REFERAT

Omul ca ființă socială și omul ca ființă economică

Coordonator: conf.univ.dr. VREJA Lucia-Ovidia

Studenți:
Pârcălabu Irina
Petcu Laura
Răileanu Cristina
Roșca Alexandra
Vrîncianu Cristina
 4.3 Omul ca ființă socială
Modelul omului ca ființă socială încearcă să explice comportamentul uman, scoțând în
evidență felul în care oamenii își satisfac nevoia de a aparține unui grup social. Astfel, indivizii
ce apațin unui anumit grup sunt motivați de interesele colectivității, lăsându-și interesele
persoanele pe un loc secundar.
Așadar, pentru a înțelege comportamentul unman este necesar să analizăm valorile,
normele și instituțiile grupului din care indivizii fac parte, și nu interesele personale ale acestora.
Prin valori ne referim la credințele, obicetivele grupului, prin norme înțelegem reguli comune de
comportament, iar prin instituții facem referire la un set de credințe care stabilesc felul în care o
societate își satisfice nevoile).
O teorie care susține cele afirmate până acum este ca teoria funcționalistă, care pune în
evidență “individul social” ce este convins de societate să își subestimeze interesele personale în
fața intereselor grupului. Astfel, daca societatea ar fi formată doar din indivizi care își urmăresc
interesele personale, nu ar mai exista ordine și stabilitate. Deci, societatea se bazează pe valori și
norme ce ghidează comportamentul oamenilor.
Principalul reprezentant al școlii funcționaliste, Emile Durkheim(sociolog francez) afrima
că omul este o ființă socială căruia nevoia de apartenență îi modelează comportamentul și
gândirea.
Există 6 idei principale ale școlii funcționaliste:
1. Principiul sistemului: afirmă că societatea este un sistem complex format din părți care
depind una de alta
2. Principiul funcției vitale: afrimă că fiecare parte a societății există deoarece îndeplinește o
funcție vitală pentru menținerea societății ca întreg
3. Principiul explicației funcționaliste: afirmă că existența fiecărei părți a sistemului este
explicată în momentul în care utilitatea ei pentru societate este necesară
4. Principiul consensului: se referă la faptul că unul dintre cele mai importante mecanisme
ale societății este acceptarea – adică respectarea unui set comun de credințe de către
membrii sociețății
5. Principiul echilibrului: se referă la faptul că atunci când se formează orice fel de
instabilitate în echilibrul societății, sistemul tinde să determine ajustări în oricare altă
parte a societății pentru a restabili echilibrul
6. Principiul schimbării progresive: normele reprezintă stabilitate, astfel schimbarea socială
este un eveniment rar; când are loc însă schimbarea, aceasta este benefică pentru
societate, îmbunătățind funcționalitatea acesteia.
Așadar, Durkheim considera că societatea nu reprezintă doar un ansamblu al indiviziilor care
își urmează interesele. Adică, comportamentul acestora nu este motivat de interesul personal, ci
de angajamentul acestora pentru valorile societății din care fac parte.
 Deci, principala idee a lui Durkheim este accea că oamenii sunt ființe sociale care formează
un grup în societate prin interacțiunea dintre ei. Un alt aspect important ce merită menționat este
faptul că interesele personale nu unesc indivizii (așa cum susțin utilitariștii ci, îi dezbină).
În opinia lui Durkheim, credințele, valorile, simbolurile și normele (reprezentări
colective) unei societăți sunt cele care determină modurile de a gândi și simți ale membrilor
societății. De asemenea, el crede că există “2 ființe” în orice individ – o ființă individuală și o
ființă social care reprezintă societatea.

4.3.1 Anti-utilitarismul modelului social

Modelul omului ca ființă socială, mânată de dorința de a trăi în societate este profund
diferit de cel al omului ca ființă egoistă, mânată de dorința de a-și satisface interesele personale.
Conform modelului utilitarist, construit în jurul ideii de homo aeconomicus, adică individul
animat de dorința de a-și maximiza utilitatea va face întotdeauna cele mai bune alegeri, bazandu-
și judecata pe caracteristicile intrinseci ale fiecărei opțiuni în parte. La polul opus, omul scocial
acționează în baza reprezentărilor colective existente în societate, care îl învață să facă distincția
dintre dezirabil și indezirabil, dintre bine și rău.
O altă idee utilitaristă, aprig combătută de Emile Durkheim, este aceea a societății
ordonate ca produs al interacțiunilor indivizilor raționali și centrați pe propriul interes, care
urmăresc satisfacerea unor nevoi nelimitate. Pentru Durkheim, dorințele nelimitate ale indivizilor
nu reprezintă libertatea individului și nu sunt nici pe departe elementul care să determine
cooperarea indivizilor și ordinea societății, ci sursa unor confruntări de interese antagonice care
pot distruge societatea.
În primul rând, în opinia acestuia, dacă nevoile individului ar fi nelimitate, acesta nu ar fi
în armonie nici cu societatea în care trăiește, nici cu natura ce îl inconjoară.
În al doilea rând, pasiunile si dorintele indivizilor sunt limitate sau moderate prin
disciplină, care nu este un rău necesar, dar regretabil ce îngrădește libertatea individuală și
temperează natura umană rea și egoistă. Prin intermediul disciplinei omul social învață să-și
controleze dorințele, fără de care atingerea fericirii nu ar fi posibilă. Libertatea individului nu
constă în dorințe nelimitate; ci din condiția indispensabilă a manifestării voinței individuale și
libertății prin existența unor reguli stricte care să-l învețe pe individ să-și controleze înclinațiile,
pasiunile, doar așa putând să-și satisfacă nevoile și să fie fericit. Durkheim face, prin urmare, o
distincție între regulile sociale și disciplină. Așadar, regulile și normele sociale fac parte din
sistemul reprezentărilor colective ce ajută individul să-și limiteze sau modereze dorințele și
ambițiile, iar disciplina, și mai ales disciplina morală, vine să asigure „influența normativă
necesară” pentru controlul pasiunilor acolo unde constrangerile personale pot să eșueze. Cu alte
cuvinte, disciplinarea pasiunilor și auto-controlul se obțin prin învățare, educație.
 În ceea ce privește activitatea economică, Durkheim critică „faimoasele doctrine” (teoria
economică și teoria socialistă) potrivit cărora activitățile economice sunt rezultatul acțiunilor
neîngrădite ale indivizilor, bazate pe jocul liber și pe interesul personal, economia atingând starea
de echilibru și lucrând în interesul tuturor atunci când nu există intervenții constrângătoare din
afara și când drepturile de proprietate sunt clar definite.
Mai mult, statul nu poate să joace doar rolul de contabil sau statistician ( adunând date și
gestionând statistici cât mai corecte ale bogatiei produse în anumite perioade de timp), pentru că
dorințele personale sunt distructive, iar competiția între interese divergente este sursa
nemulțumirilor, inegalităților economice și sociale și conflictului intre indivizi și chiar societăți.
Caracterul ,,amoral” al vieții economice și centrarea întregii societăți pe obținerea de
câștiguri materiale sunt două tendințe ale societății vremii sale intens deplanse de către Emile
Durkheim, care vede că activitățile economice sunt - în fond, nimic altceva decât un produs al
vieții sociale și cu o funcție clar delimitată în societate -.
Așadar, intervenția statului, prin instituțiile sale, în economie nu este doar dezirabilă, ci și
absolut necesară și extrem de importantă.
Această intervenție a statului ar trebui să se regăsească atât la nivel macro-economic, dar
și la nivel micro-economic, prin reguli mai multe și mai stricte, prin puteri guvernamentale
extinse, prin reafirmarea și intărirea instituțiilor guvernamentale (precum școala sau biserica),
prin instituirea unei etici a profesiei economice: ,,Există etici profesionale pentru preot, pentru
soldat, pentru avocat, pentru magistrat și așa mai departe. De ce nu ar exista una și pentru comerț
și industrie? De ce nu ar exista obligații ale angajatului față de angajator și vice versa; sau ale
oamenilor de afaceri în relațiile interpersonale, astfel încât să reducă sau să reglementeze
competiția dintre ei și să prevină transformarea acesteia într-un conflict care – astăzi – este uneori
la fel de crud precum un război?’.
Mișcarea anti-utilitară în științele sociale este o mișcare intelectuală franceză. Se bazează
în jurul ideologiei „anti-utilitarismului”, o critică a economismului în științele sociale și a
raționalismului instrumental în filosofia morală și politică. Mișcarea a fost fondată în 1981 de
sociologul Alain Caillé, odată cu înființarea revistei sale lunare interdisciplinare Revue du
MAUSS, care este încă publicată și editată de Caillé.

Revista acoperă subiecte din economie, antropologie, sociologie și filozofie politică dintr-
o perspectivă anti-utilitară. Numele său este atât un acronim, cât și un omagiu adus celebrului
antropolog Marcel Mauss. Mișcarea lucrează pentru a promova o a treia paradigmă, ca o
completare sau ca înlocuitor pentru holism și individualism metodologic.

Mișcarea a început prin conversații între Caillé și antropologul elvețian Gerald Berthoud
întrebându-se de ce teoria economică a lui Marcel Mauss bazată pe reciprocitate obligatorie și
datorie nu oferea nicio posibilitate de „cadou gratuit” motivat mai degrabă de empatie decât de
interesul propriu rațional. Eforturile timpurii ale mișcării au avut în vedere posibilitatea
reintroducerii unui aspect de interes real în bunăstarea altora în teoria economică. Printre
politicile economice sugerate de mișcare se numără garanția venitului de bază, un concept
dezvoltat inițial de Thomas Paine.

4.3.2 Anti-individualismul modelului social

Anti-individualismul modelului social, contrar viziunii utilitariste care poziționează
individul în centrul întregii construcții teoretice, este explicat prin viziunea lui Durkheim ca un
sistem în care individul modern este un produs al construcției sociale în care se află încadrat în
spatiu și timp, și nu cel care creează societatea. Astfel, el consideră că societatea este cea care
formează indivizii, iar bazele acesteia sunt create de societatea însăși, fiind preluate de indivizi
prin intermediul conștiinței colective. Un exemplu elocvent al lui Durkheim care susține această
idee este faptul că indivizii, respectându-și datoria de cetățean, copil, frate nu fac altceva decât să
îndeplinească niște îndatoriri definite în afara lor, dobândite prin educație și prin obiceiuri,
transmise din generație în generație, nu create de ei înșiși. Astfel, se conturează și mai tare ideea
că societatea este cea care modelează indivizii și nu invers.
Prin urmare, individul nu este decât un construct al societății în care se naște și trăiește,
fiind constrâns de societate prin intermediul unui sistem elaborat de reguli juridice, norme morale
sau convenționale, dogme religioase, care au o existență proprie, în afara conștiinței individului.
Drept exemplu, codul de semne și simboluri (limbajul) utilizat de membrii unei societăți pentru a
își exprima ideile, gândurile, este un lucru predefinit al societății din care facem parte și în care
ne naștem. Desigur, individul ar putea să nu utilizeze acest limbaj, însă nu s-ar face înțeles și nu
s-ar putea face auzit de către niciun membru al societății. Mai mult decât atât, ceea ce se află în
conștiința individuală vine din societate. Preferința pentru un anumit tip de relație intre indivizi
nu este determinată de rațiune sau de natura umană, ci de societatea în care aceștia trăiesc. O
dovadă a acestui fapt este acela că în unele societăți afecțiunea paternă este inexistentă, iar
accentul este pus pe îngrijirea maternă și pe un sistem matriliniar al relațiilor de rudenie.
Pe de altă parte, individul este rațional și înzestrat cu dorința de a își satisface interesele
personale și astfel acționează în acest sens, dând naștere interesului privat din sine. Acest lucru
are un impact considerabil asupra activității economice întrucât oricine își urmărește interesele
personale, dorește, de fapt, să își satisfacă exigențele vieții materiale. În ciuda concentrării asupra
intereselor personale, indivizii au ritualuri și ceremonii, al căror principal efect este acela de a îi
uni, de a asigura o legătură între membrii societății, iar prin acest fapt conștiințele individuale
sunt schimbate. Astfel, gândurile lor sunt concentrate asupra faptelor sociale (tradițiile comune,
amintirea strămoșilor de seamă etc.) care demonstrează faptul că este societatea cea care se află
în prim planul fiecărei conștiințe, și cea care influențează și direcționează comportamentele
indivizilor săi.
Faptul că rațiunea individuală este aceeași pentru toți indivizii nu este îndeajuns pentru a
se putea explica forma particulară pe care societatea o capătă în diverse epoci și regiuni, întrucât
aceștia nu acționează întotdeauna pe baza intereselor personale, ci în baza reprezentărilor
colective.

4.4 Omul ca homo-economicus

În urma analizei ştiinţelor umaniste din ultimele două secole s-au identificat multiple
modele ce caracterizează fiinţa umană în diferite ipostaze, fiind ori raţională, ludică, practică, fie
un agent rational guvernat de interesul economic propriu-homo economicus sau ca o fiinţă
religioasă. În acest capitol se va pune accentul pe fiinţa umană percepută ca homo-economicus şi
probleme pe care le implică acest model.
Persoana care a pus bazele conceptului de homo-economicus este economistul şi
matematicianul francez Leon Walras în lucrarea “Elemente de economie pură”, în care a elaborat
prima reprezentare a echilubrului într-o economie pură şi perfecta. În acestă lucrare prezintă trei
concepte: economia politică pură, economia aplicată şi economia socială. Din punctul de vedere
al economistului Erick Beinhocker, directorul exectiv al “institutului pentru noua gandire
economică”, Walras a fost influenţat de tendinţa de a modela ştiinţele sociale şi umaniste după
modelele matematice şi fizice. Cu ajutorul asociaţilor sai, Walras a descoperit un nou model
matematic, utilizând ecuaţiile diferenţiale, prin care a reuşit să transmită oamenilor de ştiinţă
ideea că se potate determina cu ajutorul acestor ecuaţii orice aspect al naturii.
Din acest punct de vedere, Walras asociază fiinţele umane ca fiind nişte atomi, iar
interacţiunea dintre aceşti atomi este fenomenul care genereză toate activităţile economice.
Problema fundamentală este de creea un model matematic care să demonstreze că
indivizii orientaţi către maximizarea câştigului propriu, vor maximiza şi câştigul societăţii ca
întreg. Ideea de homo economicus a apărut odată cu încercarea de a analiza acest fenomen. Acest
model a fost criticat de către economişti, deoarece era considerat nerealist.
Cu toate acestea, noul model s-a impus, chiar dacă nu reflecta în mod corect realitatea,
datorită unui grup de cercetători înfiinţat în 1947 în scopul reevaluării stării şi liberalismului
economic şi politic.
Într-un articol denumit Metodologia economiei pozitive, Friedman afirmă că
presupoziţiile matematicianului Francez, Walras sunt neadevărate: Citat “Se va vedea că
ipotezele cu adevărat importante şi semnificative au presupoziţii care sunt reprezentări
descriptive ale realităţii cu totul lipsite de acurateţe şi, în general, cu cât o teorie este mai
semnificativă, cu atât presupoziţiile sunt mai nerealiste”. Cu alte cuvinte, nu este neapărat necesar
ca presupunerile să fie adevărate, ci este important ca predicţiile să fie bune, chiar dacă idea de la
care pornim nu este foarte adevărată.
Acest model explicativ a devenit un subiect important în ştiinţa economică, dar a reuşit să
se extindă şi în alte domenii care studiază omul.
Economiştii secolului al XIX lea au considerat că modelul impus de Walras a fost folositor pentru
a determina ceea ce se întâmplă pe piaţa bunurilor şi serviciilor din sectorul economic. După anul
1960, economiştii au generalizat modelul şi au afirmat că termenul de homo-economicus nu
explică doar acţiunile petrecute la nivelul pieţei de bunuri şi servicii sau relaţiile de vânzare şi
cumpărare, ci tot ce se întâmplă în întrega societate şi în viaţa socială a oamenilor.
Prin urmare, fenomenul pe care economistul şi matematicianul fracez Leon Walras l-a
analizat, şi anume, existeţa unui model matematic care să demonstreze că maximizarea câştigului
propriu duce la maximizarea câştigului societăţii, a reuşit să influenţeze gândirea economică. În
zilele noastre termenul de homo-economicus este folosit de către unii economişti pentru a descrie
o fiinţă umană relaţională, care are capacitatea infinită de a lua decizii rationale.

4.4.1 Scoala de la Chicago

Apariția și succesul economismului utilitarist revine, după părerea membrilor mișcării
MAUSS, grupului de cercetători de la Chicago School of Economics, dar și conducătorului
acestuia, Gary Becker, cel care deține, de altfel, și Premiul Nobel (1992). Acest grup are ca și
scop acceptarea ipotezei perfectei raționalități a comportamentului economic si aplicarea ei
pentru studierea unui număr semnificativ de probleme sociale, probleme care nu fac de obicei
parte din domeniul de activtate al economiștilor. Abordarea aceasta a condus la apariția mai
multor domenii de activitate în cadrul științelor economice- economia criminalității și a
sistemului de pedepse, economia tipurilor de dependență, economia familiei, teoria capitalului,
precum și economia discriminării.
Gary Becker are 2 contribuții cheie în știința economică. Acesta a inițiat cercetări
complexe asupra modului în care actionează piața forței de muncă. Acesta a dezvoltat noțiunea de
capital uman și a ajutat la înțelegerea modului în care forța de muncă este discriminată. În al
doilea rând, Gary Becker a preluat ipotezele despre raționalitatea umană și le-a pus în practică
asupra formelor de comportament, inclusiv asupra problemelor de natură non-economică. Ipoteza
principală folosită ca și punct de plecare a fost aceea cum că oamenii au un comportament
rațional și urmăresc optimizarea utilității. În acest sens, Becker a pus sub semnul întrebării
deciziile pe care ființele umane le fac cu privire la căsătorie, divorț, nașterea unui copil, creșterea
acestuia, crime. Un pas important în popularea teoriei tradiționale a alegerii raționale individuale
pentru a analiza probleme sociale diferite de cele abordate de majoritatea economiștilor este
introducerea în teorie a unei clase mult mai ample, în ceea ce privește calculele, preferințele și
aptitudinile.
Teoria lui Becker, în comparațe cu analiza clasică, nu presupune faptul că indivizii ar fi
motivați doar de câștiguri materiale sau egoism. Această teorie presupune că oamenii sunt fie
egoiști, fie loiali, fie masochiști și urmăresc maximizarea utilității. Acțiunile lor sunt îndreptate
spre viitor și se presupune că oamenii se străduiesc să anticipeze consecințele propriilor acțiuni.
Acest comportament poate avea rădăcini din trecut, trecut care generează o influență
semnificativă asupra atitudinilor și valorilor. Timpul este considerat un element importament,
deoarece, indiferent de bogăția bunurilor și serviciilor de care dispune o țară sau de sărăcia
acestea, timpul este același, așadar oamenii rămân cu un anumit număr de cerințe nesatisfăcut.
Becker utilizează metoda sa pentru a analiza deciziile dintr-o căsătorie într-o manieră similară cu
aceea utilizată asupra agenților economici și resursele umane. Gary Becker consideră că,
asemănător procesului de angajare al unui posibil candidat, oamenii investesc timp în căutarea
partenerului care să le maximizeze utilitatea. Această teorie prezice faptul că persoanele care aleg
să se căsătorească mai târziu sunt predispuse să divorțeze ulterior.
În cadrul aceleiași teorii, Becker considera că utilitatea unei familii poate fi maximizată
prin distribuirea rolurilor: soțul este responsabil cu aducerea de bani prin prisma unui loc de
muncă, iar soția în activități gospodărești din interiorul casei. O consecință majoră poate fi aceea
că femeilor vor primi salarii comparativ mai mici cu cele ale bărbaților, fără ca acest fapt să fie
sub forma unei discriminări, ci doar prin faptul că așa sunt luate deciziile într-o gospodărie.
Becker, spre deosebire de Malthus, consideră că oamenii nu se pot controla când vine vorba
despre instinctele reproductive. Acesta asociază decizia de a avea copii cu deciziile pe care
consumatorii le iau în privința diferitelor achiziții. Pe langă costurile materiale, cum ar fi hrană,
îmbrăcăminte, adăpost etc, există un cost deosebit de important în procesul de creștere al copiilor,
și anume, timpul pe care părinții îl investesc în creșterea copilului, fapt care duce la diminuarea
timpului alocat pentru a spori veniturile familiei. Aceste minimizări ale veniturilor sunt
compensate, în mod implicit, de satisfacțiile pe care părinții le au din dorința profundă de a avea
copii etc. Astfel, Becker previzioneză faptul că, natalitatea va scădea în cazul în care costurile de
creștere al unui copil va crește, și, în același timp, dacă veniturile totale ale unei familii cresc,
atunci le este permis membrilor familiei sa cheltuiască acești bani în scopuri persoanel, inclusiv
pentru creșterea unui număr mai mare de copii. Dacă femeile primesc un salariu mai mare, timpul
va fi sporit, deci costurile creșterii unui copil va fi, de asemenea, sporit, ceea ce constituie un
factor de diminuare a natalității.
Alain Caille consideră acest mod de a interpreta orice aspect al vieții din perspectiva
eficienței constituie câștigul semnificativ al economismului. Lucrul cel mai surprinzător este
faptul că teoria alegerii raționale este în măsură să explice orice tip de comportament social. De
asemenea, Alain Caille susține faptul că această extindere a domeniului tradițional a reprezentat
preludiul intelectual si ideologic al instaurării neo-liberalismului care învinge astăzi în lumea
academică a științelor sociale, cât și în societate.

4.4.2 Alain Caille şi conceptul de homo donator

Fundamentul mișcării MAUSS este constituit de ideile antropologului francez Marcel
Mauss – nepotul lui Emile Durkheim. Marcel Mauss a descoperit faptul că societățile își
manifestă existența nu prin contracte și schimburi comerciale, ci prin manifestarea de
generozitate reciprocă (obligația de a oferi, a primi și a returna).
 Astfel, Alain Caille consideră că această descoperire constituie un fundament pentru
economie, dar și filosofie morală și politică. Ne permite să vedem faptul că omul înțeles ca homo
oeconomicus (conceptul teoriei economice conform căreia individul acționează rațional și din
interes propriu), adică individual interest doar de maximizarea utilității nu reprezintă omul
natural, ci doar o ipostază a lui.
Ce reprezintă utilitarismul, doctrina filosofică formulată pentru prima dată în manieră
sistemică de către Jeremy Bentham, în lucrarea “Principles of Morals and Legislation?” (1789)?
Conform majorității economiștilor și sociologilor, utilitarismul reprezintă sinteza a 3
elemete:
1. Omenii trebuie considerați simpli indivizi care își urmăresc doar propriul interes și
propria fericire
2. Acest lucru este normal și bun, pentru că reprezintă singurul scol rațional
3. Pentru atingerea acestui scop, oamenii acționează prin maximizarea utilității și
minimizarea neplăcerii.
Astfel, utilitarismul devine ceea ce cunoaștem astăzi sub numele de “teoria agentului
rațional”, adică teoria care identifică omul în genere cu homo oeconomicus înțeles ca agent
rațional.
Totodată, Alain Caille conturează modelul utilitarist al ființei umane pe baza a 5 idei
fundamentale.
În primul rând, utilitarismul este definit prin intermediul a doi termeni antitetici: teza
descriptivă și teza normativă. Cea dintâi se referă la modul în care se consideră că stau lucrurile
iar acțiunile oamenilor sunt induse doar de către interesul propriu, pe când cea normativă privește
modul cum ar trebui să stea lucrurile și se rezumă la faptul că cea mai bună decizie este aceea
care satisface cel mai mare număr de persoane. Îmbinând cele 2 teze, rezultă faptul că omul este o
ființă perfect morală, care nu poate face niciodată ce e rău. Astfel, homo aeconomicus devine prin
natura ei o ființă perfectă, care nu poate să facă greșeli. 
În al doilea rând, teoria utilitaristă poate fi înțeleasă în 2 sensuri: largo sensu (sens larg) și
stricto sensu (sens restrâns). Prin largo sensu înțelegem acele doctrine care susțin că se poate
ajunge la o conciliere a idealului celei mai mari fericiri pentru cel mai mare număr de persoane cu
interesul personal egoist. Prin stricto sensu, înțelegem că la acest echilibru se poate ajunge numai
în urmă acțiunii unui legislator rațional, care influențează alegerile indivizilor printr un sistem de
recompense și pedepse. 
În al treilea rând, chiar dacă termenul "utilitarism" este relativ recent, cele 2 teze ale sale sunt
la fel de vechi că și filosofia europeană însăși. Mai mult decât atât, teoria economică poate fi
înțeleasă drept dimensiunea pozitivă a utilitarismului, întrucât utilitarismul este o teorie a
raționalității practice, înțeleasă ca raționalitate utilitară. Nu în ultimul rând, critica utilitarismului
și a doctrinei agentului perfect rațional pot avea succes doar dacă descoperirile lui Marcel Mauss
cu privire la statutul central al instituției darului în contextul relațiilor sociale sunt luate în serios.
Ideea fundamentală a antropologului francez se referă la faptul că omul a devenit un animal
economic în societățile din Occident, însă el consideră că nu suntem cu toții ființe de acest gen.
Astfel, homo aeconomicus se află în față noastră, ca om moral și cu simțul datoriei, nu înapoia
noastră. Totodată, el consideră că acest lucru este doar o invenție contemporană ce își va pune
amprenta asupra tuturor, lucru ce s-a și întâmplat după cum a afirmat Caille spunând că:" atunci
când a scris acest lucru, in1924, el avea dreptate...”, iar mai apoi să recunoască faptul că în
prezent deja suntem ființe economice.

În lucrarea Spiritul darului, Godbout și Alain Caille au reconsiderat problema darului și au

împărtășit o noua abordare a acesteia, cum că omul ar fi homo donator: omul oferă daruri, care
are drept prim scop dorința de a dărui. Mauss consideră că homo economicus reprezintă
concepția actuală despre om, Godbout și Caille consideră că homo donator a existat dintotdeauna.
Cum homo donator este omniprezent, în percepția lui Caille, iar conștiința contemporană a apărut
înseamnă că cele două paradigme se suprapun astfel încât societatea comteporană este una duală.
Așadar, pe de o parte, există o societate stilizată, moderna, în care omul își dorește să aparțină de
anumite grupuri și să fie eficient în toate domeniile. Pe de altă parte, omul trăiește într-o altă
sociectate, denumită socilitatea de ordinul întâi, construită pe baza obligațiilor de a dărui, de a
primi si de a oferi cadouri, descoperită de Mauss.
Acest lucru nu înseamnă că întotdeauna oamenii sunt mereu dăruitori sau înconjurați de
sentimente pozitive. Instituția darului este asemănătoare unei lupta, în sensul că cel care primește
trebuie să facă totul pentru fi, cel puțin, la înălțimea celui care oferă. Pe de altă parte, omul este în
continuare o ființă socială chiar dacă nu intră în cercul triplei obligații, aflându-se în cel paralel,
acela în care nu ne conformăm, ci păstrăm pentru noi ceea ce se poate dărui. Deci, se poate
concluziona că sistemul instituției darului reprezintă bazele oricărei societăți umane.
Caille este de părere că tripla obligație a darului reprezintă regula fundamentală a socialității
primare, care administrează relațiile dintre oameni, ce se stabilesc în cadrul familiei și nu numai.
Toate acestea sunt relații în care individualitatea este mai presus de rolurile sociale impersonale
pe care le dețin. Chiar și la nivelul socialității secundare, care este impersonală, adică persoanele
nu reprezintă indivizi unici, ci doar sunt benefici pentru anumite roluri sociale.

Pentru a înţelege comportamentele sociale nu trebuie să apelăm la vreo regulă

atotcuprinzătoare sau la raţionalitatea utilitară individuală, ci la faptul că oamenii sunt uniţi de
sentimente comune şi de încrederea reciprocă, astfel creându-se reţelele sociale. Astfel de relaţii
sunt formate prin acţiuni de oferire şi primire de daruri, şi sunt menţinute prin reluarea continuă a
acestor fapte.
Din perspectiva lui Caille, reies patru perspective importante:
 1. Indeea principală care reiese din acest studiu este ca relaţiile sociale se menţin pe baza
unor alianţe şi asocieri, care este chiar logica despre care vorbeşte Mauss, şi anume
logica acţiunii socio politice.
2. Cea de-a doua idee vorbeşte despre idealul democratic ce reprezintă cea mai avansată
formă de manifestare a principiului triplei obligaţii a darului.
3. Lecţia metodologică destinată ştiinţelor sociale trebuie să analizeze ştiinţa economică,
socilogia, antropologia şi filosofia ca fiind momente ale unei ştiinţe sociale generale.
4. Lecţia de natură econoică este că sistemele economice şi piaţa nu funcţioneză decât
integrate într-un context politic, institutional, juridic, valoric ce asigură coordonarea
membrilor societăţii. Aceasta este concluzia la care au ajuns teoriticienii şi propun
ceea ce s-ar putea numi noua economie politică.

O trăsătura specifică a orientării anti-utilitariste este faptul că trateaza problema

fundamentelor politice și religioase ale societății în conexiune cu problematica darului, cu aceea a
recunoașterii sociale și cu diferitele aspect ale constituirii identităților individuale și colective.
Ipoteza de bază avansată de membrii săi este aceea că oamenii nu sunt doar animale economice,
dornice doar de a dobândi mereu mai multă avuție, ci ca mai întâi de toate ei își doresc
recunoaștere socială, iar faptul că luptă pentru a câștiga tot mai mulți bani și bunuri nu este
altceva decat expresia dorinței de recunoaștere și îmbunătățire a statutului. Perspectiva anti-
utilitaristă, afirma Caille, este aceea după care dorința fundamentală a ființelor umane este de a fi
recunoscute ca ființe care oferă, și nu ca ființe care dobândesc diferite lucruri.
Caille amintește faptul că o serie de economiști contemporani importanți admit că există
trei tipuri de sisteme economice: economia de piață, economia planificată și economia
tradițională, bazată pe reciprocitate și pe obligația triplă a darului. Baza relațiilor sociale și
economice o reprezintă relațiile interpersonale.
Economia de piață și economia planificată sunt produse ale epocii moderne și operează în
conformitate cu logica unei legități abstracte, punând în relație indivizi și grupuri sociale, însă
într-o manieră impersonală. Așadar, agenții economici se raportează reciproc într-un anonimat
complet ( nu cunoaștem producătorii de bunuri pe care le consumăm), dar nici prestatorii de
servicii, fie ei firme private sau funcționari ai statului.
Caillé este de părere că primele două sisteme, economia de piață și economia planificată, se
găsesc astăzi într-o criză profundă, deoarece nici sistemul pieței, nici aparatul de planificare al
statelor care practică planificarea economiei nu funcționează în maniera prezisă și așteptată, ceea
ce ne pune într-o situație stranie și incomodă.

Soluția pentru a ieși din această dificultate, consideră el, ar putea fi cel de-al treilea sistem
economic, alc cărui caracter viabil s-a demonstrat de nenumărate ori în istoria îndelungată a
speciei umane. Acest sistem este cel caracteristic societăților primitive și tradiționale și a
funcționat timp de milenii.
 Caillé este de părere că toate catastrofele politice și economice din ultimul secol au fost
cauzate de opțiunea radicală pentru unul dintre cele trei sisteme, despre care s-a considerat că
poate îndeplini cu succes și funcțiile caracteristice pentru celelalte două.

Sugestia lui Caillé este aceea că nu ar trebui să credem că am putea găsi o soluție pentru
problemele economice ale lumii contemporane nici în impunerea forțată a economiei planificate,
nici în abandonul complet în fața mecanismelor pieței libere, nici în generalizarea economiei
bazate pe reciprocitate, ci mai degrabă să încercăm să instituim un raport de complementaritate
între cele trei tipuri de organizare economică, rezervând celei de-a treia (care este în mod special
neglijată în lumea modernă) un rol de importanță egală cu a celorlalte două.

Bibliogafie
 Sergiu Bălan, Lucia Ovidia Vreja, Homo oeconomicus și competitorii săi. O perspectivă trans-
disciplinară asupra antropologiei economice, Editura ASE, București, 2017
https://en.wikipedia.org/wiki/Mouvement_Anti-Utilitariste_dans_les_Sciences_Sociales