DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN ROMÂNIA

Motocu Elena Ramona, ec.

Hortopan Jan Viorel, ing.
Allianz Ţiriac Asigurări

Abstract: The necessity of durable development of society was

evidencedsince 1992 at the Earth Summit from Rio de Janeiro and it was reiterated
at the World Summit for Durable Development from Johannesburg in 2002.
The Durable Development the form of economical development that
satisfies the society needs in terms of welfare on short, medium and long term. His
aspect has, as general purpose, the welfare of human beings and the ensuring of
conditions in order to make evidence of their entire potential.
In Durable Development, the key issue is represented by the reconciliation
between the necessity of continuing the economical and social development and
the protection and improvement of environment’s state.
The work is rendering evident also aspects regarding international
legislation, the objectives and main indicators of Durable Development, and the
elements of the strategy of Durable Development.

Noţiunea de dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă este forma de creştere economică care satisface
nevoile societăţii în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi lung, ea
trebuind să vină în întâmpinarea nevoilor prezente, fără, însă, a pune în pericol pe
cele ale generaţiilor viitoare.
Această noţiune conciliază între mediul înconjurător şi economie,
reprezentând o cale de dezvoltare ce susţine progresul uman pentru întreaga
planetă şi pentru un viitor îndelungat. În cadrul acestei abordări, se urmăreşte
interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi
ecologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi.
Strategia dezvoltării durabile include simultaneitatea progresului în toate cele
patru dimensiuni.[1]
Dezvoltarea globală are ca scop general îmbunătăţirea vieţii omeneşti şi
asigurarea condiţiilor necesare pentru ca oamenii să se poată realiza la întregul lor
potenţial. Atingerea acestui scop global necesită îndeplinirea următoarelor
obiective:
ƒ analiza prezentului prin prisma viitorului, prin introducerea securităţii
ecologice în locul maximizării profitului, acesta reprezentând adevăratul
scop al dezvoltării durabile;
ƒ modificarea tendinţelor de consum şi producţie;
ƒ stabilirea creşterii demografice;

253
 ƒ distribuirea la nivelul întregii populaţii a beneficiilor dezvoltării
economice;
ƒ realizarea unei guvernări eficiente, adică dezvoltarea unui sistem politic
care să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor;
ƒ compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul
natural.
Transformarea structurală este procesul de deplasare a alocării resurselor
către sistemele cu productivitate ridicată astfel încât economia să poată susţine un
standard de viaţă mai ridicat pentru întreaga populaţie.
Activitatea administrativă competentă, garantarea respectării legilor şi
asigurarea accesului cetăţenilor la informaţiile de interes public reprezintă aspecte
legate de guvernarea eficientă.

Necesitatea dezvoltării durabile

Necesitatea dezvoltării durabile a societăţii a fost evidenţiată încă din 1992

la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro şi s-a reiterat la Summit-ul Mondial
pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg în 2002.[2]
Fără ocrotirea mediului nu se poate asigura dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, în timp ce protecţia mediului
condiţionează dezvoltarea durabilă. Uniunea Europeană impune o nouă abordare a
problemelor globale de mediu, legat de efectele şi presiunea asupra mediului, a
tuturor consecinţelor dezvoltării socio-economice.
Conştientizând necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, este
imperios necesară protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului reprezentând singura
posibilitate pentru crearea şi menţinerea bunăstării atât a generaţiilor prezente, cât
şi a celor viitoare, acest echilibru fiind factorul care poate şi trebuie să asigure
dezvoltarea societăţii în ansamblul ei. Acesta reprezintă problema cheie a
dezvoltării durabile.
În ultimul secol, progresul economic şi tehnic a dus la neglijarea
deteriorării sistemelor şi resurselor naturale. Economia globală este, însă,
structurată acum pe resurse neregenerabile şi cu un impact puternic asupra
mediului înconjurător, depăşind capacitatea diferitelor ecosisteme. Exemple în
acest sens sunt următoarele: decimarea suprafeţelor de pădure, reducerea
suprafeţei de teren agricol pe persoană, micşorarea surselor de apă potabilă,
creşterea temperaturii globale, topirea gheţarilor şi dispariţia unor specii animale
şi vegetale.
Instrumentele pe care statul le utilizează pentru realizarea politicii de
dezvoltare durabilă sunt de natură: economică (taxe, facilităţi fiscale, permise
negociabile de poluare), juridică (regulamente, norme, legi), tehnică (stimularea
cercetării-dezvoltării pentru promovarea tehnologiilor curate, pentru economisirea
energiei). Ca şi instrumente economice, pot fi menţionate:
instrumente fiscale;
instrumente ale pieţei;
instrumente financiare;
sisteme de impozitare.
Astfel, prin eforturi interne şi cooperare internaţională, guvernele trebuie să
stabilească şi să protejeze limitele ambientale şi să stimuleze creativitatea
corporaţiilor, în vederea creării unei societăţi durabile şi moderne.

254
 Firmele vor trebui să anticipeze tranziţia şi posibilităţile lor de a exploata
oportunităţile investiţionale apărute. Organizaţiile nonprofit vor trebui să conducă
pe un drum ascendent atât guvernele, cât şi firmele, prin eforturi susţinute,
acţionând în calitate de votanţi, consumatori, donatori în scopuri caritabile, sau
proprietari de pământ şi resurse.

Legislaţia internaţională
Prin Tratatul de la Maastrich (1993) a fost evidenţiată şi analizată
următoarea problematică: Uniunea Europeană trebuie să ajungă la stabilitate şi
dezvoltare durabilă a statelor membre.
Consiliul de la Göteborg (2001) urmărea adoptarea strategiei de Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene.
Consiliul de la Barcelona (2002) a adăugat o dimensiune externă dezvoltării
durabile.
Summit-ul Mondial de la Johannesburg (2002) a adus în discuţie
următoarea problemă: ca Uniunea Europeană şi Statele Membre să fie semnatare a
Planului de Implementare.

Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă

Obiectivul fundamental al Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă este

acela de creştere a bunăstării şi prosperităţii individuale şi a ansamblului social la
nivel naţional, urmărind o dezvoltare economică în limitele de suport ale
Capitalului Natural, într-un mod care să garanteze şi calitatea vieţii generaţiilor
viitoare.
Obiectivele principale avute în plan de către Strategia Naţională de
Dezvoltare Durabilă sunt următoarele:
ƒ asigurarea stării de sănătate a populaţiei;
ƒ redimensionarea şi remodelarea structurii economico-sociale şi
transformarea ei într-un sistem durabil;
ƒ dezvoltarea unui sistem legislativ şi instituţional coerent, compatibil
cu cel al Statelor Membre;
ƒ monitorizarea şi evaluarea permanentă a performanţelor economice,
sociale şi de protecţie a mediului, printr-un sistem de indicatori
cantitativi şi calitative determinabili.[4]

Indicatorii de Dezvoltare Durabilă

Crearea sistemului de indicatori care să monitorizeze dezvoltarea durabilă a

ţării noastre este legată de obiectivele şi ţintele prevăzute în: Strategia Naţională
de Dezvoltare Durabilă, Raportul asupra obiectivelor de dezvoltare ale mileniului
şi Strategia de Dezvoltare a României „Orizont 2025”.

Criterii de selectare a indicatorilor

Criteriile utilizate în selectarea indicatorilor de Dezvoltare Durabilă sunt

următoarele:
¾ să fie clari şi viabili din punct de vedere statistic;

255
 ¾ să fie obţinuţi din cele mai bune surse de date;
¾ să fie armonizaţi din punct de vedere al metodologiei cu standardele
internaţionale;
¾ să fie comparabili cu cei dezvoltaţi de Statele Membre ale Uniunii
Europene;
¾ să se poată obţine în timp util;
¾ să fie uşor de revizuit, în vederea actualizării lor.
Indicatorii utilizaţi în domeniul schimbării climatice şi al energiei se referă
la: emisiile de gaze cu efect de seră, emisiile de CO 2 /loc. şi consumul intern brut
de energie. În acest sens, Comisia Naţională pentru schimbări climatice are ca
obiectiv principal îmbunătăţirea eficienţei echipamentelor termo-electrice, prin
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8%, în perioada 2008-2012. Ea are
rolul de a analiza propunerile de colaborare internaţională din domeniu şi de a
propune măsuri de optimizare a aplicării prevederilor Convenţiei Cadru a
Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (în anul 2001, România a ratificat
Protocolul de la Kyoto).
Proporţia terenurilor acoperite cu păduri şi suprafaţa ariilor protejate pentru
asigurarea conservării biodiversităţii sunt cei doi indicatori din domeniul naturii şi
biodiversităţii, indicatori prin care se urmăreşte ocrotirea biodiversităţii, precum şi
prevenirea şi reducerea procesului de deşertificare, prin creşterea gradului de
împădurire, de la 27% la 35% din suprafaţa ţării, până în anul 2040, cât şi prin
creşterea proporţiilor ariilor protejate de la 2,5% din suprafaţa ţării în anul 1990,
la 10% în 2015.[5]
Pentru protecţia diversităţii biologice, România a ratificat Convenţia
privind Diversitatea Biologică, în anul 1992, prioritară fiind şi intrarea în vigoare
a Protocolului de la Cartagena. Astfel, în 1992 s-a înfiinţat prin lege Rezervaţia
Biosferei „Delta Dunării”.
Referitor la calitatea vieţii în mediul urban şi a mediului în general,
Strategia de Dezvoltare Durabilă are două obiective principale: asigurarea unui
standard ridicat de viaţă din punct de vedere al apelor, precum şi reducerea
emisiilor de poluare a atmosferei şi menţinerea poluanţilor sub un anumit prag
pentru a evita deteriorarea sănătăţii umane, ecosistemelor şi moştenirii culturale.
Indicatorii utilizaţi în acest sens sunt:
procentul populaţiei cu acces la sursele de apă potabilă;
numărul de locuitori care are acces la un sistem centralizat de alimentare cu
apă;
racordarea populaţiei la serviciile centralizate de apă şi canalizare;
gradul de echipare cu reţele de apă a străzilor;
pierderi de apă în reţelele de distribuţie;
vechimea reţelei de distribuire a apei;
numărul de staţii de epurare;
populaţia urbană expusă la poluarea aerului, indicatori atinşi prin
îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii sistemului centralizat de
alimentare cu apă şi canalizare din aglomeraţiile umane urbane şi rurale.
Indicatorii utilizaţi în domeniul utilizării resurselor naturale şi generarea
deşeurilor sunt în număr de trei:
1. colectarea deşeurilor municipale, gropile de gunoi şi incinerările în
kg/loc;
2. schimbarea utilizării terenurilor (naturale – agricultură –
construcţii);

256
 3. extragerea apei de suprafaţă şi subterane/resursele disponibile.
Obiectivele specifice ale acestui aspect se referă la administrarea resurselor
naturale mai responsabil şi îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă.
În domeniul transportului, obiectivele specifice se referă la faptul că, pe
termen mediu şi lung, România trebuie să păstreze un sistem echilibrat, în care
calea ferată să deţină 30-35% din piaţa de transport, prin internalizarea costurilor
externe ale transporturilor, prin sprijin echivalent în dezvoltarea infrastructurilor
rutiere şi feroviare şi susţinerea transporturilor ecologice. Pentru atingerea acestor
obiective au fost utilizaţi următorii indicatori:
- volumul de marfă transportat, raportat la PIB;
- volumul de pasageri transportaţi, raportat la PIB;
- transportul de marfă pe tipuri de transport;
- transportul de pasageri pe tipuri de transport.[3]

Activităţi viitoare
Activităţile viitoare ce urmează a fi desfăşurate prin Strategia de
Dezvoltare Durabilă sunt:
o definitivarea sistemului de indicatori de dezvoltare durabilă, cu referinţă la
mediu;
o elaborarea studiului pilot al indicatorilor de dezvoltare durabilă, cu
referinţă la mediu, care să cuprindă şi metodologiile de calcul al acestora;
o extinderea sistemului de indicatori de dezvoltare durabilă şi la celelalte
domenii de dezvoltare durabilă.[6]

Elementele strategiei de dezvoltare durabilă

O strategie de dezvoltare durabilă este un ansamblu coordonat de procese
participative care permit progresul permanent în domeniul analizei, dezbaterii,
consolidării capacităţilor, a planificării şi a mobilizării resurselor existente,
conciliind obiective economice, sociale şi de mediu ale societăţii, pe termen scurt
şi lung, datorită punerii în aplicare a unor strategii care se susţin una pe alta când
aceasta este posibil, iar în caz contrar procedând la arbitraje.
Ea se constituie într-un instrument care serveşte la transpunerea în acţiuni
concrete a alegerilor făcute, după modalităţi realiste, eficace şi durabile.
Substanţa strategiei de dezvoltare durabilă este dată de principiile care
guvernează materia, acestea conducând, pe de-o parte, la identificarea realistă a
rezultatelor scontate, iar pe de alta, la crearea instrumentelor necesare
implementării efective a acesteia.
Aceste principii pun accentul pe însuşirea proceselor strategice de către
partenerii locali, pe participarea efectivă a acestora la toate nivelele şi pe existenţa
unei voinţe politice la nivel înalt.
Strategia dezvoltării durabile reprezintă cadrul de referinţă pentru
facilitarea luării unei decizii când anumite alegeri sunt incompatibile.
Strategiile care au reuşit sunt cele care:
- au definit clar priorităţile;
- se înscriu într-o optică de termen lung;

257
 - vizează promovarea coerenţei între diferitele cadre de planificare existente
deja;
- favorizează apropierea la nivel local;
- traduc un angajament la nivel naţional;
- induc participarea actorilor vizaţi.
Strategiile care au eşuat sunt cele care:
- au focalizat acţiunile pe un aspect particular;
- s-au limitat la iniţiative punctuale şi izolate;
- sunt rezultatul unor demersuri descendente.[7]
Sistemul de integrare a diferitelor strategii sectoriale existente este
fundamental pentru o coordonare eficace. De eficienţa acestuia depinde nu doar
gradul de succes al strategiei dar şi nivelul economiei de resurse şi de capacităţi
care poate rezulta în urma procesului în sine.
Trebuie urmărite coerenţa, complementaritatea şi convergenţa între
diferitele cadre de planificare.
Aplicabilitatea strategiei este în mod direct legată de măsura în care aceasta
conciliază aspiraţiile Statului, a societăţii civile şi a sectorului privat. Aceste
componente societale trebuie să participe împreună la elaborarea acestui proiect de
viitor al societăţii române.[3]
Strategia dezvoltării durabile este în fapt un sistem care trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
1) un cadru al organizării întâlnirilor regulate dintre partenerii implicaţi şi un
instrument de negociere la nivel naţional şi descentralizat permiţând
stabilirea unor punţi între aceste diferite nivele;
2) viziune comună a dezvoltării durabile şi un ansamblu de obiective
strategice;
3) un ansamblu de mecanisme flexibile destinate atingerii obiectivelor fixate
(sistem de informare, mijloace de comunicare şi analiză , angajare la nivel
internaţional, dispozitive coordonate pentru integrarea diferitelor politici,
bugetarea, mecanisme de evaluare);
4) principii şi norme susceptibile a fi adoptate de către actorii implicaţi şi
sectoarele vizate;
5) activitãţi experimentale destinate favorizării învăţării şi însuşirii
obiectivelor strategiei la nivel local;
6) un secretariat sau alt tip de structură competentă pentru coordonarea acestor
mecanisme.
Strategia trebuie să includă, de asemenea, mecanisme de evaluare a punerii
în practică a strategiei. Acest proces trebuie să acompanieze de la bun început
procesul de formulare a strategiei şi trebuie, bineînţeles, continuat în timp.
Supravegherea proceselor şi a indicatorilor de rezultat trebuie să facă obiectul unei
supravegheri continue în raport cu examenul finalităţilor şi a obiectivelor
strategiei.
Romania a început să devină tot mai atractivă pentru investitori. Acest
lucru se întâmplă şi ca urmare a dezvoltării economice care este din ce în ce mai
vizibilă, dar şi ca efect al îmbunătăţirii rating-ului de ţară acordat de agenţiile
internaţionale.
Având în vedere interesul real al companiilor străine de a intra pe piaţa
românească, trebuie să fim bine pregătiţi pentru a le oferi investitorilor atât un
cadru legislativ coerent, cât şi strategii prin care să arătăm că ştim în ce direcţie
vrem să ne îndreptăm, pentru a evita dezvoltarea haotică a unor investiţii. Tocmai

258
de aceea se lucrează acum la finalizarea Planului Naţional de Dezvoltare 2007-
2013, care sperăm să fie aprobat la sfârşitul lunii martie, un document care să ne
orienteze toate eforturile intersectoriale, să dea un sens resurselor şi potenţialului
naţional. De asemenea, până la sfârşitul anului avem nevoie de un concept
strategic de dezvoltare spaţială pe termen lung 2007-2025, pe baza căruia să fie
valorificat potenţialul României pentru propriile obiective de dezvoltare şi care să
identifice rolurile pe care România şi le poate asuma şi exercita în contextul
Uniunii Europene[8]. Sunt două strategii care trebuie armonizate pentru a putea
absorbi fondurile structurale la care România va avea acces din 2007. De altfel,
accesul la fondurile structurale este condiţionat de o corelare foarte bună a
strategiilor cu planurile spaţiale şi cu cele de investiţii.
Conturarea unui concept strategic de dezvoltare spaţială a României
presupune stabilirea unor oraşe sau zone care pot fi motoare de dezvoltare
economică în domenii competitive, care vor fi identificate şi stabilite ţinând cont
de noul context european. La fel de importantă este fixarea unor zone prioritare de
dezvoltare, zone cu un anumit potenţial care nu presupun investiţii prea mari
pentru a aduce beneficii economice importante. De asemenea, conceptul strategic
fixează priorităţile de investiţii în infrastructura şi planul de acţiuni la nivel
naţional pentru dezvoltare în context european.
Necesitatea acestei strategii este dată de faptul că partenerii noştri – ţările
membre ale UE, oamenii de afaceri, instituţiile financiare – au nevoie de un cadru
de referinţă, de o descriere a direcţiei în care doreşte România să se îndrepte. În
acest context, este esenţial ca viziunea pe care o propunem să fie agreată de toţi
partenerii interesaţi de politicile de dezvoltare pe care le adoptăm. Obiectivele de
dezvoltare teritorială, şi nu numai, trebuie însă stabilite împreună cu reprezentanţii
autorităţilor locale, care cunosc cel mai bine necesităţile comunităţilor pe care le
reprezintă.
Ştiinţa trebuie să aibă un rol din ce în ce mai important în asigurarea
dezvoltării durabile prin creşterea eficienţei utilizării resurselor, prin dezvoltarea
unor noi tehnologii, ecologice, de productivitate ridicată şi cu consumuri materiale
şi energetice reduse, prin identificare unor noi resurse etc.
Ştiinţa trebuie privită ca o componentă esenţială în procesul de
restructurare a societăţii şi economiei pentru asigurarea dezvoltării durabile.
Evaluarea ştiinţifică a condiţiilor actuale şi a perspectivelor potenţiale, bazată pe
inovaţiile ştiinţifice existente şi în curs de dezvoltare trebuie să stea la baza
procesului de elaborare a politicilor de dezvoltare.
În faţa ameninţărilor degradării ireversibile a mediului înconjurător, lipsa
unei înţelegeri ştiinţifice complete a fenomenelor care au loc nu poate fi o scuză
pentru amânarea acţiunilor care se impun. De aceea, este necesară creşterea
susţinută a productivităţii în activitatea ştiinţifică.

Bibliografie:

[1] Bari, I., Globalizare şi probleme globale, Editura Economică, Bucureşti, 2001;
[2] Baron, P., Snack, O., Neacşu, N., Economia Turismului, Editura Expert,
Bucureşti, 2001;
[3] Răbonţu, C. I., Serviciile în economia românească, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2005;
[4] http://www.insse.ro;

259
[5] http://www.presidency.ro;
[6] http://www.hydrop.pub.ro;
[7] http://www.dadalos.org;
[8] http://141.85.31.54/strategie.ro.

260