1.

8 Dezvoltarea conştiinţei de sine

Principala problemă care se pune în perioadă adolescenţei este aceea a
identificării
de sine sau a dezvoltării conştiintei de sine.
Conştiinţă de sine este cauzată de schimbările fizice şi psihice la care este
supus adolescentul şi de cerinţele la care este obligat tânărul să se conformeze.
Conştiinţa de sine se formează datorită unor factori şi are drept finalitate însuşirea
unei identităţi caracteristice fiecărui adolescent, dominant irepetabilă.
„Dezvoltarea conştiinţei de sine este prezenţa şi în perioadă şcolară mică şi
se conturează pe bază rezultatelor activităţii şi a compensaţiei şi raportării acesteia
la ceilalţi şi la cerinţele lor.

Perioada pubertăţii şi a adolescenţei repune problemele dezvoltării

conştiinţei de sine, datorită, pe de o parte, modificărilor ce survin în sistemul general
de cerinţe ce se manifestă liber faţă de puber şi adolescent, iar pe de altă parte,
datorită schimbărilor prin care trece personalitatea cu structurile şi substructurile ei.
De aceea, dezvoltarea conştiinţei de sine se complică. E vorba de intensificarea
percepţiei de sine care are câteva aspecte, dintre care: propria-i imagine corporală,
identificarea şi conştiinţa egoului, identificarea sensului, rolului şi statutului sexual şi
mai ales al celui social (în adolescentă).” (Schiopu.U., 2008, pp.178- 179).

Imaginea de sine cât şi percepţia corporală devin critice influenţate de

transformările
de fizionomie, de ţinută şi corporale.
1. Imaginea corporală devine din ce în ce mai prezenţa în adolescentă şi treptat este
inclusă în conştiinţă de sine şi începe să fie conştientizată că atare. Este demn de
reţinut faptul că fără perceperea noii scheme corporale nu se poate realiză
identificarea. În aceste etape Eul fizic dispune de o schemă corporală noua datorită
transformarilor cauzate de dezvoltarea fizică, de maturizarea sexuală şi de
schimbarea fizionomiei. Adolescenţii acordă o mare atenţie modificărilor corporale şi
mai ales celor legate de faţă. Este momentul când poposesc mai mult în baie în faţă
oglinzii (narcisism) cu scopul de a află cât mai multe despre zâmbet, ochi, gât sau
frunte. În urmă investigaţiilor făcute, adolescenţii ajung la concluzia că trebuie să
acorde o mai mare atenţie aspectului facial şi că de cele mai multe ori trebuie puse
în aplicare tehnici de retuşare sau de mascare a diferitelor defecte. Aceste
preocupări sunt mai evidente la fete decât la băieţi. Retuşarea defectelor faciale
constituie o manifestare de conturare a sinelui social şi spiritual, o dorinţă de
ajustare a sinelui corporal la un Eu ideal. Narcisismul manifestat în această etapă
variază între critic şi tolerant. De regulă, adolescentul nu are încrederea în sine,
nu este conştient de farmecul şi atracţia pe care le exercită,

narcisismul sau fiind caracterizat de obicei de critică.

„Identificarea nu este un proces simplu şi direct. Copilul şi-a construit între
timp o imagine de sine din experienţă să generală conturată prin ochii celorlalţi. El
se consideră puternic sau slab, cu trăsături plăcute sau nu. Această experienţă
influenţează imaginea de sine din timpul puseului de creştere şi dinspre finalul
acestuia. De aceea, acei copii care erau slăbi şi debili înainte de puseul puberal au
tendinţa de a se vedea mai mici şi mai slăbi decât sunt în realitate; cei care erau
voinici şi puternici tind să se considere că atare, chiar dacă în timpul puseului
puberal au devenit longilini şi firavi. Se preocupa mai mult de aspectele fizice
tinerele fete. Adeseori pubertatea le sporeşte gradul de atractivitate, dar ele nu
conştientizează acest lucru dacă în copilărie nu au fost considerate atractive.”
(Schiopu.U., 2008, pp.179-180) de modelele parentale şi inclusă în subidentitatea
familiei. Astfel, băieţii care au la dispoziţie un model parental caracterizat printr-o
dezvoltare redusă a masculinităţii vor avea dificultatea de identificare. În aceeaşi
situaţie se vor află şi cei care nu dispun de un model parental masculin. La polul
opus, se vor află adolescenţii care având la îndemnă un sistem parental caracterizat
prin masculinitate puternică, vor da dovadă de calm, vor fi relaxaţi, încrezători,
protectori şi chiar fericiţi. În ceea ce îi priveşte pe profesori, aceştia vor fi mai puţin
implicaţi în asumarea de roluri sexuale.
Identificarea sexuală la fete este mai problematică pentru că există modele
feminine diverse cauzate de marile schimbări în plan social referitoare la statutul şi
rolul femeii în prezent dar, şi în viitor. Se conturează astfel două tipuri de modele
feminine: tradiţionale de tranziţie şi moderne.
Spre deosebire de categoriile prezentate mai sus, există şi o altă grupare din
care fac parte acele adolescente care se caracterizează printr-o atitudine
antifeminina, dau dovadă de o autoconstiinta ieşită din comun şi o identificare care
vizează realizarea profesională şi integrarea socială.
Există şi un grup de adolescenţe care deşi sunt feminine sunt atrase de
rolurile tradiţionale masculine, urmează cursuri şi pregătire profesională
corespunzătoare cu rolurile pe care ar dori să le exercite, cu toate că de
cele mai multe ori sunt adeptele şi rolurilor
tradiţionale feminine referitoare la căsătorie şi maternitate.
3. Sfârşitul perioadei conformismului infantil marchează obţinerea
independenţei. Datorită faptului că sunt cunoscute cel puţin trei feluri de dependenţa
(material-economică sau instrumentală, emoţională şi de mentalitate) procesul de
obţinere a independenţei este dificil deoarece este condiţionat de părerea societăţii,
a părinţilor şi a colegilor a ceea ce reprezintă independenţă.

Independenţa care se dobândeşte prima este cea de mentalitate şi se

realizează prin lipsirea de valoare a unor deprinderi şi obiceiuri considerate
valoroase în copilărie, dar care în adolescentă sunt etichetate că demodate şi
insuficiente.
„In adolescenţă se manifestă opoziţie faţă de rutină, deprinderi, învăţare care
digera în neştire orice. Opoziţia este îndreptată împotrivă stabilităţii, a forţei
cerinţelor ce reglează viaţă în mod meschin, rutinar şi echivoc. Opoziţia împotrivă
banalităţii şi a mediocrităţii constituie un însemn al formării aspiraţiilor spre
autodefinire în contextul lumii în continuă schimbare.” (Schiopu.U., 2008, p.186)
Independenţa emoţională (de apartenenţă şi confort afectiv) se dobândeşte
cu mare dificultate, în special de fete. Dependenţa afectivă că şi cea materială sunt
foarte active dacă se raportează la părinţi şi afectează grav orientările spre
independenţa. La începutul adolescenţei dependenţa afectivă parcurge momente
critice pentru că ţinerii pun sub semnul incertitudinii afecţiunea pe care consideră că
ar trebui să o manifeste părinţii lor faţă de ei. De cele mai multe ori sunt siguri, că
afecţiunea pe care ar trebui să o manifeste părinţii faţă de ei nu este suficient de
tensionată, apreciază momentele de neluare în considerare sau de
neacordare a atenţiei că lipsă de afecţiune, iar momentele în care părinţii
manifestă grijă şi interes deosebit pentru viaţă adolescenţilor, sunt interpretate de
aceştia că manifestări deranjante şi inutile sau că gesturi dominate de rutină şi
obligativitate părintească.
„Disponibilitatea afectivă a puberilor şi adolescenţilor este foarte largă şi
încărcată de aspiraţii şi speranţe, ideale şi necompatibile faţă de ceea ce văd.
Expectaţiile pe acest plan sunt foarte înalte. Relativ înaltă este şi sugestibilitatea.”
(Schiopu.U., 2008, p.187)
Independenţa materială de-a lungul adolescenţei dar mai ales în
adolescentă prelungită se realizează foarte greu atât pentru fete cât şi pentru băieţi
şi devine din ce în ce mai greu de suportat cu toate că există şi momente când se
pot pune în practică şi acte de manifestare a independenţei (sume variate de bani
care sunt puse la dispoziţia tinerilor de către părinţi pentru satisfacerea micilor
plăceri).
„Independenţa material-economica se conturează şi se integrează ca
aspiraţie în
identificarea vocaţională spre o profesie şi alimentează proiectele de
viitor ale tinerilor.

Procesul acesta de apropiere şi integrare se realizează în perioada adolescenţei,

fapt ce face ca sub identitatea familială să capete noi consistente şi să se apropie
de subidentitatea acţional responsabilă.” (Şchiopu.U., 2008, p.187)
4. Identitatea vocaţională combină aspecte legate de cunoaşterea propriilor
interese, valori, abilităţi şi competenţe pe de o parte cu preferinţa pentru un anumit
tip de activităţi, stiluri de interacţiune şi medii de muncă pe de altă parte. Ea apare la
confluenţa dintre experienţele de învăţare şi de muncă ale adolescentului, devenind
etalonul maturizării sale. Identitatea la adolescenţi se prezintă sub mai multe forme:
a) Identitatea forţată - adolescentul nu a experimentat o criză identitară
pentru că a preluat în mod necritic valorile şi expectanţele altora. Adolescenţii care
prezintă această formă de identitate au deja obiective ocupaţionale şi ideologice, dar
acestea i-au fost impuse din exterior, fie de părinţi, fie de colegi.
b) Criză identitară este traversată de adolescentul care manifestă
probleme de identitate şi care este ţintă presiunilor în vederea efectuării unei alegeri
care este tot timpul c) Difuzie identitară este travesată adolescentul nu a făcut o
alegere şi nu este pentru a realiză un angajament într-o anumită direcţie, deşi ele s-
ar putea să fi avut până acum acţiuni de alegere sau să nu le fi luat în considerare.
Adolescenţii din această categorie nu parcurg o criză identitară deoarece nu se simţ
obligaţi să realizeze o asemenea alegere.
d) Identitatea conturată se referă la acei adolescenţi care sunt capabili să
realizeze propriile alegeri, care au reuşit să înlăture presiunea şi care îşi urmăresc
cu clariate obiectivele ideologice şi profesionale propuse. Alegerea profesiunii şi a
locului de muncă reflectă imaginea de sine a individului. Cei care au o imagine de
sine bună se orientează spre şcoli mai elevate, îşi aleg profesiuni cu un nivel mai
ridicat al cerinţelor educaţionale şi doresc să beneficieze de mai multe posibilităţi în
carieră. De aceea, cele mai importante elemente ale orientării vocaţionale îl
constituie dezvoltarea imaginii de sine prin activitatea de explorare şi
autocunoaştere şi o orientare asupra caracteristicilor personale.
Adolescenţa reprezintă de asemenea un punct de vedere al vocaţiei,
momentul de
alegere al carierei.
Dacă până acum copilul a mers pur şi simplu la şcoală şi a urmat o programă
şcolară stabilită de alţii, acum se ajunge la o intersecţie, unde fiecare drum
înseamnă o direcţie profesională care va aduce succese sau insuccese. Dar cât de
grea este alegerea când direcţiile sunt atât de multe, când dorinţele adolescentului
nu sunt văzute că cele mai „profitabile” de către cei din jur, când toţi îi spun „sa faci
cea mai bună alegere!”. De multe ori acesta este momentul în care se renunţă la
copilărie şi la visurile frumoase construite când i se cere adolescentului să
răspundă la întrebarea standard: „Ce vrei să te faci când o să fii mare?”,

momentul când planurile se confruntă (şi cel mai des pier) cu realitatea.
Desigur, sunt şi cazuri în care există un talent sau un interes deosebit pe o
direcţie binecunoscută din copilărie, cazuri în care identitatea vocaţională e stabilită
din timp, trecerea prin adolescentă nefiind decât o etapă oarecare din drumul spre
realizarea ţelului. Dar această se întâmplă mai rar. În mod obişnuit, alegerea
înseamnă lungi dezbateri în familie, multe frământări individuale într-o încercare
obositoare de a descoperi adevărată chemare. Din păcate, puţini adolescenţi
realizează că deciziile pot fi schimbate pe parcurs, că de pe orice drum poţi să te
întorci, că a te răzgândi nu este un capăt de ţară.
Fără o conştientizare a acestor lucruri, decizia pare o sentinţă pe viaţă,
ceea ce
contribuie negativ la echilibrul adolescentului.
„Interese şi alegerea profesională trec (după Ginzberg şi colaboratorii, 1951)
prin trei stadii: 1) stadiul fantezist, ce acoperă întreagă copilărie până la aproximativ
11 ani şi se caracterizează prin tot felul de preferinţe (pompier, doctor, bucătar,
poliţist etc.); aceste alegeri sunt de profesii ce se se exercită în viaţă de fiecare zi şi
de contact cu publicul (de servicii); 2) de la cca 11 ani la 16 ani se construiesc
planuri de alegere bazate pe interese care nu întotdeauna sunt acordate cu
aptitudinile, în schimb se acordă cu aspiraţii mai generale implicate în concepţia
despre lume şi viaţă. Etapă a 3-a este realista”, de cristalizare revolutiva, adică de
specificaţie, în care alegerea se particularizează şi se începe preparaţia
profesională, mai profundă, ce va duce la conturarea subidentitatii profesionale şi
socio- culturale încărcate nu numai de roluri şi statute dezirative, ci şi de cunoştinţe,
aptitudini şi abilităţi mai adecvate la aceste roluri şi statute.” (Schiopu.U., 2008, p.
189).

1.9. Dezvoltarea conştiinţei de sine în concordanţă cu

aprecierea celorlalţi
Modul în care un adolescent este privit de colegi sau de profesori reprezintă
un
mijloc de comparare a opiniilor personale asupra valorii individuale afectam astfel
structurarea conştiintei. Deci între elevii unei clase şi profesor apăr de cele mai
multe ori
manifestări de feed-back.
„In cazul în care puberul are o autoconstiinta mai înaltă decât atitudinea
evaluativă a altora despre sine se simte izolat, depresiv şi se zbate în a găsi forme
de exprimare care să aducă acceptarea şi admiraţia. În această optică se manifestă
teribilismele, creşterea la paroxism a opozabilităţii, criză de originalitate, uneori
sublimări (în artă, poezie, literatură etc.), iar alteori în acte delicvente.

În orice că, ţinerii cu estimaţii de sine înalte şi cu bună acceptanţă în colectiv

primesc sarcini social-obşteşti sau şcolare cu expectaţie pozitivă, cu încredere. Ei îşi
susţin întotdeauna opiniile cu încredere. În general, aceştia au mai puţine probleme
personale. Totuşi, există uneori diferenţe de estimaţie între elevi şi profesori cu
privire la unii tineri (mai ales în cazul liderilor de familie). Ţinerii ce au estimaţie de
sine mai joasă nu manifestă iniţiative, nu vor să se exprime că să nu supere pe alţii,
adeseori o fac pentru că nu vor să atragă atenţia. Au probleme personale legate de
dificultăţile lor.” (Schiopu.U., 2008, pag 180- 181)
Un rol important în dezvoltarea conştiinţei de sine o are şi expectaţia
părinţilor faţă de rezultatele şcolare. În general, cele care se ocupă de rezultatele
şcolare ale adolescenţilor sunt mamele care sunt înclinate să adopte o comportare
lejera faţă de copiii lor dacă aceştia dau dovadă de o conştiinţă înaltă şi au rezultate
bune la învăţătura. Cu toate că urmăresc îndeaproape evoluţia şcolară a copiilor lor
şi se mândresc cu performanţele lor, mamele acestor tineri îi saturează cerinţe
stricte şi reguli precise deoarece le este frică de situaţia în care copiii lor ar fi tentaţi
să nu mai acorde atenţia cuvenită învăţării şi treptat rezultatele la învăţătura să fie
din ce în ce mai neperformante. Din această cauza, de cele mai multe ori părinţii îşi
supun copiii la ore suplimentare de pegatire pentru a fi siguri de reuşită lor şcolară.
În extremă cealaltă, există părinţi care manifestă o expectaţie slabă, îşi
tratează copii că pe o povară şi îi subevalueaza. Există de asemenea şi forme de
feed-back variate între adolescenţi şi familiile lor care îşi aduc contribuţia la
autoevaluare şi la formarea conştiintei de sine a tinerilor.