GEORGE BACIU

„Reeducarea în România
comunistã (1945 – 1952)“
de Mircea Stãnescu
- recenzie

Istoricul Mircea Stãnescu, doctor în filosofie al Prof. George Baciu

Universitãþii Bucureºti, consilier principal la Arhivele este membru al
Naþionale ale României, Direcþia Arhivelor Naþionale Societãþii de ªtiinþe
Istorice Centrale, a scris aceastã carte-document Istorice din România
îmbinând excelent informaþia istoricã cu analiza
sociologicã într-un cliºeu psihologic, creând, prin
mãrturii sau descrierea unor fapte, uneori trecute de
logica raþionalului, imaginea „activitãþii de reeducare”,
adicã a genocidului sufletelor, cum bine spunea Virgil
Ierunca.
Lucrarea, prima dintr-o suitã de trei volume ce
reprezintã o istorie a reeducãrii comuniste de la
sfârºitul anilor ’40 ºi începutul anilor ’50, are o structurã
interesantã, de adevãratã lecþie de istorie cu rigoare de
tratat ºtiinþific. Debuteazã cu o succintã analizã a
pedagogiei lui Makarenko, considerat fondatorul
acestei noi metode, ºi care a fost însãrcinat în anii
1920-’30 de cãtre autoritãþile sovietice cu reeducarea
tinerilor delincvenþi din coloniile „Maxim Gorki” ºi
„Dzerjinski”.
Reeducarea de tip Piteºti reprezintã în esenþã un
proces accelerat al celui desfãºurat la nivelul întregii
societãþii în perioada 1948-1989, penitenciarele fiind
doar laboratoarele în care au fost experimentate noi
metode de fabricare a unui om nou, în conformitate cu
principiile ideologiei marxist-leniniste. Cele douã
procese aveau acelaºi scop, dupã cum remarcã ºi
Mircea Stãnescu: „a face imposibilã nu doar
contestarea, ci chiar gândirea individualã pe care o
poate genera” (p. 22). Autorul identificã drept
catalizator al acestui proces „explozia”: „Makarenko a
140

140
 gãsit deci metoda prin care oamenii pot fi
reeducaþi. I-a dat ºi un nume care, într-
adevãr, nu are rezonanþã pedagogicã. Dar
nici pedagogia nu mai era ceea ce a fost.
Comuniºtii români (în speþã, cei din
Securitate) au gãsit un alt nume pentru
aceastã descoperire, care nu redã atât de
sugestiv procedeul: ei i-au spus «ºoc».
«Explozia» nu trebuie sã fie neapãrat
rezultatul unei acþiuni unanime, ci poate fi ºi
efectul unui grup izolat sau chiar al unei
persoane”. Aceastã nouã metodã a
reprezentat, în opinia lui Mircea Stãnescu,
„arma pedagogicã” cea mai utilã „în lupta
împotriva rãmãºiþelor vechii societãþii” (pp.
22, 28).
În cea de a doua parte a lucrãrii, autorul
prezintã „precedentele reeducative” ale
reeducãrii din închisorile Aiud ºi Suceava ºi
care s-au diferenþiat de reeducarea de tip Piteºti prin
caracterul lor nonviolent (capitolul II). În aceste
penitenciare, deþinuþii participau la colocvii de
îndoctrinare, în cadrul cãrora era cititã ideologia
marxist-leninistã ºi erau popularizate „realizãrile”
regimului comunist: colectivizarea, naþionalizarea,
politica monetarã etc. Aceste „tentative de reeducare”
au fost organizate, în anii 1945-1948, de cãtre
administraþiile locurilor de recluziune în toate închisorile
care gãzduiau deþinuþi politici.
Reeducarea de la Piteºti este analizatã în douã
capitole distincte (III, V), iar cel de al IV-lea se ocupã de
cea de la Braºov. În fostul Oraº Stalin, reeducarea a
eºuat ca urmare a opoziþiei unora dintre deþinuþi ºi a
refuzului directorului penitenciarului, Pãcuraru, de a
permite aplicarea metodelor violente de la Piteºti (pp.
219-223). Capitolul III se deschide cu prezentarea
condiþiilor generale de detenþie din penitenciarul Piteºti.
Pânã la 8 iunie 1949, în aceastã închisoare, ca ºi în
celelalte locuri de deþinere, a existat un regim de
detenþie de tranziþie. În perioada 1945-8 iunie 1949,
drepturilor deþinuþilor – plimbare, vizite din partea
familiei, corespondenþã, primirea de pachete –, au fost
141 de cele mai multe ori respectate, deºi au existat ºi

141
cazuri când acestea au fost interzise (mai 1947 la
Piteºti), ceea ce a determinat o revoltã a deþinuþilor faþã
de practicile administraþiei comuniste. Interzicerea
acestor drepturi prevãzute de regulamentele de
deþinere este consideratã de cãtre Mircea Stãnescu
drept o fazã incipientã a reeducãrii ºi prin care s-a
urmãrit instituirea „«condiþiilor obiective ale reeducãrii»
sau, altfel spus, pregãtirii pentru conversiunea
ideologicã a deþinuþilor” (p. 116). În cadrul cãrþii, autorul
distinge trei etape ale reeducãrii: 1. Demascarea
externã 2. Demascarea interioarã ºi 3. Postdemas-
carea sau ideologizarea.
Prima (demascarea externã) se împarte, la rândul
ei, în doi „timpi”: „demascarea din interior” – deþinuþii
erau „forþaþi sã-ºi denunþe toate actele ºi atitudinile,
precum ºi atitudinile celorlalþi, susceptibile a fi împotriva
regimului ºi administraþiei închisorilor” ºi „demascarea
din exterior”. În cadrul acesteia din urmã, deþinuþii
supuºi reeducãrii îºi declarau în faþa ºefului comitetului
de reeducare ºi a martorilor activitatea desfãºuratã
înainte de data arestãrii. Demascarea din interior
urmãrea ºi cunoaºterea activitãþii desfãºurate în
închisoare ºi observarea activitãþii deþinuþilor care
participau la reeducare, aceºtia având obligaþia sã-l
chestioneze pe cel supus reeducãrii.
În timpul celei de a doua etape (demascarea
interioarã), deþinutul trebuia sã probeze prin intermediul
unei autobiografii, scrisã cât mai incriminatoriu, ruperea
lui radicalã de trecutul sãu anterior arestãrii.
Prezentarea autobiografiei se realiza în faþa celorlalþi
deþinuþi ºi sub supravegherea comitetului de
reeducare. Autorul aratã cã la aceste „expuneri
biografice participau toþi deþinuþii, ei fiind obligaþi sã-i
punã întrebãri celui care îºi povestea viaþa, sã-l
contrazicã ºi sã-l acuze, dacã apreciau cã manifestã
cel mai mic ataºament faþã de trecut”. Mircea Stãnescu
considerã cã demascarea interioarã reprezenta
„momentul ficþiunii”, faþã de „momentul adevãrului” cum
este numitã demascarea din exterior (prima etapã a
reeducãrii). În cadrul celei de a doua etape, deþinuþii
erau obligaþi sã inventeze tot felul de calomnii, care mai
de care mai injurioase, despre convingerile lor politice,
tradiþiile ºi credinþele lor religioase, precum ºi despre 142

142
 familiile lor. În cea de a treia etapã, postdemascarea,
se realiza ideologizarea deþinuþilor prin discutarea
doctrinei ºi practicilor comuniste (pp. 132-135).
La Piteºti au existat în perioada reeducãrii ºi douã
„ºcoli de cadre”, dupã cum le numeºte Mircea
Stãnescu, ºi la care au participat membrii „comitetelor
de reeducare”, aceºtia având parte de un regim de
detenþie special: „Pentru a învãþa doctrina ºi practica
comunistã, au fost formate colective de studiu de câte
opt persoane, conduse de un responsabil. Þurcanu le-
a spus cã vor face «Învãþãmânt de Partid». º...þ
Întreaga activitate era dirijatã de un colectiv general,
compus din Eugen Þurcanu (ºef), Leonard Gebac,
Vasile Puºcaºu ºi Gheorghe Roºca (membri). Ei citeau
în comun pedagogia lui Makarenko ºi Tânãra gardã de
Fadeev, cu scopul de a extrage «metoda» ºi
«orientarea generalã». º...þ În acelaºi timp, Þurcanu i-a
instruit pe participanþi în tehnicile demascãrii,
imaginând diferite situaþii ºi cerându-le sã gãseascã
soluþii pentru a le rezolva” (pp. 227-228). Mircea
Stãnescu considerã cã prin cele trei faze ale reeducãrii
se realiza: 1. ruperea de trecut; 2. confirmarea ºi
întãrirea acestei desprinderi, precum ºi refacerea
trecutului lor ºi 3. revelarea adevãrului ideologic (p.
135).
Una dintre caracteristicile reeducãrii de tip Piteºti o
reprezintã folosirea torturilor fizice ºi psihice, al cãror
scop era atât zdrobirea rezistenþei psihice ºi fizice a
deþinuþilor, cât ºi obþinerea unei adeziuni ideologice
totale. La Piteºti, inclusiv programul zilnic devenise un
mijloc de torturã a deþinuþilor. Dupã deºteptare ºi pânã
la sosirea mesei de dimineaþã, deþinuþii aºezaþi în
genunchi frecau pavimentul celulei în cerc, iar cu mâna
liberã strânsã pumn erau obligaþi sã îl loveascã pe cel
din faþa lor. „Torturile specifice” reeducãrii de la Piteºti
erau: „genuflexiuni cu mâinile ridicate (cca 1000 –
1500); consumarea supei fierbinþi, în poziþia culcat pe
burtã ºi cu mâinile lipite de trup, deþinuþii cufundându-ºi
capetele în gamele; º...þ þinerea deþinutului care refuza
sã-ºi facã demascarea cu ochii spre bec; punerea unei
cantitãþi mai mari de sare în mâncare ºi refuzul
reeducatorilor de a le da apã” (pp. 255, 259, 267). Tot
143 în capitolele III ºi V ale lucrãrii, autorul prezintã ºi

143
activitatea Serviciului Inspecþii, care, deºi funcþiona în
cadrul Direcþiei Generale a Penitenciarelor, era
subordonat direct Securitãþii. Acest serviciu a
coordonat acþiunile de reeducare de la Piteºti ºi din
celelalte închisori. De asemenea, demascãrile
deþinuþilor erau trimise de cãtre ofiþerii din cadrul
Biroului Inspecþii al penitenciarului Piteºti acestui
serviciu care, dupã sortarea lor, le transmitea diferitelor
direcþii ale Securitãþii pentru „exploatare”, în funcþie de
activitatea direcþiilor Securitãþii ºi conþinutul acestor
demascãri: informaþii referitoare la activitatea
legionarilor, þãrãniºtilor etc.
Sursele la care a avut acces autorul, declaraþiile
deþinuþilor implicaþi în reeducare ºi a cadrelor (ofiþeri de
Securitate ºi personalul locurilor de detenþie),
interviurile realizate cu supravieþuitorii fenomenului
Piteºti, precum ºi cunoaºterea lucrãrilor memorialistice
ºi de specialitate, conferã cãrþii o valoare de document,
ceea ce o face indispensabilã celor care cerceteazã
sau care vor cerceta istoria reeducãrii de tip Piteºti.
Totodatã, cartea îndeplineºte un triplu rol: de
comemorare a suferinþelor îndurate de cãtre deþinuþii
supuºi acestui experiment, de relatare a istoriei
reeducãrii ºi chiar unul justiþiar, deoarece informaþiile
prezentate în aceastã carte pot constitui oricând o
probã pentru cei care instrumenteazã procesul
comunismului în scopul probãrii lui ca ilegitim ºi
criminal.

144

144