Copilărie cu cheia de gât!

Când mă aplecam pe bancă să scriu, îmi împungea capul pieptului. Era o cheie banală
de bloc, auriu coclit, cu gust metalic şi sarat. Nu i se vedea decât şnurul din elastic subţire, care
evada de sub gulerul uniformei pepite. Cheile erau ascunse pe sub haine, lipite de piele şi de
respiraţiile noastre năuce.
Din când în când, sufocaţi de panică, ne pipăiam să vedem dacă mai sunt acolo. Trăiam
tot timpul cu spaima că "am pierdut cheia". Se întâmpla..., urmau ore întregi de stat pe
betonul din faţa blocului, nemâncaţi, în aşteptarea părinţilor care aveau să ne pedepsească
pentru efortul de a schimba yala de la intrarea în casă. Cheile erau cea mai de preţ avuţie a
noastră. Şi nimeni nu trebuia să afle că le purtam legate de gât. Eram speriaţi cu scenarii
apocaliptice, în care hoţii de apartamente îi urmăreau pe cei vorbăreţi şi-i atacau chiar în faţa
uşii. Între noi nu ne mai feream. Când ne schimbam pentru ora de sport, cheile vârâte sub
maiourile tetra ne aşezau sub acelaşi poloboc creştetele chiluge. Pe atunci era normal să ai la
gât "medalia de la casă", aşa cum azi e normal să-ţi atârne de grumaz un mobil...
N-am trăit mai bine sau mai rău decât copiii de azi. Am trăit. Pe noi ne-a adus barza şi
ne-a aşezat, ca pe nişte coconi, în vatra cuminţeniei şi a aşteptării. Am crescut înfăşaţi ca
sărmăluţele, printre gamelele de tablă şi oliţele de care eram legaţi la creşă. Eram frumoşi,
aveam pampoane roşii prinse-n creştete, sub bărbie, de cărucioare. Am supravieţuit
deochiului şi timpului blestemat în care ne-a fost dat să ne naştem. Visele noastre, păzite de
ochiul peştelui de sticlă de pe televizor, erau bântuite de miros de portocală şi de baloane de
gumă "Tipi-Tip". Citeam pe ascuns "Elevul Dima dintr-a şaptea" şi "Boccaccio", iar la vedere
"Cireşarii" şi Jules Verne. Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram să ieşim afara. "Mama lu'
cutaaare! Lăsaţi pe Cutare afară?" Băieţii îşi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbalistului
preferat. Jucau fotbal pe terenuri decupate din cartoane, iar fiecare nasture avea un nume.
Cei care "driblau" erau la fel de preţioşi ca şi o minge "Artex". Jucam "Ţară, ţară, vrem ostaşi"
şi "Flori, fete sau băieţi", de-a "v-aţi-a" şi "arimjimjim, aramjamjam"... Săream elasticul şi
şotronul desenat cu un ciob de cărămidă pe asfaltul din faţa blocului. Singurii noştri roboţi
erau cei construiţi în pachete de ţigări lipite. Aveam papuşi fără sex, ca îngerii, şi bara de bătut
covoare de lângă bloc, unde fetele făceau "exerciţii la paralele", imitând-o pe Nadia. Pocneam
cu bolovanul capsele adunate în staniolul de la ciocolata chinezească şi suflam cornete de
hârtie prin ţevi. Nu aveam Playstation, Nintendo, X box, jocuri video, 99 de canale de
televiziune prin cablu, dolby, celulare personale, calculatoare, chat pe internet. Dar aveam
prieteni... Verile noastre aveau miros de brifcor şi gust de susan. Ne smulgeam matricolele
cusute de pe braţul uniformei şi alergam bezmetici, ca fluturii în sticlă. Ne bălăceam cu
picioarele într-o apă nesfarşită, de pe pontonul niciunei speranţe. Luam "Pepsi" pe sub mână
de la cantina partidului şi mergeam în fiecare vară în câte o tabără de pionieri. Stăteam la cozi,
"înaintaşii" care ţin rândul, stăteam în frig, stăteam pe întuneric şi aveam cartele. Dar nu ştiu
cum de s-a întâmplat, am reuşit, aşa copii cum eram, să ne luăm raţia de fericire. Câte-o
porţie mică de fiecare, să ajungă la toată lumea...
Noi n-am avut DVD player, ne uitam la diafilme proiectate pe perete. Acelaşi ecran
fără plasmă, unde, în serile în care se oprea curentul, umbrele mâinilor închipuiau animale la
lumina lămpii cu gaz. Jucam "fazanul" şi construiam maşini şi palate din plăcuţele metalice de
la "Mecano". Doar cinci minute pe zi, înainte de telejurnal, ne uitam la "Mihaela şi Azorel",
alb-negru, şi ştiam doar că Donald arăta ca raţoiul-jucărie din cauciuc, cu bluza de marinar.
Am supravieţuit serialului "Dallas" şi-am inventat un joc în care numaram în engleză: "Uan, ciu,
sfri/Pamela vrea copii/ Şi Bobby nu o lasă/Că este prea frumoasă". Aveam clasoare cu timbre
şi colecţie de surprize cu fotbalişti de la "Turbo". Ne jucam de-a prinţesele (un fel de "real life
role play game"), aveam apa minerală "Aurora" (un fel de MDM de-acum) şi mâncam
îngheţată "Polar" (fără înlocuitori). Ne coloram guma de mestecat cu vârfuri de creioane, ca
să creadă lumea că-i străină, şi ne umpleam pauzele de şcoală cu biscuit "Voinicel"... Aveam
sugativă şi pic cu care ne ştergeam singuri greşelile. Nu luam niciodată "foarte bine" la şcoală,
dar eram încoronati la fiecare serbare cu coroniţe uriaşe din garofiţe roz.
N-aveam săli de cinema cu sunet dolby, dar făceam cozi la filme ca să vedem "Liceenii"
sau "Declaraţie de dragoste". Ascultam muzică la maguri şi casuri aduse de la ruşi şi
înregistram melodii străine de la "Vocea Americii". Noi, unbelievable, n-am avut manele... Şi
nu ne făceam dedicaţii muzicale în direct, primeam/trimiteam bilete în care ni se cerea/ceream
prietenia. Noi n-aveam bloguri pe net, completam oracole pline de poze decupate din
almanahul "Cinema" şi scriam, în loc de mail-uri, lungi scrisori de dragoste. Adidaşii "originali"
aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadări, miros de ţigară de la polonezi şi de nechezol.
Singura casă de modă renumită era solarul de la mare, unde veneau bişniţarii. Noi nu ne-am
dat niciodată beep-uri, aveam la colţ de stradă telefoane cu fise, cu receptoare prinse-n furcă.
Ne faceam majoratele şi mixam Depeche Mode şi CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking.
Eram imberbi şi trimbulinzi, fără să ştim prea bine ce înseamnă asta.
Eram misto şi faini, niciodată cool. Părinţii noştri lucrau în schimburi, unul venea, altul
pleca. Prânzul de duminică era o sărbătoare sfântă, pentru că atunci ne strângeam cu toţii în
jurul mesei. N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri şi nici internet-cafe-uri. În fiecare
dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, înghiţeam stoici dumicaţii de pâine integrală unsă cu
unt sărat, din care ţâşneau broboane de apă. Ne puneam ghiozdanele de carton în spate,
bentiţa elastică pe cap şi apoi, ultimul ritual înainte de a ieşi pe uşă, cheia agăţată de gât.
Pentru câteva secunde, metalul rece ne anchiloza mişcările. Noi n-am trăit mai bine sau mai
rău. Am trăit.