GÂNDIREA.

DEREGLĂRILE GÂNDIRII.
DELIRUL. IDEILE DE SUPRAVALOARE.
STĂRILE OBSESIVE ŞI FOBICE.

Gândirea este forma cea mai evoluată de reflectare a lumii

înconjurătoare, este o activitate superioară de sinteză a vieţii psihice
(datorită căruia se petrece prelucrarea informaţiei în baza experienţei ce-i dă
posibilitatea persoanei să se orienteze în situaţia cotidiană).

Prin gândire persoana poate ajunge la cunoaşterea indirectă a obiectelor

şi fenomenelor lumii înconjurătoare.

Gândirea ne ajută la cunoaşterea multor evenimente cum ar fi:

 multitudinea obiectelor şi fenomenelor din lumea înconjurătoare.

Gândirea poate fi haotică, dacă persoana n-ar avea posibilitatea să

selecteze din comun esenţialul.

Gândirea este şi un proces psihic cognitiv cu cel mai înalt nivel:

 De extragere
 de prelucrare;
 de integrare a informaţiilor despre lumea externă.

Gândirea poate fi:

 Concretă;
 şi abstractă.
Caracterul abstract al gândirii este determinat, nu numai de reflectarea
obiectelor şi fenomenelor, ci şi de edificarea lor.

Gândirea se realizează prin următoarele operaţii mintale principale:

1
 Analiza - operaţie de descompunere a obiectelor în elementele sale
componente, determinarea diferitelor însuşiri şi proprietăţi şi a
semnificaţiei fiecărui element.

Sinteza – un proces de reunire mintală a părţilor obiectelor şi

fenomenelor într-un ansamblu unitar.

Comparaţia este stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre

fenomenele şi obiectele analizate.

Abstractizarea este o operaţie mintală prin care se scoate în evidenţă

o anumită însuşire a unui obiect sau fenomen.

Operaţiile analitice – sintetice ale gândirii, sunt generate de o anumită

motivaţie ale personalităţii şi se desfăşoară într-un mod anumit şi sunt
orientate spre atingerea unui scop anumit. Ele sunt legate de acţiunile
persoanei umane.

Operaţiile gândirii în desfăşurarea lor ideală în care se fixează abstractul şi

generalul de aceea, pot fi fixate relaţii între obiecte şi fenomene, şi pot fi
indicate acţiunile (pozitive, negative şi de, înlăturare).

Generalizarea (clasificarea) este un proces de sistematizare care se

efectuează în dependenţă de asemănările sau deosebirile dintre obiecte şi
fenomene.
Ca urmare a proceselor de generalizare şi abstractizare se formează
noţiunile care pot fi concrete şi abstracte.

Deosebim următoarele tipuri de gândire:

 Gândirea asociativ – logică;
 gândirea asociativ – mecanică.

2
 Gândirea asociativ - logică ce se realizează pe baza asociaţiilor după
conţinut.

Gândirea asociativ - mecanică se caracterizează prin dominarea

asociaţiilor de asemănare, cu localizări în timp şi spaţiu, cu utilizări de
noţiuni concrete, cu un colorit afectiv, cu întrebuinţarea frazelor lungi.

În desfăşurarea gândirii rolul principal îl au asociațiile temporare, care se

manifestă prin mai multe mecanisme:
1. Prin contiguitate - are loc asocierea între obiecte şi fenomene
percepute sau reprezentate simultan sau succesiv, care au coexistat în
timp şi spaţiu.
2. Prin asemănare - când obiectele percepute aduc în conştiinţa noastră
reprezentări asemănătoare.
3. Prin contrast - este o asociere între percepţii cu conţinut opus
(lumină-întuneric, bine-rău).

La elaborarea procesului de gândire în prim - plan este cuvântul, un

simbol cu ajutorul căruia se cumulează un mare potenţial informativ.

Cuvântul joacă un rol reglator în cadrul desfăşurării acţiunii mintale.

Limbajul constituie activitatea de comunicare între populaţie şi se

prezintă ca realizare a gândirii.

Este o legătură foarte strânsă între gândire şi limbaj (între cuvinte, între
vorbele pe care le pronunţăm).

Noţiunea este o formă de reflectare a însuşirilor generale şi esenţiale

ale obiectelor şi fenomenelor. Noţiunile se exprimă întotdeauna prin
cuvinte.

3
 Judecata este o reunire a noţiunilor, o reflectare a legăturilor între
fenomene, între însuşirile obiectelor sau fenomenelor.

Raţionamentul reprezintă o stabilire a raporturilor dintre judecăţi.

Deosebim:
 Raţionament deductiv;
 şi raţionament inductiv.

Raţionament deductiv, care constă în trecerea de la cazurile generale la

cele particulare.

Raţionament inductiv, care constă în trecerea de la cazurile particulare la

cele generale.

Înţelegerea constituie un proces activ al construcţiei mintale (a unui fapt,

sau a unei situaţii).

În activitatea gândirii un rol important îl au asociaţiile.

Asociaţiile reprezintă legăturile temporare între noţiuni şi idei, care se află
în permanentă desfăşurare.

Toate aceste forme ale gândirii se reflectă prin formarea unor

noţiuni noi, concluzii, pe baza cărora putem judeca despre intelectul
omului.

Intelect - suma posibilităţilor de cunoaştere a personalităţii. Aceasta

este mintea omului, posibilitatea lui de a-şi îmbogăţi cantitatea de
cunoştinţe şi capacitatea de acţiune.

Intelectul este capacitatea de a forma gânduri noi, concluzii logice,

deducţii, noţiuni mintale noi. De aceea se spune că intelectul este gândirea
în mişcare.
4
 Indicatorul principal al dezvoltării intelectuale este cantitatea de
cunoştinţe de care dispune omul, iar dezvoltarea intelectuală se apreciază
după capacitatea de analiză şi sinteză corectă, după posibilităţile de a
forma noi noţiuni şi concluzii.

Gradul de dezvoltare intelectuală a omului depinde şi de calităţile

înnăscute, dar şi de cele dobândite în timpul vieţii.

Calitatea şi gradul de dezvoltare intelectuală a personalităţii depind

în cea mai mare măsura de mediul înconjurător în care individul se
dezvoltă, se educă, trăieşte.

În condiţii normale omul îşi îmbogăţeşte bagajul intelectual pe tot

parcursul vieţii, acumulând noi şi noi noţiuni şi cunoştinţe care stau la baza
erudiţiei.
Aceste cunoştinţe permit înţelegerea unor procese noi, mai complexe,
analiza acestora, stabilirea legăturii între cunoştinţele acumulate deja şi cele
percepute în momentul de faţă, făcând noi deducţii, concluzii logice,
elaborând un pronostic de viitor.
Uneori însă, sub acţiunea diferitelor noxe (infecţii, intoxicaţii, alcoolism,
traume cerebrale), au loc variate dereglări ale sistemului nervos şi ale
psihicului. La aceste persoane se observă o scădere vădita a capacităţilor
intelectuale, a cantităţii de informaţie acumulată pe parcursul vieţii.
Drept urmare se observă o scădere a memoriei, gândirii, a
intelectului în general. În astfel de cazuri e vorba despre un defect psihic
sau demenţă.

TULBURĂRILE GÂNDIRII SUNT:

a) Tulburările de ritm şi coerenţă (accelerarea sau încetinirea ritmului
ideativ, coerenţa şi incoerenţa ritmului ideativ);

5
 b) tulburări ale conţinutului gândirii (idei delirante, dominante şi obsedate);
c) tulburări ale expresiei verbale şi grafice ale gândirii.

TULBURĂRILE DE RITM ŞI COERENŢĂ a gândirii pot apărea anormal

accelerat, sau anormal încetinit.
Accelerarea ritmului ideativ poartă denumirea de “fugă de idei” şi se
caracterizează prin aceea că asociaţiile se fac la întâmplare şi sunt foarte
superficiale (pacienții vorbesc mult, de obicei cu voce tare, glasul este răguşit,
ei îşi pierd firul principal al ideilor în timpul conversaţiilor).
Fuga de idei se întâlneşte:
 În stările maniacale;
 adesea se întâlnesc în stările de excitaţie psihomotorie;
 pot apărea la pacienții cu paralizia generală progresivă;
 în stările de ebrietate;
 în urma diferitor intoxicaţii cu narcotici şi preparate psihotrope.

Incoerenţa gândirii - este o stare, când legăturile dintre idei îşi pierd
complet aspectul logic, exprimarea verbală a ideilor devine lipsită de conţinut.

Salata de cuvinte se caracterizează prin aceea, că bolnavul exprimă o serie

de cuvinte sub forma unui amestec lipsit total de conţinut logic.

Verbigeraţie - înseamnă a “trăncăni” şi este o tulburare a gândirii ce constă

în repetarea stereotipă a aceloraşi propoziţii, fraze sau cuvinte, lipsite de orice
sens.

Încetinirea (inhibiţia) ritmului ideativ este o exprimare lentă, prin răspunsuri

întârziate. Pentru obţinerea răspunsurilor este necesar deseori ca întrebarea să
fie repetată, sau pusă cu voce tare. Discursul acestor bolnavi este lent cu
întreruperi.
Încetinirea ritmului ideativ se întâlnește:
 În cadrul maladiilor somatice;

6
  în stările toxice;
 în stările infecţioase,
 în boala Parkinson;
 în epilepsie.

Mentism - este oprirea bruscă a ideilor.

Mentismul se observă:
 în stările de oboseală mare;
 în intoxicaţiile cu cofeină,
 înintoxicație cu tutun;
 în schizofrenie (când apare un sindrom de automatism mintal).

Gândirea circumstanţială constă în desfăşurarea lentă a ideaţiei care se

exprimă printr-o viscozitate, rigiditate a gândirii, scăderea mobilităţii ei.
Bolnavii vorbesc rar, cu greu trec de la o frază la alta, deseori frazele pot
rămâne neterminate, au loc repetări monotone şi stereotipe de propoziţii.
Gândirea circumstanţială se întâlneşte:
 În epilepsie;
 în psihozele organice;
 în oligofrenie;
 în encefalita epidemică.

Stereotipiile de gândire se caracterizează prin repetări la scurte

intervale a unor expresii şi îngreuiază înţelegerea conţinutului.
Se întâlnesc:
 În schizofrenie;
 în epilepsie;
 în stările de confuzie mintală;
 în nevroza obsesivă;
 în demenţe.

7
 Perseverarea gândirii constă în repetarea stereotipă a unora şi aceloraşi
cuvinte sau fraze, dând răspunsurilor un caracter bizar.
Se întâlnesc mai des în schizofrenie.

Uneori ritmul gândirii se întrerupe brusc, bolnavul se opreşte în

cursul convorbirii, iar după câteva minute o reia. Acest fenomen se
numeşte baraj psihic sau baraj ideativ (şperrung).
Apare mai frecvent în schizofrenie.

TULBURĂRILE DE CONŢINUT al gândirii pot să nu corespundă realităţii.

Prin idei delirante înţelegem judecăţile patologice, care predomină, în
conştiinţa bolnavului şi care îi schimbă deseori comportamentul.

Delirul este o reflectare denaturată a lumii înconjurătoare, o

percepţie eronată care duce la o idee falsă despre rea litate, la o
dezordine generală a gândirii.
Pentru delir sunt tipice următoarele particularităţi:
1. Convingerea subiectivă ireductibilă.
2. lipsa simţului critic cu o incorectitudine impenetrabilă.
3. o logica deformată, cu argumentare eronată a realităţii.

Ideile delirante pot fi sistematizate şi fragmentare, în primul caz

predomină o monoidee, pe baza căreia se structurează discursul delirant,
de aceea delirul sistematizat e numit şi delir de interpretare a realităţii
(ideile de persecuţie, de filiaţie, de influenţă etc.). Cele fragmentare se
desfăşoară de obicei pe fondul alterărilor de percepţie.
În delirul sistematizat ideile sunt coordonate, asociaţiile se fac în
mod logic, însă ele sunt greşite, nu reflectă co rect realitatea. Conştiinţa la
aceşti bolnavi este clară, iar comportamentul aproape normal.
Conţinutul delirului depinde de particularităţile personalităţii, de gradul
de dezvoltare a bolnavului, de nivelul de cultură, de mediul în care s-a
dezvoltat şi în care trăieşte bolnavul.

8
 Ideile delirante deseori se asociază cu halucinaţii, mai frecvent
verbale, mai rar olfactive și gustative.
Clasificarea delirurilor se efectuează după tematică ş i , fondul afectiv
pe care, ele se desfăşoară.
Ideea delirantă nu se întâlneşte singură, ci într-un ansamblu ideativ. Pe
fonul unei stări afective (euforice) apar idei de mărire, bogăţie, talent
nemajorat, forţă fizică şi intelectuală deosebită şi invers, pe fonul depresiv pot
apărea idei delirante de autoacuzare, vinovăţie, ruină, negaţie.
Reieşind din cele expuse putem afirma, că sunt idei delirante sunt:
a) idei delirante expansive (macromanice);
b) şi idei delirante depresive (micromanice);
c) idei delirante mixte (în sens, că poate apărea pe fonul euforic şi
depresiv).

Cele mai frecvente sunt:

Delirul de persecuţie prezintă convingerea pacientului, că este
persecutat, urmărit, că împotriva lui se pune la cale un complot.
Se întâlneşte:
 În schizofrenie;
 în psihozele reactive;
 în psihozele presenile.

Delirul de relaţie. Bolnavul consideră că cei din jur, rudele apropiate

şi-au schimbat atitudinea faţă de el, au anumite intenţii de a-i face rău.

Delirul de otrăvire se bazează pe convingerea bolnavului că cei din jur

vor să-1 otrăvească punându-i substanţe otrăvitoare în mâncare, băutură,
în haine, în pat.

9
 Delirul de gelozie prezintă convingerea eronată a bolnavului de
infidelitatea partenerului. Aceste idei apar mai des în alcoolismul cronic,
mai rar în schizofrenie, psihozele presenile şi senile.

Delirul de influenţă se împarte în delir de influenţă fi zică şi hipnotică,

în cazul delirului de influenţă fizică bolnavilor li se pare că asupra lor
acţionează un curent electric sau diferite raze cosmice, raze ultraviolete,
energie atomică, unde electromagnetice. În cazul delirului de influenţă
hipnotică, bolnavii au senzaţia că cei din jur îi hipnotizează. Aceşti bolnavi
sunt sub influenţa hipnozei pretutindeni.
Aceste stări delirante le întâlnim:
 În schizofrenie.

IDEILE DELIRANTE EXPANSIVE

Delirul de mărire şi bogăţie (delirul de grandoare)– se caracterizează
prin aceea, că pacienții afirmă, că posedă averi fabuloase (sunt milionari,
proprietari de bănci etc.).
Din această avere "oferă" celora din jur sume considerabile, iar în acelaşi
timp bolnavii cer o ţigări, cerşesc bani.

Ideile delirante de persecuţie – se întâlnesc mai des în practica

pacienților prin convingerea, că sunt observaţi, urmăriţi, şi din aceste motive
pot să recurgă la măsuri de apărare, pot trece la acte de violenţă. Ei sunt foarte
antisociali, agresivi, pot săvârşi şi crime grave.

Ideile delirante de reformă (invenţie) se caracterizează prin elaborarea

unor planuri cu o însemnătate majoră. Bolnavii consideră că sunt autorii
diferitelor invenţii care vor face adevărată revoluţie în tehnică, în medicină,
în alte domenii. Aceste idei sunt caracteristice pentru paranoia.

10
 Delirul de filiaţie constă în convingerea bolnavilor că ei sunt fiii sau
moştenitorii unor persoane cu mare avere sau cu o situaţie socială înaltă.

Ideile erotomanice se manifestă prin convingerea bolnavilor că sunt

iubiţi de anumite persoane, de obicei cu un nivel sociocultural mai înalt.
Orice acţiune, orice coincidenţă, întâlniri întâmplătoare sunt interpretate ca
probe de dragoste.

Ideile delirante de reformă – constau în elaborarea unor planuri

filantropice de pace universală şi veşnică sau a unor sisteme filozofice sau
politice.

Ideile delirante mistice sau religioase – bolnavul este convins că este

purtătorul unei misiuni de ordină spiritual, religios şi el este menit, să
instaureze pacea în lume, să împartă dreptatea.

Ideile delirante de autoacuzare şi vinovăţie – bolnavul se consideră

vinovat de situaţia grea în care se află, de nenorocirile altora. În melancolii
aceste idei pot duce nu numai la suicid "omor altruist".

Ideile delirante hipocondrice - evoluează de obicei pe fonul unei stări

afectiv-negative. Bolnavii au convingerea, că sunt ameninţaţi sau afectaţi de o
boală grea, incurabilă, de obicei cu sfârşit letal.

Ideile de influenţă şi de relaţie sunt variante ale delirului de

interpretare, care exprimă convingerea bolnavului că acţionează prin sugestie,
hipnoză, unde electromagnetice, radiaţii atomice, raze cosmice.

Delirul rezidual - este ideea delirantă, care rămâne după ce au trecut

celelalte aspecte psihotice acute (tulburarea de conştiinţă, halucinaţiile,
agitaţia psihomotorie).

DELIRANTE DEPRESIVE
11
 Delirul de autoacuzare sau de vinovăţie. Bolnavii afirmă că sunt nişte
oameni nenorociţi, că au comis multe greşeli în trecut şi acum trebuie să
fie pedepsiţi cu multă severitate. Ei se cred vinovaţi de situaţia grea în
care se afla el şi familia, de nenorocirile altora. Aceste idei pot duce la
suicid.

Delirul de umilinţă constă în convingerea bolnavului că a comis o

mulţime de păcate şi nu merită să fie îngrijit, alimentat, deseori refuză să
mănânce. Se întâlneşte în diferite depresii.

Delirul de ruină se exprimă printr-o durere morală a bolnavului pentru

lumea înconjurătoare. El se crede vinovat de toate catastrofele care se abat
asupra lumii.
Delirul ipohondrie se caracterizează prin convingerea bolnavului că el
suferă de o boală grea, incurabilă. Ideile ipohondrice apar în psihozele
depresive, senile, în paralizia progresivă, în schizofrenie.

Delirul de negaţie constă în negarea de către bolnav a diferitelor organe

vitale (inima, plămânii, stomacul, rinichii). În acelaşi timp bolnavii se cred
nemuritori, ei sunt predestinaţi nemuririi .spre a .suferi fără sfârşit. Aceste
idei delirante de negaţie formează sindromul Cotard.
Delirul metabolic (ideile de transformare şi posesiune). Se mai numeşte
şi delirul de metamorfoză. La bolnav apare senzaţia de transformare
parţială sau totală în animale, spre exemplu, că au cap de câine sau de
cal, sau în păsări (delir zooantropic).
Alţi bolnavi au senzaţia că corpul lor este de lemn, de sti clă sau sunt
transformaţi în plante, în flori. Aceste idei cu un conţinut atât de
absurd se observa în paralizia progresivă, în schizofrenie.
Delirul figurativ (imagistic) se desfăşoară în cadrul unui sindrom
complex cu halucinaţii, stări afective cu predominarea imaginaţiei,
fanteziei, uneori cu tulburarea reflectării lumii reale. Are un caracter

12
destul de fragmentar, lipsind sistemul de dovezi şi argumentări. Se
întâlneşte în schizofrenie, în stări reactive.
Delirul rezidual se întâlneşte mai des în psihozele cu stări confuze
(infecţioase, somatogene, organice). După dispariţia simptomelor din
perioada acută (tulburări de conşti inţă, halucinaţii, excitaţie
psihomotorie) la bolnavi apare criti ca faţă de trăirile personale.
Delirul indus se întâlneşte la persoanele primitive, cu o cultură
săracă. Mai frecvent sunt induşi copiii, soţiile, fraţii şi surorile mai mici ai
bolnavului. De exemplu, un bolnav de schizofrenie formă paranoidă afirma
ca aude vocile vecinilor care îl înjură, îl ameninţă, bat special noaptea în
perete ca să nu poată dormi. Când se uită pe geam vede maşini care îl
urmăresc. Soţia sa confirmă cuvânt cu cuvânt toate cele spuse de
bolnav.

Ideile delirante deseori pot să se grupeze şi să formează sindroame

delirante. Ele sunt următoarele:
I. Sindromul paranoial - starea psihopatologică, în cadrul căreia,
predomină delirul primar sistematizat, dezvoltându-şi pe fonul conştiinţei
păstrate (clare).
Sindromul paranoial acut se caracterizează prin apariţia ideilor de
supravaloare împreună cu dereglările afective - teama, frica, grozăvie, pasiune.
După trecerea stării acute poate să rămână delirul rezidual, ori starea
subdepresivă, mai rar hipomaniacală.
Ideile de supravaloare, care predomină în tabloul clinic, pot apărea
psihogen. Conţinutul ideilor deseori e de spirit inventiv (născociri), bolnavul
crede că este un mare reformator - sau aceste idei de supravaloare sunt legate
de pierderi materiale, sau familiare. Ideile de supravaloare au o tendinţă de a
se mări şi a se complecta în conţinutul său în baza fanteziei personale ori a
datelor reale.
Ideile de supravaloare aduc deseori la conflicte sociale. Ideile de
supravaloare pot să se schimbe şi apoi pot să apară alte idei delirante.

13
 Ideile de supravaloare cu conţinut expansiv deseori schimbă
comportamentul bolnavului. Deseori sindromul paranoial se întâlneşte la
psihopaţi, la bolnavi cu consecinţe traumatice cerebrale, la bolnavi cu
schizofrenie, epilepsie, alcoolism.
Sindromul paranoial cronic - se sistematizează şi se află în creştere la
persoanele vârstnice. Bolnavii cu delir expansiv duc o luptă pentru legile
inexistente. Ei pot să-i inducă şi pe cei din jur, mai ales pe cei apropiaţi.
II. Sindromul paranoid- se prezintă prin combinarea ideilor delirante de
urmărire, otrăvitoare, de acţiune fizică sau hipnotică cu dereglări senzoriale în
formă de automatism psihic şi halucinaţii verbale. Sistematica ideilor delirante
de diferit conţinut în graniţe lărgite.
Mai des în prealabil bolnavul cu sindromul paranoid nu este comunicabil.
În cadrul predominării simptomului activ de delir de urmărire deseori apar
plângeri în diferite instanţii obşteşti.
Dereglările senzoriale în sindromul paranoid, pot să se mărginească cu
halucinaţii adevărate, şi dacă aceste halucinaţii predomină în tabloul clinic,
atunci vorbim despre sindromul halucinator - paranoid. Complectarea acestui
sindrom cu pseudohalucinaţii şi cu alte componente ale mecanismului ideator,
cucerirea (asimilarea), afluenţa gândirii-mentizm. La bolnavii cu schizofrenie
deseori boala se manifestă prin sindromul paranoial, care decurge un timp
îndelungat şi pe urmă poate să apară sindromul paranoid. Trecerea sindromului
paranoial în sindromul paranoid se pronunţă clinic în acutizarea procesului:
(apare dezorientarea, agitaţie motorie cu teamă, anxietate şi delir expresiv).
Aşa dereglări pot să urmeze zile şi săptămâni şi numai pe urmă sindromul
se sistematizează şi apare starea halucinator-delirantă.
În starea acută-a sindromului paranoid delirul expresiv predomină asupra
delirului interpretativ. Sistematizarea ideilor delirante lipseşte, ori este numai
la începutul acestui proces de sistematizare. Întotdeauna apare dezorientarea,
şi dereglările afective destul de pronunţate în formă de depresie, încordare,
teamă şi anxietate. Se schimbă comportamentul, deseori apare agitaţia
psihomotorie, acţiuni impulsive. Automatismul psihic deseori este limitat cu
componente ideatoare. Halucinaţiile verbale adevărate predomină, şi atunci

14
vorbim despre halucinoza verbală. Cu aceşti bolnavi e greu de comunicat, ei
sunt închişi, deseori agresivi.
III. Sindromul parafren - (sindromul fantastic-paranoid) – se manifestă
prin combinarea delirului expansiv cu delirul de urmărire şi cu halucinaţiile
verbale, ori cu automatismul psihic şi cu afectul schimbat. În conţinutul
delirului expansiv de obicei predomină ideile de grandoare (mărire).
Afară de aceasta, apar idei delirante de bogăţie, reformare, provenirea
înaltă a familiei lui, câte odată cu conţinut erotic. Delirul cu idei expansive se
combină cu delir de urmărire, otrăvire, acţiunea fizică şi delir ipocondric. În
legătură cu predominarea în structura sindromului parafren a unor sau altor
dereglări psihice putem diferenţia mai multe forme.
Parafrenia fantastică - aşa dereglări, când în tabloul clinic predomină idei
delirante expansive şi în primul rând idei delirante de bogăţie.
Parafrenia confabulatorie – caracteristice sunt delirurile retrospective cu
confabulaţii şi pseudohalucinaţii.
Pentru parafrenia expansivă - e caracteristic afectul mărit şi pronunţat.
Parafrenia halucinatorie - în tabloul clinic predomină halucinaţiile
auditive.
Deosebim parafrenia acută, care apare, ca o etapă a parafreniei cronice.
Apariţia sindromului parafren, ne dă dovadă, că boala progresează şi apare
demenţa.
Deseori parafrenia apare la bolnavi cu schizofrenie, mai rar la psihozele
traumatice, alcoolice, de provenienţă sifilitică şi la bolnavi cu psihoze senile.
IV. Sindromul Candinschi - Clerambo - sindromul automatismului psihic,
sindromul acţiunii exterioare, sindromul pierderii a singurului "Eu" care se
combină cu senzaţiile neplăcute a acţionării unei puteri străine".

OBSESIILE

Fenomenele obsesive se caracterizează prin apariţia involuntară a unor

idei, reprezentări, amintiri neplăcute, frică, tendinţe, sentimente ce se
impun bolnavului fără voia lui.

15
 Bolnavul are o atitudine critică faţă de aceste fenomene, înţelege natura
lor patologică, face sforţări de a se debarasa de ele.

Prin aceasta ideile obsesive se diferenţiază de ideile delirante.

Stările obsesive se împart în trei grupe:

 idei obsesive,

 fobii,

 acţiuni obsesive.

Ideile obsesive prezintă apariţia involuntară a unor cuvinte, fraze, a

diferiţilor termeni, definiţii, melodii.

Amintirile obsesive constau în amintiri inutile ale unui eveniment din

trecut, cu un conţinut neplăcut, ruşinos. Sforţările făcute de bolnav de a le
uita nu dau nici un rezultat.

Reprezentările obsesive apar când ideile obsesive sunt luate drept

realitate.

Obsesiile fobice constau în teama fată de anumite evenimente, situaţii,

acţiuni, lucruri, fiinţe.
Fobiile sunt însoţite de:
 tensiune afectivă,
 de stări anxioase,
 se păstrează critica faţă de ele,
 bolnavii fac eforturi pentru înlăturarea lor.

Fobiile sunt foarte variate.

Cele mai frecvente sunt:
 teama de o boală incurabilă,
 teama de spaţii deschise,
16
  de spaţii închise,
 de locuri înalte,
 frica de obiecte ascuţite,
 de apă,
 de moarte,
 de a fi îngropat de viu,
 de aglomeraţii,
 de societate,
 de animale,
 frica provocată de apariţia fobiei.

Acţiunile obsesive constau în necesitatea de a executa diferite

acţiuni.
De obicei acţiunile fobice sunt însoţite de stări fobice şi anxioase.
Bolnavul, temându-se să nu se molipsească de vreo boală, necontenit
îşi spală mâinile.
Variante ale acţiunilor obsesive sunt ritualurile care cuprind o serie
de acţiuni menite să înlăture anxietatea care apare dacă acestea nu sunt
realizate.

FENOMENELE IMPULSIVE

Ele reprezintă nişte tendinţe acute care domină raţiunea,

supunând, întregul comportament al bolnavului.

D e o s e b i m u r m ă t o a r e l e fenomene i m p u l s i v e :
Cleptomania se caracterizează prin pasiunea de a fura din când în
când obiecte care nu prezintă nici un folos, nici un fel de necesitate.

Piromania este tendinţa nestăpânită de a provoca incen dii. Se dau

foc unor obiecte în cameră, uneori se provoacă incendiul unor căpiţe de

17
fân, de paie, hambare, cauzând pierderi mari. Se întâlneşte la psihopaţii
impulsivi.

Dromomania (vagabondajul) este apariţia unei tendinţe de a

călători, de a hoinări fără nici un ţel. Aceste fenomene au loc la
schizofrenici, psihopaţi, oligofreni.

Dipsomania este tendinţa de neînvins de a bea. Se ob servă în

alcoolismul cronic, în diferite narcomanii şi toxicomanii.

Se întâlnesc şi alte variante de fenomene impulsive, de exemplu de a

tăia hainele sau alte obiecte.

18