Funcţia publică administrativă

1. Consideraţii generale

Conceptul de funcţie publică este în strânsă corelaţie cu noţiunile de

putere publică, autoritate publică sau organ public, serviciu public şi interes
public. Orice societate organizată în stat se bazează pe prerogativele puterii
publice, în vederea satisfacerii intereselor generale, publice ale societăţii.
În consecinţă organizarea statală reflectă necesităţile ce trebuie satisfăcute
în cadrul sistemului social iar valorile pe care le realizează autoritatea statală
sunt valori politice, stabilite potrivit specificului organizării societăţii. Aceste
valori privesc satisfacerea trebuinţelor de interes general, într-un regim de putere
publică, pe baza prerogativelor constituţionale care fac să prevaleze interesul
public faţă de cel privat.
Serviciile publice, indiferent de natura sau forma de organizare, realizează
activităţi proprii potrivit competenţei lor stabilită prin lege. Competenţa unui
serviciu public este strâns legată de funcţia îndeplinită în cadrul organizării
statale.
Odată cu diversificarea funcţiilor statului modern apare necesitatea
înfiinţării de noi servicii publice. Prin activitatea de legiferare Parlamentul
reglementează în mod uniform relaţiile sociale dintre membrii societăţii.
Serviciul public judiciar alcătuit din sistemul instanţelor judecătoreşti
soluţionează litigiile care apar între membrii societăţii şi aplică sancţiunile legale
celor care încalcă legea.
Pentru satisfacerea intereselor generale de apărare a ordinii publice şi a
securităţii statului, de asigurare a trebuinţelor de instruire, cultură şi sănătate a
populaţiei precum şi pentru asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ale
cetăţenilor au fost create şi organizate serviciile publice administrative care îşi
desfăşoară activitatea, într-un regim de putere publică, pentru organizarea
executării şi executarea în concret a legilor.
Fiecare autoritate publică sau serviciu public realizează în domeniul lor de
activitate, atributele de putere ale statului prin personalul repartizat pe diferite
structuri, compartimente funcţionale, pe criterii profesionale, pe linii ierarhice şi
pe funcţii. Prin urmare corespunzător funcţiilor fundamentale ale statului,
funcţia publică statală se realizează pe categorii de funcţii publice, între care
există atât asemănări, cât şi deosebiri. Bunăoară toate categoriile de funcţii
publice se bazează pe prerogativele de putere publică şi se deosebesc prin
specificul activităţilor pe care le realizează.
Conform dispoziţiilor constituţionale, în exercitarea mandatului lor,
deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului iar statutul funcţionarilor publici
se stabileşte prin lege organică. Legea privind statutul funcţionarilor publici 1 se
1
1
Legea 188/1999, Publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.600 din 8 decembrie 1999, modificată prin Legea
161/2003, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.279 din 21 aprilie 2003
aplică tuturor funcţionarilor publici inclusiv celor care au statute proprii,
aprobate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu dispun altfel,
reprezentând dreptul comun în această materie.
Potrivit legii pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi
desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:
structurile de specialitate ale Parlamentului României; b)structurile de
specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale; c) structurile de specialitate ale
Consiliului Legislativ; d)serviciile diplomatice şi consulare; e)autoritatea
vamală; f) poliţia şi alte structuri ale Ministerului de Interne; g) alte servicii
publice stabilite prin lege.
Statul judecătorilor şi procurorilor este stabilit prin Constituţie şi Legea
privind statutul magistraţilor2 iar statutul cadrelor didactice şi statutul
persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică este reglementat
prin legi speciale.
Corespunzător naturii activităţii desfăşurate, funcţia publică statală poate
fi de demnitate publică, funcţie publică administrativă sau executivă şi funcţie
publică jurisdicţională.
Noţiunea de funcţie publică este utilizată pentru a caracteriza personalul
autorităţilor şi instituţiilor publice, mai ales în raport cu salariaţii din sectorul
privat şi a evidenţia regimul juridic diferit aplicabil funcţiei publice. Bunăoară
agentul unei persoane sau salariatul unui organism de drept privat, nu are
calitatea de funcţionar public, chiar dacă serviciul public încredinţat acestor
persoane private este de natură administrativă şi agentul sau salariatul participă
direct la execuţia sa.
Studiul funcţiei publice presupune analizarea noţiunii de funcţionar
public, prin evidenţierea regimului juridic referitor la metodele de recrutare a
personalului, la modul de desfăşurare a activităţii acestuia şi la drepturile şi
obligaţiile specifice. Acest regim juridic care determină existenţa funcţionarilor
publici este specific funcţiei publice statale fiind derogatoriu de la dreptul care
reglementează relaţiile de muncă din sectorul privat.
Persoanele fizice care ocupă în condiţiile legii funcţiile publice în vederea
realizării atribuţiilor unui serviciu public administrativ al statului, judeţului,
oraşului sau comunei se numesc funcţionari publici administrativi şi primesc
pentru activitatea desfăşurată un salariu lunar, în condiţiile legii iar persoanele
care ocupă funcţii de demnitate publică au dreptul pentru activitatea desfăşurată
la o indemnizaţie lunară3.
Deosebirea dintre salariul de bază al funcţionarilor publici administrativi
şi indemnizaţia lunară a demnitarilor constă în aceea că celor remuneraţi cu
indemnizaţie lunară, nu li se cuvin sporuri şi/sau adaosuri la această
indemnizaţie.

2
În prezent statutul magistraţilor este stabilit prin Legea de
2 organizare judecătorească şi prin legea de organizare
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
3
Legea nr. 154/1998, Publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.26 din 16 iulie 1998
 Funcţia publică jurisdicţională este realizată de o categorie distinctă de
personal, în raport cu salariaţii, funcţionarii publici administrativi şi demnitarii
publici, care poartă denumirea de magistraţi.
Magistraţii judecători şi procurori sunt numiţi în funcţie de Preşedintele
României iar judecătorii sunt inamovibili, în timp ce procurorii se bucură de
stabilitate în funcţie. Pentru activitatea desfăşurată magistraţii primesc o
indemnizaţie lunară cu anumite sporuri.
La realizarea funcţiei jurisdicţionale mai concură magistraţi asistenţi de la
Curtea Supremă de Justiţie şi magistraţi consultanţi, pentru soluţionarea litigiilor
specifice dreptului muncii, care participă la deliberări cu vot consultativ, însă
aceştia nu beneficiază de inamovibilitate fiind numiţi şi eliberaţi din funcţie de
către ministrul justiţiei.
Judecătorii Curţii Constituţionale şi cei ai Curţii de Conturi precum şi
procurorii acesteia din urmă sunt asimilaţi magistraţilor, îndeplinind o funcţie
publică jurisdicţională.
Legea actuală de organizare judecătorească şi a ICCJ, nu precizează
expres natura juridică a raportului de muncă al magistratului, cu instanţele
judecătoreşti sau parchetele cu personalitate juridică la care îşi desfăşoară
activitatea. În consecinţă atât în legislaţie, cât şi în doctrină, natura juridică a
funcţiei publice jurisdicţionale este controversată.

2. Natura juridică a funcţiei publice administrative

Odată cu punerea bazelor dreptului administrativ modern şi consacrarea
autonomiei sale, doctrina şi jurisprudenţa de specialitate i-au fundamentat
conţinutul instituţiilor şi regimul juridic aplicabil.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, ştiinţa
dreptului administrativ a beneficiat de contribuţia unor reputaţi specialişti care
au influenţat şi doctrina din ţara noastră.
În stabilirea naturii juridice a noţiunii de funcţie publică administrativă s-
au conturat mai multe concepţii referitoare la: teza contractului de drept privat,
susţinută în principal de doctrina germană care prin Paul Laband a fundamentat
concepţia mandatului reprezentativ, inspirată de teoria mandatului civil; teza
contractului administrativ, susţinută de unii reprezentanţi ai şcolii franceze şi
teza statului legal, promovată de susţinătorii dreptului public francez Esmein,
Haurion, Duguit şi Jeze care susţineau ideea că funcţia publică se bazează pe un
act de autoritate, ce implică prerogative de putere publică şi nu drepturi şi
obligaţii contractuale.
Teoria statului legal a fost împărtăşită şi de doctrina din ţara noastră care a
susţinut ideea că funcţia de stat este o instituţie a dreptului administrativ prin
care se realizează puterea de stat ar situaţiile de drept public, nu pot fi judecate
prin prisma regulilor de drept privat, oricât de puternice ar fi aparenţele.
Totodată se preciza că situaţia juridică a 3funcţionarului public este una obiectivă
deoarece statul determină pe cale generală şi impersonală, toate drepturile şi
obligaţiile funcţionarului care exercită o putere legală şi nicidecum un drept
subiectiv.
În toate ţările există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice, ce nu
trebuie însă confundate cu apariţia unui statut general.
Denumirea de statut, provenind de la cuvântul latin statutum, derivat din
verbul statuere (a statua, a decide, a ordona) semnifică un ansamblu de norme
juridice ce cuprinde voinţa statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită
categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice.
Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania, în anul 1852,
apoi în Luxemburg, în anul 1872, iar în Danemarca, prima lege despre
funcţionari datează din anul 1899. Primul Statut al angajaţilor civili ai statului a
fost adoptat în Italia, în anul 1908, iar prima lege irlandeză referitoare la
funcţia publică datează din anul 1922. Olanda a adoptat prima lege privind
funcţionarii în anul 1929 şi Regulamentul general privind funcţionarii
Regatului, în anul 1931. În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod
bavarez al funcţiei publice, dar prima codificare generală s-a adoptat abia în
anul 1937. În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare
Revoluţiei de la 1789, iar Camerele au examinat de-a lungul vremii, diferite
propuneri legislative, primul Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul
1941.
Doctrina românească interbelică s-a pronunţat dintotdeauna ferm, în
favoarea unui Statut, „ce ar urma să împiedice arbitrariul organelor politice, să
pună stavilă stării de nesiguranţă în care se aflau slujbaşii administraţiei centrale
şi locale, dar şi să întărească garanţiile de bună îndeplinire a serviciilor publice”.
În acest spirit a fost subliniată necesitatea ca acesta să asigure “garantarea
imparţialităţii şi neutralităţii în administraţie”, şi deci protejarea funcţionarului
de presiunile guvernamentale sau ale administraţiei.
Denumirea de “Statut al funcţionarilor publici” a fost utilizată pentru
prima dată în art. 8 al Constituţiei din 1923 care a stabilit două principii
fundamentale: numai românii erau admişi în funcţiile şi demnităţile publice şi
necesitatea adoptării unor legi speciale privind statutul funcţionarilor publici.
Prima lege specială în materie a fost adoptată la 19 iunie 1923, ca urmare
a principiilor stabilite prin Constituţia din 1923, şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1924.
Statutul din anul 1923, în baza căruia s-a adoptat şi un Regulament
conţinând regimul juridic al funcţionarilor publici din administraţia de stat a
reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici, în absenţa unor
reglementări speciale.
Statutul s-a aplicat până la 8 iunie 1940, dată la care a fost promulgat
Codul funcţionarilor publici. Acesta se compunea din două părţi, prima conţinea
dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile, iar a doua se
referea doar la funcţionarii administrativi 4 şi la funcţionarii de specialitate, cu
excepţia unor categorii expres prevăzute, cărora li se aplicau reglementări
speciale (corpul judecătoresc, ofiţerii, corpul didactic, avocaţii, medicii,
inginerii, preoţii etc.).
După numeroase modificări, Codul funcţionarilor publici a fost abrogat
după anul 1944, fiind urmat de reglementări, în spiritul noii ordini
constituţionale.
În septembrie 1946 s-a adoptat o nouă Lege privind Statutul funcţionarilor
publici, abrogată după numai 3 ani, pe fondul preocupărilor pentru adoptarea
primului Cod al muncii.
În perioada 1949-1989, funcţionarilor publici li s-au aplicat prevederile
Codului muncii, adoptându- se şi unele reglementări speciale, fără a se ieşi însă
din sfera regimului contractual.
În perioada postbelică doctrina a folosit noţiunea de funcţie de stat şi
funcţionar de stat pentru a desemna persoanele care desfăşurau activităţi de
natură administrativă, pe fondul diminuării importanţei dreptului public şi a
fundamentării autonomiei dreptului muncii. Bunăoară doctrina de drept al
muncii are adepţi şi astăzi a promovat teza unicităţii raportului juridic de muncă
potrivit căreia, contractul individual de muncă reprezintă unicul temei al
raportului de muncă iar actul de numire, respectiv de alegere sau repartizare, nu
constituiau decât condiţii speciale necesare încheierii unor anumite raporturi
juridice de muncă, alături de condiţiile generale cum sunt capacitatea juridică,
pregătirea profesională, vechimea în muncă şi altele. Raporturile de muncă erau
considerate ca fiind tipice şi atipice pentru cadrele cu statut special.
În noul context constituţional al reglementării funcţiei publice, în doctrina
de drept a muncii pe lângă teza unicităţii raportului juridic de muncă se admite şi
faptul că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcţionarilor
publici în cadrul dreptului muncii, nu exclude problematica vastă a raportului de
serviciu din cadrul dreptului administrativ. Totodată se susţine teza unei noi
ramuri de drept, dreptul profesional sau teza apărută în Franţa care promovează
ideea unui Drept al muncii publice.
În literatura de drept administrativ funcţia de stat era caracterizată ca „un
complex de drepturi şi obligaţii cu care este învestită o persoană fizică, ce face
parte din cadrul unui organ al statului care are caracter de continuitate şi care se
exercită în realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al
statului” sau ca o „situaţie juridică impersonală (obiectivă) creată şi organizată
prin acte normative, în vederea realizării puterii de stat ori pentru a concura la
realizarea acesteia”.
O altă orientare era axată pe ideea dublului raport juridic al funcţionarului
de stat care apărea ca subiect a două feluri de raporturi juridice, unul de serviciu,
născut prin actul de numire sau alegere în funcţie, pe baza căruia îşi exercită
atribuţiile legale şi altul de muncă, în care funcţionarul intră cu instituţia care-l
angaja într-o relaţie reglementată de dreptul muncii.
În prezent în ţările Uniunii Europene5 se manifestă opţiuni care consacră,
fie concepţia bazată pe ideea statutului legal, supus unui regim juridic unilateral
de drept public, fie cea care conţine reglementări contractuale de drept privat,
însă în cele mai multe ţări predomină concepţia statutului legal.
Bunăoară conceptul de funcţie publică este reglementat în Franţa şi în
ţările francofone prin noţiunea „funcţion publique”, în Regatul Unit al Marii
Britanii prin expresia „civil service”, în Germania prin sintagma „affentlicher
dienst” iar personalul care îndeplineşte aceste funcţii poartă denumirea de
„functionnaires” în Franţa şi Luxemburg, „civil servent” în Anglia şi Irlanda,
„Beauter” în Germania. În Italia este folosită sintagma „impiegato civile de allo
stato” în Belgia „agent de l’Etat” iar în Spania şi Portugalia se întrebuinţează
noţiunea de „functionario”. Atât în doctrină cât şi în legislaţia din mai multe ţări
sunt întâlnite şi alte expresii cum ar fi „agent public”, „funcţionar de stat”,
„servitorul coroanei” sau „manager public”.
Datorită acestor diferenţieri etimologice şi a concepţiilor juridice de
reglementare a funcţiei publice şi a funcţionarului public, în literatura
occidentală de specialitate s-a propus uniformizarea noţiunilor prin folosirea
expresiilor „personal administrativ” sau „personalul din administraţie”.
Totodată se manifestă preocupări pentru „modernizarea” concepţiei juridice
referitoare la acest personal şi a funcţiei îndeplinite iar sub presiunea unor forţe
politice şi sindicate se susţine chiar ideea „privatizării” funcţiei publice.
Bunăoară în Italia printr-un act normativ din anul 1993 cunoscut sub denumirea
de „decretul privatizării funcţiei publice” se consacră principiul trecerii de la
reglementarea unilaterală a funcţiei publice, la convenţiile colective, negociate
între un agent autonom care reprezintă autoritatea publică şi sindicatele
funcţionarilor publici. Prin urmare stabilirea regimului juridic a funcţiei publice
reprezintă o opţiune politică, bazată atât pe consideraţii de ordin juridic, cât şi pe
necesitatea soluţionării unor trebuinţe de ordin social.
În ţările Uniunii Europene funcţia publică poate fi clasificată după natura
acesteia în funcţie publică comunitară locală, funcţie publică naţională şi funcţie
publică comunitar-europeană. Modul de reglementare a funcţiei publice
comunitare locale şi naţionale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţiile şi
concepţiile juridice adoptate, având baze atât constituţionale, cât şi statutare iar
funcţia publică comunitar-europeană este prevăzută în principal prin statutul
funcţionarilor comunităţilor europene precum şi în alte reglementări.
În ţara noastră potrivit dispoziţiilor constituţionale, statutul funcţionarilor
publici se reglementează prin lege organică iar alegerea profesiei şi a locului de
muncă sunt libere, având în vedere că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Ca
şi în cazul altor instituţii ale dreptului administrativ, reglementarea funcţiei
publice se întrepătrunde în subsidiar, cu normele generale ale dreptului privat. În
acest sens Legea privind Statutul funcţionarilor publici prevede că dispoziţiile
acesteia se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu
reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în
măsura în care nu contravin legislaţiei specifice
6 funcţiei publice.
 În consecinţă natura juridică a funcţiei publice este fundamentată pe
teza statutului legal iar funcţionarul public este un purtător al autorităţii publice,
învestit cu prerogative de putere publică.

3. Noţiunea de funcţie publică administrativă şi trăsăturile acesteia

NOTĂ: CADRUL LEGAL APLICABIL - OUG nr.57/2019 – codul

administrativ - PARTEA a VI-a Statutul funcționarilor publici, prevederi
aplicabile personalului contractual din administrația publică și evidența
personalului plătit din fonduri publice – art.5, art.365 -
Conform art. 365 -  Prezenta parte (PARTEA a VI-a Statutul
funcționarilor publici, prevederi aplicabile personalului contractual din
administrația publică și evidența personalului plătit din fonduri publice)
reglementează normele generale privind:
a) regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și
autoritățile și instituțiile publice prevăzute la art. 369;
b) regimul specific al personalului contractual din administrația publică;
c) asigurarea evidenței personalului plătit din fonduri publice.
(2) Dispozițiile cuprinse în prezenta parte se aplică:
a) autorităților și instituțiilor publice, precum și altor persoane juridice
în cadrul cărora își desfășoară activitatea categoriile de personal prevăzute în
legislația-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;
b) funcționarilor publici, personalului angajat cu contract individual de
muncă sau cu contract de management, precum și altor categorii de personal
plătit din fonduri publice.
ART. 366 Dispoziții privind completarea cu normele speciale
Prezenta parte constituie cadrul general în materia funcției publice și a
funcționarilor publici și se aplică și funcționarilor publici cu statut special,
acolo unde legea specială nu prevede altfel.

Potrivit art. 597 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă
cu excepția prevederilor art. 20 care se aplică pentru realizarea evaluării
performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici pentru
activitatea desfășurată în anul 2019.

Potrivit legii funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi

responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de
7
putere publică de către autoritățile și instituțiile publice, așa cum rezultă din
art.5 Codul administrativ:

k)  autoritatea publică - organ de stat sau al unității administrativ-

teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui
interes public;
l)  autoritatea administrației publice - autoritate publică care acționează
pentru organizarea executării sau executarea în concret a legii sau pentru
prestarea serviciilor publice;
m)  autoritățile deliberative la nivelul unităților administrativ- teritoriale
- consiliile locale ale comunelor, ale orașelor și ale municipiilor, Consiliul
General al Municipiului București, consiliile locale ale subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor și consiliile județene;
n)  autoritățile executive la nivelul unităților administrativ- teritoriale -
primarii comunelor, ai orașelor, ai municipiilor, ai subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului
București și președintele consiliului județean;

y) funcția publică - ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite

în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere publică de către
autoritățile și instituțiile publice;

z) funcția de demnitate publică - ansamblul de atribuții și

responsabilități stabilite prin Constituție, legi și/sau alte acte normative, după
caz, obținute prin învestire, ca urmare a rezultatului procesului electoral,
direct sau indirect, ori prin numire;

w)  instituția publică - structură funcțională care acționează în regim de

putere publică și/sau prestează servicii publice și care este finanțată din
venituri bugetare și/sau din venituri proprii, în condițiile legii finanțelor
publice;

Definiţia legală a funcţiei publice se bazează pe teza exprimată constant în

doctrina de drept public care defineşte competenţa unei autorităţi sau instituţii
publice, ca fiind un ansamblu de atribuţii stabilite de legea fundamentală sau de
alte legi care conferă drepturi şi obligaţii pentru realizarea în nume propriu, pe
baza prerogativelor puterii publice, a unei anumite activităţi administrative.
Legea mai recurge şi la termenul „responsabilitate” care însă are mai mult o
semnificaţie filozofică, de raportare a individului la sistemul de valori existent şi
mai puţin una juridică, având în vedere că în accepţiunea cea mai largă, termenii
de răspundere şi responsabilitate sunt sinonimi iar atribuţia prevăzută de lege,
reprezintă atât un drept, cât şi o obligaţie8care în final implică răspunderea.
 Principiile care guvernează conduita profesională a funcționarilor
publici și a personalului contractual din administrația publică sunt (art.368
Codul Administrativ):
a) supremația Constituției și a legii, principiu conform căruia persoanele care
ocupă diferite categorii de funcții au îndatorirea de a respecta Constituția și
legile țării;
b) prioritatea interesului public, în exercitarea funcției deținute;
c) asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorităților și
instituțiilor publice, principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite
categorii de funcții au îndatorirea de a aplica același regim juridic în situații
identice sau similare;
d) profesionalismul, principiu conform căruia persoanele care ocupă diferite
categorii de funcții au obligația de a îndeplini atribuțiile de serviciu cu
responsabilitate, competență, eficiență, corectitudine și conștiinciozitate;
e) imparțialitatea și independența, principiu conform căruia persoanele care
ocupă diferite categorii de funcții sunt obligate să aibă o atitudine obiectivă,
neutră față de orice interes altul decât interesul public, în exercitarea funcției
deținute;
f) integritatea morală, principiu conform căruia persoanelor care ocupă
diferite categorii de funcții le este interzis să solicite sau să accepte, direct ori
indirect, pentru ei sau pentru alții, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea
funcției pe care o dețin sau să abuzeze în vreun fel de această funcție;
g) libertatea gândirii și a exprimării, principiu conform căruia persoanele care
ocupă diferite categorii de funcții pot să-și exprime și să-și fundamenteze
opiniile, cu respectarea ordinii de drept și a bunelor moravuri;
h) cinstea și corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea diferitelor
categorii de funcții ocupanții acestora trebuie să fie de bună-credință;
i) deschiderea și transparența, principiu conform căruia activitățile desfășurate
în exercitarea diferitelor categorii de funcții sunt publice și pot fi supuse
monitorizării cetățenilor;
j) responsabilitatea și răspunderea, principiu potrivit căruia persoanele care
ocupă diferite categorii de funcții răspund în conformitate cu prevederile legale
atunci când atribuțiile de serviciu nu au fost îndeplinite corespunzător.

Aceste principii, unele cu valoare declarativă sau deontologică, au rolul de

a direcţiona şi eficientiza funcţia publică pentru o mai bună deservire a
beneficiarilor săi.
Funcţiile publice sunt prevăzute în Anexa 5 din OUG NR.57/2019 din
Codul administrativ.
Prerogativele de putere publică sunt exercitate prin activități cu caracter
general și prin activități cu caracter special. (art. 370 din Codul administrativ).
9
 Activitățile cu caracter general care implică exercitarea
prerogativelor de putere publică, de către autoritățile și instituțiile publice
prevăzute la art. 369, sunt următoarele:
a) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări
specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării
acestora;
b) elaborarea propunerilor de politici publice și strategii, a programelor,
a studiilor, analizelor și statisticilor necesare fundamentării și implementării
politicilor publice, precum și a actelor necesare executării legilor, în vederea
realizării competenței autorității sau instituției publice;
c) autorizarea, inspecția, controlul și auditul public;
d) gestionarea resurselor umane și a fondurilor publice;
e) reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în
raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat,
din țară și din străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul
autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității
sau instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea;
f) realizarea de activități în conformitate cu strategiile din domeniul
societății informaționale, cu excepția situației în care acestea vizează
monitorizarea și întreținerea echipamentelor informatice.
Activitățile cu caracter special care implică exercitarea prerogativelor
de putere publică sunt următoarele:
a) activități de specialitate necesare realizării prerogativelor
constituționale ale Parlamentului;
b) activități de specialitate necesare realizării prerogativelor
constituționale ale Președintelui României;
c) activități de avizare a proiectelor de acte normative în vederea
sistematizării, unificării, coordonării întregii legislații și ținerea evidenței
oficiale a legislației României;
d) activități de specialitate necesare realizării politicii externe a statului;
e) activități de specialitate și de asigurare a suportului necesar apărării
drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății private și
publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii
publice;
f) activități de specialitate necesare aplicării regimului juridic al
executării pedepselor și măsurilor privative de libertate pronunțate de
instanțele judecătorești;
g) activități vamale;
h) alte activități cu caracter special care privesc exercitarea autorității
publice în domenii de competență exclusivă a statului, în temeiul și în
executarea legilor și a celorlalte acte normative.
Stabilirea posturilor în regim de funcție
10 publică este obligatorie, în măsura
în care sunt îndeplinite activități prevăzute la alin. (1) - (3), cu excepția
posturilor aferente personalului din categoriile prevăzute la art. 382 lit.
c), h) și i), precum și a posturilor din cadrul autorităților autonome, pentru care
categoriile de personal sunt stabilite prin legislația specială.

Activitățile administrative sunt realizate, așa cum rezultă din art.5 Codul
administrativ, de :
b) administrația publică - totalitatea activităților desfășurate, în regim de
putere publică, de organizare a executării și executare în concret a legii și de
prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public;
c) administrația publică centrală - totalitatea activităților desfășurate, în regim
de putere publică, de organizare a executării și de executare în concret a legii și
de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public
național/general;
d) administrația publică locală - totalitatea activităților desfășurate, în regim
de putere publică, de organizare a executării și de executare în concret a legii și
de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului public local;

Realizarea funcţiei publice se bazează pe mai multe trăsături specifice

printre care amintim pe cele mai semnificative. Astfel competenţa funcţiei
publice este determinată în mod unilateral de către autorităţile publice, prin
norme juridice pentru realizarea unui interes general. Atribuţiile corespunzătoare
fiecărei funcţii publice se stabilesc pe baza sarcinilor specifice ale autorităţilor şi
instituţiilor publice, cu respectarea principiilor ierarhiei, specializării şi
profesionalizării funcţiei publice. În consecinţă funcţia publică fiind
predeterminată legal drepturile şi obligaţiile care intră în conţinutul acesteia nu
pot fi modificate, înlocuite sau suprimate de către titularul funcţiei, dacă legea
nu i-a conferit un asemenea drept. Funcţiile publice au caracter continuu,
neputând fi exercitate cu intermitenţă sau o singură dată în funcţie de situaţia
creată. Prin urmare caracterul continuu al funcţiei publice, presupune exercitarea
acesteia, pe toată durata existenţei funcţiei publice.
Funcţia publică administrativă are un caracter obligatoriu întrucât
drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul acesteia trebuie exercitate în
temeiul legii iar exercitarea nu reprezintă doar o formalitate sau o posibilitate ce
caracterizează dreptul subiectiv. Atribuţiile funcţiei publice reprezintă pentru
funcţionarul public drepturi şi obligaţii legale pe care le exercită în conformitate
cu fişa postului ocupat. Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la
actul administrativ de numire, iar o copie a acesteia se înmânează funcţionarului
public. Titularul funcţiei publice este o persoană fizică legal învestită în funcţie
prin actul unilateral de dispoziţie a autorităţii sau instituţiei publice care
realizează atribuţiile ce intră în competenţa funcţiei publice.
Funcţia publică presupune anumite incompatibilităţi care pot fi de ordin
constituţional sau legal, având menirea 11 de a asigura obiectivitatea şi prestigiul
funcţiei. Fiecare funcţie publică administrativă este stabilită într-o anumită
ierarhie care asigură prin unitatea de structură şi acţiune realizarea atribuţiilor
specifice. Ierarhia funcţiilor publice se stabileşte prin actul de înfiinţare,
organizare şi funcţionare a autorităţii sau instituţiei publice respective. În baza
ierarhiei, funcţionarii publici ierarhic inferiori sunt obligaţi să se supună
dispoziţiilor date în limita şi condiţiile legii, de către funcţionarii ierarhic
superiori. În cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice atribuţiile unei funcţii
publice se împart pe posturi. Postul reprezintă funcţia publică individualizată.
Conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor unei funcţii publice
individualizate se stabileşte prin fişa postului.
Funcţiile publice individualizate din cadrul unei autorităţi sau instituţii
publice alcătuiesc statul de funcţii al acelei unităţi care se aprobă potrivit legii,
în funcţie de interesele publice ocrotite şi de mijloacele umane şi materiale care
pot fi alocate, pentru satisfacerea interesului public. Statul de funcţii este un act
administrativ-financiar prin care se stabileşte atât numărul de posturi, nivelul
studiilor, gradul de profesionalizare a funcţionarilor publici, cât şi nivelul de
şcolarizare a fiecărei funcţii publice.
Totalitatea funcţionarilor publici statutari constituie corpul funcţionarilor
publici iar cei eliberaţi din funcţia publică în condiţiile legii, alcătuiesc corpul
de rezervă care este gestionat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.
Noţiunea de corp al funcţionarilor publici este caracteristică structurii actuale a
funcţiei publice şi înlocuieşte noţiunea de cadre specifică vechii reglementări în
materie.

4. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice

În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice, dacă ne raportăm la

alte state ale Uniunii Europene constatăm că, în fiecare din ţările care au
constituţii scrise se regăsesc principii ale funcţiei publice. Numărul articolelor
din Constituţie referitoare la funcţia publică diferă însă, de la o ţară la alta, după
cum diferă şi tehnica sau conţinutul reglementării.
Într-un prim grup de state, majoritar, (Danemarca, Germania, Grecia,
Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Austria şi Finlanda) Constituţia prevede
competenţa legiuitorului de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice.
În alte state (Irlanda, Luxemburg), atribuirea acestei competenţe este
implicită şi rezultă chiar din supremaţia legiuitorului, care poate interveni
pentru a reglementa materia. Se ştie, de pildă, că separarea Republicii irlandeze
de tradiţia britanică s-a realizat prin votarea Constituţiei din 1937, care la rândul
ei, s-a fundamentat juridic, pe o Lege privind funcţia publică, votată cu 13 ani
mai înainte.
Un al treilea grup de state se caracterizează printr-o partajare, în baza
dispoziţiilor constituţionale, între legislativ
12 şi executiv, a reglementării funcţiei
publice. În Belgia şi în Marea Britanie, Şeful statului dispune de competenţă în
materie de statut al funcţionarilor, în baza prerogativelor sale regale. De
asemenea, în Olanda şi în Franţa.
Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice, într-o
formulare mai riguroasă sub aspect juridic, ar putea fi definit ca ansamblul
regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului public.
În acest sens, mai peste tot în Europa, se poate regăsi un Statut al
funcţionarilor publici. Dar, ordonarea formală a acestui statut este mai mult sau
mai puţin omogenă, neputând fi identificat un text unic care să poată fi calificat
drept “statutul general al funcţiei publice”.
Tot din perspectiva dreptului comparat, existenţa unor statute sau Coduri,
cu rol de drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera
funcţionarilor publici şi anume: în ce măsură se aplică Statutul, personalului din
administraţie sau cu alte cuvinte, care sunt categoriile de funcţionari publici ce
intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de generalitate a regulilor
cuprinse în Statut.
În plus, în toate ţările Uniunii Europene, anumite tipuri de funcţii sunt
exercitate în cadrul unor reglementări statutare particulare. Este vorba în
primul rând, despre poliţie, supusă unei ierarhii speciale, privată de dreptul de
grevă şi uneori, de cel sindical. Este de asemenea, cazul judecătorilor, care
beneficiază de garanţii de independenţă speciale, chiar dacă, în sens larg pot fi
consideraţi ca funcţionari. Este în general, şi cazul diplomaţilor, supuşi unor
constrângeri privind mobilitatea şi adoptarea unei atitudini rezervate, dar
dispunând în schimb de indemnizaţii semnificative.
Bazele constituţionale ale funcţiei publice în România se regăsesc în
principal, în conţinutul art.16 alin.3 şi art.73 alin.3 litera j.
Astfel, art.16 din Constituţia României, aşa cum a fost modificat şi
completat prin legea de revizuire, consacră principiul potrivit căruia:
“Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru
ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.”
Două modificări esenţiale au intervenit faţă de dispoziţia iniţială.
În primul rând, a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenia română
pentru ocuparea unei demnităţi sau funcţii publice, deoarece în spiritul
reglementărilor europene, nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de
către cetăţenii români care au şi altă cetăţenie, de regulă, a ţărilor din zona
civilizaţiei europene.
În al doilea rând, s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în
ocuparea unei asemenea funcţii, garanţie ce corespunde unui curent de idei
caracteristic dezvoltării democraţiilor contemporane şi prezintă semnificaţia
unei discriminări pozitive, în favoarea femeilor, pentru a dobândi un rol mai
important în viaţa publică a ţării. 13
 O altă dispoziţie constituţională în materie, se regăseşte în art.73 alin.(3)
ce enumără domeniile în care se reglementează prin lege organică, statutul
funcţionarilor publici, putând fi identificat la lit. j). Deoarece la acelaşi articol,
la litera p) se menţionează şi “regimul general privind raporturile de muncă,
sindicatele, patronatele şi protecţia socială'’” ca materie a legii organice,
rezultă că, legiuitorul constituant a urmărit să consacre un regim statutar
pentru funcţionarii publici şi un regim contractual, pentru restul salariaţilor.
În ce priveşte sfera funcţionarilor publici, acesta este un aspect care ţine
de legiuitorul organic, nefiind însă de conceput un funcţionar public în afara
principiilor generale ale Statutului, ce reglementează deci, un regim de drept
public, mai exact, un regim de drept administrativ.
După ani de zile de mese rotunde, seminarii şi conferinţe naţionale şi
internaţionale organizate pe marginea acestei problematici, în care au fost
dezbătute diferite proiecte legislative realizate pe această temă, Legea privind
Statutul funcţionarilor publici a fost adoptată în şedinţa comună a Camerelor, în
urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului, potrivit art.114
din Constituţia republicată, devenind Legea nr.188/1999.
Ulterior, legea a suferit o serie de modificări şi completări, schimbări
substanţiale fiindu-i aduse prin Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice
şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, deja evocată. După
republicare, Statutul funcţionarilor publici a fost din nou substanţial modificat.
A urmat o nouă republicare în anul 2007 urmată de multe alte modificări şi
completări.
Ultima modificare legislativă a Statutului funcționarilor publici a
intervenit prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019
privind Codul administrative.
Astfel, potrivit art. 597 alin. (2) lit. b) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările și completările ulterioare, s-a
abrogat cu excepția prevederilor care se aplică pentru realizarea evaluării
performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici pentru
activitatea desfășurată în anul 2019.

Obiectul de reglementare al ordonanței, secțiunea privind Statutul

funcţionarilor publici îl reprezintă,
a) regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și
autoritățile și instituțiile publice prevăzute la art. 369;
b) regimul specific al personalului contractual din administrația publică;
c) asigurarea evidenței personalului plătit din fonduri publice.
14
 În ce priveşte conceptul de raport de serviciu, de-a lungul vremii, în
doctrină a apărut necesitatea stabilirii naturii juridice a acestuia.
În opinia specialiştilor în dreptul muncii, raportul de serviciu este tot o
formă a raportului juridic de muncă, şi nu un raport de drept administrativ.
În opinia autorilor de drept administrativ, natura juridică a raportului de
serviciu trebuie stabilită în funcţie de specificul elementelor acestui raport
juridic şi anume: părţile, conţinutul şi obiectul său.
Dintr-o asemenea perspectivă, funcţionarii publici sunt priviţi ca agenţi ai
autorităţilor/instituţiilor publice care concură la realizarea puterii publice şi de
aceea, sunt supuşi, cu preponderenţă regulilor speciale de drept administrativ.
Calitatea de funcţionar public izvorăşte din actul de numire în funcţie,
care este un act administrativ de autoritate, şi nu de dreptul muncii.
În baza actului de numire în funcţie ia naştere un raport de serviciu care
este un raport de drept public având ca obiect realizarea puterii publice.
În concluzie, raportul de serviciu este un raport contractual de drept
administrativ, şi nu de dreptul muncii, deşi cele două raporturi prezintă şi unele
trăsături comune.
Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi de legiuitor, la ora actuală, care
defineşte expres raporturile de serviciu, ca fiind acele raporturi care “se nasc şi
se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii” cu
precizarea că: “exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă
nedeterminată ” şi doar prin excepţie de la această prevedere, “funcţiile publice
temporar vacante pe o perioadă de cel puţin o lună pot fi ocupate pe perioadă
determinată, în condiţiile expres prevăzute de lege”.
De-a lungul vremii, doctrina de drept public referitoare la statutul
funcţionarilor publici a fost indisolubil legată de analiza noţiunii şi implicit de
natura juridică a funcţiei publice, problemă în legătură cu care s-au dezvoltat
două poziţii fundamentale, diferite.
Pe de-o parte, poate fi identificată teoria “situaţiei contractuale’”, prin
care s-a încercat definirea funcţiei publice, fie prin intermediul unor instituţii ale
dreptului civil, în speţă contractul de mandat, fie prin intermediul unor instituţii
ale dreptului administrativ, în speţă contractul administrativ.
Pe de altă parte, este vorba despre teoria “statutului legal”, susţinută de
autorii francezi, funcţia de stat fiind privită ca un statut legal, actul său de
instituire fiind un act de autoritate, iar cel ce exercită funcţia, exercitând
autoritatea statală şi nu drepturile izvorâte dintr-o situaţie contractuală.
Astfel, funcţia publică a fost definită în doctrina interbelică ca
reprezentând “complexul de puteri şi competenţe, organizat de lege pentru
satisfacerea unui interes general, în vederea ocupării, în chip temporar, de un
titular sau de mai mulţi, persoană fizică care, exercitând puterea în limitele
competenţei, urmăreşte realizarea scopului pentru care a fost creată
funcţiunea””. 15
 În doctrina postbelică s-au fundamentat de asemenea două teze opuse cu
privire la natura juridică a funcţiei publice.
Pe de-o parte, autorii de drept civil, în special, de drept al muncii au
susţinut teza unicităţii izvorului raportului juridic de muncă, cu toate
consecinţele juridice ce decurg de aici.
Pe de altă parte, orientarea iniţială a autorilor de drept administrativ şi a
unor autori de dreptul muncii s-a axat pe ideea dublului raport juridic al
funcţionarului de stat care apărea atât ca subiect al unui raport de serviciu cât şi
ca subiect al unui raport de muncă. Ulterior, cele două categorii de raporturi au
fost privite ca formând o unitate dialectică indestructibilă, ce ducea la un raport
de sine stătător - raportul de funcţie.
A fost fundamentată astfel, o a doua accepţiune a noţiunii de funcţie de
stat, axată pe ideea de subiect de drept, ce viza situaţia juridică a funcţionarului
învestit cu atribuţiile funcţiei, ca subiect al raporturilor juridice pe care le
presupune exercitarea acesteia.
Aflându-se într-o situaţie legală, funcţionarului public îi sunt stabilite
coordonatele funcţiei prin lege, iar atribuţiile ce îi sunt încredinţate sunt de ordin
general, prevăzute de lege, în interesul serviciului public.
În ce priveşte reglementarea funcţiei publice, potrivit dreptului comparat,
în celelalte state ale Uniunii Europene se menţine şi în prezent, vechea dispută
între concepţia dominantă de altfel, axată pe ideea statutului legal, ce conduce la
un regim juridic unilateral de drept public şi concepţia statutului contractual, ce
conduce la regimul dreptului privat.
Fără a se fi ajuns la un numitor comun, se poate implicit vorbi despre
funcţia publică ca statut legal sau despre funcţia publică ca un raport de drept
privat, fără ca una să fie opusă cu necesitate celeilalte.
După cum se poate lesne observa, se subliniază în doctrina actuală, aceste
principii nu sunt ale funcţiilor publice, ci ale funcţionarilor publici.
În legislaţia şi doctrina interbelică, stabilitatea garanta funcţionarilor
publici dreptul de a nu fi transferat, sancţionat sau înlocuit decât în condiţiile
legii, iar transferul în interesul serviciului, chiar şi în altă localitate, se putea face
şi fără acordul funcţionarului, dar cu respectarea prevederilor legale.

5. Clasificarea funcţiilor publice administrative

Pentru înţelegerea naturii juridice a funcţiei publice administrative se

impune clasificarea acesteia după criterii care disting atât funcţiile publice, cât şi
funcţionarii publici.
Conform ART. 371 Codul administrativ:
(1) Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o
funcție publică.
(2) În funcție de categoria din care fac parte, funcționarii publici iau
16
decizii și/sau desfășoară activități cu caracter tehnic, pentru a asigura
continuitatea funcționării în interes public general a autorităților și instituțiilor
publice.
(3) Prin întreaga lor activitate, funcționarii publici acționează în condiții
de obiectivitate, profesionalism, legalitate și imparțialitate pentru îndeplinirea
de către autoritățile și instituțiile publice a atribuțiilor prevăzute de lege.
ART. 372Corpul funcționarilor publici
Corpul funcționarilor publici este constituit din totalitatea funcționarilor
publici care îndeplinesc activitățile prevăzute la art. 370 alin. (1) - (3) în cadrul
autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală.
ART. 373
Principiile care stau la baza exercitării funcției publice
Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:
a) principiul legalității;
b) principiul competenței;
c) principiul performanței;
d) principiul eficienței și eficacității;
e) principiul imparțialității și obiectivității;
f) principiul transparenței;
g) principiul responsabilității, în conformitate cu prevederile legale;
h) principiul orientării către cetățean;
i) principiul stabilității în exercitarea funcției publice;
j) principiul bunei-credințe, în sensul respectării drepturilor și
îndeplinirii obligațiilor reciproce;
k) principiul subordonării ierarhice.

ARTICOLUL 383Categorii de funcții publice

Funcțiile publice se clasifică după cum urmează:
a) funcții publice generale și funcții publice specifice;
b) funcții publice din clasa I, funcții publice din clasa a II-a, funcții
publice din clasa a III-a;
c) funcții publice de stat, funcții publice teritoriale și funcții publice
locale.
Funcțiile publice generale reprezintă ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și
instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale.
Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, în
vederea realizării competențelor lor specifice, sau care necesită competențe și
responsabilități specifice.
ARTICOLUL 384Stabilirea funcțiilor publice specifice și echivalarea
acestora cu funcțiile publice generale
(1) Stabilirea funcțiilor publice 17 specifice și echivalarea acestora cu
funcțiile publice generale se fac prin lege.
 (2) În înțelesul prezentului cod, echivalarea funcțiilor publice specifice cu
funcțiile publice generale se referă la echivalarea în mod cumulativ a
următoarelor condiții:
a) nivelul funcției publice;
b) nivelul studiilor necesare pentru exercitarea funcției publice;
c) vechimea în specialitate necesară pentru exercitarea funcției publice.
ARTICOLUL 385Funcțiile publice de stat, teritoriale și locale
Funcțiile publice de stat sunt funcțiile publice stabilite, potrivit legii, în
cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice
centrale, structurilor de specialitate ale Administrației Prezidențiale,
structurilor de specialitate ale Parlamentului României, autorităților publice
autonome prevăzute în Constituția României și altor autorități administrative
autonome, precum și în cadrul structurilor autorității judecătorești.
Funcțiile publice teritoriale sunt funcțiile publice stabilite, potrivit legii,
în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din
unitățile administrativ- teritoriale, precum și instituțiilor publice din teritoriu,
aflate în subordinea/coordonarea/sub autoritatea Guvernului, a ministerelor și
a celorlalte organe ale administrației publice centrale.
Funcțiile publice locale sunt funcțiile publice stabilite, potrivit legii, în
cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al
instituțiilor publice subordonate acestora.
ARTICOLUL 386Clasificarea funcțiilor publice în funcție de nivelul
studiilor necesare
Funcțiile publice se împart în 3 clase, definite în raport cu nivelul
studiilor necesare ocupării funcției publice, după cum urmează:
a) clasa I cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
universitare de licență absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;
b) clasa a II-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer
studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă, în perioada anterioară
aplicării celor trei cicluri tip Bologna;
c) clasa a III-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer
studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de
bacalaureat.
ARTICOLUL 387 Clasificarea funcțiilor publice în funcție de nivelul
atribuțiilor titularilor acestora 05/07/2019 - Derogare prin Codul
administrativ din 03/07/2019.
(1) După nivelul atribuțiilor titularului funcției publice, funcțiile publice
se împart în 3 categorii, după cum urmează:
a) funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;
b) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de
conducere; 18
 c) funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de
execuție.
(2) Funcționarii publici numiți în funcțiile publice din clasele a II-a și a
III-a pot ocupa numai funcții publice de execuție.
(3) În categoria funcțiilor publice de conducere, funcțiile publice se
clasifică prin raportare la nivelul de complexitate al atribuțiilor, în funcțiile
prevăzute la art. 390.
(4) În categoria funcțiilor publice de execuție, funcțiile publice se
clasifică prin raportare la nivelul de complexitate al atribuțiilor potrivit
gradelor profesionale.
ARTICOLUL 388Funcționari publici debutanți și definitivi
Funcționarii publici pot fi debutanți sau definitivi.
Sunt numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat
concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant,
precum și persoanele numite în condițiile prevăzute la art. 612 alin. (1) și care
nu îndeplinesc condițiile de vechime în specialitate necesare exercitării unei
funcții publice de execuție definitive.
Sunt numiți funcționari publici definitivi:
a) funcționarii publici debutanți care au efectuat perioada de stagiu
prevăzută de lege și au obținut rezultat corespunzător la evaluare;
b) persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin modalitățile
prevăzute de prezenta parte și care au vechimea în specialitatea studiilor
necesare ocupării funcției publice de minimum un an.
ARTICOLUL 389Înalții funcționari publici
Categoria înalților funcționari publici cuprinde persoanele care sunt
numite în una dintre următoarele funcții publice:
a) secretar general și secretar general adjunct din cadrul autorităților și
instituțiilor publice prevăzute la art. 369 lit. a);
b) prefect;
c) subprefect;
d) inspector guvernamental.
ARTICOLUL 390Funcționarii publici de conducere
Categoria funcționarilor publici de conducere cuprinde persoanele
numite în una dintre următoarele funcții publice:
a) director general din cadrul autorităților și instituțiilor publice
prevăzute la art. 385, precum și funcțiile publice specifice echivalente acestora,
cu excepția celor din categoria înalților funcționari publici parlamentari;
b) director general adjunct din cadrul autorităților și instituțiilor publice
prevăzute la art. 385, precum și funcțiile publice specifice echivalente acestora;
c) director din cadrul autorităților și instituțiilor publice prevăzute la art.
385 alin. (1), precum și funcțiile publice specifice echivalente acestora;
19
 d) director adjunct din cadrul autorităților și instituțiilor publice
prevăzute la art. 385 alin. (1), precum și funcțiile publice specifice echivalente
acestora;
e) director executiv din cadrul autorităților și instituțiilor publice
prevăzute la art. 385 alin. (2) și (3), precum și în funcțiile publice specifice
echivalente acestora;
f) director executiv adjunct din cadrul autorităților și instituțiilor publice
prevăzute la art. 385 alin. (2) și (3), precum și în funcțiile publice specifice
echivalente acestora;
g) șef serviciu din cadrul autorităților și instituțiilor publice prevăzute
la art. 385, precum și în funcțiile publice specifice echivalente acesteia;
h) șef birou din cadrul autorităților și instituțiilor publice prevăzute
la art. 385, precum și în funcțiile publice specifice echivalente acesteia.
(2) Funcția  publică  de secretar general al unității administrativ-
teritoriale, respectiv cea de secretar general al subdiviziunii administrativ-
teritoriale sunt funcții publice de conducere specifice.
ARTICOLUL 391 Stabilirea numărului total de funcții publice de
conducere în cadrul fiecărei autorități sau instituții publice
Numărul total al funcțiilor publice de conducere din cadrul fiecărei
autorități sau instituții publice, cu excepția funcțiilor publice de secretar
general al unității/subdiviziunii administrativ- teritoriale, precum și a funcțiilor
publice de conducere a căror ocupare se face prin detașare cu personal din
cadrul instituțiilor din sectorul de apărare, ordine publică și siguranță
națională, conform statelor de organizare aprobate, în condițiile legii, este de
maximum 12% din numărul total al posturilor aprobate.
Pentru determinarea numărului total al funcțiilor de conducere prin
aplicarea cotei de 12% prevăzută la alin. (1), se procedează după cum
urmează:
a) în cazul în care numărul rezultat este mai mic de unu, acesta se
rotunjește la întreg;
b) în cazul în care numărul rezultat este mai mare de unu, acesta se
rotunjește la numărul întreg imediat superior acestuia, dacă fracțiunea este mai
mare de 0,50.
Structura organizatorică a autorităților și instituțiilor publice trebuie să
respecte următoarele cerințe:
a) pentru constituirea unui birou este necesar un număr de minimum 5
posturi de execuție;
b) pentru constituirea unui serviciu este necesar un număr de minimum 7
posturi de execuție;
c) pentru constituirea unei direcții este necesar un număr de minimum 15
posturi de execuție;
d) pentru constituirea unei direcții20 generale este necesar un număr de
minimum 25 de posturi de execuție.
 ARTICOLUL 392Funcționarii publici de execuție
Sunt funcționari publici de execuție din clasa I persoanele numite în
următoarele funcții publice generale: consilier, consilier juridic, auditor,
expert, inspector, consilier achiziții publice, precum și în funcțiile publice
specifice asimilate acestora.
Sunt funcționari publici de execuție din clasa a II-a persoanele numite
în funcția publică generală de referent de specialitate, precum și în funcțiile
publice specifice asimilate acesteia.
Sunt funcționari publici de execuție din clasa a III-a persoanele numite
în funcția publică generală de referent, precum și în funcțiile publice specifice
asimilate acesteia.
ARTICOLUL 393 Gradele profesionale ale funcționarilor publici de
execuție
Funcțiile publice de execuție sunt structurate pe grade profesionale.
Gradele profesionale sunt următoarele:
a) debutant;
b) asistent;
c) principal;
d) superior, ca nivel maxim.

Funcţiile de conducere pot fi clasificate după nivelul ierarhiei acestora în

funcţii de conducere care privesc conducerea autorităţii sau instituţiei publice, în
întregul acesteia şi funcţii de conducere a unor structuri interne, din cadrul
autorităţilor sau instituţiilor publice iar sub aspectul conţinutului procesului
decizional administrativ, acestea se clasifică în funcţii care presupun toate
atributele conducerii şi funcţii care vizează anumite elemente ale actului
decizional.
Funcţiile publice de execuţie privesc de regulă activităţile faptice fie de
pregătire a actelor decizionale, fie de punere în executare a acestora. Funcţiile de
execuţie sau operative pot fi clasificate după natura lor în funcţii de
administraţie internă şi de specialitate iar după importanţa acestora, la realizarea
acţiunii administrative deosebim funcţii de execuţie principale sau auxiliare ori
secundare.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după
cum urmează: a) superior ca nivel maxim; b) principal; c) asistent; d) debutant.
LISTA cuprinzând funcțiile publice
ANEXA 5 DIN OUG 57/2019 CODUL ADMINISTRATIV

I. Funcții publice generale

A. Funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici

1. secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale
21
administrației publice centrale;
2. secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale
administrației publice centrale;
3. prefect;
4. subprefect;
5. inspector guvernamental.

B. Funcții publice de conducere

1. director general;
2. director general adjunct;
3. director;
4. director adjunct;
5. director executiv;
6. director executiv adjunct;
7. șef serviciu;
8. șef birou.

C. Funcții publice de execuție

1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, consilier achiziții
publice;
2. referent de specialitate;
3. referent.

II. Funcții publice specifice

A. Funcții publice de conducere
1. secretar general al unității/subunității administrativ- teritoriale;
2. arhitect-șef
3. șef oficiu prefectural;
4. comisar-șef;
5. comisar-șef adjunct;
6. comisar șef divizie;
7. comisar șef secție;
8. comisar șef secție adjunct;
9. controlor financiar șef;
10. controlor financiar șef adjunct;
11. inspector general de stat;
12. inspector general de stat adjunct;
13. inspector-șef;
14. inspector-șef adjunct;
15. inspector general antifraudă;
16. inspector general adjunct antifraudă;
17. inspector-șef antifraudă (șef serviciu);
18. inspector-șef antifraudă (director);22
19. inspector-șef antifraudă (șef birou);
20. inspector-șef regional;
21. inspector-șef județean;
22. manager economic;
23. președinte - consilier de soluționare a contestațiilor în domeniul
achizițiilor publice;
24. șef administrație;
25. șef administrație adjunct;
26. șef birou vamal;
27. șef adjunct birou vamal;
28. trezorier-șef;
29. trezorier-șef adjunct;
30. medic-șef;
31. șef sector.

B. Funcții publice de execuție

1. agent ecolog;
2. agent vamal;
3. analist evaluare-examinare;
4. referent casier;
5. comisar;
6. consilier de soluționare a contestațiilor în domeniul achizițiilor publice;
7. consilier evaluare examinare;
8. controlor delegat;
9. controlor vamal;
10. consilier sistem achiziții publice;
11. expert în tehnologia informațiilor și a telecomunicațiilor;
12. polițist local;
13. inspector audiovizual;
14. inspector de concurență;
15. inspector de integritate;
16. inspector de muncă;
17. inspector ecolog;
18. inspector social;
19. inspector vamal;
20. inspector antifraudă;
21. inspector în construcții;
22. inspector protecție civilă;
23. inspector de urmărire și administrare bunuri;
24. manager public;
25. specialist antifraudă;
26. ofițer de legătură la SELEC;
27. inspector de monitorizare. 23
NOTĂ:
Funcțiile publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili
de autoritățile și instituțiile publice, în condițiile art. 384 alin. (1) din
prezentul cod.

24