UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

CONVERSIE PROFESIONALĂ-EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

CIFOZA

DISCIPLINA: HIDROKINETOTERAPIE
PROFESOR: CONF. DR. IOAN ONEȚ
STUDENT: TOBĂ VALERIU
CONVERSIE ANUL I, SEM. II, SERIA 7

MAI, 2021
 Cifozele sunt deviații ale coloanei vertebrale, prin exagerarea curburilor normale ale acesteia, cu
convexitatea curburii orientată posterior. Există, însă, cazuri rare, atipice, când coloana se curbează
invers (cifoza cervicală, lordoza dorsală sau cifoza lombară).

Cifozele au cauze multiple: insuficienţa musculară, cum este cazul la adolescenţi, care au crescut
repede în înălţime, fără a avea un tonus muscular şi ligamentar suficient; poziţia greşită în bancă sau la
locul de muncă, miopia. La adult spondilita anchilozantă este una din cauzele cele mai frecvente ale
cifozelor cervico-dorsale progresive şi ireductibile. Vîrstnicii cu osteoporoză sau osteomalacie şi tasare
anterioară a discurilor intervertebrale prin hipotonia paravertebralilor prezintă, de asemenea, o cifoză mai
mult sau mai puţin accentuată, localizată de obicei cervico-dorsal la bărbaţi şi dorso-lombar la femei.
După etiologia lor, cifozele se împart în:
a) funcţionale (la acestea nu se constată modificări morfologice ale coloanei vertebrale).
Ele sunt:
• Habituale (de obişnuinţă, de deprindere);
• De creştere, produse din cauza disproporţiei dintre creşterea exagerată în înălţime şi nedezvoltarea
corectă a muşchilor;
• Profesională (ex: muncă la birou);
• Compensatorii şi datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).
Acestea sunt uşor de corectat (prin probe funcţionale de extensie), uneori prin simpla îndepărtare a cauzei
care le-a produs. Dacă nu sunt tratate, ele pot determina modificări anatomice în structura coloanei
vertebrale şi devin funcţionale.
b) patologice (care prezintă modificări, deseori ireductibile, ale coloanei vertebrale).
Tratamentul acestora este complex (ortopedic, chirurgical, kinetoterapeutic), el putînd avea rezultate
pozitive dacă se înlătură la timp cauza care le-a produs şi se prelungeşte tratamentul.
 Tipurile de cifoze patologice sunt:
• Congenitale: platispondilia, agenezia discului intervertebral, microspondilia
• Traumatice: luxaţia şi fractura vicios consolidată, hernia de disc, cifoza histero-traumatică
• Infecţioase: tuberculoza osoasă (morbul lui Pott), cifoza tetanică, osteomielită
• Distrofice: epifizita /osteocondrita vertebrală (boala Scheuermann), insuficienţa musculo-ligamentară
distrofică
• Reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozantă, spondilodiscartroze, canalul lombar strîmb,
• Tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase
• Paralitice (neurologice): este compromisă musculatura regiunii, paralizia cerebrală infantilă, sindroame
extrapiramidale
• Endocrine şi carenţiale-osteoporoza, boala Cushing, rahitism, osteomalacia
• Senile: prin involuţia osoasă şi insuficienţa musculaturii
• Psihotice: în afecţiuni psihice depresive
• Cifoze medicamentoase: administrarea îndelungată de cortizon, insulină pot determina apariţia
fracturilor de coloană şi a cifozei consecutive.
Din punct de vedere anatomopatologic, cifozele pot fi:
a) tipice, atunci cînd se produc prin exagerarea curburilor cifotice normale (dorsală şi sacro-coccigiană)
b) atipice, atunci cînd se produc prin exagerarea altor curburi decît a celor normale.
Cele mai importante forme clinice sunt:
a) Platispondilia se caracterizează prin lăţirea corpurilor vertebrale. Este o cifoză congenitală care se
manifestă încă din copilărie printr-o supleţe anormală a rahisului şi printr-o deformaţie cifo-scoliotică,
fără dureri şi contractură. Radiografia arată lăţirea în ambele dimensiuni ale mai multor corpuri
vertebrale. Diagnosticul diferenţial se face cu turtirea traumatică a corpilor vertebrali.
b) Agenezia discului (parţială sau totală), de origine congenitală, dar şi inflamatorie, se manifestă tardiv,
prin fenomene discrete: dureri cu caracter de lumbago, cifoză cu curbură mică, mai frecventă în regiunea
cervicală şi lombară, mai rar în cea dorsală. Radiologic se observă un bloc format din două sau mai multe
corpuri vertebrale, cu osificarea ligamentului intervertebral.
c) Cifoza cu microspondilie se manifestă radiologic prin vertebre ale căror corpuri sunt oprite în
dezvoltare. Clinic există o cifoză accentuată, dar mai ales, apar tulburări nervoase determinate de
compresiuni medulare grave. Tratamentul este chirurgical, cu rezecţia corpului vertebral.
d) Epifizita vertebrală (boala Scheuermann) se caracterizează clinic prin cifoză dorsală însoţită de dureri,
care apar în perioada de creştere (11-18 ani). În perioada de creştere, cînd apare cifoza adolescenţilor şi
în special în cursul unei creşteri rapide, pe lîngă diversele tulburări endocrine, intervine o insuficienţă a
muşchilor şi a ligamentelor care susţin coloana. În creşterea rapidă a scheletului, muşchii nu se pot
dezvolta în aceeaşi măsură, ci seamănă cu nişte elastice întinse care nu pot face față noilor cerinte.
Coloana ia o atitudine usor cifotică, iar presiunea in partea anterioară a corpurilor vertebrale creşte.
Tinerii care au o cifoză cu mare curbură obosesc destul de repede şi au dureri spontane şi provocate
detentativele de îndreptare a coloanei, precum şi la presiune. Radiologic, cînd cifoza tinde să se
consolideze, vertebrele apar mai turtite anterior decît posterior şi au marginile superioare şi inferioare
neregulate.
e) Cifoza din spondilita anchilozantă nu este obligatorie, dar apare la cei mai mulţi bolnavi, deoarece şi-
au continuat munca în poziţie de flexie a coloanei. Apariţia cifozei se datorează în primul rînd contracturii
musculare. Numai în faze mai tardive se poate ajunge la o cifoză stabilă, prin anchiloză fibroasă sau
osoasă.
f) Cifoza profesională: atitudinile cifotice dureroase, fără modificări aparente radiografice, se întîlnesc la
cei care practică o profesie care cere o atitudine specială (lucrătoarele de croitorie). Durerea este de obicei
interscapulară; muşchii care acoperă regiunea interscapulară se contractă, pentru a fixa omoplaţii să dea
un punct solid de sprijin braţelor; după un efort îndelungat, muşchii aceştia se surmenează şi apar dureri.
g) Cifoza bătrînilor se întîlneşte frecvent. Contrar cifozei adolescenţilor care interesează ultimele vertebre
toracale, cifoza bătrînilor îşi are sediul mai înalt, fiind numai o accentuare a curburii dorsale. În general,
afecţiunea se observăla indivizi cu o vîrstă înaintată (60-70 de ani), uneori însă poate exista şi la oameni
mai tineri, mai ales la cei care au de exercitat o meserie care îi obligă să stea continuu plecaţi. Cauzele
instalării cifozei sunt: slăbirea muşchilor, ligamentelor şi osteoporoza. Cifoza se instalează în celemai
multe cazuri în mod lent. Nu prezintă dureri, nici spontane, nici provocate. Cifoza este ireductibilă.
Mişcările coloanei în porţiunea lombară şi cervicală sînt normale. Radiologic, la nivelul cifozei, apar
modificări caracteristice cifozei (îngustări ale discurilor la parteaanterioară), precum şi modificări
datorate osteoporozei. Diagnosticul diferenţial se face cu cifozele carenţiale şi cu boala Paget.
Tratamentul este mult îngreunat din cauza vîrstei înaintate a bolnavilor, precum şi a diferitelor afecţiuni
cronice pe care le au. Cifoza histero-traumatică apare consecutiv accidentelor (fie de muncă, fie din cauza
războiului, fie din pricina mijloacelor de locomoţie etc.) şi se caracterizează printr-o cifoză care merge
de la o uşoară curbare a regiunii dorsale pînă la adevărate atitudini vicioase. În cazul acesta, bolnavul se
curbează foarte mult, aşa încît priveşte continuu pămîntul, silit fiind la aceasta de către cifoza generalizată
la care se poate adăuga şi flexia celor două articulaţii coxo-femorale. Mulţi dintre bolnavii amintiţi au
dureri de-a lungul coloanei vertebrale, o micşorare înputerea musculară a membrelor inferioare care îi
sileşte să meargă sprijinindu-se cu unul sau două bastoane. Frecvent se asociază tulburări psihomotorii.
Obiectiv, în afară de atitudinile amintite, nu se constată nimic, nici clinic, nici radiologic.
h) Sindromul lui Kummel-Verneuil apare după traumatisme adesea neînsemnate care ating direct sau
indirect coloana vertebrală. El evoluează în 3 stadii:

- În primul stadiu se observă, pe lîngă fenomenele traumatice imediate, şi dureri cu caracter

nevralgic(intercostale, sciatice, abdominale) şi unele tulburări motorii (contracturi, parezii). Aceste
manifestări patologice durează numai cîteva zile. După acest interval, fenomenele se îmbunătăţesc
mergînd pînă la dispariţia lor.
- Al doilea stadiu este acela al unei stări relativ bune, în care bolnavul îşi poate începe ocupaţiile
obişnuite. Acest „interval liber’’ poate dura uneori 1-2 ani.
- În al treilea stadiu reapar durerile şi se instalează diformitatea vertebrală sub forma ei cifotică,
accentuîndu-se într-un punct printr-o proeminenţă a apofizei spinoase a unei vertebre. În acest stadiu, se
pot ivi şi fenomene de compresiune medulară, radiculară sau radiculo-cordonală. În ceea ce priveşte
diagnosticul diferenţial, anamneza este de mare însemnătate, pentru că forma cifozei şiuneori chiar
aspectul radiografic sunt asemănătoare celor datorite spondilitelor infecţioase şi, în special, morbului lui
Pott. Un alt diagnostic diferenţial trebuie făcut cu platispondilia congenitala descoperită cu ocazia unui
traumatism. Tratamentul este chirurgical, indicat mai ales cînd există fenomene de compresiune
medulară.
i) Cifoza tetanică are o evoluţie în 3 perioade: de decalcifiere, de diformitate și de recalcificare puternică
a vertebrelor, care formează unghiul gibozităţii. Tratamentul este ortopedic (imobilizare în pat de gips)
sau ortopedico-chirurgical.
j) Cifoza medicamentoasă: administrarea unor anumite medicamente sau aplicarea unor mijloace
terapeutice de şoc folosite în special în neurologie, poate duce la apariţia unor fracturi de coloană şi la
cifoza consecutivă. Sunt cunoscute astfel cifozele după administrarea de insulină, cortizon sau după
electroterapie de şoc. Bolnavii ajung să facă de obicei aceste fracturi, după ce primesc zilnic 100-200 mg
de cortizon timp de1-2 luni. Ei prezintă şi în acest timp o eliminare excesivă de calciu, fosfor şi azot şi o
osteoporoză a coloanei. Pentru prevenirea acestor complicaţii, se recomandă administrarea concomitenta
de testosteron, care favorizează retenţia de calciu, fosfor şi azot în timpul administrării cortizonului şi
limitarea dozelor de cortizon, mai ales la bolnavii predispuşi spre osteoporoză (bătrîni, femei după
menopauză şi bolnavi cu artrite reumatice severe). Este indicat tratamentul fracturilor apărute în urma
medicaţiei de şoc şi prevenirea cifozelor.
Evoluţia şi prognosticul depind foarte mult de anumiţi factori:
a) Etiologia cifozei;
b) Momentul diagnosticului: cînd acesta se pune în stadiile iniţiale, cînd nu apar modificări organice (ci
numaifuncţionale), evoluţia este favorabilă;
c) Cu cît tratamentul este aplicat mai precoce şi este mai complex şi de lungă durată, cu atît prognosticul
estemai bun;
d) Vârsta pacientului: cifoza adolescenţilor are prognostic bun (dacă se iau măsuri la timp pentru a se
împiedica formarea unei cifoze definitive).
Cauzele care contribuie la modificarea ţinutei corecte a trunchiului sunt multiple. Între acestea
trebuie menţionată, în primul rînd, poziţia copilului în bancă, la şcoală sau la masa de lucru de acasă,
unde îşi petrece o bună parte din zi, tocmai în perioada de creştere şi care are influenţă asupra coloanei
vertebrale. Pentru eliminarea acestei cauze favorizante de atitudine vicioasă, se indică folosirea băncilor
individuale care se pot modifica cuuşurinţă după talia elevului. Banca de şcoală trebuie să aibă
următoarele dimensiuni:
- Înălţimea scaunului să fie egală cu lungimea gambei, laba piciorului să se sprijine pe sol
- Adîncimea scaunului să fie ceva mai mică decît lungimea coapsei, astfel ca circulaţia sîngelui şi nervii
să nu fiecomprimaţi
- Înălţimea şi înclinarea spătarului să fie pînă la nivelul omoplaţilor
- Înclinarea suprafeţei mesei să fie astfel încît privirea să cadă perpendicular pe suprafaţa cărţii.
Pentru prevenirea atitudinilor vicioase se recomandă cunoaşterea cauzelor şi a împrejurărilor care
determină atitudinea vicioasă şi înlăturarea lor la timpè îmbunătăţirea stării de sănătate (procedee de
călire, exerciţii fizice, etc), îmbunătăţirea factorilor şi condiţiilor activităţii şi odihnei zilnice.
 Terapia fizicală şi de recuperare este practic cea mai importantă, cu cea mai mare eficacitate. Ea
începe concomitent cu celelalte terapii, cît mai precoce, după stabilirea diagnosticului clinico -funcţional.
Medicina fizicală de recuperare a devenit, în ultimul sfert al secolului XX, o specialitate modernă,
fundamentată ştiinţific, cu dezvoltarea unor metode de tratament activ, prin exerciţii terapeutice şi
educarea bolnavilor. Astfel, sunt de mare folos electroterapia, termoterapia, masajul, kinetoterapia, curele
balneare, terapia ocupațională, gimnastica medicală.
Dacă ne referim la kinetoterapie, exerciţiile pentru corectarea cifozei urmăresc:
I. Tonifierea musculaturii paravertebrale cervicale, în sensul scurtării musculaturii posterioare (prin
mişcăriconcentrice) şi alungirea celei anterioare a gîtului şi toracelui (prin mişcări excentrice)
II. Ştergerea deprinderii greşite şi formarea unei atitudini corecte a corpului
III. Corectarea sau prevenirea deviaţiilor compensatorii ale coloanei vertebrale sau a celorlalte regiuni
alecorpului.
Mijloacele folosite sunt:
• exerciţii statice: eforturi izometrice executate cu extensia trunchiului, stînd în picioare corect, stînd în
genunchi, stînd în decubit dorsal şi ventral, stînd atîrnat.
• exerciţii dinamice: extensia şi întinderea coloanei vertebrale, apoi exerciţii pentru cap, gît,membre, care
să amplifice extensia trunchiului.
Pentru îngreunări se folosesc bastoane aşezate la spate sub axile, mingi medicinale purtate pe cap sau
aruncate cuambele mîini deasupra capului. Exerciţiile vor fi întrerupte de frecvente mişcări de respiraţie
şi relaxare. Deosebit de utile sunt exerciţiile de redresare pasivă şi pasiv-activă la scară fixă, la perete şi,
mai ales, în faţa oglinzii. În cazul atitudinii cifotice, trebuie să învăţăm pacientul să-şi formeze simţul
poziţiei corecte, prin autocontrol continuu, lucru posibil datorită supleţei coloanei vertebrale. Se are în
vedere poziţia defectuoasă a capului căzut înainte, care trebuie redresată prin contracţia musculaturii
cefei, cu corectarea curburii cervicale, menţinînd privirea înainte, paralelă cu pămîntul.
Tonifierea şi reechilibrarea musculaturii paravertebrale este unul din obiectivele principale:
- din decubit ventral se execută gradat ridicarea capului, umerilor, membrelor superioare (pentru
tonifierea musculaturii dorsale bilaterale),
- ridicarea ambelor membre inferioare tonifică musculatura lombară;
- ridicarea membrelor ipsilaterale tonifică musculatura unilaterală paravertebrală respectivă.
Un alt obiectiv al tratamentului fizical-kinetic îl constituie asuplizarea coloanei vertebrale. Pentru a se
realiza acest lucru este necesar să se acţioneze în sensul:
- eliberării mişcării în articulaţiile interapofizare posterioare,
- contracararea tendinţei la cifozare,
- împiedicarea agravării unei eventuale scolioze preexistente,
- îmbunătăţirea mobilităţii costo-vertebrale.
Tehnica de lucru indicată derivă în mare măsură din metoda Klapp. Cifoza dorsală se corectează prin
exerciţiide întindere a coloanei din cele trei poziţii de bază (decubit, şezând, ortostatism), de fapt,
conştientizarea poziţiei „de a sta înalt’’ sau „a sta drep’’. Postura se controlează în oglindă, urmărind
alungirea gâtului şi a trunchiului în ax. Exerciţiile devin mai eficiente dacă se oferă bolnavului câţiva
parametri care să-i permită să conştientizeze corecţia posturală (o rezistenţă uşoară aplicată de palma
terapeutului pe creştetul bolnavului, o carte aşezată pe creştet etc.). Din metoda Klapp se folosesc
poziţiile lordozante plecând din poziţia de start „în genunchi’’.
Extensiile active, mersul în patru labe, tracţiunile prin propria greutate a corpului (atârnat la spalier),
unele sporturi (volei, baschet, înotul pe spate), toate pot fi exploatate pentru îndeplinirea aceluiaşi
obiectiv.
Pentru tonifîerea musculaturii paravertebrale se folosesc tehnici globale clasice, dar sunt şi unele
manevre particulare deosebit de utile deoarece, deşi se adresează în principal musculaturii paravertebrale,
antrenează în lucru şi musculatura centurilor scapulo-humerale.
Hidrokinetoterapia reprezintă executarea exerciţiilor fizice în apă, fiind o metodă care foloseşte
apa simplă, apa termală sau apă de mare. Se poate aplica în două moduri: parţială (imersia doar a unui
segment de corp) sau generală (imersia întregului corp).
Hidrokinetoterapia parţială este utilizată pentru creşterea mobilităţii articulare, efectuându-se
diferite tipuri de mişcări (pasive, pasivo-active, active) în apă caldă, aceasta determinând relaxarea
musculară şi diminuarea durerilor. Se aplică în bazine individuale, pentru imersie parţială, în scopul
recuperării extremităţilor (mâini, picioare); se pot efectua băi calde sau alternante (băi reci –180C
alternate cu imersia în baie caldă, peste 380C, cu creşterea vasomotricităţii).
Hidrokinetoterapia generală se realizează prin imersia întregului corp în bazine individuale,
bazine colective sau piscine. Orice mişcare în sensul flotării, adică de jos în sus, va fi executată cu mai
multă uşurinţă, forţa musculară necesară fiind foarte slabă; la mişcările de sus în jos sau laterale apare
rezistenţa opusă de apă, se îngreunează mişcarea, determinând creşterea forţei şi a rezistenţei musculare.
Apa din bazinele de recuperare trebuie menţinută la 35-360C, temperatură la care se produc efecte
antialgice (scade sensibilitatea periferică, cu modificarea percepţiei dureroase), scăderea tonusului
muscular general şi vasodilataţia periferică cu scăderea tensiunii arteriale. Baia rece sub 26 0C provoacă
efecte musculare şi cardiovasculare inverse, fiind tonifiantă. Durata unei şedinţe de hidrokinetoterapie
variază de la 10-15 minute la o oră. Exerciţiile fizice se execută la fel ca cele din aer, dar se ţine seama
de particularităţile oferite de mediul acvatic. Poziţionarea pacienţilor poate fi dificilă uneori; de aceea, s-
au imaginat o serie de „accesorii”: scaune, mese, manşete înclinate, bare de susţinere, sisteme de elevaţie
pentru accesul în bazin al pacienţilor cu handicap fizic mare, bazinul de mers. În piscinele mari se face
kinetoprofilaxie sau înot terapeutic.
Avantajele rezistenţei hidrodinamice sunt:
- rezistenţa opusă mişcărilor de către apă variază cu viteza de execuţie a acestora prin creşterea
suprafeţelor de contact cu apa pe parcursul efectuării mişcării, creşte şi efortul muscular;
- dacă mişcării i se opune un jet de apă se realizează o contracţie musculară de tip izometric, care nu
necesită deplasare articulara (creşte astfel forţa musculară fără să se deplaseze segmentul imobilizat).
Temperatura mediului ambiant, la care organismul aflat în repaus îşi menţine temperatura centrală, fără
să solicite mecanismele de termoreglare, se numeşte temperatura de indiferenţă. Pentru atmosferă,
temperatura variază în jur de 26°C iar pentru apă, aceasta este de 34-35°C.
Avantajele hidrokinetoterapiei sub aspectul factorului termic sunt:
- termoconductibilitatea crescută a apei, ceea ce duce la accelerarea schimburilor termice între corpul
imersat şi apa din bazin;
- hidrokinetoterapia efectuată în apa caldă conduce la vasodilataţie periferică, cu scăderea tensiunii
arteriale (utilă la hipertensivi), tahicardie şi creşterea muncii inimii;
- apa caldă conduce şi la scăderea tonusului muscular cu miorelaxare şi sedare;
- tot temperatura scăzută a apei din bazin asigura scăderea sensibilităţii periferice cu modularea percepţiei
la durere;
- apă rece prezintă efecte inverse, ceea ce conduce la instalarea efectului tonifiant.

Indicaţiile hidrokinetoterapiei sunt diverse:

- Bolile neurologice centrale şi periferice, urmate de paralizii sau pareze;
- Bolile reumatismale degenerative(artroze) sau inflamatorii cronice, în afara puseului algic, urmate
de scăderea gradului de mobilitatearticulară;
- Sechelele posttraumatice urmate de scăderea forţei musculare şi a mobilităţii articulare, precum şi a
coordonării mişcărilor;
- Suferinţele discale, discovertebrale, precum discopatia vertebrală cervicală, dorsala sau lombară, în
afara indicaţiei chirurgicale;
- Afecţiunile cardio-respiratorii, în vederea reantrenării fizice la efort (postinfarct miocardic, astm
bronşic), cele circulatorii periferice, inclusiv insuficiența circulatorie venolimfatică de la nivelul
membrelor inferioare;
- Sarcina şi recuperarea după naştere;
- Tulburările de statică vertebrală la copii şi adolescenţi, precum scoliozele şi cifozele.
Există și contraindicații ale hidrokinetoterapiei, legate de leziunile tegumentare, stările febrile,
afecţiunile acute sau intercurente care ar putea duce la decompensarecardio-respiratorie.
Contraindicaţiile relative sunt cele aflate în legătura cu vârsta avansată, hipotensiunea arterială
accentuată, anumite afecţiuni cardiovasculare cu potenţial de decompensare.
Tratamentul hidrokinetoterapeutic în cazul cifozei vizează:
- Corectarea posturii şi aliniamentului corpului şi a segmentelor sale;
- Obţinerea relaxării generale şi locale a decontracturării musculare;
- Obţinerea şi menţinerea tonusului muscular adecvat;
- Menţinerea şi creşterea progresivă a forţei şi rezistenţei musculare;
- Recâştigarea şi mărirea amplitudinii mişcării articulare până la unghiul maxim;
- Obţinerea şi creşterea flexibilităţii, elasticităţii şi supleţei;
- Educarea şi reeducarea îndemânării, a coordinării, a controlului, a echilibrului şi a egalităţii;
- Prevenirea posturii şi atitudinilor incorecte, corectarea acestora;
- Educarea, reeducarea sensibilităţii;
- Educarea şi reeducarea mersului independent;
- Prevenirea instalării atrofiei musculare şi osteoporozei.
Durata unei şedinţe de hidro kinetoterapie este de 40-45 minute, dintre care primele 5 minute încălzirea,
30-35 minute programul în sine şi 5 minute încheierea. Exerciţiile fizice sunt combinate cu exerciţii
respiratorii.
 Pentru tratarea cifozelor în mediul acvatic trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- înainte de începerea lucrului se va efectua pe uscat pregătirea organismului pentru efort şi influenţarea
selectivă a aparatului locomotor prin exerciţii libere sau cu obiective portative;
- din poziţia statică se vor efectua exerciţii care să solicite un efort izometric cu trunchiul înextensie;
- exerciţiile dinamice se vor baza pe extensia şi întinderea trunchiului;
- după fiecare exerciţiu se vor executa mişcări de relaxare şi de respiraţie;
- exerciţiile corective asigură stingerea reflexului de atitudine greşită şi formarea unui reflexde stabilire
a posturii corecte;
- deficienţele coloanei vertebrale care cuprind mai multe vertebre conduc spre un tratamentortopedic
chiar dacă gradul cifozei este relativ mic;
- cifoza ajunsă la circa 50 de grade, dar suplă şi cu leziuni structurale vertebrale mici, va putea fi corectată
prin kinetoterapie.
În atitudinea cifotică greutatea corpului apasă mai mult pe partea anterioară a corpilor vertebrali,
ceea ce face ca partea presată să se dezvolte mai puţin, iar cealaltă mai mult. Necorectată la timp cifoza
nestructurală poate deveni structurală, iar pentru cifozele paralitice exerciţiile fără rezistenţă sau încărcate
vor fi întotdeauna precedate sau urmate de un masaj aplicat pe regiunile deficiente, masaj care activează
circulaţia, relaxează şi combate oboseala musculară.
 Exemple de exerciții folosite în hidrokinetoterapie pentru tratarea cifozei:
1. Exerciţii corective pe marginea bazinului:
- din aşezat pe marginea bazinului cu picioarele în apă şi un baston ţinut la spate cu coatele,extensia şi
inspiraţie, revenire şi expiraţie;
- din aşezat pe marginea bazinului cu picioarele în apă, mâinile la ceafă şi coatele multînapoi, extensii cu
implicarea kinetoterapeutului;
- din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, ducerea unei mâini la călcâiul piciorului deaceeaşi parte şi
revenire;
- din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, ducerea unei mâini la călcâiul piciorului opus şi revenire.
2. Exerciţii corective în apă de adâncime mică:
- din poziţia pe genunchi, pe călcâie aşezat, cu mâinile la ceafă, ducerea coatelor spre înapoi cu arcuire;
- din poziţia pe genunchi, pe călcâie aşezat, cu mâinile la ceafă, ducerea coatelor spre înapoi cu arcuire
şi învingerea rezistenţei kinetoterapeutului;
- din poziţia pe genunchi, pe călcâie aşezat, cu mâinile la ceafă, ducerea braţelor întinse lateral şi extensii
cu arcuire;
- din poziţia pe genunchi, pe călcâie aşezat cu o plută ţinută la nivelul omoplaţilor, ridicare în poziţia pe
genunchi simultan cu ridicarea braţelor sus şi extensii de trunchi;
- din poziţia pe genunchi, pe călcâie, aşezat cu mâinile la ceafă, rotarea trunchiului numai în plan
posterior;
- din poziţia pe genunchi şi sprijin pe antebraţe, cu trunchiul şi capul în extensie, deplasare înainte prin
mutarea simultană a piciorului şi braţului opus;
- din poziţia pe genunchi, cu capul şi trunchiul în extensie, ducerea trunchiului pe spate pe călcâie şi se
menţine 9-10 secunde;
- din poziţia pe genunchi cu sprijin pe palme, împingerea unui obiect cu capul pe fundul apei.
3. Exerciţii corective în apă de adâncime medie:
- din stând depărtat cu mâinile pe frunte, extensii sale capului şi gâtului, cu menţinere 9-10 secunde;
- din stând depărtat cu braţele lateral, extensii de trunchi cu ducerea braţelor lateral spre înapoi pe actul
inspirator şi revenire pe actul expirator;
- din stând cu faţa la scara fixă şi mâinile sprijinite de o şipcă, ridicare alternativă a genunchilor la
orizontală pe actul inspirator şi revenire pe actul expirator;
- din stând cu faţa la perete de o spalieră apucat, extensii ale capului şi gâtului până când urechile pătrund
în apă;
- din stând cu faţa spre peretele bazinului de o spalieră apucat, extensia capului şi trunchiului simultan
cu întinderea braţelor şi îndoirea genunchilor;
- din stând cu faţa la scara fixă, trunchiul la orizontală și mâinile pe o spalieră, ducerea înapoi spre
suprafaţa apei a unui picior şi inspiraţie, revenire şi expiraţie; reluarea exerciţiului cu celălalt picior;
- din stând cu faţa la scara fixă, trunchiul la orizontală şi mâinile pe o spalieră, ridicarea unui genunchi
la piept simultan cu extensia trunchiului.
4. Exerciţii corective în apă de adâncime mare:
- din atârnat de marginea bazinului sau de spaliere, balansări laterale ale corpului pe actele respiratorii;
- cu spatele rezemat de peretele bazinului, bratele intinse în lateral, mâinile apucă marginea bazinului,
miscări de picioare, încercând să arcuim șoldurile în sus, până ce ajung la suprafață.

Bibliografie:
Antonescu, Dinu, Patologia aparatului locomotor, Vol II, Ed. Medicală, București, 2010;
Antonescu, Dinu, Obrașcu, Corneliu, Ovezea, Alexandrina, Corectarea coloanei vertebrale, Ed.
Medicală, București, 2017;
Bratu Ionel, Gimnastică pentru prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice, Ed.Sport-turism, 1977;
Hagron E., Plas, François, Kinetoterapie activă, Editura Polirom, Iași, 2001;
Plas, François, Kinetoterapie activă, Editura Polirom, Iaşi, 200.