptului comparat, în doctrina actuală se susţine că majoritatea constituţiilor

reglementează anumite atribuţii pentru şeful Guvernului, atât pe linia organizării activităţii acestuia, cât
şi pe linia realizării sarcinilor Guvernului.
Alături de Preşedintele României, Guvernul reprezintă al doilea element al puterii executive,
privit ca o autoritate colegială, primul-ministru fiind un primus inter partes în exercitarea atribuţiilor
guvernamentale. Dincolo de cadrul organizatoric al guvernului, primul-ministru apare ca o autoritate
executivă de sine stătătoare care are prerogative proprii, în măsură să influenţeze nu numai politica de
stat, ci şi deliberările în cadrul Guvernului.
Art.107 alin.1 din Constituţia României, republicată, şi art.13 din Legea nr.90/2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările
ulterioare, prevăd că Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi
declaraţii cu privire la politica Guvernului care se dezbat cu prioritate. Legea 90/2001 specifică şi
faptul că Primul-ministru răspunde întrebărilor şi interpelărilor care îi sunt adresate de deputaţi şi de
senatori, putând desemna un membru al Guvernului, în acest scop, în funcţie de domeniul de activitate
ce formează obiectul interpelării.
Însă, din textele constituţionale, pe lângă atribuţiile specificate de art.107 anterior menţionat,
mai pot fi deduse şi următoarele atribuţii ale Primului-ministru:
1. propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului în
condiţiile art.85 alin.2;
2. cere Preşedintelui României să participe la anumite şedinţe de Guvern – art.87;
3. contrasemnează, cu unele excepţii, decretele Preşedintelui în condiţiile art.100
alin.2;
4. semnează actele Guvernului – art.108.
În ceea ce priveşte atribuţia nr.1, mai precis propunerea adresată de către Primul-ministru
Preşedintelui României privind revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului este necesar a face unele menţiuni. Aşadar, în ceea ce
priveşte modificările în componenţa Guvernului, aşa-numitele remanieri guvernamentale se fac de către
Preşedintele României, la propunerea Primului-ministru, fără să fie necesară aprobarea Parlamentului,
întrucât priveşte structura internă a guvernului, aprobat în bloc de către Parlament. Dacă s-ar dori însă
mărirea echipei guvernamentale cu o nouă persoană, peste numărul iniţial aprobat de Parlament,
inclusiv ca urmare a înfiinţării unui nou minister, atunci numirea acestei persoane prin includerea sa în
echipa guvernamentală învestită deja, nu s-ar putea face de Preşedintele României decât după
aprobarea prealabilă a Parlamentului cu privire la suplimentarea numărului de membri ai Guvernului.
7
De altfel, prevederile art.85 alin.3 din Constituţia României, confirmă cele anterior afirmate specificând
faptul că dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului,
Preşedintele României va putea exercita atribuţia de mai sus numai pe baza aprobării Parlamentului,
acordată la propunerea primului-ministru. Este promovat, astfel, principiul simetriei juridice, în sensul
că, atunci când primul-ministru doreşte să schimbe structura Guvernului, fie reducând numărul de
ministere prin contopirea unora, fie mărind numărul ministerelor şi al membrilor Cabinetului, trebuie să
se prezinte în faţa Parlamentului ca şi cum ar fi vorba despre constituirea unei noi echipe
guvernamentale.
În ce priveşte conţinutul noţiunii de remaniere guvernamentală, acesta semnifică o modificare
în componenţa Guvernului deja aprobat de Parlament, în sensul că, locul unui sau a unor miniştri care
nu figurat pe lista aprobată de Parlament, se numesc noi titulari, doctrina apreciind că realizarea unei
înţelegeri politice este o condiţie obligatorie a remanierii.
În practica de stat, în aplicarea aceleiaşi dispoziţii constituţionale, s-a mai ridicat o problemă,
respectiv cea referitoare la posibilitatea revocării primului-ministru de către Preşedinte. Ori, dacă
anterior revizuirii Constituţiei o parte a doctrinei a interpretat prevederile constituţionale în sensul
acestei posibilităţi, actualmente art.107 alin.2 prevede, expressis verbis, imposibilitatea Preşedintelui
României de a revoca din funcţie pe Primul-ministru.
Printre alte atribuţii ale Primului-ministru, Legea nr.90/2001, cu modificările şi completările
ulterioare, mai prevede:
• reprezentarea de către Primul-ministru a Guvernului în relaţiile acestuia cu Parlamentul,
Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Ministerul
Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte
organizaţii neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale;
• calitatea de vicepreşedinte a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (această prevedere se
regăseşte şi în Legea privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării
– Legea nr.415/2002);
• numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor organelor de specialitate din subordinea
Guvernului, cu excepţia persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului; a secretarului
general şi a secretarilor generali adjuncţi ai Guvernului; a personalului din cadrul aparatului de
lucru al primului-ministru; a secretarilor de stat; a altor persoane care îndeplinesc funcţii
publice, în cazurile prevăzute de lege;
• posibilitatea constituirii, prin decizie în vederea rezolvării unor probleme operative, a unor
consilii, comisii şi comitete interministeriale;
În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, Primul-ministru poate emite, în condiţiile legii, decizii –
acte administrative cu caracter normativ sau individual.
Încetarea calităţii de Prim-ministru se poate produce prin una dintre modalităţile specificate
expres de art. 107 alin.3 din Constituţie: aflarea acestuia într-una dintre situaţiile prevăzute la art.106
din acelaşi act normativ, respectiv demisie, pierdere a drepturilor electorale, existenţa unei stări de
incompatibilitate, deces şi alte cazuri prevăzute de lege, cu excepţia revocării din funcţie; sau atunci
când este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile pentru o perioadă mai mare de 45 de zile. În
aceste situaţii, Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru
interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului Guvern. În cazul în
care primul-ministru îşi reia activitatea, interimatul determinat de perioada imposibilităţii exercitării
atribuţiilor încetează, în caz contrar – dacă primul-ministru nu-şi reia activitatea după cele 45 de zile,
Guvernul va fi demis. De altfel, dacă motivul ce a determinat numirea primului-ministru interimar s-a
datorat faptului că funcţia primului-ministru a încetat, potrivit art.110 alin.2 din Constituţie, Guvernul
se consideră demis, primul-ministru interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la
depunerea jurământului de către noul Guvern.

8
 În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Guvernului, majoritatea constituţiilor
democratice nu prevăd decât câteva principii fundamentale în legătură cu desfăşurarea activităţii
Guvernului şi acestea mai mult legate de sarcinile primului-ministru. În acest sens sunt şi prevederile
Constituţiei noastre, fiind lăsate în sarcina legiuitorului ordinar posibilitatea de a reglementa, în Legea
nr.90/2001, organizarea şi funcţionarea aparatului de lucru al Guvernului. În conformitate cu aceste
prevederi aparatul de lucru al Guvernului este format din aparatul de lucru al primului-ministru,
Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri organizatorice cu atribuţii
specifice.
Aparatul de lucru al primulu-ministru este alcătuit dintr-un personal administrativ ce poate fi
angajat pe criterii exclusiv politice, personal care vine şi, eventual, pleacă, o dată cu acesta.
Secretariatul General al guvernului asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operaţiunilor
tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate a guvernării.
În ceea ce priveşte funcţionarea Guvernului, Legea nr.90/2001 (art.24) prevede că şedinţele
acestuia se convoacă şi sunt conduse de primul-ministru. Cu toate acestea, preluând o prevedere
constituţională – art.87, Legea nr.90/2001 precizează că Preşedintele României poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea
ţării, asigurarea ordinii publice şi la cererea primului-ministru în alte situaţii. În oricare dintre aceste
situaţii, Preşedintele prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
Legea nr.90/2001 (art.25) prevede că Guvernul se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este
nevoie, în cadrul şedinţelor dezbătându-se probleme ale politicii interne şi externe a ţării, precum şi
aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se măsurile corespunzătoare.
Şedinţele plenului reprezintă unica modalitate de lucru a Guvernului în cadrul căreia se dezbat şi se
soluţionează probleme ce intră în sfera sa de atribuţii.
În realizarea funcţiilor sale, Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii ce pot fi calificate ca
fiind:
• principale dacă sunt prevăzute de legea sa organică sau secundare dacă sunt prevăzute de alte
legi sau se deduc din rolul şi funcţiile sale,
• interne şi internaţionale, în funcţie de locul producerii efectelor;
• de natură economică-financiară, de natură socială şi de natură politico-administrativă, în funcţie
de conţinutul lor
Legea nr.90/2001 reţine printre atribuţiile Guvernului următoarele:
• exercitarea conducerii generale a administraţiei publice;
• iniţierea proiectelor de lege şi supunerea acestora spre adoptare la Parlament;
• emiterea de hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţelor în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi a ordonanţelor de urgenţă potrivit Constituţiei;
• asigurarea executării de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii
normative date în aplicarea acestora;
• elaborarea proiectelor de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi
supunerea acestora spre adoptare la Parlament;
• aprobarea strategiilor şi a programelor de dezvoltare economică pe ramuri şi domenii de
activitate;
• asigurarea realizării politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare, etc.
Doctrina atunci când se referă la actele instituţiilor politice ia în considerare două categorii de
acte: actele exclusiv politice (moţiuni, declaraţii, etc.) şi acte juridice, reglementările constituţionale şi
legale în materie făcând referire, de regulă, la cele din urmă.