Cu sau fără dileme?

Cînd, cu şaptesprezece ani în urmă, am lansat pe piaţă Dilema, nu ne-am făcut

iluzii prea mari în privinţa efectelor ei terapeutice. Ştiam că „omul fără dileme“, cu
certitudinile lui de lemn, cu suficienţa lui asfixiantă, nu va dispărea curînd din
peisajul autohton. Ne închipuiam, totuşi, că pe măsură ce lumea românească se va
„normaliza“, pe măsură ce „tranziţia“ va trece, calmul deliberativ va cîştiga teren.
Ne închipuiam că ne vom destinde şi că vom avea răgazul (şi dispoziţia) de a
percepe nuanţe şi complexităţi, acolo unde pînă deunăzi totul ni se părea reductibil
la alb şi negru.
Dar fie că tranziţia nu a trecut (şi nu va trece, la noi, niciodată), fie că omul fără
dileme e o constantă fatală a speciei, ne-am dat repede seama că situaţia nu s-a
schimbat considerabil, că „dilematicii“ (de vocaţie) rămîn o raritate şi că, în
consecinţă, gazeta noastră e destinată să aibă viaţă lungă: cu cît e mai veche, cu atît
e mai durabilă. Cu alte cuvine, Dilema este o vechime de viitor! Dacă însă lumea
nu s-a schimbat, ni s-a părut că trebuie să ne schimbăm noi. Cît de cît. Să nu
încremenim, care va să zică, în proiect. Tocmai ca să nu cădem într-o judecată de
tip „ori-ori“, într-o severitate nedilematică, am evoluat, pe nesimţite, spre o gîndire
mai flexibilă. Ne-am întrebat dacă e bine cu adevărat să ai, în orice împrejurare,
dileme şi dacă e întotdeauna rău să nu le ai.
Tema e, fireşte, enormă. Pe de altă parte, n-am fost niciodată atît de obtuji, încît să
credem că Dilema şi-a făcut din ezitarea dilematică o doctrină. Am ştiut de la bun
început că există evaluări, decizii şi iniţiative, în care dilemele n-au ce căuta. Ne
vom îngădui totuşi un rapid punctaj aniversar, o încercare de actualizare. Ce ştim
azi şi ce rămîne valabil la capătul a şaptesprezece ani de experienţă?

Cînd e bine să ai dileme?

1) Cînd participi la un dialog. Dialogul nu e posibil cînd unul dintre interlocutori
adoptă tonul peremptoriu al deşteptului suveran. Nu poţi discuta cu cineva care
crede în indiscutabilul opiniei sale. Cine nu are în vocabularul său uzual expresii
de tipul „cred că“, „poate“, „o să mă mai gîndesc“ nu e pregătit să intre în dialog
cu nimeni. Infailibilul, atotştiutorul, vanitosul, parvenitul, pe scurt prostul, prostul
fudul, sigur de sine şi fericit de sine nu trebuie inclus în nici o întreprindere
dialogică; e pierdere de vreme.
2) Cînd eşti înclinat să arunci asupra semenului tău o judecată morală definitivă.
Simţul etic nu lucrează cu intransigenţe, ci cu nenumărate pogorăminte, cu răbdare,
precauţie şi iertare. Chiar aşa? Chiar şi cînd vorbim de criminali, hoţi şi lichele?
Da, chiar aşa! Şi chiar dacă a contempla dilematic asemenea cazuri e un soi de
jertfă interioară, o investiţie în alb, eventual nerentabilă.
3) Cînd te ocupi de politică (direct sau de pe margine). Nu se lucrează cu
absoluturi, cînd te mişti în zona strictei relativităţi. E ridicol să te învineţeşti de ură
sau să leşini de entuziasm, cînd nu ţi se cere decît un vot rezonabil. Numai spiritul
dilematic garantează capacitatea de a face compromisuri utile, de a evita grosolănia
polemică, încăpăţînarea contra-productivă. Nedilematicul e, prin definiţie,
conflictual. Jan Patocka avea dreptate să spună că războaiele sînt provocate de
oameni fără dileme, oameni care cred că au dreptate totală pe toate planurile,
oameni care nu percep dimensiunea problematică a lucrurilor.

4) Cînd eşti prea tînăr şi ai, prematur, mai multe răspunsuri decît întrebări.

5) Cînd eşti prea bătrîn şi simţi mijind înăuntrul tău spectrul lui Conu’ Leonida.

6) Cînd te auzi proferînd locuri comune.

7) Etc.

Cînd nu e bine să ai dileme?

1) Cînd e vorba de eticheta comunitară, adică de politeţe. Nu e cazul să devii
dilematic, dacă eşti invitat să vorbeşti cuviincios, să te porţi afabil şi să nu scuipi
pe jos.

2) Cînd poţi face cuiva un bine, oricît ar fi de costisitor.

3) Cînd poţi evita să faci cuiva un rău.

4) Cînd e vorba de pedagogie şi instrucţie: nu poţi educa (forma) pe nimeni pe bază
de dileme. Şi educatorul, şi cel educat trebuie să accepte un set de reguli, un fond
de geometrie, fără de care orice efort modelator devine o negociere sterilă, o
subtilă coreografie a neputinţei binevoitoare. Permisivitatea practicată orbeşte
sfîrşeşte prin a-i sminti şi pe pedagog, şi pe învăţăcel. La limită, actul formativ
însuşi poate fi pus, dilematic, sub semnul întrebării, cu rezultatul unei generale
destructurări.
5) Cînd e vorba de onoarea proprie. Comportamentul nedemn, necinstea,
slugărnicia, sperjurul nu pot fi justificate prin sofisticate palori dilematice.
6) Cînd e vorba de iubire. În teritoriul extatic al iubirii nu e loc pentru clarobscur.
Sau cînd e, iubirea e pe sfîrşite. Nu există îndrăgostire dilematică, pasiune
dubitativă, fericire analitică. Dăruirea de sine nu poate avea aspectul unei tatonări
logice. Dacă e un spaţiu în care dilema e mai stingheră decît oriunde, în care
cîntărirea atentă, rezerva înţeleaptă, disponibilitatea speculativă sînt mai scandalos
inadecvate, acela este spaţiul întîlnirii cu fiinţa iubită. Nu există bucurie deplină cu
dileme adiacente.