See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/334224884

Rolul geografiei în făurirea istoriei românești

Article · July 2019

CITATIONS READS

0 1,363

1 author:

Marius Neacsu
Bucharest Academy of Economic Studies
9 PUBLICATIONS   13 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Marius Neacsu on 04 July 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Please cite this article as:
Neacșu, Marius-Cristian (2018), Rolul geografiei în făurirea istoriei românești. Mica
Unire (160 de ani) și Marea Unire (100 de ani), în „Buletinul Societății de Geografie
din România – Filiala Vrancea”, nr. 1, pp. 29-39.
http://geo-sgr.ro/wp-content/uploads/publicatii/Buletin_SGR_Vrancea-
flip/mobile/index.html#p=31

Rolul geografiei în făurirea istoriei românești

– Mica Unire (160 de ani) și Marea Unire (100 de ani) –

Marius-Cristian NEACȘU1

Abstract: The present study elaborates on the purpose of the geographic factor on the development of
historical events. For the case study, there were chosen the two events celebrated in 1918 and 1919,
respectively the Centenary of The Great Union (1918-2018) and 160 years from The Small Union (1859-
2019). The analysis emphasized that the two historical events were imposed, partially, by a certain
geographic determinism: 1. The territorial reunion, organically imposed by the arch of the Carpathians,
and 2. The global games of power throughout the history's geographical phases - continental, maritime,
aerial - that have shown the worth of Danube and the Black Sea, affecting the Romanian territory.

Key words: The Small Union (1859), The Great Union (1918), geographic determinism, history's
geographical phases, geopolitics

Introducere
În 2018 – un an dificil, plin de convulsii interne și externe, cu o Românie dezorientată
care pare încă să-și caute drumul într-o lume turbulentă și confuză – s-au împlinit, poate nu
întâmplător în contextul amintit, cum numai destinul poate hărăzi, două date rotunde:
• 150 de ani de la nașterea „ultimului mare erudit român”2, savantul vrâncean Simion
Mehedinți (n. 1868), marea personalitate a începutului de secol XX3, care a elaborat o teorie
completă cu privire la statalitatea românească, respectiv teoria statului național unitar organic4
și
• 100 de ani – Centenarul Marii Uniri (1918-2018) – de la construcția României moderne,
pentru care Simion Mehedinți a gândit, a scris și a lucrat necontenit, zi și noapte, până în ultima
clipă a vieții sale, pe paliere multiple – științific, pedagogic, educațional, literar, cultural,
publicistic, editorial, politic – cu gândul la „neamul meu, pe care îl vedeam împlinindu-se ca o
operă de artă”5 și la țară, pe care o vedea întregindu-se „rotundă ca o medalie”6.
Nici anul 2019 nu va începe sub auspicii diferite – climatul global se deteriorează din ce
în ce mai mult – și cu atât mai puțin va fi lipsit de semnificații naționale. Se vor împlini:
1
conf. univ. dr., Departament Turism și Geografie, Facultatea Business și Turism, Academia de Studii Economice
din București, marius.neacsu@ase.ro.
2
Costică Neagu (2012), Simion Mehedinți – spirit enciclopedic, în „Geograful”, anul IV, nr. 1-4, p. 9.
3
Vezi și Marius-Cristian Neacşu (2018a), Simion Mehedinți – „marea absență” de la Conferința de Pace de la
Paris (1919-1920), în „Terra”, Anul XLIX (LXIX), nr. 1-2, pp. 48-66; Marius-Cristian Neacşu, Gheorghe
Vlăsceanu (2018), Contribuția geografilor la trasarea granițelor României după Primul Război Mondial, în
„Terra”, Anul XLIX (LXIX), nr. 1-2, pp. 22-47 și Silviu Neguţ; Marius-Cristian Neacşu (2018), România în
studiile școlii românești de geopolitică, în contextul marilor evenimente de la începutul secolului XX, în „Terra”,
Anul XLIX (LXIX), nr. 1-2, pp. 4-21.
4
Marius-Cristian Neacşu (2018b), Simion Mehedinți și geopolitica românească, Ed. CD Press, București, pp. 147-
257.
5
Simion Mehedinți (2015, postum), Caiete, vol. II (lucrare îngrijită de Costică Neagu), Ed. Terra, Focșani, p. 120.
6
Idem (1940), Fazele geografice ale istoriei. Observări geopolitice, în „Opere complete”, (1943a), vol. I, partea
a II-a „Geographica”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, p. 309.
 • 100 de ani de la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), care ne-a consfințit granițele
rezultate în urma procesului unionist din 1918 și
• 160 de ani de la cealaltă unire, Mica Unire (1859-2019) cum a rămas înscrisă în
istoriografia românească – legată tot de tărâmul Vrancei, procesul care a făcut din statele
medievale ale lui Ștefan cel Mare și Mircea cel Bătrân un singur stat.

1. 100 de ani, un secol, un Centenar

Nu știu dacă noi, românii, avem mania cifrelor, înclin să cred că nu, însă pe cea a
inaugurărilor sigur o avem: inaugurăm orice, oricum, că nu se știe ce o urma. Am atins
performanța, culmea, în 2018, de a inaugura o toaletă la o școală (!), sau un capăt de șosea, care
pleacă de nicăieri și ajunge nicăieri și multe altele. Inaugurăm cu mare fast deschiderea de noi
„șantiere”, indiferent de ce fel ar fi ele, pentru că avem o certitudine, nu le mai închidem
niciodată...7
Rețeta Centenarului nu pare să fi fost diferită: acum 100 de ani țara noastră era o ficțiune
cartografică, aproape că nu mai exista, apoi a devenit „rotundă ca o medalie” – România Mare
sau „dodoloață” i s-a mai spus – și cu noile granițe, date de procesul de reîntregire teritorială,
ne-am dus la Paris, la Conferința de Pace (1919-1920)... cu două delegații, pentru o singură țară
(întregită!): România cu delegația ei, Basarabia cu delegația proprie (deși, alesese încă din
27 martie 1918, prin vot unanim în Sfatul Țării, unirea cu „mama sa, România”). „Copilul” de
peste Prut rămăsese neîncrezător că patria-mamă îi apără interesele la Paris, ea însăși
nepregătită pentru un asemenea proces istoric... Nu era ceva nou, cu doar încă o jumătate de
veac înainte de Marea Unire, Alexandru Ioan Cuza, domnitor ales al Principatelor Unite ale
Moldovei și Valahiei (1859) făcea naveta de la București la Iași: o țară unită, care timp de trei
ani de zile, păstrase două parlamente, două guverne, două...
Un an după Conferința de Pace de la Paris, atmosfera din România era cam așa: Ion
Gheorghe Pelivan, de la tribuna Partidului Țărănesc Basarabean (fost Partid Național
Moldovenesc), făcea să răsune sala – „Noi, basarabenii, suntem niște visători, niște idealiști.
Am fost educați la operele lui Pușkin, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, pe când cei de peste
Prut sunt niște lichele, care nu se gândesc decât a se procopsi!” (Adevărul, 1921) – deci, un
fel de „Basarabia a basarabenilor”... Peste Carpați, Alexandru Vaida-Voievod, de la tribuna
Partidului Național Țărănesc (fost Partidul Național Român din Transilvania), afirma: Ardealul
pentru ardeleni!... O voce din mulțime, un „oarecare” Simion Mehedinți: „Ca profesor de
geografie și etnografie îmi pun mereu întrebarea: ... N-ar fi oare timpul să mai vorbească
cineva și în numele statului, după ce s-a vorbit atât în numele partidelor, a cluburilor și a
tuturor intereselor personale”?8
100 de ani mai târziu...
România anului 2018/2019: Moldova dintre Prut și Nistru, însoțită de prețiosul apelativ
„Republică”, semnalizează spre vest și o ia spre est, nefiind convinsă deloc de vreun repetitiv
act unionist (nici măcar exprimat la nivel teoretic), Moldova dintre Carpați și Prut manifestează
în stradă pentru o banală autostradă care să o lege „cu țara”, Transilvania este tentată de o cale
ferată „de mare viteză” care să o lege cu... Budapesta, iar la București un obscur ministerial
anunța trufaș de la pupitru, într-o conferință de presă: „Am luat decizia în guvern, pentru că nu
s-au derulat toate proiectele de Centenar [mă întreb dacă s-a derulat vreunul?!?], să îl prelungim
până în 2019, eventual 2020, pentru că, așa am înțeles, că atunci [în 1920] s-ar fi definitivat
totul...”!!! Iată cum s-a inventat secolul de 101 ani, 102 ani... Am deschis un „șantier” în 1918,
nu l-am închis nici în prezent... Decembrie 2018 a dus o „Alianță a Vestului” (marile orașe de

7
Vezi și Marius-Cristian Neacşu (2018c), The Geography that Forged Our History, în „The Market for Ideas”,
nr. 7-8 (decembrie), format electronic (http://www.themarketforideas.com/the-geography-that-forged-our-history-
a419/).
8
Idem (2015, postum), op. cit., p. 6.
la granița de vest a României s-au asociat pentru rezolvarea unor probleme comune de
infrastructură, sătule de neputința, nevoința și lipsa de viziune a Bucureștiului), iar în primele
zile din ianuarie 2019, se înfiripă „Moldova se dezvoltă”, după un model similar... adevărate
hanse (Ligi hanseatice), precum cea din Evul Mediu...
Să revenim, pentru o clipă, la profesorul nostru de „geografie și etnografie”, Simion
Mehedinți, care, încă din 1902, individualizase un arhetip al personajului politic românesc sub
numele de „D-ul Trăncănescu” (!), folosindu-se de replica personajului Mephisto, al lui Goethe,
din opera dramatică Faust – „Tocmai unde lipsesc ideile, vorba vine la timp, ca să le țină
locul”9. Și explică: „În ajunul declarării războiului [Primul Război Mondial], România avea
toate formele civilizației, dar fondul sufletesc corespunzător îi lipsea cu desăvârșire:
parlamente fără voință, miniștri fără conștiință..., capi de partide fără simțul răspunderii. Se
înțelege, cauzele scăderii sunt mai multe, dar cea mai însemnată a fost, de bună seamă,
năvălirea unor elemente prea inferioare în viața politică”10. Ce ar mai fi de adăugat? Doar că
orice asemănare cu prezentul este pur întâmplătoare...
Iar pe 17 decembrie 1918 îi scria regelui, solicitându-i o audiență în privința următoarei
chestiuni: „... Mă izbise împrejurarea străină că pe când în alte ministere, când cad guvernele,
se schimbă numai secretarii generali, împreună cu ministrul, la culte și instrucție [Educația de
astăzi] se schimbă aproape întreaga administrație – directorii de gimnaziu și subdirectorii,
inspectorii și chiar revizorii județeni – și ziceam: mazilirea aceasta fără judecată și fără
alegere... trebuie să înceteze. Un învățământ cu două capete, după cum cere politica, nu poate
trăi, după cum nu trăiește un om sau orice altă vietate, cu două capete. De aceea propuneam
să deschidem membrilor învățământului, cariere profesorale, nu cariere electorale. Să
asigurăm stabilitate acelor cariere, dar o stabilitate nepătată de influențele politicii...”11.
Atunci, acum 100 de ani, Mehedinți s-a convins repede: a părăsit politica pentru o singură
menire – să facă oameni, nu legi, statuând sentențios: „(...) O educație falsă poate ucide mai
repede decât orice microb. (...) Adaug însă un amănunt caracteristic pe care numai experiența
mi l-a dovedit deplin: o lege fie cât de bună, n-are altă valoare decât a oamenilor care o aplică.
(...) Adică știință, educație, cultură. (...) O școală foarte bună e cel mai tare sprijin al poporului
nostru, mai amenințat acum, decât orișicând”12. Amintim în treacăt că acum exact un secol, a
așternut pe hârtie marile idei, care ar fi putut să deschidă drumul unui proces de educație
națională, sub forma unei mici lucrări, dar mari ca semnificație, intitulate Școala muncii13.
Nu mai reluăm ideea coincidenței cu prezentul, păstrăm doar întrebarea: s-a schimbat
ceva, suntem altfel, arătăm altfel, acum, la o sută de ani distanță? Și atunci ce înseamnă sau ce
ar trebui să însemne pentru noi aceste date rotunde: 100 de ani (sau sub un nume mai pretențios,
„Centenar”), 150 de ani, 160 de ani?

2. „O enigmă și un miracol istoric”

Nu. Nu acesta este răspunsul la întrebările de mai sus, ci la alta: „cine suntem noi,
românii?” sau, mai bine zis, „cine/ce este poporul român?”. Este răspunsul dat de unul dintre
cei mai mari istorici români, Gheorghe Brătianu, expresie ce a devenit titlul cărții sale din
194014.
Un secol și jumătate sub ocupație romană, un mileniu de „aluviuni etnice” (Simion
Mehedinți) – cine nu cunoaște faimoasa sintagmă, mă rog, din „școala veche”,
9
Idem (1920), Politica de vorbe și omul politic, Tipografia „Convorbiri Literare”, București, p. 10.
10
Ibidem (1920), p. 5.
11
Simion Mehedinți (2012, postum), Caiete, vol. I (lucrare îngrijită de Costică Neagu), Ed. Terra, Focșani, pp.
277-278.
12
Idem (2015, postum), op. cit., p. 16 și p. 2.
13
Idem (1919), Altă creștere. Școala muncii, Editura Tipografiei „Convorbiri Literare”, București.
14
Gheorghe Brătianu (1940), O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol II”, București.
gohugeslabulungpecutatu15, desemnând primele silabe de la fiecare infiltrare migraționistă în
spațiul carpatic? –, deci un mileniu de anonimat istoric, tot un mileniu de ocupație a Ardealului,
cu grade mai mari sau mai mici de autonomie, alte trei secole de suzeranitate otomană și la
mijlocul secolului al XIX-lea ne-am trezit cu un popor român? Acesta este „miracolul” lui
Brătianu, dar care este „enigma” din spatele miracolului?
Să revenim la câteva din datele esențiale ale studiului nostru. În 1859 (Mica Unire),
statul nostru se numea Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu o formă cartografică ce
părea „un vultur în zbor, căruia îi lipsește trupul” (Theobald Fischer)16, cu centrul de gravitație
în afara țării (!); în 1862 devenea Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei, iar Cuza
strecura ușor, prin ambasadorii săi, denumirea de România, spre obișnuirea urechilor
cancelariilor occidentale, denumire oficializată abia în 1866, în Constituția lui Carol I.
Primul Război Mondial ne reduce, după cum spuneam anterior, la o ficțiune
cartografică, iar anul 1918 ne aduce alte granițe, cele firești, siluite, din nou, în 1940, prin cel
de-al Doilea Arbitraj Internațional (Viena), când ne trezim cu o graniță în „coadă de crocodil”17,
ce pătrundea până aproape de Brașov. Cu soarta pecetluită de către Churchill, pe un bilet de
hârtie strecurat sub ochi lui Stalin, România capătă o mică ajustare a granițelor după a doua
conflagrație mondială.
Dacă socotim doar din 1918, în timpul ultimei sute de ani, adică timp de trei generații
bunic – tată – fiu (nepot), de câte ori am cunoscut modificări de frontieră? Fiecare dintre cei
trei a cunoscut o altă configurație cartografică a statului numit România.
Și atunci de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă? Care sunt mecanismele care determină
o asemenea dinamică. Să fie așezarea noastră geografică la periferia Europei18? Ne uităm la
Ucraina, o țară mult mai mare decât România, care s-a modificat considerabil din... 2014 până
în... 2018: pierderea Peninsulei Crimeea (reanexată de către Rusia), pierderea estului –
republicile separatiste autoproclamate Donețk și Lughansk („Noua Rusie”). O țară mare a
Europei, fost pivot continental la Marea Neagră, redusă la un „arhipelag” geopolitic, prinsă în
menghina conflictelor înghețate19, care a rămas doar cu ieșire la apă, dar nu la mare...
Marea Neagră se remilitarizează în ritm rapid sub bagheta lui Vladimir Putin, care cu
un pod și o peninsulă a pus stăpânire pe nordul Pontului, iar România nu are nevoie de corvete
(printre altele)... Nu are cum să nu îți vină în minte episodul din 1878 (acum 140 de ani...!),
când, după Războiul de Independență, nu numai că nu ne-am îndreptat atenția cum se cuvine
asupra Dobrogei (abia readusă în matca teritorială națională), ba mai mult, elita politică a vremii
considera nici să nu luăm în stăpânire fațada noastră dinspre mare, din cauza „dezgustului
națiunii” în fața pierderii anterioare a Basarabiei și, mai mult, să desființăm armata, care nici
nu apucase să se maturizeze ca instituție și să se modernizeze!!! Această poziție a fost taxată în
scrierile sale20 de pragmaticul om de știință, Simion Mehedinți.
Cărtărescu, în Solenoidul lui, avea dreptate – fără să știe și fără să vrea a definit cel mai
bine geopolitica: să vrei până la o mie și să poți până la șase... Marile puteri manifestă puterea
din reflex, rezervându-și și libertatea de a respecta sau nu dreptul internațional, ceilalți,
încolonați la „șase”, trebuie să înțeleagă geopolitica pentru a-și minimaliza pierderile. De
pierdut pierd oricum, situația este mereu asimetrică.

15
Goții, hunii, gepizi, slavii, avari, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, tătarii, turcii.
16
Ion Conea (1943), Scurtă mărturisire a României, în „Revista Fundațiilor Regale”, Anul X, nr. 3, p. 627.
17
Simion Mehedinți (2015, postum), op. cit., p. 125.
18
Vezi și Marius-Cristian Neacșu (2018d), Poziția geopolitică complicată a României, în vol. „România 1918-
2018. Un secol de frământări geopolitice” Ed. ASE, București, pp. 13-61.
19
Vezi și Marius-Cristian Neacșu (2015), Conceptul de „transnistrie geopolitică”, în „Terra”, Anul XLVI (LXVI),
nr. 1-2, pp. 65-70.
20
Simion Mehedinți (1913) – semnat pe lucrare Soveja, Ofensiva Națională, Tipografia „Cooperativa”, București,
pp. 20-21.
 3. De la „miracolul istoric” la „fatalitatea geografică”
Când Simion Mehedinți a fost îndrumat de Titu Maiorescu și Alexandru Odobescu să
studieze geografia la Paris, în 1893, nu avea să știe că-i va lăsa pe francezi cu geografia lor
descriptivă a coloniilor de peste mări spre a-l urma pe Friedrich Ratzel, părintele geopoliticii,
la Leipzig, după un scurt ocol pe la Berlin, căutând să-și dea doctoratul cu emeritul magister
(1895). Și, la fel de bine, nu avea cum să știe, că neînțelegând nimic din știința occidentală,
obosit și surmenat peste măsură, trimis de însuși Ratzel, în stațiune, în Alpi, să-și revină, avea
să-i urmeze sfatul, fără bani și descurajat, îndreptându-se însă nu spre Alpi, ci spre... Carpați,
acasă, la Soveja (1896-1898). Scăpat de canoanele academice, într-o poiană din Soveja, a
înțeles ce nu putuse să înțeleagă pe băncile occidentale. Se întoarce la Leipzig și își susține teza
de doctorat cu titlul Despre inducția cartografică, iar pe 3 noiembrie 1900 avea să susțină
primul curs de geografie la Universitatea din București – actul de naștere al geografiei
universitare (moderne) în România.
Boala începuse să se vindece: „... cei ce cunoșteau malurile Senei mai bine decât pe ale
Dunării (...) trăiau cu gândul mai mult la utopii, decât la realități istorice”21. Schimbase
perspectiva: spațiul românesc nu mai era privit și înțeles așa cum se vedea din Occident, ci din
mijlocul orizontului propriu, din Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră.
Munții Carpați nu mai erau o „coloană vertebrală”, care anulau existența Munților
Apuseni, și-i făceau susceptibili de a suporta o frontieră naturală, ci cu totul altfel. Un curios
accident geologic (intersecția a patru microplăci tectonice – vezi zona seismică Vrancea) dădu-
se Carpaților o formă unică pe Glob: rotundă ca o vatră de foc (ce semnificații adânci, dacă ne
gândim la rolul vetrei și al focului în istoria civilizației umane). Lanțul montan de pe hărțile
occidentale se transformase într-o serie de pietre cu înălțimi relativ mici, cu vârfuri teșite
(„plaiurile” din Miorița), dispuse circular, în jurul unei largi depresiuni, o adevărată vatră
culturală și civilizațională în care s-a plămădit poporul român – singurul popor european care
nu-și cunoaște alt loc alt formării sale, decât spațiul carpatic, sau o dată precisă a creștinării. Pe
când romanii credeau în men sana in corpore sano, dacii credeau exact invers, că nu poate fi
trup sănătos, fără suflet sănătos, iar nemurirea sufletului era credința cotidiană, în acest spațiu,
înainte să se nască Iisus.
Forma rotundă a Carpaților a impus forma rotundă a bazei etnice a poporului nostru, a
țării noastre, a teritoriului național al statului român și, indiferent de vicisitudinile istorice, s-a
reîntregit mereu în aproximativ aceleași frontiere și aceeași formă: Dacia (în Antichitate), în
1600 (sub Mihai Viteazul), în 1918 (sub regele Ferdinand I) și până la România de azi:
„Revanșa geografiei, cum s-a spus, asupra istoriei”22. Caracteristicile Carpaților românești i-au
făcut neeligibili pentru orice graniță politică artificială.
Să revenim la vrânceanul, totodată, universalul și modernul savant, Simion Mehedinți.
La 50 de ani de la unirea celor două principate românești (Mica Unire), în 1909, realizează o
analiză pură de geopolitică, într-un mic studiu, intitulat Unirea principatelor din punct de
vedere geografic, și publicat în „Convorbiri Literare”. Deși mai multe studii acordă primatul,
în acest sens, lucrării din 1914 a savantului, respectiv Chestia orientală23, este evident că încă
din titlu este ilustrată gândirea geopolitică a lui Simion Mehedinți, respectiv reflectarea
factorului geografic în domeniul politic (unirea a două state).

21
Ibidem, p. 20.
22
Ion Conea (1943), op. cit., p. 627. De unde să audă Kaplan de ilustrul geograf și geopolitician român Ion Conea,
care a folosit expresia cu aproape 70 de ani înaintea sa? Vezi Robert Kaplan (2014), Răzbunarea geografiei. Ce
ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului, Ed. Litera, București.
23
Vezi, spre exemplu, istoricul Petre Otu (1996), Studiul geopoliticii la Școala Superioară de Război. Tradiție și
actualitate, în vol. „Promoția 100 de ofițeri de comandă și Stat Major pentru România”, Academia de Înalte Studii
Militare, București, pp. 127-134 sau geografii Silviu Neguț, Vasile Cucu, Liviu-Bogdan Vlad (2004), Geopolitica
României, Ed. Transversal, Târgoviște, p. 44 ori sociologul Ilie Bădescu (2011), Enciclopedia sociologiei, vol. II
„Teorii sociologice contemporane”, Ed. Mica Valahie, București, p. 604.
 Conținutul este cu atât mai relevant, întrucât, arată că „unirea principatelor a fost în mare
parte o fatalitate geografică”24, în dauna uneia exclusiv sentimental-istorică și face o
demonstrație de zile mari, și anume:
 că a existat un determinism geografic intern („fatalitate geografică”) care a impus
reîntregirea teritoriului național în forma cvasi-rotundă individualizată de Carpați, de mai multe
ori, în pofida evoluției istorice și
 că, peste acest proces, s-a suprapus un determinism geografic extern – conceptualizat
de Mehedinți sub forma „fazelor geografice ale istoriei”, pe care le-a dezvoltat în câteva
decenii25, și care au avut ca rezultantă impunerea statului carpatic la gurile Dunării și la Marea
Neagră.
„Mai întâi – își începe Simion Mehedinți studiul care aniversa 50 de ani de la Mica Unire
– însăși formarea unui stat legat de Carpați a fost o fatalitate geografică. Fatalitatea a stat în
forma arcuită a acestui lanț de munți, care, împreună cu Munții Apuseni înconjoară Podișul
Transilvaniei, făcând din el o cetate închisă din toate părțile. Romanii, după ce aleseseră ca
graniță a imperiului linia Rinului și a Dunării, numai cu părere de rău au trecut de această
linie; dar au trebuit să treacă.
Un regat puternic întemeiat între acești munți putea să poruncească și celor din șesul
Tisei și Dunării de mijloc până la Alpi, și celor din șesul dinspre Marea Neagră. Așa a fost
cazul cu Burebista care, rezemat pe Carpați, ridicase între Alpi și Volga, cum am zice azi o
«mare putere» în fața întinsului Imperiu Roman. Fatalitatea geografică a atras deci pe romani
la Sarmizegetusa, pentru a-și asigura stăpânirea continentului, după cum îi atrăsese odinioară
asupra Cartaginei spre a-și asigura domnia asupra mării. Astfel s-a răsădit neamul nostru în
Banat, Oltenia și Podișul Transilvaniei, de unde a început a roi26 în lături”27.
În analiza invocată, savantul recurge la o analiză științifică a fazelor geopolitice ale
procesului unionist, identificând „fluxuri” și „refluxuri”.
Refluxul geopolitic din Evul Mediu are drept consecință fragmentarea politică a spațiului
carpato-danubiano-pontic, respectiv apariția unor formațiuni statale noi (montane) – „țările”
(„Românii în mic” la Nicolae Iorga) –, care, într-o nou flux se reconfigurează sub forma
principatelor române: „Nicăieri nu se vede mai bine însă fatalitatea elementului geografic, ca
în titlul lui Mircea cel Bătrân: «mare voievod și domnitor a toată Țara Ungro-Vlahiei și al
părților de peste munți, încă și spre părțile tătărăști, și Amlașului și Făgărașului herțeg, și
Banatului de la Severin domn, și de amândouă părțile pe toată Dunărea până la Marea cea
mare și cetății Dârstorului stăpânitor»”28.
Deși nu face nicio altă demonstrație suplimentară, reușește numai prin sublinierea unor
elemente geografice să redea rolul pe care acestea l-au jucat în înțelegerea geopolitică a
contextului teritorial-istoric din momentul respectiv. Reliefează, de asemenea, caracterul
teritorial și geopolitic unitar al spațiului românesc în gândirea lui Ștefan cel Mare, care deși era
domn al Moldovei, nu scapă din atenție Dunărea și Marea Neagră: „Ștefan pune și alungă
domni în șesul de la Dunăre, din nevoia de a-și apăra hotarul de miază-zi în contra turcilor,
ca și cum cele două țări ar fi fost unite”29!

24
Simion Mehedinți (1909), Unirea principatelor din punct de vedere geografic, în „Convorbiri Literare”, anul
LXIII, nr. 1 (ianuarie), p. 77.
25
Simion Mehedinți a elaborat o teorie geopolitică completă cu privire la România, respectiv teoria statului
național unitar organic – vezi Marius-Cristian Neacșu (2018b), op. cit.
26
„Țară-stup” la Ion Conea (1942a), «Tota Transilvania ad nos venit» sau Cât valorează teoria Iancsó Benedek,
în „Geopolitica și Geoistoria. Revistă română pentru sud-estul european”, Anul II, nr. 1 (ianuarie-februarie),
Societatea Română de Statistică, București, p. 15.
27
Simion Mehedinți (1909), op. cit., pp. 77-78.
28
Ibidem, p. 79.
29
Ibidem.
 După Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, urmează din nou un reflux (recul geopolitic):
„Prin slăbirea internă, provocată de lupte dinastice, hotarele încep a se știrbi. Dobrogea e
pierdută în 1419, Severinul în 1419, părțile de peste munți în 1462. Crăciuna cu ținutul Vrancei
se mută tot la frați, Pocuția e pierdută de Bogdan cel Orb (1504-1517), iar Ștefan Lăcustă,
urmașul lui Rareș, pierde Moldova maritimă și dunăreană, adică ținutul de la gura Nistrului
până la Prut. Apoi, încetul cu încetul, steaguri străine fâlfâie pe malul stâng al Dunărei și al
Nistrului în așa-numitele «raiale». Mai târziu se clatină Oltenia întreagă; Bucovina se și
dezlipește, iar după ea este pierdută toată Moldova dintre Prut și Nistru. Anul 1812 este
momentul refluxului celui mai scăzut, a celei mai mari știrbiri teritoriale.”30 Însă, continuă:
„Secolul al XIX-lea a îngăduit în sfârșit un nou flux”31, stimulat de „protectoratul rusesc, care
leagă cele două țări sub aceeași tutelă primejdioasă”32 (cu referire la Regulamentul Organic
din 1831), „unirea” comercială, vamală a celor două principate înlesnind-o pe cea politică.
Sunt invocate: „trebuințele ambelor părți” și, în plus: „... aceeași bani încep să umble «în
amândouă prințipaturile»; locuitorii, trecând granița de la unii la alții, încep să aibă aceleași
«folosințe negustorești», cherestelele încep să coboare pe Siret fără nicio supărare de vreo
parte... vama e aproape cu desăvârșire desființată; iar arendarea vămilor dinspre streini uneia
și aceleiași persoane, era ceva asemănător cu vestitul Zollverein [!], care a pregătit unirea
statelor germane”33.
Drept urmare, concluzia se contura de la sine: „(...) Și de aceea, din punct de vedere
geografic, unirea de sub Cuza – independent de partea ei sentimentală – ne pare ca o fază
foarte firească în dezvoltarea teritorială a statului nostru, potrivit cu logica întregii istorii
contemporane, care impune din ce în ce mai mult comasarea spațiului”34.

4. Fazele geografice ale istoriei

Mica Unire (1859) nu a fost numai o consecință a cauzelor interne, ci și a celor externe,
intrarea în faza maritimă-oceanică a istoriei universale impunând celor două principate ieșirea
cât mai rapidă, comună, spre Marea Neagră (ceea ce se va întâmpla, aproape două decenii mai
târziu, după Războiul de Independență): „În secolul al XIX-lea, pentru întâiași dată oamenii
s-au gândit să împartă tot pământul – până și pustiurile. De azi până mâine, imperii
continentale au devenit imperii coloniale și astfel, secolul acesta, alături de națiuni, a adus în
istorie și mările și oceanele peste care se aflau aceste colonii. Toate statele au prins a năzui și
năzuiesc mai mult decât orișicând să caute măcar un punct de atingere cu marea (s.n.). Așa
s-a întâmplat și cu noi35.
Mai mult, în alte studii ulterioare, Simion Mehedinți invoca necesitatea marilor puteri
europene (Franța, putere continentală și maritimă, și Marea Britanie, putere maritimă) de a
proteja gurile Dunării (prin cristalizarea unui stat stabil, aici) și strâmtorile pontice, în fața
jocurilor de putere turco-ruse.
Aproape că nu este studiu sau lucrare în care savantul vrâncean să nu îl fi citat pe Herder
cu următoarea axiomă „istoria este geografie în mișcare”36, adică geoistorie (geopolitica de
ieri), aducând numeroase și numeroase exemple de modificări ale peisajului sau ale

30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem, p. 80.
34
Ibidem, p. 81.
35
Ibidem.
36
Lucrări ale lui Simion Mehedinți în care îl citează pe filosoful german Herder cu „Istoria este geografie în
mișcare”: Dacia pontică și Dacia carpatică (1928); Cadrul antropogeografic. Observări relative la Transilvania
(1928); Terra (1930); Legăturile noastre cu Dunărea și Marea (1938); Ce este Transilvania? (1940); Fazele
geografice ale istoriei. Observări geopolitice (1940); Nesiguranța limitelor geografiei. Evoluția literaturii
geografice; Legătura dintre istorie și geografie (în „Opere complete”, 1943a) etc.
comportamentului geografic care au determinat evenimente geopolitice: pe măsură ce
evenimentele istorice își lărgeau orizontul de manifestare, cuprinzând întreaga planetă, efectul
cuprindea și statul carpato-danubiano-pontic.
Astfel, în lunga fază continentală a istoriei, evoluția țării noastre a depins doar de
coordonatele continentale: Carpații și Dunărea cu prelungirea sa pontică și poziția în marginea
estică a continentului european, în fața enormei mase asiatice. Indiferent cum s-a schimbat
ecuația geopolitică din Antichitate și până în secolul al XIX-lea, configurarea ei teritorială s-a
păstrat doar în termeni continentali.
Mehedinți invocă exemplul cunoscut de-acum al lui Napoleon, care, deși era un foarte
bun strateg nu sesizase că omenirea intrase în faza oceanică a istoriei (refuzând Atlanticul,
vânzând Louisiana și concentrându-se doar în perimetrul eurasiatic): „Cuceritorul rămăsese
continental. Expediția sa în Rusia era un fel de reeditare a isprăvii lui Dariu Histaspe contra
sciților...”37. Revine asupra acestei idei, păstrând esența, iar pe 25 ianuarie 1952, își nota:
„Napoleon, trecând Alpii ca Hanibal, străbătând în câteva luni, pe urmele lui Caezar până în
Egipt, Mediterana, cea mai continentală dintre cele trei «mediterane», punând la cale «blocul
continental», suprema sa armă contra Angliei, apoi vânzând, nu pe un blid de linte, nici pe un
bob, imensa vale a lui Mississippi – Louisiana (cea mai mare greșeală a sa, mai mare decât
expediția în Rusia), a fost și a rămas continental. N-a fost oceanic decât prin moartea sa”38.
Accesarea rezervelor de cărbune (o cantitate de energie suplimentară în sistem), revoluția
industrială și utilizarea motorului cu abur, apoi cu combustibil, în transporturile pe apă, au
propulsat omenirea în faza oceanică, iar Marea Britanie a devenit prima putere maritimă a
planetei, deschizând, în acest fel, o competiție pentru o poziționare cât mai bună în această
ierarhie a celorlalte puteri europene: „... fiind apa mai întinsă decât uscatul, cine a dobândit
mai întâi stăpânirea asupra Oceanului Planetar, acela, în chip firesc, a putut stăpâni
comunicațiile dintre toate continentele și deci negoțul mondial”39.
Centrul de greutate al omenirii, din punct de vedere economic și geopolitic, migrase
dinspre spațiul ponto-mediteranean spre Atlanticul de Nord, SUA devenind a doua putere
maritimă a lumii, care și detronează Marea Britanie, după al Doilea Război Mondial.
De asemenea, dacă Primul Război Mondial, păstra încă substratul continental (era un
război european), spre sfârșit, nuanța maritimă l-a făcut să devină mondial (implicarea SUA).
În timp ce aceeași dimensiune maritimă a imprimat caracterul mondial al celui de-al Doilea
Război Mondial, dimensiunea sa aeriană (faza atmosferică a istoriei) a grăbit deznodământul.
În ceea ce privește România, faza oceanică a istoriei a imprimat modificări geopolitice:
necesitatea celor două puteri maritime (Marea Britanie și Franța; „cuceritorului continental”,
Napoleon I, îi urmase nepotul său, Napoleon al III-lea, care avea interese oceanice) de a securiza
gurile Dunării – marele fluviu istoric al Europei – de ambițiile Rusiei (putere continentală), care
avansa pe fondul reculului geopolitic al Imperiului Otoman (altă putere continentală), a făcut
posibilă, printre alți factori, evoluția și întărirea statului român de la 1859 (prin unirea celor
două principate). Navigația liberă pe Dunăre și pe Marea Neagră făcea pare din schema
intereselor celor două puteri maritime, Franța și Marea Britanie, instalând la Sulina, Comisia
Europeană a Dunării, „un soi de Parlament European real”40.
Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea în faza atmosferică a istoriei,
ulterior suprapunându-se și cea spațială, au determinat reconfigurarea sistemului geopolitic
mondial, împărțind lumea în două blocuri aero-spațiale, în jurul a doi poli de putere – SUA și

37
Simion Mehedinți (1940), Fazele geografice ale istoriei. Observări geopolitice, în „Opere complete” (1943),
vol. I, partea a II-a „Geographica”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, p. 312.
38
Simion Mehedinți (2016, postum), Caiete, vol. III (lucrare îngrijită de Costică Neagu), Ed. Terra, Focșani, p. 148.
39
Idem (1940), op. cit., în „Opere complete” (1943), op. cit., p. 313.
40
Idem (2012, postum), op. cit., p. 9.
URSS – care au funcționat pe toata Războiului Rece (România ajungând în sfera de influență a
Moscovei).
O altă dovadă că Simion Mehedinți a înțeles cu mult înaintea vremurilor, caracterul global
al jocurilor de putere și influența asupra sistemelor geopolitice locale și regionale, constă în
evoluția României în perioada post-Război Rece. Aplicarea fazei atmosferice a istoriei a făcut
din România un candidat eligibil pentru blocul militar occidental al NATO, într-o manieră
oarecum grăbită. Redeschiderea teatrului de operațiuni din Orientul Mijlociu – atacul SUA
asupra Irakului (martie 2003) – și poziția Turciei, care nu a permis atacarea unei țări musulmane
folosindu-se teritoriul său, au determinat căutarea unui alt teritoriu compatibil din toate punctele
de vedere, apropiat de zona de război. Astfel, statutul de țară pontică a României a fost pus din
nou în valoare, de data aceasta de către „faza atmosferică a istoriei”, determinând evoluția
geopolitică ulterioară a țării noastre – intrarea în NATO (2004), apoi în Uniunea Europeană
(2007) și reconectarea la Occident.
Evoluția României ca stat, la contactul dintre Occident și Rusia este, deci, rezultatul
evoluției acestor condiții geografice: nu numai Terra începuse să fie înțeleasă, din punct de
vedere fizic, ca unitate planetară, ci și umanitatea, inclusiv în expresia sa politică.
Asupra tematicii dunărene și pontice, Simion Mehedinți revine într-o conferință
inaugurală41 ținută la Liga Navală Română, la 20 de ani de la Marea Unire, Simion Mehedinți,
realizând, din nou, o demonstrație de mare semnificație geopolitică: „Viața poporului nostru a
avut și are două coordonate: de o parte Muntele și Codrul, de altă parte Dunărea și Marea.
Cine zice Dunăre trebuie să zică numaidecât și Marea Neagră. Dar nu numai atât: trebuie
să adaoge și Bosforul (care nu-i decât o prelungire a Dunării), apoi și Dardanelele – o
continuare a Bosforului. (...) Dunărea nu poate și nu trebuie să fie despărțită, o clipă măcar,
de Marea Neagră și de strâmtori, cu care formează o «coordonată fundamentală» pentru
destinele trecute și viitoare ale poporului nostru”42.
Pentru a demonstra acest fapt, Simion Mehedinți aduce în atenție mai multe momente
cruciale, printre care și 1859 (Mica Unire) și 1918 (Marea Unire), adică anul „unirii” și anul
„reîntregirii”, când, în cuvintele savantului, s-a produs „strângerea la un loc a bucăților
împrăștiate”.
 1859 (Mica Unire). După „refluxul” din 1812 – anul îngustării maxime a teritoriului
național (ocuparea Basarabiei de către ruși, a Bucovinei de Nord de către austrieci, Transilvania
făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar pe malul românesc al Dunării apăruseră raialele
turcești) –, „fatalitatea geografică” își ia din nou „revanșa asupra istoriei. Nevoia unui comerț
liber pe fluviu (Tratatul de la Adrianopol, 1829, care punea capăt războiului ruso-turc) avea o
cauză în cealaltă parte a continentului: ca urmare a Revoluției Industriale, populația
Arhipelagului Britanic creștea în ritm accelerat, iar necesitatea de a importa cereale „din orice
țară a pământului” era acută. Astfel: „Dunărea trebuia și ea să fie un drum liber pentru
exportul cerealelor românești, și pentru importul mărfurilor ieșite din fabricile engleze.
Fluviul, așadar, a înlesnit cel dintâi pas spre întregirea teritoriului românesc (s.n.)”43.
Un alt moment istoric l-a constituit Pacea de la Paris din 1856, care punea capăt unui alt
război ruso-turc, numit și „al Crimeii” (1853-1856), care a avut din nou efect asupra teritoriului
românesc – restituirea Bugeacului (teritoriul din sudul Basarabiei, ce va fi împărțit de către
administrația românească în trei județe, respectiv Cahul, Bolgrad și Ismail): „Se cuvine să ne
întrebăm: de unde atâta generozitate din partea Angliei și a Franței, față de noi, care nici nu
luaserăm parte la război? La întrebarea aceasta răspunde tot Dunărea. Atât Franța, cât și
Anglia, preocupate de «chestia Orientului» și de porneala rușilor spre Bosfor, au simțit nevoia

41
Idem (1938), Legăturile noastre cu Dunărea și Marea, în „Opere complete” (1943), op. cit., pp. 150-165.
42
Ibidem, p. 150.
43
Ibidem, p. 153.
să tragă zăvorul la gurile Dunării, depărtându-i pe muscalii cuibăriți în deltă încă de la
1812”44.
Și iată cum, demonstrează din nou Simion Mehedinți, fără a diminua importanța factorilor
interni, rolul fluviului și faza maritimă a istoriei au fost determinante pentru evoluția statalității
românești: „Totuși să nu uităm că la spatele Unirii, făcute în contra voinței celor trei împărății
vecine, stătuse Napoleon al III-lea – adică tot cel din timpul războiului Crimeii –, care nu uitase
chestia Orientului și nici pe rușii ce năzuiau mereu spre Dunăre și spre Bosfor. (Cele trei județe
erau prea puțin; i se părea mai nimerit să fie strajă la Dunărea de jos, o țară mai mare, sub
un domn legat prin recunoștință de Franța)”45.
Războiul de Independență (1877-1878) este legat tot de Dunăre, căreia i se adaugă
continuitatea geografică firească a Mării Negre: „...necesitatea politică a Europei de a ridica
un zid cât mai temeinic între Rusia și Turcia. După 1856, noi puseserăm zăvor pe malul stâng
al Dunării, în urma Tratatului de la Paris. Prin Tratatul de la Berlin, căpătăm rolul de zăvor
și pe malul drept. Englezii, cu interesul lor pentru calea ferată Cernavodă – Constanța, se
îngrijeau nu numai de libertatea gurilor Dunării (Comisia Europeană), ci și de portul
Constanța. Pentru asigurarea Dunării-de-jos și a litoralului vecin, întinderea teritorială a
României era deci binevenită”46.
 1918 (Marea Unire), ale cărei efecte teritoriale au fost recunoscute prin Conferința de
Pace de la Paris (1919-1920), când teritoriul României se reîntregește, în linii mari, în granițele
Daciei istorice, după alte două momente de cumpănă: în 1913 (când bulgarii s-au apropiat de
Dunăre și de fâșia pontică românească) și în 1918, când am pierdut aproape în întregime cele
trei coordonate fundamentale ale spațiului românesc: accesul la Marea Neagră (prin pierderea
Dobrogei), Dunărea (intrarea și ieșirea de pe teritoriul național) și munții (granița fiind împinsă
la poalele externe ale Carpaților).
Dăm din nou cuvântul savantului pentru concluzii: „Este sau nu exact că, de la 1829 până
la 1918, timp de 90 de ani, întregirea teritoriului românesc a stat în strânsă legătură cu
Dunărea și cu Marea Neagră, adăugându-se, în momentul decisiv, și Muntele, cealaltă mare
coordonată a vieții neamului nostru?” 47

În loc de concluzii
Dacă Munții Carpați au avut un rol genetic în existența statului român, trebuie să
subliniem faptul că, perioadele luminoase ale poporului din Carpați au fost strâns legate de
accesul la Dunăre și la Marea Neagră. Și invers, de câte ori, în istorie, am pierdut accesul la
Dunăre și la prelungirea sa pontică, ne-am pierdut independența, a început iobăgia politică.
Fără Carpați, nu ar fi existat țara de astăzi numită România. Fără Carpați, nu ar fi rezistat
în decursul istoriei poporul român, aici, la marginea Europei, ca o insulă în calea furtunilor,
într-o adevărată menghină geopolitică.
Împlinirea a 160 de ani de la Unirea lui Cuza (1859) și a 100 de ani de la ultima reîntregire,
sub Ferdinand I (1918), trebuie să nu ne lase să uităm, ca popor, ca națiune, ca țară, ca stat, că
existăm grație Munților Carpați, și că suntem un popor de anvergură europeană, independent și
liber, mulțumită Dunării și Mării Negre.

Bibliografie

Bădescu, Ilie (2011), Enciclopedia sociologiei, vol. II „Teorii sociologice contemporane”,

Ed. Mica Valahie, București.

44
Ibidem, pp. 153-154.
45
Ibidem, p. 154.
46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 158.
Brătianu, Gheorghe (1940), O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Fundația pentru
Literatură și Artă „Regele Carol II”, București.
Conea, Ion (1943), Scurtă mărturisire a României, în „Revista Fundațiilor Regale”, Anul X, nr. 3,
pp. 625-630.
Conea, Ion (1942), ≪Tota Transilvania ad nos venit≫ sau Cât valorează teoria Iancso
Benedek, în „Geopolitica și Geoistoria. Revistă romană pentru sud-estul european”, Anul
II, nr. 1 (ianuarie-februarie), Societatea Romană de Statistică, București, pp. 11-23.
Kaplan, Robert (2014), Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și
lupta împotriva destinului, Ed. Litera, București.
Mehedinți, Simion (2016, postum), Caiete, vol. III (lucrare îngrijită de Costică Neagu), Ed. Terra,
Focșani.
Mehedinți, Simion (2015, postum), Caiete, vol. II (lucrare îngrijită de Costică Neagu), Ed. Terra,
Focșani.
Mehedinți, Simion (2012, postum), Caiete, vol. I (lucrare îngrijită de Costică Neagu), Ed. Terra,
Focșani.
Mehedinți, Simion (1940), Fazele geografice ale istoriei. Observări geopolitice, în „Opere
complete” (1943), vol. I, partea a II-a „Geographica”, Fundația Regală pentru Literatură și
Artă, București.
Mehedinți, Simion (1938), Legăturile noastre cu Dunărea și Marea, în „Opere complete” (1943),
vol. I, partea a II-a „Geographica”, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București.
Mehedinți, Simion (1920), Politica de vorbe și omul politic, Tipografia „Convorbiri Literare”,
București.
Mehedinți, Simion (1919), Altă creștere. Școala muncii, Editura Tipografiei „Convorbiri
Literare”, București.
Mehedinți, Simion (1913), Ofensiva națională, Tipografia „Cooperativa”, București.
Mehedinți, Simion (1909), Unirea principatelor din punct de vedere geografic, în „Convorbiri
Literare”, Anul XLIII, nr. 1 (ianuarie), pp. 75-81.
Neacşu, Marius-Cristian (2018a), Simion Mehedinți – „marea absență” de la Conferința de
Pace de la Paris (1919-1920), în „Terra”, Anul XLIX (LXIX), Nr. 1-2, pp. 48-66.
Neacşu, Marius-Cristian (2018b), Simion Mehedinți și geopolitica românească, Ed. CD Press,
București.
Neacşu, Marius-Cristian (2018c), The Geography that Forged Our History, în „The Market
for Ideas”, nr. 7-8 (decembrie), format electronic (http://www.themarketforideas.com/the-
geography-that-forged-our-history-a419/).
Neacșu, Marius-Cristian (2018d), Poziția geopolitică complicată a României, în vol. „România
1918-2018. Un secol de frământări geopolitice”, Ed. ASE, București.
Neacșu, Marius-Cristian (2015), Conceptul de „transnistrie geopolitică”, în „Terra”, Anul
XLVI (LXVI), Nr. 1-2, pp. 65-70.
Neacşu, Marius-Cristian; Gheorghe Vlăsceanu (2018), Contribuția geografilor la trasarea
granițelor României după Primul Război Mondial, în „Terra”, Anul XLIX (LXIX), Nr. 1-
2, pp. 22-47.
Neagu, Costică (2012), Simion Mehedinți – spirit enciclopedic, în „Geograful”, anul IV, nr. 1-
4, pp. 9-29.
Neguţ, Silviu; Neacşu, Marius-Cristian (2018), România în studiile școlii românești de
geopolitică, în contextul marilor evenimente de la începutul secolului XX, în „Terra”, Anul
XLIX (LXIX), Nr. 1-2, pp. 4-21.
Neguț, Silviu; Cucu, Vasile; Vlad, Liviu-Bogdan (2004), Geopolitica României, Ed. Transversal,
Târgoviște
 Otu, Petre (1996), Studiul geopoliticii la Școala Superioară de Război. Tradiție și actualitate,
în vol. „Promoția 100 de ofițeri de comandă și Stat Major pentru România”, Academia de
Înalte Studii Militare, București.

View publication stats