A Pentru Produse Defectuoase Dreptul Consumatorului

R[spunderea pentru produse defectuoase
===================================================================
CAPITOLUL I
OBLIGATIA DE SECURITATE IN CONDITIILE

REGLEMENTARII GENERALE A PROTECTIEI CONSUMATORULUI
1.1.Notiuni introductive
Statul, prin organismele sale specializate isi propune o protectie a vietii, sanatatii si
securitatii consumatorilor prin realizarea unui cadru legislative adecvat si prin recunoasterea
unor structuri, fie apartinand administratiei publice centrale si locale, fie societatii civile cu
atributii in domeniu.
Ordonanta Guvernului nr.21/1992 privind protectia consumatorului prevede ca
organismul abilitat sa realizeze propectia consumatorilor in Romania este Autoritatea
Nationala pentru Protectia Consumatorilor care are rol de a realiza politica Guvernului in
domeniu si de a asigura cadrul legal adecvat unui inalt nivel de protectie al consumatorilor.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor reprezinta organul de
specialitate al administratiei publice centrale, subordonata Guvernului, si care, desi nu este
singurul organism cu atributii in domeniu, lui ii revine principala sarcina in protectia
consumatorilor. De remarcat , este faptul ca, ANPC-ul a adoptat o strategie care are ca obiect
protectia consumatorilor in Romania, pentru anii 2005-2007, unde sunt enuntate principalele
obiective in sensul promovarii intereselor consumatorilor pe piata. Obiectivele considerate a fi
fundamentale in acest sens sunt :
1.realizarea unui inalt nivel de protectie a consumatorilor ;
2.aplicarea efectiva a legislatiei in domeniul protectiei consumatorilor ;
3.intarirea activitatilor de informare, consiliere si educarea consumatorilor.
De la inceput trebuie sa remarcam faptul ca, realizarea obiectivelor propuse a fost
posibila, in primul rand, prin armonizarea dispozitiilor privind protectia consumatorilor cu
cele ale legislatiei comunitare.
Protectia vietii si integritatii fizice a persoanelor este un drept natural regasit de-a
lungul timpului in toate civilizatiile,filosofiile si religiile.Acestui principiu etic fundamental al
umanitatii ii corespunde formularea juridica a obligatiilor de securitate
Poate de aceea unul dintre obiectivele cele mai importante ale protectiei
consumatorilor este acela de a asigura un cadru legal care sa impuna ca produsele ce sunt
oferite de agentii economici sa fie sigure, adica sa raspunda unor cerinte de securitate.
Acestea, fie ca sunt definite prin standarde romane sau standarde europene, ori prin chiar
1
===================================================================
nivelul cunostintelor tehnice dintr-un anumit domeniu, dar indiferent de modul in care sunt
alese, ele trebuie respectate.
Acest obiectiv s-a realizat, intr-o prima faza, prin dispozitiile Ordonantei Guvernului
nr.21/1992 privind protectia consumatorilor, ca apoi sa fie in mod partial atins prin adoptarea
Legii nr.282/2004 privind siguranta produselor care impune obligatii in sarcina producatorilor
si distribuitorilor cu privire la conditiile de securitate ce trebuie sa le indeplineasca un produs
care poate fi pus pe piata. Facem aceasta afirmatie, pentru ca securitatea serviciilor si
raspunderea prestatorului de servicii nu este foarte riguros reglementata de lege.
Pentru realizarea acestui obiectiv s-a impus si adoptarea unui sistem de raspundere
obiectiva a producatorului, in cazul in care produsul nu raspunde cerintelor de securitate,
reglementandu-se modalitatile practice de despagubire ale consumatorilor, in situatia in care
acestia au fost prejudiciati de un produs defectuos.
Lege nr.240/2004 privind raspunderea producatorului pentru produsele defecte este
actul normativ care reprezinta sediul legal al materiei.
Strans legat de acest obiectiv se naste urmatorul, respective daca agentii
economici au pus pe piata produse si servicii sigure, totusi , avandu-se in vedere gradul de
dezvoltare al tehnicii actuale s-ar putea, ca desi, respectandu-se toate obligatiile
impuse,produsul sau serviciul sa nu aiba calitatea corespunzatoare. Pentru aceasta ipoteza
legiuitorul a trebuit sa aiba in vedere raspunderea vanzatorului cu privire la produsele care au
defect sau la serviciile care nu sunt corespunzatoare si astfel s-a impus reglementarea unui
sistem de garantii legale care trebuie sa functioneze pentru a-l proteja pe consumator.
Dispozitiile Hotararii de Guvern nr.394/1995 privind obligatiile ce revin agentilor
economici- personae fizice sau juridice- in comercializarea produselor de folosinta
indelungata si a Hotararii de Guvern nr.665/1995 privind inlocuirea, remedierea sau
restituirea contravalorii produselor care prezinta deficiente de calitate au fost satisfacatoare,
dar nevoia unei legislatii care sa fie pe deplin in concordanta cu directivele comunitare, a
impus adoptarea Legii nr.448/2003 privind garantiile care va intra in vigoare la 1 ianuarie
2007. Atat cele doua hotarari de Guvern, cat si legea mentionata au ca obiect asigurarea unui
sistem de garantii legale, adica un termen stabiliti de lege, de care consumatorul sa se poata
preleva, in situatia in care produsul nu corespunde cerintelor de securitate sau are vicii
ascunse, sa poata fi despagubit de catre vanzator, prin remedierea produsului sau prin
inlocuirea acestuia, iar in situatia in care nici una dintre aceste variante nu este posibila,
consumatorul sa aiba dreptul de a primi contravaloarea produsului obtinut. Vanzatorul va
2
===================================================================
putea la randul sau, sa solicite despagubiri din partea producatorului care se face vinovat de
punerea pe piata a unor produse care nu intrunesc cerintele de securitate.1
1.2.Consacrare in dreptul comunitar
La nivel european, mijlocul de afirmare a eticii de protectie a consumatorului il
constituie directivele. Aceste norme preiau exprimarea declaratiei de vointa a statelor membre
cuprinsa in art.153 introdus in actul
----------------------------
1.Silvia Zaharia –Codul consumului.Prezentare sistematica a cadrului legislativ reglementat
privind protectia consumatorului p.9-11
tratatului asupra Uniunii Europene de Tratatul de la Amsterdam, text sustinut
prin Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene.
Dreptul comun in materie de securitate este Directiva 85/374/CEE din 25 iulie 1985 a
Consiliului Europei privind raspunderea pentru produsele defectuoase. Aceasta directiva a
fost completata de altele peste 200 de obiective « verticale » privind asigurarea securitatii
relativ la diferite produse determinate (cum ar fi Directivele 75/319/CEE si 81/851/CEE
privind produsele farmaceutice sau Directiva 89/662/CEE privind produsele de origine
animala).
Data fiind varietatea in crestere a produselor de pe piata, a aparut necesitatea emiterii
unei reglementari care sa acopere ipoteza prejudiciilor cauzate de produsele neavute in vedere
de directivele verticale.Acest pas a fost realizat prin adoptarea Directivei 92/59/CEE din 29
iunie 1992, relativa la securitatea generala a produselor, menita sa se aplice acelor produse
care nu au facut obiectul acelor reglementari comunitare specifice. Aceasta directiva nu a
adus atingere reglementarii cuprinse in Directiva 85/374/CEE (conform art.13) si nu s-a
aplicat decat in regim complementar unor produse pentru care existau deja reglementari
speciale.
Ca urmare a modificarilor survenite in Tratatul de instruire a Uniunii Europene, in
special a articolelor 152 si 153, a aparut necesitatea unei actualizari a dispozitiilor din
Directiva 92/59/CEE. Axeasta acutalizare s-a realizat insa prin intermediul unei noi directive,
2001/95/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 3 decembrie 2001 relativa la
securitatea generala a produselor, care abroga Directiva 92/59/CEE la data de 15 ianuarie
2004 (art.22 si 23) mentinandu-se in vigoare dispozitiile Directivei 85/374/CEE (conform
art.17).Aceasta noua directiva, reglementare de mare anvergura in cadrul politicii de protectie
a consumatorilor, trebuia transpusa in legislatia nationala a Statelor membre pana la data de
15 ianuarie 2004 (conform art.21 alin.1). Credem ca datorita continutului reglementarilor
3
===================================================================
mentionate, continut care se regaseste intr-o anumita masura si in legislatia noastra,este

necesara o prezentare sumara a acestor reglementari, tinandu-se seama de succesiunea lor in
timp.
a) Directiva 85/374/CEE a Consiliului Europei relative la raspunderea pentru produsele
defectuoase. Conditiile pentru angajarea raspunderii pentru produsele defectuoase sunt
prejudiciul, fapta ilicita (care de fapt consta in defectul produsului) si raportul de
cauzalitate intre defectul produsului si prejudiciu.Necesitatea intrunirii acestor
elemente rezulta din redactarea art.4 conform caruia sarcina probei celor 3 conditii
revine victimei. De asemenea, din reglementare rezulta ca raspunderea instituita este
independenta de idea de culpa, fiind o raspundere obiectiva.
In conceptia directivei (reluata apoi de legislatia tuturor statelor membre) un
produs este defectuos daca nu confera securitatea la care se poate astepta in mod legitim
(art.6 alin.1), tinandu-se seama de toate circumstantele si mai ales de prezentarea
produsului, folosirea acestuia si de momentul punerii lui in circulatie.
Domeniul de aplicare al directivei este dublu restrans, atat cu privire la produse,
cat si cu privire la persoana responsabila. In privinta categoriilor de produse, ea se aplica
numai la bunuri mobile ( corporale sau incorporale) sau imobile prin destinatie ( care
raman mobile prin natura lor), neaplicandu-se deci serviciilor si persoanelor ( cu exceptia
substantelor de origine umana, cum ar fi sangele). In categoria bunurilor mentionate , art.2
include si energia electrica. Initial directiva prevedea ( prin acelasi art.2) ca nu se aplica
materiilor prime agricole si produselor de vanatoare in stare originara
(pentru care existau si la acea data reglementari specifice). In scopul recastigarii increderii
consumatorilor si asigurarii unei protectii mai bune a acestora relativ la produsele
agricole, prin art.1 din Directiva 1999/34/CE a Parlamentului European si a Consiliului s-
a modificat art.2 mentionat mai sus, in sensul inlaturarii oricarei exceptii privind
produsele agricole sau de vanatoare. Asadar, in prezent, directiva analizata se aplica si
acestor produse.
In privinta persoanei care raspunde, reglementarea se va aplica, in principal,
producatorului ( care este orice fabricant al produsului finit, producatorul unei materii
prime sau a unei parti componente a produsului si persoana care se prezinta
consumatorilor ca si producator) si importatorilor ( art.3 alin.1 si 2). Numai in cazul in
care acestia nu vor putea fi determinati, se va putea angaja raspunderea furnizorului
(distribuitorului), care va fi considerat producator daca nu va indica in termen rezonabil
4
===================================================================
producatorul sau importatorul daca producatorul nu are sediul intr-un stat membru ( art.3
alin.3).
Art.7 prevede 6 cazuri de exonerare de raspundere a producatorului, intre care :
dovada faptului ca acesta a pus in circulatie produsul sau ca defectul produsului nu exista
cu ocazia punerii in circulatie , riscul de dezvoltare etc.
Termenul de prescriptie a actiunii in despagubiri este de 3 ani de la data cand
victima a luat ( sau ar fi trebuit) cunostinta de prejudiciu, defectul produsului si persoana
responsabila cu conditia de a nu fi trecut 10 ani de la punerea in circulatie a produsului, in
acest caz persoana responsabila fiind exonerata de raspundere (art.11)
In sfarsit, mai trebuie mentionat ca, asa cum se deduce din dispozitiile art.13, este
indiferenta calificarea raspunderii ca fiind delictuala sau contractuala.
b) Directiva 92/59/CEE a Consiliului Europei relativa la securitatea generala a
produselor . Reglementarea este remarcabila prin incercarea de definire a unor termini
specifici raspunderii, cum ar fi : produs, produs sigur, produs defectuos (art.2), prin
statornicirea unei obligetii de securitate alaturi de o serie de alte obligatii complementare
ale producatorilor (art.3 alin 1-2) si distribuitorilor ( art.3 alin.3), prin reglementarea
obligatiilor si punerii statelor membre in cadrul politicii de securitate (art.5 si 6) si prin
reglementarea unor proceduri comunitare speciale menite sa asigure masurile de piata care
trebuie luate in privinta unor produse defectuoase (ca restrangerea circulatiei unor
produse, retragerea de pe piata sau interzicerea lor inainte de a intra in circulatie) si
instituirea unui organism cu atributii speciale, comitetul de urgenta, cu atributii speciale in
politica de protectie
( art.7-9 respectiv art.10 si 11). Intrucat toate aspectele cuprinse in aceasta directiva au
fost reluate si dezvoltate de Directiva 2001/95/CEE, ele vor fi prezentate in cadrul
sectiunii care prezinta aceasta reglementare.
c) Directiva 2001/95/CE a Parlamentului si a Consiliului European din 3
decembrie 2001 relativa la securitatea generala a produselor. Directiva, dupa cum rezulta
chiar din considerentele sale (art.1 si 9), dar si din art.1 si art.2 lit.a, nu se aplica decat
produselor, fiind excluse serviciile. De asemenea, directiva nu este incidenta pentru
produsele in privinta carara exista reglementari specifice, cu exceptia unor categorii de
riscuri si ale unor obligetii de securitate neacoperite de reglementarea speciala (art.2 par.2
lit. a si b) si pentru care totusi se va aplica noua directiva.
In acceptiunea directivei prin « produs » se intelege orice bun (inclusiv din cadrul
unei prestari de servicii) care este destinat consumatorului suscceptibil de a fi utilizat de
5
===================================================================
consumatori in conditii de previzibilitate rezonabila, chiar daca nu este destinat si care

este furnizat sau pus la dispozitie in cadrul unei activitati comerciale, cu titlul oneros sau
gratuit, indiferent daca este nou, de ocazie sau reconditionat, fiind excluse produsele
vandute ca antichitati sau care necesita reparatii prealabil folosirii lor, cu conditia ca
furnizorul sa informeze dobanditorul despre aceste aspecte ( art.2 lit.a).
« Produs sigur » este orice produs care, in conditii normale de utilizare (rezonabil
previzibile), inclusiv de durata si, daca este cazul, de punere in functiune, de instalare sau
intretinere, nu prezinta nici un risc sau prezinta riscuri la un nivel scazut, compatibile cu
utilizarea produsului si considerate acceptabile. Pentru completarea definitiei produsului
sigur trebuie sa se tina seama si de art.3 alin.2 din Directiva, conform caruia un produs
este considerat sigur daca, in lipsa unei reglementari comunitare specifice privind
securitatea acelui produs, el corespunde prescriptiilor cuprinse in legislatia nationala, ce
trebuie sa fie conforme cerintelor art.28 si art.30 din Tratat. « Produsul periculos » este
acel produs care nu corespunde definitiei amintite privind produsele sigure (art.2 lit.c).
Directiva defineste si notiunea de « risc grav » ca ; orice risc grav, include si pe cel
al carui efect nu este imediat si care necesita interventia imediata a autoritatii publice
( art.2 lit.c).
Persoanele chemate sa raspunda sunt, in principal, producatorii si, in subsidiar,
distribuitorii. Notiunea de producator cuprinde : fabricantul produsului ( daca este stabiliti
in Uniunea Europeana) orice persoana care se prezinta ca : fabricant al produsului ( de
exemplu, aplicand pe produs numele sau marca sa reprezentantul fabricantului (daca
fabricantul nu este stabilit in Uniunea Europeana), importatorul produsului ( daca nici
fabricantul, nici reprezentantul sau nu sunt stabiliti in Uniunea Europeana), alti
comercianti profesionosti din circuitul de comercializare al produsului ( in masura in
care activitatile lor pot influenta caracteristicile de securitate ale unui produs). Spre
deosebire de aceasta ultima categorie « distribuitorul » este orice profesionist din circuitul
de comercializare al produsului a carui activitate nu influenteaza caracteristicile de
securitate ale produsului ( art.2 lit.e si f).
Directiva reglementeaza o serie de obligatii in sarcina producatorilor
(si secundar si in sarcina distribuitorilor), toate fiind menite sa asigure securitatea
consumatorului. In acest sens credem ca trebuie enumerate :
- Obligatia generala de securitate ( cap.II din directiva) .Sensul acestei obligatii este
acela ca « producatorii sunt tinuti sa nu introduca pe piata decat produse sigure » (art.2
alin.1) ;
6
===================================================================
- Obligatia de informare a consumatorilor . Conform art.5 alin.1, producatorul are

indatorirea de a furniza consumatorilor informatii utile menite sa-i permita acestuia sa
evalueze riscurile unui produs pe timpul duratei normale de utilizare sau rezonabil
previzibile ( in cazul in care acestea nu sunt imediat perceptibile fara un avertisment
adecvat ) ;
- Obligatia producatorului de a lua masuri menite sa asigure o autoinformare a acestuia
in legatura cu riscurile produselor introduse pe piata, precum si sa-i permita efectuarea
unor actiuni concrete de interventie in vederea : retragerii de pe piata a produsului,
atentionarii adecvate a consumatorului.
- Obligatia de a informa autoritatile competente atunci cand cunosc existenta unui risc
incompatibil cu obligatia generala de securitate (art.5 alin.3) ;
Ultima obligatie revine in egala masura si distribuitorilor. Acestia, spre deosebire
de producatori au o serie de obligatii mai putin severe. Astfel, art.5 alin.2 prevede ca
distribuitorii sunt tinuti sa actioneze in mod diligent pentru respectarea obligatiei de
securitate, adica nefurnizand consumatorilor produse despre care au cunottinta ( sau ar
trebui sa aiba cunostinta) ca nu satisfac exigentele conformitatii cu obligatia de securitate
si sa informeze consumatorii cu privire la potentialele riscuri.
Capitolele IV, V, si VI din Directiva prevad obligatiile statelor membre raportate
la obligatia generala de securitate, procedurile comunitare in cazul interventiei si cu
referire la raporturile dintre statele membre si Comisia Europeana, precum si cu privire la
procedurile comitetului de pe langa Comisie.²
-----------------------------------------
2.Ionut Florin Popa- Obligatia de securitate-mijloc de protectie a consumatorului p.59-65
Revista „Dreptul”nr.3/2003
1.3. Reglementari interne
O.G. nr. 21/1992 consacra dreptul fundamental al consumatorului de a

beneficia numai de produse si servicii sigure.Temeiul legal este art. 3 lit. a), unde legiuitorul
precizeaza dreptul consumatorilor de a „ fi protejati împotriva riscului de a achizitiona un
produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau
securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime.”
7
===================================================================
Din analiza textului rezulta ca prima situatie, s-ar referi la efectele negative pe care un
produs le-ar putea avea asupra vietii, sanatatii sau securitatii consumatorului, deci s-ar leza un
drept personal nepatrimonial si, cea de-a doua situatie s-ar referi strict la drepturile
patrimoniale, precum si la interesele legitime ale consumatorului. Prevederea legala poate fi
criticata, întrucât ar putea fi considerata excesiv de riguroasa, deoarece viata, sanatatea omului
sunt si ele drepturi fundamentale, nesocotirea lor atragând sanctiuni specifice, în functie de
natura juridica a raportului dedus analizei. Ratiunea legiuitorului, credem ca a fost în a
circumstantia riscul unor produse ori asupra unor drepturi care au valente nepatrimoniale, cât
si în situatia încalcarii unor drepturi patrimoniale. De remarcat este, si faptul, ca protectia
legala nu se refera strict la dreptul subiectiv, ci, în anumite situatii, poate sa cuprinda si
simplul interes legitim al acestor subiecti de drept.
Corelativ dreptului consumatorului de a fi protejat împotriva riscului de a achizitiona
un produs periculos exista obligatia agentilor economici de a pune pe piata numai produse
sigure. Din aceste considerente, ne vom opri asupra securitatii produselor, un domeniu
deosebit de important într-o perioada caracterizata de un nivel înalt al tehnicitatii, iar riscurile
acesteia putând oricând aparea.
Reglementari cu privire la securitatea produselor si servicilor le regasim în O.G. nr.
21/1992, dar adoptarea unei legi care are ca obiect securitatea generala a produselor
consideram ca abroga implicit dispozitiile primului act privind protectia consumatorilor. De
altfel, intre cele doua dispozitii nu exista
diferente majore, ci doar o nuantare a materiei si o reglementare mai ampla a securitatii
produselor pe care o realizeaza legiuitorul în contextul Legii nr. 245/2004.
Scopul principal al legii este acela de a impune pentru producatori, obligatia de a pune
pe piata numai produse sigure, dispozitiile prezentului act normativ aplicându-se doar pentru
acele categorii de produse, pentru care nu exista prevederi specifice de securitate care „au
acelasi obiectiv cu acest act normativ.”(art. 1 din Legea nr. 245/2004). Din aceste motive,
legiuitorul a ales titlul legii ca fiind securitatea generala a produselor.
Ceea ce putem remarca, înca de la început, este faptul ca legiuitorul da o noua definitie
a conceptului de producator, astfel ca în conformitate cu dispozitiile art. 2 lit. e din lege,
acesta desemneaza:
a) fabricantul produsului, în cazul în care este stabilit în România sau într-un stat membru al
Uniunii Europene si orice alta persoana care se prezinta ca producator prin aplicarea pe
produs a numelui sau, a marcii sale sau a unui alt semn distinctiv ori persoana care
reconditioneaza produsul ;
8
===================================================================
b) reprezentantul producatorului, în cazul în care producatorul nu este stabilit în România sau

într-un stat membru al Uniunii Europene, sau, în absenta unui reprezentant stabilit în România
ori într-un stat membru al Uniunii Europene, importatorul produsului ;
c) alti agenti economici din lantul de comercializare, în masura în care activitatile lor pot
aduce atingere caracteristicilor de securitate a unui produs .
Pentru ca obligatii cu privire la securitatea produselor sunt impuse si în sarcina
distribuitorului, legiuitorul defineste si acest concept, astfel:
„orice agent economic din lantul de comercializare, a carui activitate nu influenteaza
caracteristicile de securitate a produsului.”
La o prima analiza, putem crede, ca legea impune obligatii numai în sarcina
producatorului si nu si a prestatorului de servicii, în ceea ce priveste securitatea produselor.
Dar, atunci când vom analiza conceptul de produs, vom putea observa, ca obligatii cu privire
la securitatea produselor revin si prestatorilor de servicii.
Daca, acestea sunt dispozitiile cu privire la „producator” interesant este de analizat
celelalte concepte utilizate de prezentul act normativ.
In conformitate cu dispozitiile art. 2 lit a) din Legea nr. 245 din 9 iunie 2004, privind
securitatea generala a produselor, prin produs se întelege „orice bun material cunoscut sub
denumirea de produs, care, inclusiv în cadrul unei prestari de servicii, este destinat
consumatorilor sau este posibil, în conditii previzibile sa fie utilizat de consumatori, chiar
daca nu le este destinat si care este furnizat sau pus la dispozitie în cadrul unei activitati
comerciale cu titlu oneros sau gratuit, fie ca este în stare noua, folosit sau reconditionat. Se
ecepteaza de la aplicarea prezentei legi produsele de ocazie care sunt furnizate ca antichitati
sau ca produse care trebuie sa fie reparate ori reconditionate înainte de utilizarea lor, numai în
cazul în care furnizorul informeaza în mod clar persoana careia îi furnizeaza produsul despre
necesitatea acestei reparatii sau reconditionari”.
Definitia este foarte larga, pentru ca, sunt cuprinse inclusiv produsele care sunt
utilizate în cadrul unei prestari de servicii. Totodata, definitia legala acopera inclusiv sfera
produselor profesionale, care în mod normal, nu sunt destinate consumului, dar care pot fi
utilizate de consumatori. +i acestora, li se vor aplica dispozitiile prezentului act normativ.
Potrivit art. 2 lit b) din Legea nr. 245/2004, este considerat ca fiind sigur „orice
produs care în conditii normale sau rezonabil previzibile de utilizare, inclusiv de durata si,
dupa caz, de punere în functiune, de instalare si de necesitati de întretinere, nu prezinta nici un
risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului si considerate ca
acceptabile si corespunzatoare unui nivel ridicat de protectie a sanatatii si securitatii
9
===================================================================
consumatorilor, luânduse în considerare” caracteristicile produsului, efectele acestuia asupra

altor produse, prezentarea produsului, precum si categoriile de consumatori expuse riscului.
Dar, pentru ca orice raportare la produs se face prin referire la “riscul” pe care acesta îl
prezinta, interesant este de vazut cum îl defineste legiuitorul.
Legiuitorul nu da o definitie a riscului, dar prevede ca el “se considera acceptabil si
compatibil cu un grad înalt de protectie pentru siguranta si sanatatea consumatorului, în
functie de urmatoarele aspecte:
-caracteristicile produsului, ale ambalarii sale si ale instructiunilor de montaj si
întretinere ;
-efectul asupra altor produse, împreuna cu care acesta poate fi folosit ;
-modul de prezentare a produsului, etichetarea, instructiunile de folosire si orice alte
indicatii si informatii furnizate de producator ;
-categoria de consumatori expusi riscului prin folosirea produsului (art. 2 lit. b) pct.1-
4 din Legea nr. 245/2004).
Faptul ca pot fi obtinute produse cu un nivel superior de securitate, sau existenta unor
produse care au un grad de risc mai scazut, nu poate constitui un motiv pentru care produsul
sa fie considerat ca fiind periculos.
Rezulta ca riscul, în aceasta situatie, se raporteaza la produs, la gradul de siguranta pe
care acesta îl confera consumatorului si nu se reduce la clasica acceptiune a riscului
contractual privit ca o suportare a consecintelor pagubitoare ale încetarii contractului pentru
imposibilitatea fortuita de executare a obligatiei uneia dintre parti .
Este considerat ca fiind risc grav „orice risc semnificativ, care necesita interventie
rapida din partea autoritatilor publice, inclusiv riscurile ale caror efecte nu sunt imediate” (art.
2 lit. c. din lege).
Orice produs care nu întruneste conditiile cerute pentru a fi considerat ca fiind sigur,
atunci el este periculos(art. 3 lit. c).
Chiar daca produsul îndeplineste criteriile de securitate, daca el se dovedeste a fi
periculos autoritatile competente pot cere retragerea sa de pe piata.
Obligatia generala de securitate precum si criteriile de evaluare a conformitatii sunt
reglementate în Capitolul II al legii, unde, în conformitate cu dispozitiile art. 3 alin 1,
producatorii au obligatia de a pune pe piata numai produse sigure.
Legiuitorul în art. 3 alin 2, 3 si 4 instituie o prezumtie de securitate, adica, daca
produsele întrunesc cerintele impuse de leguitor, ele sunt considerate ca fiind sigure.
10
===================================================================
„Un produs va fi considerat sigur din punct de vedere al aspectelor reglementate de

dispozitiile legislaiei nationale atunci când, în absenta prevederilor comunitare specifice
privind reglementarea produsului în cauza, el este conform cu reglementarile nationale ale
României ori ale statului membru pe teritoriul caruia este comercializat, stabilite cu
respectarea principiilor liberei circulatii a produselor si serviciilor de piata si care formuleaza
cerintele de sanatate si securitate pe care produsul trebuie sa le îndeplineasca pentru a fi
comercializat” (art. 3 pct. 2).
Deci, prima prezumtie se refera la faptul ca, în absenta unor reglementari comunitare,
produsul este conform cu cerintele reglementarii nationale, sau ale statului pe al carui teritoriu
este comercializat, atunci se considera ca el este sigur. Aceste cerinte de securitate nu trebuie
si încalce principiul liberei circulatii a produselor si serviciilor.
A doua prezumtie se refera la faptul ca un produs este considerat sigur „din punct de
vedere al riscurilor si al categoriilor de riscuri reglementate de standardele nationale
neobligatorii relevante atunci când este conform cu standardele nationale neobligatorii care
transpun standarde europene, a caror referinta este publicata în Jurnalul Oficial al
Comunitatilor Europene. Referintele acestor standarde nationale armonizate sunt publicate de
catre Asociatia de Standardizare din România (ASRO).”
Legiuitorul are în vedere ipoteza în care produsul corespunde unor standarde
neobligatorii care transpun standarde europene.
A treia prezumtie se refera la faptul ca, daca nu exista nici standarde române, nici
standarde europene, care sunt preluate în standardizarea nationala, atunci cerinta de securitate
generala a produselor se va raporta la:
„a) standardele nationale neobligatorii care transpun standarde europene relevante, altele
decât cele la care se face referire la alin. (2) ;
b) standarde stabilite în statul în care este comercializat produsul ;
c) orientarile în domeniul evaluarii securitatii produselor;
d) codurile de bune practici în materie de securitate a produselor, în vigoare în sectorul
respectiv;
e) stadiul prezent al cunostintelor stiintifice si/sau tehnice ;
f) asteptarile rezonabile ale consumatorilor referitoare la securitatea generala a produselor”.
Referitor la acesta prezumtie, interesante ni se par dispozitiile art. 3 pct. 4 lit. f) care se
raporteaza la asteptarea rezonabila a consumatorului. Ne putem pune întrebarea daca aceasta
asteptare rezonabila se apreciaza in abstracto sau in concreto? Adica, trebuie sa ne raportam la
asteptarea rezonabila a fiecarui consumator, sau la asteptarea consumatorilor în general.
11
===================================================================
Raspunsul pe care îl dam, este acela ca, aceasta asteptare rezonabila trebuie sa se
raporteze la cea a consumatorilor în general, pentru ca finalitatea legii nu este de a proteja un
singur consumator, ci norma are un caracter de maxima aplicabilitate.
Important de retinut este faptul ca, legiuitorul reglementeaza si ipoteza în care
produsul este conform criteriilor de evaluare a securitatii produselor, dar daca produsul se
dovedeste a fi periculos, autoritatile competente pot cere retragerea lui de pe piata, ori
returnarea produsului, daca acesta se dovedeste ca este periculos.
Dispozitiile capitolului III din lege impun si alte obligatii în sarcina producatorilor si
distribuitorilor.
Obligatiile producatorului:
 De informare a consumatorilor cu privire la eventualele riscuri inerente ale unui
produs pe durata medie de utilizare, sau pe o durata rezonabil previzibila ;
 În limitele activitatilor lor, producatorii trebuie sa adopte masuri proportionale cu
caracteristicile produsului pe care îl furnizeaza, care le permit consumatorilor :
-sa fie informati asupra riscurilor pe care produsele le-ar putea prezenta pentru
consumatori ;
-sa poata întreprinde actiuni, inclusiv retragerea de pe piata, avertizarea
adecvata si eficienta a consumatorilor, returnarea de la consumatori.
Masurile de avertizare, de informare pot fi luate prin intermediul produselor sau
ambalajelor, asupra identitatii si detaliilor privind producatorul.
Obligatiile distribuitorului:
 Sa respecte cerintele de securitate ale produselor si sa nu distribuie produse despre
care au cunotinta ca. sunt neconforme;
 Sa participe, în limitele activitatilor lor la monitorizarea securitatii produselor puse pe
piata prin:
 transmiterea informatiilor privind riscurile produselor ;
 pastrarea si furnizarea documentelor necesare pentru a determina
originea produselor ;
 colaborarea cu autoritatile competente si cu producatorii pentru evitarea
riscurilor.
 În cazul în care au cunostinta ca anumite produse care au fost puse pe piata sunt
incompatibile cu cerintele de securitate, ei trebuie sa informeze imediat autoritatea
competenta, în conditiile stabilite în Anexa nr. 1 a prezentei legi;
12
===================================================================
 Producatorii si distribuitorii trebuie sa colaboreze cu autoritatile competente, la

cererea acestora în scopul evitarii riscurilor pe care le poate prezenta un produs.
Autoritatea competenta pentru supravegherea pietei privind conformitatea produselor cu
cerintele generale de securitate este Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor
(ANPC).
Ea poate colabora cu alte organisme competente pentru realizarea atributiilor sale.
Capitolul V al legii prevede sanctiunile aplicabile în caz de nerespectare a dispozitiilor
prezentei legi.
Nesocotirea prevederilor legii poate atrage raspunderea civila, disciplinara,
contraventionala sau penala a persoanelor vinovate.
Art. 8 din lege stabileste faptele care sunt considerate contraventii precum si
sanctiunile aplicabile în aceste cazuri si persoanele împuternicite sa aplice sanctiunile.
Pe lânga masura sanctiunii principale se pot aplica si sanctiuni complementare,
conform dispozitiilor art. 10 din lege. Autoritatea competenta pentru supravegherea pietei,
privind respectarea cerintelor generale de securitate, trebuie sa dispuna, atunci când se impune
una din urmatoarele masuri complementare:
a) în situatia oricarui produs:
„1. sa organizeze, chiar dupa punerea sa pe piata ca fiind sigur, verificari
corespunzatoare ale caracteristicilor sale de securitate, pe o scara adecvata, pâna la stadiul de
utilizare sau de consum ;
2. sa solicite partilor interesate toate informatiile necesare ;
3. sa preleveze mostre de produse spre a le supune analizelor referitoare la securitate ;”
b) pentru produsele care pot prezenta riscuri în anumite conditii:
„1. sa solicite marcarea cu avertismente corespunzatoare privind riscurile pe care le poate
prezenta, redactate în mod clar, usor de înteles, lizibil si inteligibil, în limba român., fara a
exclude prezentarea în alte limbi ;
2. sa se asigure la punerea pe piata a unui produs de existenta unor conditii prealabile de
securitate, astfel încât produsul rezultat sa fie sigur”;
c) pentru produsele care pot prezenta riscuri pentru anumite categorii de persoane, autoritatea
competenta trebuie sa le avertizeze în mod expres despre aceste riscuri, în timp util si sub o
forma corespunzatoare, inclusiv, prin publicarea de avertismente speciale;
d) pentru produsele care sunt periculoase, sa interzica temporar, pe perioada necesara
controalelor, verificarilor sau evaluarii securitatii, furnizarea acestuia, propunerea de a fi
furnizate sau de a fi expuse;
13
===================================================================
e) interzicerea punerii pe piata a oricarui produs periculos si stabilirea masurilor ce se impun

pentru ca interdictia sa fie respectata ;
f) pentru produsele periculoase care sunt deja puse pe piata :
„1) sa dispuna sau sa organizeze retragerea sa efectiva si imediata si sa avertizeze
consumatorii cu privire la riscurile pe care le prezinta;
2. sa dispuna sau sa coordoneze ori, dupa caz, sa organizeze cu producatorii si
distribuitorii returnarea de la consumatori si distrugerea sa în conditii corespunzatoare, prin
grija si pe cheltuiala agentului economic respectiv.
In cazul în care autoritatea competenta pentru supravegherea pietei privind
conformitatea produselor cu cerintele generale de securitate dispune masuri de tipul celor
prevazute la alin. (1), în special cele mentionate la lit. d)-f), ea trebuie sa actioneze pentru
respectarea principiilor liberei circulatii a produselor si serviciilor pe piata, astfel încât sa
puna în aplicare masuri proportionale cu gravitatea riscului si luând în considerare principiul
precautiei.”
Se impune a se mentiona grija legiuitorului în reglementarea unor masuri
proportionale, acestea trebuind sa se raporteze, la riscul pe care produsele îl prezinta, si
totodata, adoptarea unui comportament precaut. Raportarea legiuitorului la principiul
precautiei este salutara, iar o reglementare a acestuia în chiar contextul principiilor generale
care stau la baza realizarii protectiei consumatorilor ar fi necesara.
Tot ca o masura de precautie, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor
sprijina actiunea voluntara a producatorilor si distribuitorilor, în vederea dezvoltarii codurilor
de buna practica.
In mod special, autoritatile competente cu supravegherea pietei au obligatia de a aplica
cu rapiditate masurile corespunzatoare, în cazul produselor care pun problema unui risc grav.
Masurile complementare pe care autoritatea competenta poate sa le ia, în conformitate
cu dispozitiile legale, ca institutie care joaca principalul rol de supraveghere al pietei, în ceea
ce priveste conformitatea produselor cu cerintele generale de securitate, se vor aplica dupa
caz:
- producatorului ;
- distribuitorului, tinându-se seama de obiectul sau de activitate;
- oricarei alte persoane, în situatia în care masura este necesara.
In conformitate cu dispozitiile art. 11 din lege, în vederea asigurarii unui înalt nivel de
protecie a sanatatii si securitatii consumatorilor, autoritatea competenta cu supravegherea
pietei, în ceea ce priveste conformitatea produselor cu cerintele generale de securitate, poate
14
===================================================================
lua urmatoarele masuri: a) poate sa stabileasca periodic anumite programe sectoriale de

supraveghere a produselor care pot prezenta riscuri, folosindu-se de instrumentele pe care le
are;
b) sa monotorizeze si sa actualizeze cunostintele stiintifice si tehnice referitoare la securitatea
Produselor în Comisia pentru securitatea produselor
c) sa examineze si sa evalueze periodic activitatile de control si daca este cazul sa
dispuna ameliorarea lor.
Cap. VI stabileste procedura pentru realizarea schimbului de informatii în situatiile de
interventie rapida pentru produsele care prezinta un risc grav pentru sanatatea si securitatea
consumatorilor.
Astfel, orice acord stabilit cu reteaua europeana a autoritatilor competente ale statelor
membre ale Uniunii Europene trebuie sa se bazeze pe reciprocitate si pe respectarea
confidentialitatii informatiei.
În cazul în care România ia masuri de restrângere a produselor care sunt puse pe piata
trebuie sa notifice aceste masuri Comisiei Europene precizând motivele pentru care a adoptat
aceste masuri, în masura în care o astfel de notificare nu este ceruta prin art. 17 din lege sau
printr-o legislatie comunitara specifica. Conform art. 17, daca România adopta sau hotaraste
sa recomande sau sa convina cu producatorii si distribuitorii, pe o baza voluntara ori
obligatorie, masuri care au în vedere împiedicarea, limitarea sau impunerea de conditii
specifice privind comercializarea sau eventuala utilizare pe teritoriul sau a unor produse din
cauza unui risc grav, va notifica imediat Comisiei Europene prin sistemul RAPEX. Comisia
Europeana trebuie, de asemenea, informata imediat despre modificarea sau retragerea oricarei
masuri si actiuni de acest fel. Gratie sistemului RAPEX România va primi informatii, cu
privire la produsele din alte state, care au fost retrase de pe piata.3
1.4. Garantia calitatii produselor
1.) Inainte de 1 ianuarie 2007

Prin ordonanta Guvernului nr.21/1992 privind protectia consumatorilor a fost
instituit un nou cadru juridic al asigurarii calitatii produselor si serviciilor.Potrivit acestei
reglementari, statul protejeaza, prin mijloacele prevazute de lege, pe cetateni in calitatea lor
de consumatori,asigu-
-------------------------------
3..Silvia Zaharia – op.cit. p.89-98
15
===================================================================
-rand cadrul necesar accesului neingradit la produse si servicii, informatii complete despre
caracteristicile esentiale ale acestora, apararii si asigurarii drepturilor si intereselor legitime
ale persoanelor fizice impotriva unei practici abuzive, participarii acestora la fundamentarea –
i luarea deciziilor ce ii intereseaza in calitate de consumatori.
Consumatorii au dreptul de a fi protejati impotriva riscului de a achizitiona produse
care ar putea sa le prejuducieze viata, sanatatea, sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si
interesele legitime.Totodata, ei au dreptul de a fi despagubiti pentru prejudiciile generate de
calitatea necorespunzatoare a produselor, folosind in acest scop mijloacele prevazute de lege.
Cu privire la protectia intereselor economice ale consumatorilor, ordonanta reglementeaza
raspunderea agentilor economici pentru calitatea produselor.
Aceasta raspundere priveste doua perioade succesive distincte; raspunderea in
termenul de garantie si raspunderea in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
a) Raspunderea pentru calitatea produselor in termenul de garantie. Potrivit
art.12 din ordonanta, consumatorii au dreptul de a pretinde agentilor economici remedierea
sau inlocuirea gratuita a produselor obtinute, precum si despagubiri pentru prierderile suferite
ca urmare a deficientelor constatate in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate.
Deci, in termenul de garantie sau de valabilitate a produselor, agentul economic
raspunde pentru toate deficientele constatate in cadrul acestui termen, fara a se face vreo
distinctie intre viciile aparente si viciile ascunse.
Termenul de garantie este definit ca limita de timp, stabilita de producator, in cadrul
careia produsul achizitionat trebuie sa-si pastreze caracteristicile calitative prescrise, iar
cumparatorul are dreptul la remedierea sau inlocuirea gratuita a acestuia, daca deficientele nu-
i sunt imputabile.
Termenul de valabiltate priveste anumite produse care pot fi folosite numai intr-un
anumit termen ( produse alimentare, farmaceutice, cosmetice). El este definit ca o limita de
timp, stabilita de producator, in care produsul poate fi consumat si in care acesta trebuie sa-si
mentina caracteristicile calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport,
manipulare, depozitare si consum.
Atat termenul de garantie, cat si termenul de valabilitate , curge de la data dobandirii
produsului de catre consumator.
Consumatorul (cumparatorul) care constata in termenul de garantie anumite deficiente
ale produselor are dreptul sa ceara agentului economic (vanzator) remedierea sau inlocuirea
produselor ori restituirea pretului.
16
===================================================================
In cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere inlocuirea

produselor sau restituirea pretului.
Remedierea deficientelor se face gratuit intr-un termen maxim, stabilit de organul
administratiei publice abilitat legal, in cazul produselor de larg consum si a celor de folosinta
indelungata, ori prevazut in contract, in cazul celorlalte produse.
Inlocuirea produselor cu deficiente calitative are loc gratuit in cazul produselor la care
timpul de nefunctionare din cauza deficientelor depaseste 10% din termenul de garantie,
precum si in cazul produselor alimentare, faramaceutice sau cosmetice (produse cu termen de
valabilitate) care prezinta abateri fata de caracteristicile prescrise.
Restituirea pretului este posibila in aceleasi conditii ca si inlocuirea produselor. Legea
prevede un drept de optiune al consumatorului, intre a cere inlocuirea produselor sau
restituirea contravalorii acestora.
Inlocuirea produselor cu deficiente calitative cu alte produse corespunzatoare calitativ
ori restituirea pretului produselor se face imediat dupa constatarea imposibilitatii folosirii
produselor, daca aceasta situatie nu este imputabila consumatorului.
In cazul remedierii sau al inlocuirii produselor necorespunzatoare
calitativ,consumatorul poate solicita plata de despagubiri, in conditii stabilite in
contract sau cele prevazute de dreptul comun ( art.16 din Ordonanta).
b) Raspunderea pentru calitatea produselor in cadrul duratei medii de utilizare a
produselor.
Potrivit art.12 din ordonanta, dupa expirarea termenului de garantie, consumatorii pot
pretinde remedierea sau inlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru
care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse aparute pe durata medie de utilizare a
acestora.
Deci, expirarea termenului de garantie nu duce la incetarea raspunderii agentului
economic pentru calitatea produselor.Acesta va raspunde in continuare, dar numai pentru
viciile ascunse ale produselor care au aparut in cadrul duratei medii de utilizare a produselor
in cauza.
O atare raspundere este exclusa pentru produsele pentru care exista un termen de
valabilitate.
Viciile ascunse sunt deficiente calitative ale unor produse, care, existand in momentul
predarii, nu au fost cunoscute si nici nu puteau fi cunoscute de catre consumator prin
mijloacele obisnuite de verificare ( art.2 din ordonanta)
17
===================================================================
Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit in documentele

tehnice normative sau declarat de catre producator ori convenit de parti, in cadrul caruia
produsele, altele decat cele cu termen de valabilitate trebuie sa-si mentina caracteristicile
calitative prescrise, daca au fost respectate conditiile de transport , manipulare, depozitare si
exploatare.
In cazul cand apar vicii in cursul duratei medii de utilizare a produselor, consumatorul
( cumparatorul) are dreptul sa pretinda agentului economic (vanzator) remedierea sau
inlocuirea produselor, daca acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au fost
realizate.
Aceasta raspundere nu exista in cazul cand se face dovada, ca nu au fost respectate de
catre consumator conditiile de transport, manipulare, depozitare si exploatare a produselor.
Remedierea defcientelor se face intr-un termen maxim, stabilit ca si in cazul
raspunderii in termenul de garantie, cu precizarea ca termenul curge de la finalizarea
expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru ( art.13 alin.2 din ordonanta).
Inlocuirea produselor poate fi ceruta in cazul cand remedierea nu asigura mentinerea
caracteristicilor calitative prescrise ale produselor.
Daca datorita viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu , el este in drept
sa pretinda despagubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dreptului comun.
Termenul de prescriptie pentru reclamarea viciilor ascunse este de 6 luni, afara de
cazul cand viciile au fost ascunse cu viclemie ( art.5 din Decretul nr.167/1958).
Termenul incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, dar numai daca acestea au
fost descoperite in cadrul duratei medii de utilizare a produselor. Intr-adevar, in temeiul
art.11 alin.3 din Decretul nr.167/1958, termenul de un an este inlocuit cu durata medie de
utilizare a produselor.
Pentru protejarea interesului cumparatorului, art.17 din ordonanta prevede ca
vanzatorul trebuie sa asigure toate operatiunile necesare repunerii in functiune, inlocuirii
produselor in cadrul termenului de garantie sau de valabilitate, dupa caz, precum si pentru
viciile ascunse aparute in cadrul duratei medii de utilizare a produselor.Vanzatorul trebuie sa
asigure si operatiunile ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea,
demontarea, montarea si ambalarea acestora precum si sa suporte cheltuielile legate de
acestea. Se intelege ca aceste obligatii ale vanzatorului nu exclud raspunderea producatorului.
4
------------------------------
18
===================================================================
4.Stanciu D.Carpenaru –Drept comercial roman –Editia a-II-a revizuita si completata-Editura

ALL Educational – p.404-407
2). Dupa 1 ianuarie 2007.

Cele doua acte normative care au fost mentionate în materia garantiilor ramân în
vigoare numai pâna la 1 ianuarie 2007, moment în care va intra în vigoarea Legea nr.
449/2003 privind vânzarea produselor si garantiile asociate acestora.
Prezenta lege nu mai distinge între produsele de folosinta indelungata si cele de
folosinta imediata.
Domeniul sau de aplicabilitate este mentionat în chiar primul articol dispunându-se ca,
prezenta reglementare are ca obiect „vânzarea produselor, inclusiv al celor executate la
comanda si garantiile asociate acestora, în vederea asigurarii protectiei consumatorului.”
Desi, legea nu mai face distinctia între produsele de folosinta îndelungata si cele de
folosinta imediata, defineste conceptul de produs ca fiind acel
„bun material mobil a carui destinatie finala este consumul sau utilizarea individuala
ori colectiva.”
Sunt exceptate de la aplicarea prezentelor dispozitii bunurile vândute în urma
confiscarilor, în cadrul unei proceduri de executare silita, sau pe baza unui act emis de
autoritatile judecatoresti.Tot ca o exceptie, de la aceasta reglementare, o reprezinta apa si
gazele care nu sunt ambalate într-un volum limitat sau într-o cantitate fixa si energia electrica.
Legiuitorul face vorbire si
despre aceste produse, întrucât ele se regasesc în definitia devenita deja consacrata a acestui
concept.
Ceea ce putem remarca, este faptul ca, în aceasta reglementare legiuitorul desemneaza
prin produs numai bunurile mobile corporale care sunt oferite de catre vânzator, în cadrul
activitatii sale profesionale si pe care le dobandeste pe baza unui contract.
Garantia este definita ca fiind „orice angajament asumat de vânzator sau producator
fata de consumator, fara solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a pretului platit de
consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumparat, daca acesta nu corespunde
conditiilor enuntate în declaratiile referitoare la garantie sau în publicitatea aferenta ” (art. 2
lit.e).
Produsele oferite de vânzator trebuie sa fie conforme clauzelor stipulate în contractul
de vânzare cumparare. Art. 5 alin. 2 prevede situatiile în care se considera ca produsul este
conform cu cel specificat în contract.
19
===================================================================
Orice lipsa a conformitatii datorata unei proaste instalari a produsului, ori rezultate
dintr-o exploatare incorecta a acestuia, nu poate fi imputata vânzatorului.
Art. 9 instituie în sarcina vânzatorului raspunderea pentru orice lipsa a conformitatii
existenta la momentul în care a fost livrat produsul.
In situatia în care produsul nu este conform cu clauzele prevazute în contract, acesta
are dreptul de a-i solicita vânzatorului o masura reparatorie, în sensul de a-i repara sau înlocui
produsul, în functie de optiunea sa, cu exceptia cazului în care aceasta solutie este imposibila
sau disproportionata .
Legiuitorul considera ca o masura este disproportionata daca ea impune vânzatorului
costuri care sunt nerezonabile în comparatie cu cealalta masura reparatorie, luându-se în
calcul :
„a. valoarea pe care ar fi avut-o produsele daca nu ar fi existat lipsa de conformitate;
b. daca cealalta masura reparatorie ar putea fi realizata fara un inconvenient semnificativ
pentru consumator.”
Legiuitorul precizeaza si situatia când o masura este imposibila, respectiv atunci când :
„vânzatorul nu are un produs identic pentru înlocuire.”
Legea prevede ca orice reparare sau înlocuire a produselor se va face într-un termen
rezonabil , termen stabilit de comun acord de catre vânzator si
cumparator.Aceste solutii sunt aplicabile în cazul în care consumatorul doreste executarea
contractului, deoarece el are si dreptul de a cere rezolutiunea contractului de vânzare
cumparare.
Termenul legal al garantiei este reglementat la doi ani, calculat de la data
la care produsul a fost livrat.
Legea mai stabileste si un termen de doua luni în care consumatorul trebuie sa aduca
la cunostinta vânzatorului lipsa conformitatii.
Tot în vederea stabilirii unui regim juridic favorabil la adresa consumatorului,
legiuitorul stabileste si o prezumtie, în sensul ca pâna la proba contrara,”lipsa de conformitate
aparuta în termen de 6 luni de la livrarea produsului se prezuma ca a existat la momentul
livrarii acestuia,cu exceptia cazurilor în care prezumtia este incompatibila cu natura
produsului sau a lipsei de conformitate”.
Intrebarea pe care ne-o punem este aceea ca ne aflam în prezenta unei prezumtii
absolute sau relative ?
20
===================================================================
Un posibil raspuns este ca ne aflam în prezenta unei prezumtii absolute, deoarece

normele care reglementeaza domeniul protectiei consumatorilor sunt imperative, partile
neputând deroga de la prevederile lor.5
-------------------------
5.Silvia Zaharia-op.cit. p.103-105
CAPITOLUL II
RASPUNDEREA CIVILA PENTRU PRODUSELE CU DEFECTE IN
REGLEMENTAREA LEGII 240/2004
2.1. Necesitatea unei reglementari interne în domeniul produselor defectoase

Legea nr. 240/2004, privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte reprezinta sediul legal al materiei, ele completându-se, totodata, si cu
dispozitiile dreptului comun.
Legea este rezultatul unui îndelungat proces de elaborare si adoptare, întrucât s-a considerat
ca dispozitiile Codului civil, privind raspunderea contractuala si cea delictuala (raspunderea
pentru lucruri), ar fi, nu numai suficiente, dar si acoperitoare.
Existenta la nivelul Uniunii Europene a Directivei Consiliului nr. 85/374/C.E.E.,
privind raspunderea producatorului, putem spune ca a impulsionat aparitia acestui act
normativ în legislatia româneasca. De fapt, chiar directiva a avut si ea propria ei istorie,
nasterea ei fiind influentata de experienta Statelor Unite ale Americii care au dezvoltat un
sistem de raspundere fara culpa pentru produse, rezultat din combinarea teoriei traditionale a
neglijentei si a sistemului bazat pe garantiile legale sau conventionale din contracte.
21
===================================================================
Necesitatea unei reforme la nivel european a subzistat în faptul ca numai raspunderea fara
culpa a producatorului permite rezolvarea adecvata a problemei, într-o epoca bazata pe un
înalt grad de tehnicitate si în care riscurile productiei sunt inerente.6
Legea nr.240/2004 instituie regimul juridic al raspunderii civile a producatorilor
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte si prezinta cateva trasaturi caracteristice
notabile.
-------------------------------------
6.Silvia Zaharia –op.cit. pag.105-106
a) Are ca fundament raspunderea obiectiva a producatorilor pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte ce exclude culpa acestora. Aceasta raspundere nu se confunda nici cu
garantia contra viciilor lucrului din materia vanzarii ( art.1352 si urm. C.civ) si nici cu
obligatiia de a repara prejudiciul cauzat de materia raspinderii civile delictuale ( art.998 si
urm.C.civ).
b) Dispozitiile legii transced distinctia dintre raspunderea civila delictuala si aceea
contractuala, intrucat”producatorul raspunde pentru prejudiciul actual si cel viitor, cauzate de
defectul produsului sau” (art.3), indiferent daca a contractat sau nu partea vatamata.
c) Caracterul optional al dispozitiilor legale. Legea nu se substituie dreptului comun, ci ii
alatura un regim suplimentar, dand posibilitatea persoanei vatamate/prejudiciate de a opta
intre actiunea in raspundere contractuala, delictuala sau „al altui regim special de raspundere”
(conf.art.9 alin 1)
d) Potrivit principiului „tirer la responsabilité vers le haut”, dispozitiile legale extind sfera
persoanelor raspunzatoare pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte de la producator
la persoanele asimilate lui ( conform art.2 alin.1 lit.a, pct 1-5).7
2.2. Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. De

plano, prevederile directivei configureaza, implicit, aranjamentul unui regim de raspundere
obiectiva pentru lipsa de siguranta a produselor in circulatie.
Opiniile exprimate in doctrina se raliaza conceptiei potrivit careia raspunderea pentru
prejudiciile cauzate de produsele cu defecte este o raspundere obiectiva, independenta de
culpa producatorului si intemeiata pe raportul de cauzalitate dintre defect si paguba.
--------------------
7.Ion I.Balan –„Raspunderea civila pentru produsele cu defect in reglementarea Legii
nr.240/2004”-Revista Dreptul nr.12/2004 p. 54
Aceasta raspundere incumba tuturor celor care trag foloasele, „care au profitul
produsului”, prin punerea in circulatie, potrivit regulii ubi emolumentum ibi onus. Sfera
persoanelor raspunzatoare cuprinde toti participantii la procesul de productie si la
22
===================================================================
comercializarea produsului pe piata, notiunea de producator fiind definita prin termeni de

asimilare.
Şi sitemul raspunderii obiective exclude diferenta de tratament juridic al contractantului
fata de cel al tertului. Obligatia de securitate nu se limiteaza la raportul dintre
distribuitor/furnizor si persoana vatamataa/prejudiciata, aceasta incluzand o sfera larga de
participanti la productie si distribuirea produsului si exclude culpa producatorului.
Prin acest angajament, s-a urmarit inlaturarea obligativitatii probei culpei producatorului
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte.
Fundamentarea raspunderii pentru produsele cu defecte pe ideea de defect, rspectiv, lipsa
de siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte legitim, circumscrie caracterul
derogator al acesteia fata de actualul sistem al Codului civil care intemeiaza intreaga
raspundere civila delictuala pe ideea de culpa.
Daca sunt indeplinite conditiile speciale pentru angajarea raspunderii civile ( conform
art.6 din lege), producatorul va fi exonerat de raspundere numai pentru cauzele (speciale) de
exonerare de raspundere pe care - intrucat este prezumat a fi raspunzator- este tinut sa le
dovedeasca.
In realizarea efectiva a functiei reparatorii a raspunderii, legea instituie obligatia de
raspundere a producatorului „pentru prejudiciul actual si pentru cel viitor, cauzate de defectul
produsului sau” (art.3) avand in vedere riscul de activitate pe care va trebui sa-l suporte pentru
„produsul care nu ofera siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte” (art.2 alin 1
lit.3 din lege).
Dupa cum s-a afirmat, producatorul raspunde pentru defectul produsului sau si nu pentru
„comportamentul” acestuia, dupa punerea in circulatie.
Defectul produsului configureaza elementul fundamental al raspunderii producatorului si
constituie eo ipso faptul generator al raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu
defecte.
Raspunderea pentru produsele cu defecte, derogatoare si agravata comparativ cu
raspunderea civila delictuala, a fost instituita pentru a asigura protectia vietii, sanatatii si
securitatii consumatorilor in conditiile impetuoasei dezvoltari a tehnicii moderne.8
2.3.Domeniul de aplicare a Legii nr.240/2004
A)Privind produsele.
1.Notiunea de produs semnifica „orice bun mobil chiar daca acesta este incorporat
intr-un alt bun mobil sau imobil” (art.2 alin 1 lit.b fraza intai;conform si art.2 din directiva).
23
===================================================================
Definind notiunea de produs legiuitorul nu are in vedere distinctia traditionala dintre fructe si
produse, ci intelesul uzual din dreptul comercial si dreptul consumului, respectiv de „bun
material destinat consumului sau utilizarii finale individuale sau colective”.
De asemenea, prin formularea generala a legiuitorului, este exclusa distinctia dintre
bunurile naturale si cele industriale.
Potrivit legii, imobilele nu constituie produse; in schimb, sunt considerate produse bunurile
imobile utilizate la construirea imobilelor, precum si cele incorporate mobilelor.
In sfarsit, „prin produs se intelege si energia electrica„ (art.2 alin1 lit.b din lege).Tot
produs urmeaza a fi calificate, in intelesul legii, elementele corpului uman(de exemplu
:organele, tesuturile, sangele etc) precum si medicamentele.
------------------------------------
8.Ion I.Balan –op.cit. p.58-59
Spre deosebire de ordonanta, legea nu asimileaza notiunii de produs si produsele
agricole, de origine vegetala si animala, piscicole si vanatului cu toate ca- daca, potrivit
art.15.1 lit a din directiva, asimilarea lor notiunii de produs este facultativa-urmare modificarii
si completarii directivei, prin Directiva nr.1999/34/CEE, art.15.1 lit.a din directiva a fost
abrogat.
2.Notiunea de produs cu defecte. Potrivit art.2 alin.1 lit.d, constituie produs cu defect
„ produsul care nu ofera siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte”, tinandu-se
seama de toate imprejurarile, inclusiv de modul de prezentare, utilizarile previzibile si data
punerii in circulatie a produsului.
Lipsa de siguranta a produsului nu se confunda cu viciile ascunse intrucat priveste
pericolul pe care il reprezinta produsul cu defecte pentru persoane si bunuri, altele decat
produsul cu defecte, iar nu utila folosinta a acestuia.
„Modul de prezentare a produsului” configureaza obligatia de informare a
producatorului si are in vedere instructiunile de utilizare, avertismentele privind eventualele
riscuri pe care le prezinta uzul/consumul produsului, modul de pastrare si/sau intretinerea
acestuia.
„Utilizarile previzibile ale produsului” privesc utilizarea lui potrivit scopului cariua ii
este destinat, siguranta produsului excluzand utilizarea abuziva a acestuia.
Intrucat defectul poate fi revelat numai dupa punerea in circulatie a produsului,
legiuitorul precizeaza ca „un produs nu poate fi considerat cu defecte numai pentru ca ,
ulterior, un produs similar perfectionat a fost pus in circulatie” (art.2 alin.2)
24
===================================================================
3.Produs pus in circulatie .Surprinzator si spre deosebire de alte legislatii, legiuitorul

roman nu definste notiunea de produs pus in circulatie, in pofida importantei acestuia in
economia legii (in ceea ce priveste asteptarea legitima, art.2 alin.1 lit. d pct.3, cauzele de
exonerare de raspundere a producatorului, art.7 alin.1 lit.b si e precum si momentul din care
curge dreptul la actiune pentru repararea pagubelor, art.11 teza a doua).
Cum punerea in circulatie a produsului marcheaza trecerea acestuia din sfera
productiei in sfera distributiei, urmeaza ca produsul este pus in circulatie in momentul
instrainarii sale voluntare initiale de catre producator cu mentiunea ca produsul poate face
obiectul unei singure puneri in circulatie.
Pe cale de consecinta, producatorul este la adapost de raspundere pentru produsele
defecte aflate in posesia sa, pentru cele care i-au fost sustrase/furate, pentru cele instrainate in
scop de testari, verificari, probe etc, precum si pentru cele predate in vederea distrugerii ( de
exemplu : rebuturile, deseurile).
B.Privind persoanele.
1.Persoana vatamata/prejudiciata. Obligatia de securitate, consacrata de directiva si
transpusa in dreptul intern, are o sfera larga de cuprindere in ceea ce priveste persoanele care
au vocatie de a solicita despagubire, in conditiile legii.
Nu prezinta relevanta daca persoana vatamata/prejudiciata are calitatea de cumparator,
locator, utilizator, chirias ori de (simplu) tert sau ca a contractat ori nu cu persoana
raspunzatoare pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului sau.
De asemenea, legea nu distinge intre calitatea de consumator si aceea de comerciant a
persoanei vatamate/prejudiciate.
In schimb, legea conditioneaza ca prsoana vatamata/prejudiciata sa fi folosit produsul
cu defecte „pentru uz sau consum personal”( art.2 alin.1 lit.c pct 2-3).
2.Producator si persoanele asimilate producatorului.
a)Stricto sensu, producator este fabricantul produsului finit, producatorul unei materii
prime sau fabricantul unei parti componente a produsului, in cadrul activitatii sale
profesionale.
Definitia legiuitorului roman- „fabricantul produsului finit al unei materii prime sau
parti componente ale produsului” (art.2 alin,1 lit.a pct.c) –este confuza (prin aglutinarea
termenului „fabricantul produsului finit” cu cel de „producatorul unei materii prime” ) si
incompleta.
Potrivit art.3.1. din directiva, termenul de producator desemneaza fabricantul
produsului finit, producatorul unei materii prime ( adica cel care aduce in starea de a fi
25
===================================================================
comercialzate materiile prime extrase din sol/subsol, agricultorul, pescarul, vanatorul etc) sau
fabricantul unei parti componente a produsului.
In alta ordine de idei, legiuitorul roman ignora caracterul profesional al activitatii
producatorului.
Aparent, datorita acestei omisiuni a legii, dispozitiile legale sunt incidente si
necomerciantilor, ipoteza ce nu a fost avuta in vedere de legiuitorul comunitar si, probabil,
nici de legiuitorul roman.
Pentru a dobandi calitatea de comerciant, este necesar ca persoana sa savarseasca fapte
de comert cu caracter de profesiune, ce sa constituie o ocupatie/indeletnicire permanenta a
acesteia, intrucat savarsirea accidentala a unor fapte de comert nu este suficienta pentru
dobandirea calitatii de comerciant.
Legea defineste producatorul prin termeni de asimilare a unor categorii de persoane
precum
b) Producatorul aparent, respectiv, „orice persoana care se prezinta ca producator, prin
faptul ca isi inscrie pe produs numele, marca sau un alt semn distinctiv” (art.2 alin.1 lit.a pct
2) ;
c) Importatorul produsului in Romania/Comunitatea Europeana, in vederea vanzarii,
inchirierii, cumpararii sau altei forme de instrainare in cadrul activitatii profesionale (art.2
alin.1 lit.a pct 3-4) ;
d) Distribuitorul produsului care nu comunica consumatorului, intr-un termen
rezonabil, datele de identificare a producatorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul,
daca producatorul produsului nu poate fi identificat. Aceeasi solutie si in cazul produsului
importat, daca nu este indicata identitatea importatorului, chiar daca este precizat numele
producatorului (art.2 alin.1 lit.a pct.5).
Raspunderea distribuitorului este subsidiara intrucat acesta este exonerat de
raspundere in cazul in care indica persoanei vatamate/prejudiciate datele de identificare a
producatorului/persoanei asimilate producatorului.9
2.4.Regimul raspunderii producatorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu

defecte
A.Conditiile raspunderii pentru produsele cu defecte

1.Paguba.Prin lege, termenul de paguba este definit in sens larg si priveste :
26
===================================================================
a)”Prejudiciul cauzat prin moartea sau vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii unei
persoane (art.2 alin./1 lit.c pct.2).In acest caz, producatorul datoreza despagubiri cu titlu de
cheltuieli de imormantare, cheltuieli cu titlu
de obligatii de intretinere ale persoanei decedate/vatamate, cheltuieli de tratament medical(de
pilda: cheltuieli de spitalizare, cheltuieli pentru cumararea de medicamente, proteze etc) .
Directiva tace in privinta despagubirilor pentru daunele morale, fara a le exclude, insa,
intrucat face trimitere ( conform art.9 alin.ultim din directiva) la dreptul internal statelor
membre ale Uniunii Europene.
Potrivit art.2 alin.3, legea „nu impiedica aplicarea dispozitiilor legale referitoare la
daunele morale” in conditiile dreptului comun. Despagubirile, in acest caz sunt datorate
pentru prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, cu titlu de pretium doloris ;
b)”Deteriorarea sau distrugerea oricarui bun, altul decat produsul cu defecte” destinat
folosintei/consumului privat si folosit de persoana prejudiciata pentru uz/consum personal in
valoare de peste 2 milioane lei (se aplica pana la
---------------------
9.Ion I.Balan-op.cit.. p. 54-58
data de 1 ianuarie 2007) respectiv 500 euro(intra in vigoare de la 1 ianuarie
2007), echivalent in lei (art.2 alin 1 lit.c pct 2-3).
Legea exclude prejudiciul cauzat prin deteriorarea/distrugerea produsului cu defecte
atat in substanta sa ( prin degradare/distrugere), cat si in valoarea sa economica ( prin
diminuarea valorii sale de circulatie).
Excluderea raspunderii producatorului pentru deteriorarea/distrugerea produsului cu
defecte de sub incidenta legii nu impiedica, insa persoana prejudiciata de a pretinde
despagubiri in conditiile dreptului comun, in special in ce priveste garantia pentru viciile
lucrului vandut ( actiune redhibitorie sau estimatorie).
c) In sfarsit, potrivit art.15, prevederile legii nu se aplica pagubelor cauzate de
produsele puse in circulatie anterior datei intrarii sale in vigoare, precum si pagubelor cauzate
de accidentele nucleare.
2.Defectul reprezinta elementul fundamental al raspunderii producatorilor pentru
pagubele cauzate de produsele cu defecte.10
„Produsul care nu ofera siguranta la care persoana este indreptatita sa se astepte tinand
seama de toate imprejurarile, inclusiv de :
- modul de prezentare a produsului ;
- toate utilizarile previzibile ale produsului ;
27
===================================================================
- data punerii in circulatie a produsului.

Un produs nu poate fi considerat defectuos pentru simplul motiv ca un produs mai
perfectionat a fost pus in circulatie ulterior „(art.2 alin.1 lit.d si alin.2)
Defectele care in mod obisnuit afecteaza un produs pot fi de trei feluri ; defecte de
fabricatie, defecte de concepere si defecte de informare. De aici, rezulta ca asteptarea legitima
a consumatorului are in vedere ca daca, totusi, au fost produse prost concepute, atunci el
trebuie informat sau, daca producatorul
---------------------
are o anumita conceptie asupra produsului sau, sa-l informeze cu privire la modul de folosire.
Criteriul care il vor avea in vedere judecatorii va fi astfel arbitrar, iar practica indelungata a
Statelor Unite ale Americii in domeniu releva acest lucru. In final, va fi o problema de
interpretare din partea judecatorului a criteriului care a stat la baza asteptarii consumatorului.11
3.Raportul de cauzalitate dintre defect si paguba. Persoana vatamata /prejudiciata
trebuie sa faca dovada (si a ) raportului de cauzalitate dintre defect si paguba (art.6 in fine),
potrivit regulilor dreptului comun in materia raspunderii civile delictuale.
Pentru a fi angajata raspunderea producatorului nu este suficient a se dovedi paguba si
defectul, ci este necesar ca persoana vatamata/prejudiciata sa faca dovada raportului de
cauzalitate dintre defect si paguba in sensul ca defectul a cauzat paguba.
B.Cauzele de exonerare de raspundere
1.Nu constituie cauza de exonerare de raspundere a producatorului defectul cumulat cu
„actiunea sau omisiunea unei terte persoane ce a concurat la producerea pagubei” (art.4 fraza
intai din lege).
Asadar , producatorul raspunde pentru paguba cauzata ca rezultat cumulat al
produsului cu defecte cu actiunea/omisiunea unei terte persoane.In schimb, dispozitia legala
„nu aduce atingere producatorului de a promova actiuni in justitie impotriva tertului”
(conform art.4 fraza a doua)
2.Producatorul este exonerat in tot/parte de raspundere cand paguba este cauzata,
cumulativ, de defectul produsului si „culpa persoanei vatamate ori prejudiciate sau a altei
persoane pentru care aceasta este tinuta sa raspunda„ (art.8).
Pentru a fi exonerat in tot/parte de raspundere trebuie sa faca dovada culpei persoanei
vatamate/prejudiciate sau, dupa caz a persoanei pentru care aceasta este tinuta sa raspunda
( de exemplu:copil minor, elev, ucenic,prepus etc).
28
===================================================================
In functie de intinderea culpei si rolul determinant al acesteia in prejudiciul cauzat,

producatorul va fi exonerat de raspundere, in tot sau in parte.
3.Potrivit art.7 alin.1, producatorul este exonerat de raspundere daca dovedeste ca :
a) „Nu este cel care a pus produsul in circulatie”.
Intrucat punerea in circulatie a produsului presupune o instrainare voluntara urmeaza
ca o alta forma de instrainare- cum ar fi , de exemplu, sustragerea sau furtul – nu poate fi
considerata ca punere in circulatie a produsului cu defecte.
Producatorul va rasturna prezumtia punerii produsului in circulatie facand dovada ca
nu a consimitit la instrainarea acestuia.
b) „In functie de imprejurari, defectul care a geberat paguba nu a existat la data la care
produsul a fost pus in circulatie sau a aparut ulterior punerii in circulatie a produsului, din
cauze neimputabile lui”
Aceasta cauza de exonerare de raspundere a producatorului este o aplicatie a art.2
alin.1 lit.d pct. 3 potrivit caruia defectul produsului urmeaza a fi calificat tinandu-se seama de
data punerii in circulatie a produsului
c) „Produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma de
distributie in scop economic a producatorului si nu a fost fabricat sau distribuit in cadrul
activitatii sale profesionale”.
In acest caz, legiuitorul are in vedere cazuri speciale de instrainare a produsului cu
defecte, cum ar fi, de exemplu, cele in scop de verificari, probe, testari, experimente etc.sau,
dupa caz pentru a fi distruse ( de plida, rebuturile si deseurile).
d) „Defectul se datoreaza respectarii unor conditii obligatorii impuse prin reglementari
emise de autoritatile competente”.
Pentru a fi exonerat de raspundere, producatorul trebuie sa faca dovada ca defectul are
la origine respectarea dispozitiilor imperative edictate de autoritatile publice.
e) Nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice existente la momentul punerii in circulatie
a produsului nu i-a permis depistarea defectului in cauza.
Aceasta cauza de exonerare de raspundere a producatorului configureaza conceptul de
risc de dezvoltare.
De sorginte germana, notiunea a dat nastere unor vii si aprinse controverse si, chiar,
divergente intre statele membre ale Uniunii Europene.
Constituie risc de dezvoltare orice risc necunoscut in momentul conceperii, fabricarii
ori comercializarii unui produs si care era imprevizibil in raport cu nivelul cunostintelor
stiintifice si tehnice.
29
===================================================================
Ca si cauza de exonerare de raspundere a producatorului, conceptul de risc de

dezvoltare prezinta avantaje si dezavantaje.
Printre avantajele sale notabile, amintim : incurajarea inovatiei, a progresului stiintific
si tehnic precum si crearea mediului concurential si al competitivitatii comerciantilor in
spatiul economic comunitar.
Pentru persoana vatamata/prejudiciata, prezinta dezavantajul de a o expune ca victima
„revelatoare’ a produsului cu defecte, fara posibilitatea de a fi despagubita in temeiul legii.
Pe de alta parte, conceptul mai prezinta dezavantajul stabilirii cu dificultati a
intelesului sau.
In acest sens, relativ recent, Curtea de Justitie a Comunitatii Europene a adus precizari
utile si pertinente, statutand ca :
- Nivelul cunostintelor stiintifice si tehnice”ne vise pas spécifiquement la pratique et les
normes de sécurité en usage dans le secteur industriel dans lequel opère le producteur
mais, sans aucune restriction, l’état des connaissances scientifiques et techniques, en
ce compris son niveau le plus
avancé tel qu’il existait au moment de la mise en circulation du produit en cause” ;
- Riscul de dezvoltare „ne prend en considération l’état des connaissancesdont le
producteur en cause était ou pouvait être concrètement ou subjectivement informé, mais l’état
objectif des connaissances scientifiques et techniques dont le producteur est présumé être
informé” ;
- In sfarsit, cauza de exonerare de raspundere este inadmisibila daca”les connaissance
scientifiques et techniques pertinentes aient été accesibles au moment de la mise en
circulation du produit en cause.”
f) „Defectul se datoreaza nerspectarii de catre consumator a instructiunilor de utilizare
furnizate in documentele tehnice care insotesc produsul, demonstrate in baza expertizei
tehnice de specialitate”.
In sfarsit, potrivit art.8 alin.2, producatorul de componente este exonerat de raspundere in
masura in care „dovedeste ca defectul este imputabil proiectarii gresite a ansamblului in care
acesta a fost montat sau instructiunilor date de producatorul produsului”.
C.Clauzele cu privire la raspundere. Potrivit art.10, „orice clauze contractuale de

limitare sau exonerare de raspundere a producatorului sunt lovite de nulitate absoluta.
30
===================================================================
Urmand conceptia consacrata prin dispozitiile Legii nr.193/2000 in ce priveste interdictia

clauzelor abuzive in contractele incheiate intre comercianti si consumatori, legea interzice
„orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de raspundere a producatorului”.
In schimb, legea nu interzice clauzele de agravare a raspunderii producatorului ( per a
contrario, art.10).
D. Actiunile in raspundere pentru repararea pagubei

1.Termenele instituite prin lege sunt preluate in directiva ( conform art.10 si 11 din
directiva). Distingem doua termene: unul de prescriptie si altul de decadere.
a) Termenul de prescriptie este de 3 ani si are ca punct de plecare ( dies a quo) data la care
persoana vatamata/prejudiciata „ a avut sau ar fi trebuit sa aiba cunostinta de existenta
pagubei, a defectului si a identitatii producatorului” (art.11 teza intai ; a se vedea si art.10 din
directiva)
Comparativ cu termenul de prescriptie a dreptului la actiunea redhibitorie/estimatorie ( de
6 luni), termenul de 3 ani instituit prin lege este menit sa protejeze persoana
vatamata/prejuduciata. Suspendarea si intreruperea prescriptei dreptului la actiunea pentru
repararea pagubelor sunt supuse dreptului comun.
b) Termenul de decadere este de 10 ani si curge de la data la care „producatorul a pus
produsul respectiv in circulaitie” (art.11 teza a doua; conform si art.11 dindirectiva)
Acest termen are ca punct de plecare (dies a quo) data punerii produsului in circulatie fara
vreo legatura cu data remiterii sale partii vatamate/prejuduciate.
2.Sarcina probei incumba persoanei vatamate/ prejuduciate: „pentru angajarea
raspunderii civile a producatorului, persoana prejudiciata trebuie sa faca dovada pagubei, a
defectului si a raportului de cauzalitate dintre defect si paguba„ ( art.6).
Aparent, regimul probator instituit prin lege este mai sever comparativ cu dreptul
comun.In realitate, elementele ce urmeaza a fi dovedite sunt obligatorii in cazul oricarei
actiuni in despagubire in materia raspunderii civile.Important este ca nu a fost instituita
obligativitatea dovezii culpei producatorului sau a celei ca defectul produsului in cauza atrage
eo ipso raspunderea producatorului.12
Dovada existentei defectului va fi, probabil, cel mai greu de facut de catre persoana care
va invoca prejudiciul si, de aici, greutatea repararii pagubei.In procesul de probatiune vtrebui
pornit de la chiar conceptia care a stat la fabricarea produsului, ceea ce va face destul de
anevoios demersul pagubitului.13
---------------------------------
12.Ion.I.Balan –op.cit.p.61-65
31
===================================================================
13.Silvia Zaharia –op.cit. p.109
3.Raspunderea solitara si actiune in regres.

a) Solidaritatea pasiva legala. Prin dispozitiile art.5, legiuitorul instituie raspunderea
solidara pentru ipoteza cand „mai multe persoane sunt raspunzatoare pentru
paguba„ (conform si art.5 din directiva), cu precizarea ca „raspunderea producatorului nu este
limitata in situatia in care paguba este determinata, cumulativ, de defectul produsului si
actiunea sau omisiunea unei teerte persoane” (art.4 fraza intai).
Ipoteza priveste situatiile in care raspunderea pentru pagubele cauzate de produsele cu
defecte incumba mai multor perssoane ( de pilda: producator, importator, distribuitori
succesivi ai aceluiasi produs; producatorul produsului finit si cel de componente etc).
In raporturile dintre persoanele raspunzatoare (codebitori solidari) si persoana
vatamata/prejudiciata (creditor), fiecare dintre persoanele raspunzatoare este obligata fata de
persoana vatamata/prejudiciata ca si cum ar
fi una singura iar, pe de alta parte, ele sunt obligate unele pentru altele si fiecare pentru toate,
la totalitatea datoriei.
In raporturile dintre persoanele raspunzatoare (codebitori solidari), ori de cate ori
numai una plateste intreaga datorie, prestatia executata se imparte intre persoanele
raspunzatoare- de regula, in parti egale, in sensul ca fiecare suporta cate o cota-parte egala din
datoria platita- si trebuie suportata de toate.
b) Actiune in regres.Dispozitiile art 4 fraza a doua nu aduc atingere „dreptului
producatorului de a promova actiuni in justitie impotriva tertului, in conditiile legii”.
Persoana raspunzatoare (codebitor solidar) care a despagubit in tot persoana
vatamata/prejudiciata are la indemana doua actiuni pentru a se intoarce impotriva celorlalte
persoane raspunzatoare (codebitori solidari) :
- actiunea derivand din subrogarea legala in drepturile persoanei vatamate prejudiciate
(art.1108 pct.3 C.civ.)
- actiunea personala, derivand din mandat, gestiune de afaceri sau imbogatire fara just
temei.
In cazul in care persoana raspunzatoare (codebitor solidar) care a platit nu se poate
despagubi in intregime, deoarece una dintre persoanele raspunzatoare este insolvabila, „atunci
pierderea cauzata de nesolvabilitatea
acestuia se imparte cu analogie ( in mod proportionat,n.ns-I.I.B) intre ceilalti
codebitori solidari si intre acela care a facut plata” (art.1053 aln.2 C.civ.).
32
===================================================================
In fine, potrivit art.9 alin2, „societatile de asigurare au drept de regres impotruva

producatorului, conform legislatiei in vigoare, pentru sumele platite persoanelor prejudiciate”.
Textul de lege complineste prevederile art.22 alin.1 din Legea nr.136/1995 privind
asigurarile si reasigurarile in Romania potrivit caruia „in limitele indemnizatiei platite in
asigurarile de bunuri si de raspundere civila, asiguratorul este subrogat in toate drepturile
asiguratului sal ale beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei”
Subrogatia societatii de asigurari in drepturile persoanei prejudiciate este o subrogatie
personala , societatea de asigurari exercitand actiunea in nume propriu (ca titulatura a
creantei) si nu ca reperezentanta a persoanei prejudiciate.
Asiguratorul ( solvens) beneficiaza, in limitele indemnizatiei platite, de toate drepturile
persoanei prejudiciate (accipiens) impotriva persoanelor raspunzatoare pentrui pagubele
cauzate de produsele cu defecte.
In afara actiunolor persoanei prejudiciate, in drepturile careia s-a subrogat, societatea
de asigurari are, impotriva persoanei raspunzatoarem si unele actiuni proprii intemeiate pe
gestiunea de afaceri, imbogatirea fara just temei sau contractul de mandat.
4.Competenta teritoriala a instantei judecatoresti sesizate cu actiunea pentru
repararea pagubelor cauzate de produsele cu defecte este alternativa, aceasta revenind
„instantei de judecata in a carei raza teritoriala s-a produs paguba, se afla sediul sau, dupa caz,
domiciliul paratului” (art.12 din lege).
Intrucat „reclamantul are alegerea intre mai multe instante deopotriva competente”
(art.12 C.per.civ.), urmeaza ca, o data facuta alegerea, reclamantul nu mai poate reveni asupra
ei, paratul nu poate solicita declinarea competentei iar instanta n-o poate dispune din oficiu.14
33
===================================================================
-----------------------
Cap.III
Particularităţi ale răspunderii în Directiva 85/374 CEE

din 25 Iulie 1985 cu privire la produsele defectuoase
3.1.Izvoarele Directivei 85/374 CEE
Ideea unui regim special de răspundere pentru produsele defectuoase nu este nouă şi
nici nu aparţine la origine instanţelor Uniunii Europene.O primă tentativă de a introduce în
Europa un astfel de regim special pentru a complete un dispozitiv insuficient , contradictoriu
şi discriminatoriu , întemeiat pe de o parte pe răspunderea civilă delictuală , pe de altă parte pe
răspunderea civilă contractuală , aparţine Consiliului Europei .Textul Convenţiei care
abordează această problemă şi raportul explicativ care-l însoţeşte au dat tonul acestei tendinţe
de clarificare care a culminat cu adoptarea în iulie 1985 a directivei 85/374 CEE.Convenţia de
la Strasbourg nu a reuşit să devină realitate din considerentele pe care le vom examina mai
jos.Există însă un al doilea izvor al Directivei , care prezintă meritul de a fi adus elemente
concrete de natură juridică şi jurisprudenţială dezbaterii preliminare care a precedat adoptarea
Directivei.Este vorba de reglementarea privind răspunderea pentru produsele defectuoase în
Statele Unite , care a servit ca model reglementării europene.
3.1.1 Conventia de la Strasbourg

Convenţia de la Strasbourg este un tratat multilateral iniţiat de către Consiliul Europei , tratat
internaţional care , pentru a intra în vigoare şi a deveni aplicabil , trebuie să fie ratificat de
statele semnatare.
Această tentativă de armonizare a dreptului civil în materia răspunderii civile delictuale ,
care avea intenţii lăudabile , a eşuat însă , deoarece numai patru state au semnat-o: Belgia ,
Franţa , Austria , şi Luxemburg , iar ratificarea ei s-a împotmolit.
34
===================================================================
Convenţia nu indică de altfel modalitatea introducerii ei în dreptul intern al statelor

semnatare , lăsând la latitudine acestora forma actului normativ pe care l-ar adopta , în
speranţa că această atitudine suplă va facilita semnarea şi ratificarea ei de către statele
membre ale Consiliului Europei , ceea ce nu s-a întâmplat. Acest eşec era de aşteptat întrucât
confruntarea intereselor economice ale diferitelor state membre precum şi lipsa de forţă
juridică a deciziilor Consiliului , care nu poate adopta decât recomandări şi nu dispune de nici
un instrument de constrângere , a aplecat balanţa în defavoarea Convenţiei.În absenţa acestei
obligaţii de semnare şi de ratificare a convenţiilor Consiliului Europei , statele membre au
rămas în expectativă. Deşi teoretic după transmiterea textului de către Secretariatul
Consiliului statele membre trebuiau să-l supună ratificării , ele n-au făcut-o ; această obligaţie
era retorică, pur teoretică , nefiind sancţionată în nici un fel.
Comisia europeană a preluat iniţiativa Consiliului Europei şi a început elaborarea
Directivei care va vedea lumina zilei în iulie 1985 , aproape la 10 ani după eşecul
Convenţiei.Cele două organizaţii internaţionale nu sunt concurente şi au consemnat această
posibilă colaborare în documentele lor fundamentale , iar strategiile lor care vizează
unificarea Europei – e drept cu mijloace şi din perspective diferite sunt convergente.
Experienţa şi lucrările Consiliului Europei în elaborarea Convenţiei a servit deci ; au
avut loc fără îndoială consultări reciproce.Asemenea contracte au loc , de altfel , în mod
normal şi continu între cele două instituţii.Directiva a preluat, dacă nu în totalitate, cel puţin
anumite dispoziţii esenţiale ale Convenţiei care corespundeau scopurilor Directivei.Într-
adevăr , între cele două texte există atât numeroase convergenţe cât şi divergenţe.
Convenţia întemeiază din punct de vedere economic protecţia acordată victimelor
produselor defectuoase pe dezvoltarea economică , pe progresul tehnic şi pe dezvoltarea
schimburilor comerciale între ţări, si preconizează unificarea regimurilor de răspundere
contractuală şi delictuală şi instaurarea unui regim obiectiv de răspundere fără să se ţină
seama de culpa producătorului.
Aceste elemente din convenţie se găsesc reelaborate , dar având în esenţă un conţinut
identic , în prevederile directivei 85/374 CEE.Finalităţile celor două texte apar prin urmare
extrem de asemănătoare.
Diferenţele cele mai numeroase şi mai semnificative între Convenţie şi Directivă se
referă la cauzele de exonerare.Astfel dacă directiva exonerează de răspundere producătorul în
ipoteza în care defectul produsului se datorează respectării reglementării unei autorităţii
publice convenţia nu o face.Convenţia nu exonerează nici producătorul unui component al
35
===================================================================
produsului atunci când defectul este imputabil concepţiei greşite a ansamblului în care
componentul a fost integrat.
O a treia cauză de exonerare absentă din Convenţie şi care se referă în mod direct la
protecţia producătorului este cea privind riscul de dezvoltare , concept mult comentat de
doctrină şi care a fost introdus în Directivă la insistenţa marilor societăţi.În opinia majorităţii
comentatorilor această dispoziţie exoneratoare de răspundere pune în discuţie caracterul
obiectiv al răspunderii civile pentru produsele defectoase. Într-adevăr, Directiva exonerează
de răspundere producătorul dacă acesta aduce dovada că stadiul dezvoltării ştiinţei şi tehnicii,
în momentul punerii în circulaţie a produsului , nu permitea descoperirea defectului cauzator
de prejudiciu.
În al doilea rând, Convenţia nu exclude din câmpul răspunderii materiile prime agricole
şi produsele de vânătoare.
În al treilea rând cu privire la amploarea răspunderii , Convenţia de la Strasbourg
limitează răspunderea la prejudiciile coporale şi la decesul consumatorului în timp ce
Directiva le extinde la prejudiciile materiale aduse bunurilor destinate uzului sau consumului
privat.
În sfârşit în ceea ce priveşte indemnizaţia victimei Convenţia nu prevede o limitare
generală , în timp ce Directiva limitează răspunderea la un plafon care nu poate fi mai mic de
70 milioane de euro.15
3.1.2.Influenţa dreptului american al răspunderii pentru produsele defectuoase asupra

Directivei 85/374
Existenţa în dreptul american a unei reglementării eficace şi unificate a răspunderii

pentru produsele defectuoase nu putea să nu găsească un ecou favorabil în Europa comunitară
care a păşit – cu o întârziere considerabilă însă – pe aceeaşi cale. Întârzierea se datorează în
primul rând inerţiei şi conservatorismului sistemului de drept continental.Într-adevăr din
punct de vedere economic şi social situaţiile erau comparabile , chiar dacă dinamismul
societăţii americane şi flexibilitatea ei îi asigurau o mai mare capacitate de adaptare la noile
necesităţi ale producţiei de masă şi ale dezvoltării tehnologiei.Rolul dreptului american ca
izvor al Directivei nu este direct ci intermediat de o reuşită care , chiar dacă este discutabilă ,
permite soluţionare mai coerentă a unor probleme economice şi juridice similare pe cele două
ţărmuri ale Atlanticului.Experienţa americană a permis înţelegerea noului mod de funcţionare
a răspunderii pentru produsele defectuoase cât şi eficacitatea acestuia.Progresele realizate în
această materie de dreptul american au servit de exemplu în elaborarea Directivei.
36
===================================================================
Este indiscutabil că răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în

prezent în sistemul american şi european constitue un progres permiţând depăşirea
contradicţiilor fără ieşire în care se împotmolise dreptul clasic al răspunderii civile
delictuale.Răspunderea obiectivă ,, dură ” , raportul de cauzalitate defect - prejudiciu ,
sistemul probatoriu şi prezumţiile
----------------------
15.Constantin Teleaga -Armonizarea legislativa cu dreptul comunitar in domeniul dreptului
civil.Cazul raspunderii pentru produsele defectuoase. Editura Rosetti. p.185-190
aferente au fost preluate din dreptul american.
Este demn de remarcat faptul că şi Convenţia de la Strasbourg , care constitue unul din
izvoarele Directivei, a beneficiat de experienţa americană.Astfel la lucrările pregătitoare ale
Convenţiei a fost prezent în mod oficial un reprezentant american al Departamentului de
Stat.O răspunere pentru produse de tip obiectiv al cărui centru de greutate este defectul
produsului constitue în opinia specialiştilor una din influenţele esenţiale pe care dreptul
american al răspunderii civile a exercitat-o asupra dreptului comunitar.
Dacă privim retrospectiv şi comparativ evoluţia aplicării în prectică a acestor
reglementări în cele două sisteme de drept , concluzia nu este lipsită de interes.Amploarea pe
care a luat-o în dreptul american răspunderea pentru produsele defectuoase , utilizarea
excesivă a instituţiei daunelor penale în cadrul acestei răspunderi, ca şi sistemul pactului de ,,
quota litis” , constitue elemente importante ale crizei răspunderii civile peste ocean.În acelaşi
timp , coexistenţa multiplelor forme de răspundere cu răspunderea obiectivă pentru produsele
defectuoase instituită de Directiva 85/374 , posibilitatea opţiunii acordată reclamantului ,
tentativa mediocră de a concilia toate interesele puse în joc , au dus la subutilizarea
reglementării în practica juridică a celor 15 şi contribuie sub o formă mai subtilă la criza
răspunderii civile delictuale de pe continent.
Cu toate diferenţele profunde dintre cele două sisteme de drept , apare în acest domeniu
o asemănare fără precedent în istoria lor multiseculară.
Totuşi pentru că principiile fundamentale ale acestei forme de răspundere nu sunt
diferite , iar reglementările construite în cele două sisteme de drept fără să fie identice pot
constitui un punct de pornire , dacă nu o bază solidă a unificării internaţionale a răspunderii
civile delictuale , perspectivele nu sunt neapărat sumbre.16
------------------------------------------
16.Constantin Teleaga -op.cit. p.194-196
37
===================================================================
2.Particularităţi ale răspunderii civile delictuale în directiva 85/374 CEE din 25 iulie
1985 cu privire la produsele defectoase
3.2.1.Regimul juridic specific
Dispoziţiile directivei ,care stabilesc regimul juridic al răspunderii pentru produsele

defectuoase , sunt precise şi detaliate.Ele se referă la produs , la responsabili , la victimă ,
definesc defectul produsului etc.Vom examina câteva din particularităţile acestui regim
specific de răspundere care anunţă poate o sistematizare şi o unificare europeană a dreptului
răspunderii civile delictuale care ar preceda o posibilă armonizare a dreptului civil în ţările
membre ale Uniunii Europene.Pentru moment , această perspectivă nu depăşeşte însă stadiul
unui deziderat.
Ideea unei răspunderi largi în cadrul căreia nu numai producătorul să fie responsabil de
prejudiciul cauzat de produsul defectuos , ci şi distribuitorul sau importatorul, vine în sprijinul
unei concepţii cunsumeriste în virtutea căreia consumatorul trebuie să fie protejat de manieră
eficace.La prima vedere,pare logic ca producătorul să răspundă pentru defectul produsului ,
pentru că el este cel care profită de pe urma punerii pe piaţă a produsului:ubi emolumentum ,
ibi onus.Soluţia aleasă de Directiva 85/374 a fost cea a răspunderii tuturor celor care participă
nu numai la procesul de producţie , dar şi la cel al punerii produsului pe piaţă.
Articolul 3 al Directivei rezolvă această problemă , limitând răspunderea la producător
( art.3.1) , imporator ( art.3.2. ) şi furnizor ( art.3.3. ).Răspunderea furnizorului intervine
atunci când producătorul nu poate fi identificat.Simplificarea căutării responsabilului se
conjugă astfel cu o conştientizare a tuturor participanţilor la lanţul care leagă producţia de
distribuţia finală cu privire la răspunderea pe care o au faţă de consumator.Distribuitorul va şti
că riscă să răspundă pentru produsul defectuos , în ipoteza în care producătorul este
necunoscut şi va ezita să se aprovizioneze la surse dubioase.Criteriul răspunderii fiind punerea
în circulaţie pe piaţă a produsului , toţi cei care participă la această operaţiune pot fi traşi la
răspundere, atunci când produsul pune în pericol securitatea şi sănătatea consumatorului.
În cazul în care mai multe din persoanele enumerate mai sus , făcând parte din lanţul
producţie – distribuţie , sunt răspunzătoare de un prejudiciu , art.5 al Directivei precizează în
mod clar că răspunderea lor este solidară. Între persoanele solidare , acţiunea în recurs poate fi
însă exercitată conform dispoziţiilor din dreptul naţional.
38
===================================================================
Principala grijă a Directivei – afirmă prestigioşi civilişti francezi – este evitarea cât mai
hotărâtă a probei culpei producătorului.Dacă răspunderea obiectivă ,,tradiţională” nu excludea
definitiv şi irevocabil o prezumţie de culpă , chiar dacă cel mai adeseori mai curând
subânţeleasă decât realmente prezentă , răspunderea pentru produsele defectuoase introduce o
răspundere întemeiată pe defect , fără prezumţie de culpă.Defectul constitue prin el însuşi
faptul generator al răspunderii. Pe de altă parte, caracterul obiectiv al acestei răspunderi se
manifestă prin abolirea oricărei diferenţe între contractant şi terţ.Aceştia sunt supuşi unei
reguli unice de răspundere.Dispare astfel ,, distincţia dintre regimul contractual şi delictual ,
care crea disparităţi între victime , nedreptăţiţi şi o inutilă complexitate.
Această răspundere obiectivă ,, dură ” este atribuită tuturor celor care se găsesc pe
traseul producţie – distribuţie.Răspunderea producătorului pentru prejudiciul cauzat de
produsul defectuos enunţată în articolul 1 al Directivei este explicitată în articolul 3.1., care
precizează că în afara fabricantului produsului finit , termenul desemnează pe producătorul
unei materii prime , a unei părţi componente a produsului , cât şi a oricărei alte persoane care
se prezintă ca producător.Alinetul doi şi trei al articolului 3 adaugă celor de mai sus
importatorul şi orice furnizor al produsului, dacă nu indică victimei înăuntrul unui termen
rezonabil identitatea adevăratului producător.
Este indispensabil să menţionăm că, în afara criteriului personal de răspundere, există un
criteriu material, care constă în fabricarea sau distribuţia produsului defectuos în cadrul unei
activităţi profesionale, în special comerciale, adică ,, a unei activităţi cu scop lucrativ”. În
acest sens , punerea pe piaţă devine în mod justificat una din condiţiile esenţiale ale
răspunderii pentru produsele defectuoase.
Răspunderea civilă în sistemele de drept ale statelor membre cât şi în viziunea
tradiţională a dreptului nu este cumulativă:victima unei neexecutări contractuale nu se poate
prevala de regulile răspunderii delictuale.Unificarea celor două feluri de răspundere este o
veche idee , dacă nu un vechi vis al doctrinei juridice.În cadrul noii răspunderi specifice
pentru produsele defectuoase , care este o răspundere obiectivă,,dură ” sau totală , nu există
nici o raţiune să se distingă între victime după cum acestea sunt părţi ale unui contract sau
nu.Este vorba despre ,, un regim autonom de indemnizare care reprezintă o derogare, atât faţă
de dreptul comun al răspunderii delictuale, cât şi faţă de neexecutarea contractuală”, creându-
se astfel ,,o răspundere delictuală specializată care are reguli particulare distincte de cele ale
dreptului comun.
Distincţia pe care Directiva o face între profesionişti şi neprofesionişti în ceea ce
priveşte răspuderea pentru produsele defectuoase – aceştia din urmă nefiind răspunzători în
39
===================================================================
măsura în care au fabricat produsul pentru uzul propriu fără a-l scoate pe piaţă – nu operează
în cazul victimelor.Se poate afirma , prin urmare , că unificarea răspunderii pentru produsele
defectuoase care rămâne incompletă în ce-i priveşte pe responsabili , devine completă atunci
când este vorba de victime. Nu există nici o diferenţă între consumatorul care a achiziţionat
produsul, ca urmare a unui contract , şi terţul consumator , adică împrumutătorul locatarul
sau simplul utilizator ocazional, indiferent de circumstanţe , al unui bun care este un produs
prezentând un defect.
Se ,, produce” astfel un concept unic şi universal de consumator.
Convenţia de la Strasbourg justifică deja necesitatea ,, tratamentului egal între consumatorul
cumpărător şi ceilalţi consumatori ”. Această construcţie juridică îşi găseşte , binenţeles ,
sursa în dorinţa de protecţie cât mai completă a consumatorului.17
3.2.2. Notiunea de produs in Directiva 85/374 CEE. Defectul produsului
Noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană , deşi produsul

constitue cheia de boltă a acestei noi forme de răspundere.Să precizăm totuşi că , în concepţia
promovată de Directivă , noţiunea de produs nu corespunde celei tradiţionale din dreptul
civil , unde ea desemnează fie capitalul, fie un rezultat al acestuia sau fructele obţinute.
Directiva vorbeşte însă de ,, orice bun mobil”, ceea ce este o definiţie vagă şi cam sumară.
Doctrina juridică a încercat să definească mai circumstanţiat noţiunea de produs.Ar fi astfel
un produs „ orice bun mobil, chiar încorporat unui imobil sau rezultat din cultivarea solului,
din creşterea animalelor, din vânătoare sau pescuit precum şi electricitatea şi alte bunuri
necorporale.Urmărind o largă protecţie a consumatorului, Directiva vizează, bineînţeles, în
primul rând, produsele industriale fabricate în serie , cele mai susceptibile de defecte , fără a
exclude însă alte produse.O directivă mai recentă complementară faţă de Directiva 85/374
CEE (art.2a) , dă o definiţie mai completă a noţiunii de produs , care ţine seama de evoluţiile
intervenite între data emiterii Directivei şi situaţia din 2001 : ,, orice produs care , chiar în
cadrul unei prestării de servicii , este destinat consumatorilor şi care este susceptibil , în
condiţii previzibile în mod rezonabil , să fie utilizat de către aceştia chiar dacă nu le este
destinat , şi care este furnizat sau pus la dispoziţie în cadrul unei activităţi comerciale cu titlu
oneros sau gratuit indiferent dacă este nou , de ocazie sau recondiţionat ”.
-------------------------------
17.Idem p.196-202
Această nouă definiţie reprezintă un salt calitativ în reglementarea Directivei: în primul
rând pentru că introduce ideea că produsul poate fi destinat consumatorilor în cadrul unei
40
===================================================================
prestări de servicii , şi în al doilea rând precizând că produsul poate fi utilizat de consumatori

chiar dacă nu le este destinat.Această ultimă ipoteză implică posibilitatea ca produsele
destinate iniţial unui consum profesional , dar care sunt accesibile persoanelor private – de
pildă atunci când furnizorul face reclamă distribuind produsul ( este de prevăzut că anumite
persoane vor utiliza produsul ) – să fie consumat de acestea chiar dacă nu le este destinat.
Totuşi din considerente de echilibru şi din necesitatea de a ajunge la un compromis
rezonabil faţă de pretenţiile grupurilor de presiune interesate sau potrivnice reglementării cu
privire la produsele defectuoase.Directiva exclude anumite produse din câmpul ei de
aplicare.Vom începe prin a examina particularităţile produselor care se găsesc în câmpul de
reglementare al Directivei.
O primă categorie de produse cărora dispoziţiile Directivei nu-i sunt aplicabile sunt
produsele nucleare.
Articolul 14 al Directivei stipulează că: ,, Prezenta directivă nu se aplică daunelor
rezultate de pe urma accidentelor nucleare reglementate de convenţii internaţionale , ratificate
de statele membre ”. Excluderea acestor produse este îndreptăţită, căci atât produsul nuclear,
cât şi defectele sale , sunt greu de determinat , iar prejudiciile eventuale pot fi ireversibile şi
ireparabile.O aplicare viitoare în acest domeniu a principiului precauţiei ar fi mult mai
adecvată.
Articolul 2 al Directivei exclude deasemenea din câmpul său de aplicare materiile prime
agricole şi produsele pe bază de vânat , chiar dacă formează o parte a unui alt produs mobil
sau imobil.Ele sunt definite ca ,, produsele solului , cele zootehnice şi piscicole , cu excepţia
produselor care au suportat o primă prelucrare.
Definiţia dată produsului defectuos în articolul 6 al Directivei se referă
în mod explicit şi exclusiv la securitatea pe care consumatorul este îndreptăţit s-o aştepte prin
utilizarea acestuia.Nici o referire nu este făcută cu privire la conformitatea produsului cu
destinaţia lui utilă , adică cu prezenţa sau absenţa unor vicii . Dacă produsul are asemenea
vicii acestea nu prezintă interes decât în măsura în care ele ar putea pune în discuţie
securitatea utilizării acestuia.
Articolul 6 al Directivei defineste produsul defectuos, ca cel care nu ofera securitatea
la care ne putem astepta in mod legitim.Aprecierea securitatii produsului trebuie sa fie
obiectiva. Trebuie sa remarcam faptul ca utilizarea unui pronume nedefinit in redactarea
originala a textului articolului (difera de cea din paragraful 6 al preambulului care vorbeste de
populatie) implica o apreciere obiectiva a defectului. Caracterul „legitim” al asteptarii
41
===================================================================
consumatorului este o garantie a echilibrului care trebuie sa existe intre interesele victimei si
cele ale fabricantului produsului.
Litera b a articolului 6 mentioneaza printre imprejurarile care trebuie sa tinem seama
in aprecierea securitatii produsului „utilizarea lui in scopul caruia ii este destinat”. In virtutea
acestei precizari a Directivei, putem spune ca a califica un produs drept defectuos inseamna ca
produsul prezinta un pericol nerezonabil pentru utilizator sau consumator adica el se gaseste
intr-o stare la care nu se astepta consumatorul final. Produsul este defectuos pentru el daca
prezinta un pericol nerezonabil.18
3.2.3 Riscul de dezvoltare
Printre cauzele de exonerare ale producătorului trecute în revistă de articolul 7 al Directivei ,

cea mai discutată , disputată şi contestată dintre ele este cea menţionată la litera (e) , aşa
numitul risc de dezvoltare.Evenimente care au intervenit după elaborarea şi publicarea
Directivei: contaminarea cu virusul HIV, cu hepatita C , cazul vacii nebune şi a organismelor
modificate genetic au
---------------------------
18.Idem p.209-213
schimbat perspectiva iniţială. Noţiunea este complicată şi delicată şi ea a suscitat numeroase
discuţii contradictorii în cursul elaborării Directivei între reprezentanţi organizaţiilor
profesionale ale producătorilor şi asociaţiile consumatorilor , pentru ca în final să se ajungă la
un compromis care este în favoarea producătorilor.Reprezentanţii consumatorilor au obţinut
totuşi introducerea unei dispoziţii derogatorii care permite statelor membre să excludă, în
cadrul transpunerii Directivei în dreptul naţional , riscul de dezvoltare dintre cauzele de
exonerare a producătorilor.Riscul de dezvoltare prevede că dacă ,, stadiul cunoştinţelor
ştiinţifice şi tehnice în momentul punerii în circulaţie a produsului nu permite descoperirea
existenţei defectului ” , producătorul nu este răspunzător de prejudiciul cauzat.
Defectul care cauzează prejudiciul îşi găseşte originea într-o perioadă de timp anterioară
punerii lui în circulaţie dar nu a putut fi descoperit decât posterior acesteia.Riscul pe care va
trebui să-l înfrunte producătorul este dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice
susceptibile să descopere defectul produsului în cauză.Aprecierea produsului din punct de
vedere al securităţii în momentul ieşirii lui din sfera producţiei este pozitivă.
Aptitudinea producătorului de a descoperi defectul este nulă pentru că mijloacele de
depistare ale acestuia lipsesc.Este vorba de o imposibilitate ,, absolută ” , pentru că nimeni nu
42
===================================================================
este în stare să depisteze defectul.O simplă bănuială cu privire la existenţa defectului nu este
suficientă.Bănuială nu are valoare juridică.
Din punctul de vedere al protecţiei consumatorului este evident că acceptarea riscului de
dezvoltare constitue o încălcare a dreptului consumatorului la securitate , pentru că produsul
poate expune consumatorul la un risc necunoscut, care poate fi grav. Paradoxul este că
dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii permite producerea unor bunuri noi, inovante, adeseori
incapabilă să prevadă toate consecinţele utilizării acestor produse.
Este interesant de remarcat că doctrina civilă clasică consideră că în domeniul
răspunderii contractuale garanţia împotriva viciilor ascunse include viciul necunoscut în
momentul încheerii contractului.Prin urmare , în materie contractuală, exonerarea
producătorului pe considerentul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice insuficiente pentru
depistarea viciilor în momentul punerii produsului în circulaţie nu este acceptată.Vânzătorul
produsului nu poate invoca faptul că nu putea descoperi şi că ignora riscul care s-a manifestat
chiar dacă îşi demonstrază buna – credinţă.
Principalul argument invocat de reprezentanţii producătorilor în cursul elaborării
Directivei pentru a cere introducerea în dispozitiv a riscului de dezvoltare a fost necesitatea
protejării echitabile a producătorilor împotriva unor riscuri care ar compromite activitatea lor
de producţie şi îndeseobi de inovaţie.
Introducerea riscului de dezvoltare în Directivă a fost rezultatul unui compromis
intervenit atât între statele membre , cît şi între asociaţiile de consumatori şi cele de
producători.Dacă cele duoă categorii de interese care s-au înfruntat au fost în principal cele
ale consumatorilor şi ale producătorilor decizia finală a aparţinut bineînţeles statelor membre
care s-au pronunţat majoritar pentru introducerea riscului de dezvoltare în textul Directivei .19
3.2.4. Limitari ale raspunderii in dispozitiile Directivei
Convenţia de la Strasbourg, principalul izvor al Directivei, limita protecţia

consumatorului pentru produsele defectuoase la daunele cauzate de moarte şi leziuni
corporale.Directiva adaugă acestor daune , care bineînţeles continuă să reprezinte principalul
obiect al reglementărilor sale , daunele cauzate bunurilor consumatorului.Ea limitează totuşi
răspunderea pentru aceste daune la bunurile de folosinţă şi de consum private şi fixează un
prag (franciză) care are drept scop reducerea numărului excesiv de posibile
litigii.Dimpotrivă , considerând că
--------------------------------
19.Idem p.216-219
43
===================================================================
ipoteza unei reparări integrale a prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase nu poate fi

ignorată , Directiva lasă la latitudinea statelor membre stabilirea unui plafon de indemnizare ,
stipulând totuşi că aceasta nu poate fi mai mic de 70 milioane de ECU (euro).Directiva
prevede deasemenea posibilitatea acordării de daune morale şi stabileşte termene de
prescripţie şi de decădere.
O primă limitare se referă la introducerea francizei de 500 de ECU ( euro) pentru a
evita înmulţirea excesivă a litigiilor.Acestea ar concretiza prin despăgubiri nesubstanţiale care
nu ar da satisfacţie victimelor şi ar crea dificultăţi în administrarea justiţiei.
O a doua limitare exclude de la reparare daunele cauzate produsului defectuos însuşi .
Repararea prejudiciului cauzat victimei de deteriorarea sau distrugerea produsului defectuos
va fi în continuare reglementată de dreptul comun , bazată în principiu pe garanţia pentru
viciile ascunse.
Cauza acestei excluderi a fost dorinţa legiuitorului european , perfect justificabilă de
altfel , de a evita amestecul prevederilor Directivei care stabileşte o răspundere
extracontractuală cu răspunderea contractuală care reglementează repararea daunei cauzate
produsului defectuos însuşi şi care este normal să fie supusă regimului răspunderii civile
contractuale clasice.Natura juridică a răspunderii instituită de Directivă este bazată pe ideea că
raportul producător – cumpărător , nu este inclus în dispoziţiile Directivei care se referă numai
la răspunderea obiectivă pentru prejudiiile cauzate de produsul defectuos.Pe lîngă înlocuirea
sau repararea bunurilor vătămate: preţul înlocuirii acestora , cheltuielile de transport ,
repararea prejudiciului va cuprinde şi dauna economică pe care au suferit-o persoanele sau
bunurile.Dar daunele care rezultă din diminuarea valorii produsului defect sau din
imposibilitatea folosirii bunului nu sunt indemnizate.
Articolul 9 (b) al Directivei limitează deasemenea bunurile a căror vătămare este
acoperită de răspunderea fabricantului produsului defectuos la bunurile destinte folosinţei sau
consumului privat. Urmărind protecţia consumatorului este normal ca Directiva să excludă
daunele comerciale şi profesionale care ar rezulta de pildă din relaţiile dintre
producători,distribuitori,furnizori , subcontractanţi etc.O cauză suplimentară a acestei
excluderi din câmpul de aplicare al Directivei este şi faptul că o răspundere obiectivă pentru
prejudiciul comercial este greu de conceput din cauza imprevizibilităţii şi costurilor acestuia
Articolul 10 al Directivei prevede că acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat de
un produs defectuos se prescrie în termen de trei ani din momentul în care reclamantul a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna,defectul şi identitatea producătorului.Termenul
44
===================================================================
identic prevăzut de Convenţia de la Strasbourg era justificat prin ,, necesitatea unei bune
administrări a justiţiei şi pentru prevenirea abuzurilor ”.
Răspunderea obiectivă care este temeiul Directivei justifică în bună măsură limitarea în
timp a posibilităţii de a intenta acţiune a victimei.Este necesar deasemenea ca producătorul să
fie prevenit de defectul produsului său pentru a-l putea remedia.Directiva nu are dispoziţii
particulare cu privire la întreruperea şi suspendarea prescripţiei.
Articolul 10.2 prevede că suspendarea şi întreruperea prescripţiei sunt reglementate de
dreptul naţional.Întreruperea prescripţiei poate avea loc ca urmare a cunoaşterii răspunderii de
către producător , care poate lua forma unei manifestări exprese.
Articolul 10.3 pune trei condiţii cumulative pentru ca prescripţia să înceapă să curgă:
cunoaşterea de către victimă a prejudiciului , a indentităţii producătorului şi a defctului
produsului.Acest cumul al condiţiilor favorizează în mod evident consumatorul.Acesta
cunoaşte în general identitatea producătorului , a suferit un prejudiciu din cauza unui produs,
dar nu-şi dă seama decât cu întârziere că acesta a fost cauzat de un defect al produsului.Faptul
că victima ar fi putut avea cunoştinţă de defect dar nu a făcut-o din dezinteres sau din
neglijenţă nu împiedică prescripţia să înceapă să curgă.
În continuarea art.10 , art.11 introduce o limită temporală în ceea ce priveşte răspunderea
consumatorului.Victima nu mai poate să ceară repararea prejudiciului dacă timp de 10 ani nu
a introdus acţiune.Preambulul Directivei justifică această limitare temporală a răspunderii
producătorului prin uzura produselor care pot fi cauza defectelor , îmbunătăţirea continuă a
normelor de securitate şi creşterea exigenţei consumatorilor , în sfârşit , progresul
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice care fac ca produsul să devină obsolescent.
Articolul 16 al Directivei prevede că statele membre pot stabili o plafonare a răspunderii
globale a producătorului pentru prejudiciul care rezultă din decesul victimei sau leziunile
corporale ale acestuia , cauzate de produse identice care prezintă acelaşi defect.Plafonarea nu
poate să fie mai mică de 70 milioane ecus(euros).Este însă vorba de posibilitatea introducerii
acestui plafon cu ocazia transpunerii Directivei în dreptul intern şi nu de obligativitatea lui.
Plafonarea nu intră în joc dacă profitând de opţiunea oferită de Directivă , pentru a evita
limitarea despăgubirilor la care au dreptul , victimele apelează la dreptul comun pentru a
obţine indemnizarea , ceea ce pune producătorului delicate probleme de asigurare.
Plafonarea prevăzută de Directivă rămâne totuşi facultativă pentru statele membre.De
asemenea ea nu funcţionează decât pentru acţiunile introduse conform regimului de
răspundere al Directivei , victimile putând face apel la un alt regim de răspundere pentru
diferenţa de indemnizare. Trebuie să remarcăm deasemenea că plafonarea este limitată la
45
===================================================================
daunele care rezultă din leziunile corporale sau decesul victimei cauzate de produse identice
care prezintă acelaşi defect.Este vorba în fapt de daune în serie.
Directiva creează o acţiune specifică de răspundere pentru produsele defectuoase şi
unifică situaţia contractanţilor şi a terţilor , instituind – aşa cum s-a afirmat , poate cu oarecare
grabă – un al treilea regim de răspundere.
Articolul 13 al Directivei prevede că acesta ,, nu aduce atingere drepturilor pe care
persoana vătămată le poate exercita pe baza regulilor din legislaţia privind răspunderea
contractuală sau extracontractuală sau pe baza unui regim special de răspundere existent în
momentul notificării Directivei ”.
Numai încălcarea de către un profesionist a obligaţiilor imperative care se referă la
securitatea persoanelor şi bunurilor contractanţilor sau terţilor ar intra sub incidenţa Directivei
şi a regimului său special de răspundere.20
*
* *
Esenta recunoasterii si protejarii drepturilor consumatorilor este simpla si se refera la

faptul ca raportul juridic care se naste intre consumator si agentul economic este unul care nu
este echilibrat, adica partile nu se afla pe pozitie de egalitate. Astfel, pentru a obtine bunuri
sau servicii de la agentii economici consumatorul trebuie sa stabileasca o relatie contractuala
cu acestia, tocmai in vederea dobandirii bunurilor si serviciilor de care au nevoie. Or, relatia
dintre agentul economic si consumator prin natura sa releva un dezechilibru. Competenta
profesionala, puterea economica, informationalaa de care beneficiaza agentul economic, toate
fac ca acesta sa-si poata impune propria vointa. Dezechilibrul se rasfrange asupra
consumatorului care poate fi o persoana mai bogata sau mai saraca, mai informata sau, din
contra, mai ignoranta, el cazand, astfel „prada„ foarte usor celui dintai. Daca am cauta cazuele
acestui fenomen am putea constata ca acestea sunt multiple.Esecurile pietei, deficitul
informational, deficitul concurential sunt doar unele posibile cauze. In aceasta situatie care
este solutia ?
Ea este facila si ramane ca un apanaj al legiuitorului, respectiv instituirea unui regim
cu caracter protector, imperativ, in favoarea consumatorului. Intr-o economie de piata,
protectia consumatorului este absolut necesara, intrucat acesta risca sa se transforme dintr-un
rege al pietei, intr-un sclav al acesteia.
------------------------------------
20.Idem p.230-240
CUPRINS
46
===================================================================
CAPITOLUL I – OBLIGA|IA DE SECURITATE IN CONDI|IILE REGLEMENT{RII

GENERALE A PROTEC|IEI CONSUMATORULUI………………………………….. 1
1.1.Notiuni introductive…………………………………………………………. 1
1.2.Consacrarea in dreptul comunitar…………………………………………… 3
1.3.Reglementari interne………………………………………………………. 10
1.4.Garantia calitatii produselor……………………………………………… . 20
1.Iainte de 1 ianuarie 2007…………………………………………….. 20
2.Dupa 1 ianuarie 2007………………………………………………… 25
CAPITOLUL II- R{SPUNDEREA CIVIL{ PENTRU PRODUSELE CU DEFECTE IN
REGLEMENTAREA LEGII 240/2004………………………………………………… 28
2.1.Necesitatea unei reglementari interne in domeniul produselor defectuoase…. 28
2.2.Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu
defecte……- 29
2.3.Domeniul de aplicare a Legii
nr.240/2004…………………………………………… 31
2.4.Regimul raspunderii producatorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu
defecte. 35
A.Conditiile raspunderii pentru produsele cu defecte……………………. 35
B.Cauzele de exonerare de raspundere………………………. 37
C.Cauzele cu privire la raspundere……………………………………… 40
D.Actiunile in raspundere pentru repararea pagubei………………….. 40
CAPITOLUL III –PARTICULARIT{|I ALE R{SPUNDERII IN DIRECTIVA 85/374 CEE
DIN 25 IULIE 1985 CU PRIVIRE LA PRODUSELE DEFECTUOASE……………. 45
3.1.Izvoarele Directivei 85/374 CEE ………………………………………. 45
3.1.1.Conventia de la Strasbourg……………………………… 45
3.1.2.Influenta dreptului american al raspunderii pentru produsele defectuoase asupra
Directivei 85/374………………………………………………………………… 48
2.Particularitati ale raspunderii civile delictuale in directiva 85/374 din 25 iulie 1985 cu
privire la produsele defectuoase………………………………………... 50
3.2.1.Regimul juridic specific…………………………………. 50
3.2.2.Notiunea de produs in Directiva 85/374CEE. Defectul produsulu.......... 53
3.2.3.Riscul de dezvoltare…………………………………………………… 55
47
===================================================================
3.2.4.Limitari ale raspunderii in dispozitiile Directivei……………………. 57
BIBLIOGRAFIE
1.Silvia Zaharia –Codul consumului.Prezentare sistematica a cadrului

legislativ reglementat privind protectia consumatorului
2.Revista Dreptul nr.3/2003
3.Revista Dreptul nr.12/2004
4.Stanciu D.Carpenaru –Drept comercial roman –Editia a II-a revizuita si

completata -Editura ALL Educational
5.Constantin Teleaga- Armonizarea legislativa cu dreptul comunitar in

domeniul dreptului civil. Cazul raspunderii pentru produsele defectuoase.
Editura Rosetti
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate
48

A Pentru Produse Defectuoase Dreptul Consumatorului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A Pentru Produse Defectuoase Dreptul Consumatorului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

R[spunderea pentru produse defectuoase

OBLIGATIA DE SECURITATE IN CONDITIILE

mentionate, continut care se regaseste intr-o anumita masura si in legislatia noastra,este

consumatori in conditii de previzibilitate rezonabila, chiar daca nu este destinat si care

- Obligatia de informare a consumatorilor . Conform art.5 alin.1, producatorul are

1.3. Reglementari interne

O.G. nr. 21/1992 consacra dreptul fundamental al consumatorului de a

b) reprezentantul producatorului, în cazul în care producatorul nu este stabilit în România sau

consumatorilor, luânduse în considerare” caracteristicile produsului, efectele acestuia asupra

„Un produs va fi considerat sigur din punct de vedere al aspectelor reglementate de

 Producatorii si distribuitorii trebuie sa colaboreze cu autoritatile competente, la

e) interzicerea punerii pe piata a oricarui produs periculos si stabilirea masurilor ce se impun

lua urmatoarele masuri: a) poate sa stabileasca periodic anumite programe sectoriale de

1.4. Garantia calitatii produselor

1.) Inainte de 1 ianuarie 2007

In cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere inlocuirea

Durata medie de utilizare a produselor este intervalul de timp, stabilit in documentele

4.Stanciu D.Carpenaru –Drept comercial roman –Editia a-II-a revizuita si completata-Editura

2). Dupa 1 ianuarie 2007.

Un posibil raspuns este ca ne aflam în prezenta unei prezumtii absolute, deoarece

2.1. Necesitatea unei reglementari interne în domeniul produselor defectoase

2.2. Fundamentarea raspunderii pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte. De

comercializarea produsului pe piata, notiunea de producator fiind definita prin termeni de

2.3.Domeniul de aplicare a Legii nr.240/2004

3.Produs pus in circulatie .Surprinzator si spre deosebire de alte legislatii, legiuitorul

2.4.Regimul raspunderii producatorilor pentru pagubele cauzate de produsele cu

A.Conditiile raspunderii pentru produsele cu defecte

- data punerii in circulatie a produsului.

In functie de intinderea culpei si rolul determinant al acesteia in prejudiciul cauzat,

Ca si cauza de exonerare de raspundere a producatorului, conceptul de risc de

C.Clauzele cu privire la raspundere. Potrivit art.10, „orice clauze contractuale de

Urmand conceptia consacrata prin dispozitiile Legii nr.193/2000 in ce priveste interdictia

D. Actiunile in raspundere pentru repararea pagubei

13.Silvia Zaharia –op.cit. p.109

3.Raspunderea solitara si actiune in regres.

In fine, potrivit art.9 alin2, „societatile de asigurare au drept de regres impotruva

Particularităţi ale răspunderii în Directiva 85/374 CEE

3.1.Izvoarele Directivei 85/374 CEE

3.1.1 Conventia de la Strasbourg

Convenţia nu indică de altfel modalitatea introducerii ei în dreptul intern al statelor

3.1.2.Influenţa dreptului american al răspunderii pentru produsele defectuoase asupra

Existenţa în dreptul american a unei reglementării eficace şi unificate a răspunderii

Este indiscutabil că răspunderea obiectivă întemeiată pe defectul produsului existentă în

16.Constantin Teleaga -op.cit. p.194-196

3.2.1.Regimul juridic specific

Dispoziţiile directivei ,care stabilesc regimul juridic al răspunderii pentru produsele

3.2.2. Notiunea de produs in Directiva 85/374 CEE. Defectul produsului

Noţiunea juridică de produs nu este definită în directiva europeană , deşi produsul

prestări de servicii , şi în al doilea rând precizând că produsul poate fi utilizat de consumatori

3.2.3 Riscul de dezvoltare

Printre cauzele de exonerare ale producătorului trecute în revistă de articolul 7 al Directivei ,

3.2.4. Limitari ale raspunderii in dispozitiile Directivei

Convenţia de la Strasbourg, principalul izvor al Directivei, limita protecţia

ipoteza unei reparări integrale a prejudiciilor cauzate de produsele defectuoase nu poate fi

Esenta recunoasterii si protejarii drepturilor consumatorilor este simpla si se refera la

CAPITOLUL I – OBLIGA|IA DE SECURITATE IN CONDI|IILE REGLEMENT{RII

3.2.4.Limitari ale raspunderii in dispozitiile Directivei……………………. 57

1.Silvia Zaharia –Codul consumului.Prezentare sistematica a cadrului

3.Revista Dreptul nr.12/2004

4.Stanciu D.Carpenaru –Drept comercial roman –Editia a II-a revizuita si

5.Constantin Teleaga- Armonizarea legislativa cu dreptul comunitar in

S-ar putea să vă placă și