Carte Finante Generale Vol I - c2 Feb2019 - Ed1

MOROŞAN GHEORGHE
Finanțe Generale
Volumul I
EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ - RA

2017
2
Finanțe generale
Volumul I
3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MOROŞAN, GHEORGHE,
Finanțe generale/Gheorghe Moroşan – Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 2017
2 vol.
ISBN 978-606-31-0400-8
Vol. 1. - 2017. - ISBN 978-606-31-0401-5
336
CIP nr. 09535/26.04.2017
4
INTRODUCERE
Finanțele reprezintă o componentă principală a economiei unei țări.Practic
și teoretic nimeni din lume nu poate aborda problematica economică fără a
ține cont de aspectele financiare.Odată cu dezvoltarea economică, cu
creșterea rolului statului în viața noastră, finanțele și mai ales finanțele
publice au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.
De aceea, această disciplină trebuie să fie studiată de absolut toți cei care
vor să cunoască fenomenul economic, de toți cei care într-o măsură mai
mare sau mai mică utilizează însemnele monetare, acumulează avere, intră
în relație cu firmele sau cu statul.Este evident că studenții facultăților cu
profil economic trebuie să fie primii care trebuie să facă acest lucru.
Acesta este și motivul pentru care am trecut la scrierea lucrării.Studenții
trebuie să aibă la îndemână un instrument de sinteză cu ajutorul căruia să
poată studia ușor problematica financiară.
Fără a avea pretenția că s-au fundamentat concepte noi ori că s-au
prezentat noutăți absolute în domeniu, lucrarea este o sinteză a aproape
tot ce se prezintă în momentul de față în domeniul finanțelor publice și
private din România.
Totuși, o mare parte din analize, considerații și concluzii se bazează pe cele
mai noi date existente în momentul de față.De asemenea unii factori de
influență, tendințele macro și micro economice sunt diferite de cele din
lucrările analizate, fiind bazate pe datele și legislația din anul 2017.Modul
de ordonare a cunoștințelor este de asemenea diferit de cel prezentat în
lucrările studiate.
Din nefericire, legislația românească din domeniu se schimbă, în
continuare, foarte des, lucru ce impactează negativ mediul de afaceri dar și
actualitatea conceptelor, procedurilor și mecanismelor prezentate.
Lucrarea în două volume abordează fenomenul financiar din România și
face mereu referire și comparații cu sistemul financiar al Uniunii Europene.
Evoluţia sistemului financiar din România începând cel puțin cu anul 2007
este în strânsă legătură cu sistemul financiar al UE. Filozofia politicii
financiare promovate de România este, astfel nici nu s-ar putea, în strânsă
legătură cu tot ce se întâmplă în acest domeniu în UE.
5
Referitor la acest lucru, pe parcursul lucrării, există mereu comparații între
România și UE pentru a putea răspunde la întrebarea dacă ne integrăm în
sistemul financiar al UE, unde sunt diferențele,care sunt cauzele și efectele.
Bazele de date utilizate au următoarea sursă: Eurostat, INS (Institutul
Naţional de Statistică), BNR (Banca Naţională a României), BCE (Banca
Centrală Europeană), CNP (Comisia Naţională de Prognoză), FMI (Fondul
Monetar Internaţional).
Lucrarea, compusă din patrusprezece capitole, Introducere, Cuprins şi
Bibliografie a urmărit în primul volum prezentarea problematicii finanțelor
publice iar în volumul doi cea a finanțelor private.
Primul capitol se referă la definirea noţiunilor de finanțe, finanțe publice
sistem financiar. Capitolul prezintă evoluția științei finanțelor de-a lungul
timpului și clarifică funcțiile finanțelor, evoluția concepțiilor despre
finanțele publice, mecanismul politicii financiare precum și un concept mai
nou, parteneriatul public-pivat.
Cel de-al doilea capitol tratează, mecanismul financiar, pârghiile financiare
și instrumentele de reglare şi conducere a activităţii.
În al treilea capitol se prezintă noțiunea de buget de stat și diferite
definții ale acestuia.Se analizează principiile bugetare, procesul bugetar și
structura bugetului de stat în România și UE.
În capitolul patru se analizează conceptul de cheltuială publică se prezintă
clasificarea cheltuielilor publice, indicatorii de analiză ai cheltuielilor
publice și factorii care influenţează evoluţia cheltuielilor publice.
Capitolul cinci arată principalele cheltuieli publice în România printre care
amintim: cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale, cheltuielile
publice pentru acţiuni economice, cheltuielile privind serviciile publice
generale, cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională,
cheltuielile privind apărarea și cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare
publică, locuinţe, mediu şi ape.
Capitolul șase analizează asigurările sociale de stat și private din România.
Capitolele șapte, opt și nouă se referă la veniturile statului.Se prezintă
noțiuni generale despre impozite, taxe, principii ale fiscalității precum și
principalele impozite și taxe existente în România.S-au avut în vedere
prevederile Codului Fiscal și ale Codului de procedură fiscală aprobate în
anul 2015 și modificate de mai multe ori până la data editării acestei
lucrări.
6
Ultimul capitol din primul volum tratează în mod firesc datoria publică,
modul de formare, indicatorii de analiză precum și evoluția datoriei publice
în România.
Volumul al doilea începe cu evoluţia conceptelor şi definiţiilor despre
firmă, analiza constituirii capitalurilor firmei, relaţiile financiare privind
capitalurile împrumutate pe termen lung și costul capitalului.Se trece apoi
la amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale,
constituirea şi utilizarea resurselor financiare necesare exploatării,
finanţarea pe termen scurt a firmei și în final analiza echilibrului financiar al
firmei.
Capitolul al doisprezecelea abordează rolul şi structura sistemelor bancare
în economie, creditul bancar, conţinut, funcţii, forme, trăsături şi strategii
de acordare, operaţiunile pasive ale băncilor comerciale, moneda, sistemul
monetar şi piaţa monetară precum și piața valutară.
Al treisprezecelea capitol se referă la rolul și funcțiile asigurărilor de
bunuri, persoane și răspundere civilă.Se tratează aspecte referitoare la
definiția asigurărilor, funcțiile și rolul lor în economie.Se aprofundează
asigurările de bunuri şi de răspundere civilă și asigurările de viaţă.În final se
face o analiză a pieței asigurărilor generale şi de viaţă în România.
Ultimul capitol prezintă bursa de valori și rolul ei în economie.Sunt
analizate principalele produse financiare tranzacţionate la bursa de valori,
acțiunile, obligațiunile și produsele financiare derivate
Lucrarea de față este rodul a peste șapte ani de studiu, analiză, cercetare și
aprofundare.Totul a început ca un curs de finanțe prezentat studenților
începând cu anul 2009.
De aceea ea înglobează și observațiile acestora cu prilejul discuțiilor la curs
și seminar.Se mai bazează și pe cunoștințele, experiența și dăruirea unor
oameni din jurul meu cu care am colaborat și a căror idei m-au ajutat.Pe
această cale le mulțumesc.
Fenomenul financiar este în continuă mișcare.Idei, concepte, proceduri și
legislație sunt în schimbare. De aceea sunt conștient că o parte din
abordările prezentate nu vor mai fi actuale peste 2-3 ani.Important este
însă să putem observa, cu ajutorul celor prezentate, modul cum au evoluat
aceste concepte și să putem evita idei preconcepute despre viața
financiară.
CUPRINS
Nr.
Titlul capitolului Pag.
capitol
Locul şi conţinutul ştiinţei finanţelor în clasa ştiinţelor
1. 13
economice
1.1. Conţinutul finanţelor şi structura lor 14
1.1.1. Finanțele,evoluție și definiție 14
1.1.2. Relațiile financiare 21
1.2. Finanţele publice şi finanţele private 33
1.2.1. Finanţele publice: noţiuni şi definiţii 33
1.2.2. Finanţele private: concept şi definiţii 34
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele
1.2.3. 35
private
1.3. Parteneriatul public privat 37
1.3.1. Nevoi individuale și nevoi colective 37
1.3.2. Parteneriatul public-privat 39
1.4. Funcţiile finanţelor 46
1.4.1. Funcţia de repartiţie 46
1.4.2. Funcţia de control 48
1.4.3. Particularități ale funcțiilor finanțelor 51
1.4.3.1. Particularități ale funcțiilor finanțelor publice 51
1.4.3.2. Particularități ale funcțiilor finanțelor firmelor 60
1.5. Politica financiară, parte a politicii economico-sociale 62
1.6. Concepții privind finanțele publice 69
1.6. Aspecte privind legislația financiară în România 79
2. Mecanismul financiar 89
2.1. Conceptul de mecanism financiar şi conţinutul său 90
2.2. Funcţionalitatea mecanismului financiar 95
2.3. Sistemul fondurilor financiare 100
2.4. Pârghiile financiare şi rolul lor 102
2.5. Instrumente de conducere şi reglare a activităţii financiare 105
3. Bugetul de Stat 113
3.1. Conceptul de buget de stat şi conţinutul său 114
3.2. Principii bugetare 119
3.3. Procesul bugetar în România 130
3.3.1. Elaborarea proiectului de buget 130
3.3.2. Aprobarea bugetului 132
3.3.3. Execuția bugetului 133
3.3.3.1. Cadrul general al execuției bugetului 133
3.3.3.2. Organizarea execuției de casă a bugetului de stat 136
3.3.4. Încheierea și aprobarea contului de excecuție bugatară 138
3.3.5. Controlul execuției bugetare 139
3.4. Sistemul bugetar public şi componentele sale 143
3.5. Structura bugetului de stat al României 146
3.6. Bugetul Uniunii Europene 150
9
3.6.1. Generalități 150
3.6.2. Principiile de întocmire a bugetului UE 158
3.6.3. Procesul bugetar în UE 161
3.6.4. Resursele bugetului UE 162
3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetul UE 164
4. Sistemul cheltuielilor publice 173
4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora 174
4.2. Clasificarea cheltuielilor publice 180
4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice 183
4.4. Factorii care influenţează evoluţia cheltuielilor publice 186
5. Principalele cheltuieli publice în România 201
5.1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale 202
Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni
5.1.1. 202
social-culturale
5.1.2. Cheltuieli publice pentru învăţământ 204
5.1.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ în România 212
5.1.3 Cheltuielile publice pentru sănătate 215
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări de asistență socială 231
5.1.4.1. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj 237
5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură 260
5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice 263
5.3. Cheltuielile privind serviciile publice generale 277
5.4. Cheltuieli privind ordinea publică şi siguranţa naţională 279
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea 282
Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,
5.6. 287
mediu şi ape
6. Asigurările sociale în România 295
6.1. Principiile şi rolul asigurărilor sociale de stat în România 296
Formele de protecţie a cetăţenilor prin sistemul public de
6.2. 307
pensii
Perspectivele şi evoluţia sistemului de pensii din România-
6.3. 326
sistemul privat
7. Sistemul resurselor financiare publice 345
7.1. Noţiunea de resurse financiare publice şi structura acestora 346
7.2. Impozitele – principală resursă financiară publică 350
7.2.1. Conţinutul economic şi trăsăturile impozitului 350
7.2.2. Elementele tehnice ale impozitului 352
7.2.3. Principiile impunerii fiscale 354
7.2.4. Clasificarea impozitelor 357
7.3. Indicatorii de apreciere a veniturilor publice 360
7.4. Fiscalitatea și caracteristicile ei 364
7.4.1. Fiscalitate și politică fiscală 364
7.4.2. Dubla impunere internațională 374
7.4.3. Evaziunea fiscală 379
7.4.4. Paradisurile fiscale 385
7.5. Evoluţii ale resurselor publice pe plan european 391
8. Impozitele directe 403
8.1. Impozitele reale 404
10
8.2. Impozitele personale 407
8.2.1. Impozitele pe venit în România 407
8.2.1.1. Impozitele pe venitul persoanelor fizice 408
8.2.1.2. Impozitele pe venitul persoanelor juridice 434
8.2.2. Impozitele pe avere 450
8.2.2.1. Generalităţi 450
8.2.2.2. Impozitele pe avere în România 453
9. Impozitele indirecte 471
9.1. Generalităţi 472
9.2. Taxele de consumaţie 474
9.2.1. Accizele 474
9.2.2. Taxele generale pe vânzări 482
9.3. Taxele vamale 495
9.4. Monopolurile fiscale 502
9.5. Alte impozite și taxe 506
10. Creditul public şi datoria publică 511
10.1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public 512
10.2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat 522
10.3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat 527
10.4. Datoria publică. Noţiuni generale 533
10.5. Datoria publică internă.Indicatori privind datoria internă 537
10.6. Datoria publică externă. Indicatori privind datoria externă 539
10.7. Datoria publică internă şi externă a Românie 547
Bibliografie 557
11
12
CAPITOLUL 1 LOCUL ŞI CONŢINUTUL ŞTIINŢEI
FINANŢELOR ÎN CLASA ŞTIINŢELOR ECONOMICE
1.1.Conţinutul finanţelor şi structura lor
1.1.1.Finanțele, evoluție și definiție
1.1.2.Relațiile financiare
1.2. Finanţele publice şi finanţele private
1.2.1. Finanţele publice: noţiuni şi definiţii
1.2.2. Finanţele private: concept şi definiţii
1.2.3. Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private
1.3. Parteneriatul public-privat
1.3.1. Nevoi individuale şi nevoi colective
1.3.2. Parteneriatul public-privat
1.4. Funcţiile finanţelor
1.4.1. Funcţia de repartiţie
1.4.2. Funcţia de control
1.4.3. Particularităţi ale funcţiilor finanţelor
1.4.3.1.Particularități ale funcțiilor finanţele publice
1.4.3.2.Particularități ale funcțiilor finanţele firmelor
1.5. Politica financiară, parte a politicii economico-sociale
1.6. Concepţii despre finanţele publice
1.7. Aspecte privind legislaţia financiară în România
CONCEPTE CHEIE: finanţe, finanţe publice, relaţii financiare, finanţe private,
parteneriat public-privat, John Maynard Keynes, neokeynesismul,
neoliberalismul, funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de intervenţie a
statului
OBIECTIVE URMĂRITE:
1.Cunoaşterea structurii şi a conţinutului finanţelor.
2.Precizarea înţelesurilor noţiunii de relaţii financiare.
3.Definirea noţiunilor de finanţe publice şi finanţe private.
4.Cunoaşterea principalelor funcţii ale finanţelor.
5.Clarificarea noţiunii de parteneriat public privat, bunuri publice şi
bunuri private.
6.Prezentarea evoluţiei concepţiilor despre finanţele publice.
7.Descrierea rolului politicii financiare în conducerea economiei.
13
1.1. Conţinutul finanţelor şi structura lor

Problemele referitoare la geneza, conţinutul economic, funcţiile, rolul şi
evoluţia relaţiilor financiare în cursul dezvoltării societăţii omeneşti
formează obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor, care s-a conturat ca
disciplină ştiinţifică independentă începând cu deceniul patru al secolului al
XIX-lea.
Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină. În secolele XIII-XIV se
foloseau expresiile: „finatia”, „finantias”, „financia pecuniaria” cu sensul de
plată în bani. În Franţa se foloseau expresiile: „finance”, cu sensul de sumă
în bani, mai ales ca venit al statului şi „finances”, desemnând patrimoniul
statului. În Germania, în aceeaşi perioadă, se foloseau expresiile: „finanz”
care însemna plată în bani şi „finantzer”, care însemna cămătar.
Treptat, termenul a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului,
creditul, operaţiunile bancare, cele de bursă sau relaţiile cambiale.1
În literatura de specialitate2 se consideră că au existat două premise a
apariţiei şi manifestării finanţelor: apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-
bani și apariția formei statale de organizare a societăţii.
1.Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, existenţa şi folosirea banilor
reprezintă premisa esenţială a manifestării finanţelor ca fenomen
economico-social. Apariţia banilor este un fenomen obiectiv determinat de
dezvoltarea schimbului de mărfuri, la început de la marfă contra marfă
(troc), apoi folosirea unei singure mărfi ca echivalent general de schimb
pentru toate celelalte mărfuri care a fost denumită, generic, bani.
Aceasta s-a produs în cadrul unui proces evolutiv, complex şi îndelungat, în
relaţie directă cu dezvoltarea forţelor de producţie, cu diviziunea socială a
muncii, cu apariţia şi dezvoltarea procesului de producţie, cu creşterea
productivităţii muncii, cu lărgirea şi diversificarea sferei de producţie.
1
Vezi în acest sens Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ed. 4, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 2003
2
Vezi Belean Pavel și colab., Finanțele publice ale României, ed. 3, Editura
Economică, București, 2006
14
Adâncirea diviziunii sociale a muncii urmată de separarea comerţului de
celelalte activităţi a coincis, în final, cu apariţia banilor. Desprinşi din lumea
mărfurilor, ca o marfă specială cu însuşiri deosebite, banii s-au concretizat
în timp, ca bunuri cu o anumită utilitate, acceptaţi în cadrul schimbului. La
început, s-au folosit: sarea, blănurile iar ulterior metalele preţioase: aur,
argint, bronz, aramă. Deci banii exprimă valoarea celeilalte mărfi prin
raportarea la propria valoare.
Prin comparaţie cu noţiunea de bani, noţiunea de monedă, în sensul său
limitativ, are semnificaţia de piesă din metal confecţionată în anumite
condiţii, pentru a servi ca mijloc de circulaţie, de plată sau de tezaurizare.
În această accepţiune, noţiunea de monedă exprimă un anumit tip de bani,
iar baterea şi punerea în circulaţie a monedelor reprezintă o decizie, o
reglementare juridică, fiind un atribut al autorităţii abilitate în acest sens
(statul prin banca de emisiune).
Moneda a constituit forma concretă de reprezentare a banilor până în
prima parte a secolului al XIX-lea, când baterea şi circulaţia monedelor din
metal preţios a încetat, după ce cu mult timp în urmă, au apărut
bancnotele convertibile în aur, bancnote ce au început să fie folosite la
efectuarea plăţilor sau prin înregistrarea lor în conturi deschise la bănci.
În timp, odată cu încetarea obligaţiilor de convertire a bancnotelor în metal
preţios, s-au concretizat următoarele tipuri de bani :
- banii de hârtie (bancnotele neconvertibile) și moneda divizionară;
- banii de cont;
- banii electronici.
Este de interes, pentru semnificaţia termenului de finanţe, faptul că
interpretările date noţiunii de bani şi monedă, evidenţiază deosebiri dintre
bani şi monedă până la acceptarea de substituiri între una şi cealaltă.
Astăzi banii nu mai reprezintă o marfă de o utilitate în sine, ci o creanţă
asupra emitenţilor, respectiv a economiei unei ţări sau chiar a mai
multor ţări, folosirea banilor în formele actuale fiind asumate şi
reglementate la nivel internaţional.
Aceste semne băneşti tind să fie transferate în simple informaţii asupra
creanţelor şi datoriilor, conferind posesorilor dreptul de a dobândi în
echivalent, bunuri şi servicii de utilitatea dorită, asigurând o anumită
putere de cumpărare.
15
Prin urmare, indiferent de interpretările date noţiunilor de bani şi monedă,
acestea au oferit cadrul propice apariţiei şi dezvoltării finanţelor. Deci, se
poate admite faptul că banii sunt prima şi fundamentala inovaţie financiară
în orice economie, iar moneda ca drept de creanţă imediată şi universală
reprezintă principalul instrument financiar.
Satisfacerea nevoilor din procesul de producţie sau stingerea obligaţiilor,
presupune existenţa anumitor procese şi relaţii economice prin care se
formează, distribuie şi redistribuie resursele în formă bănească. Asemenea
procese reflectă în esenţa lor, mişcarea sau transmiterea valorii exprimate
în bani, între participanţii la reproducţia socială în condiţiile determinate de
poziţia şi rolul fiecărui participant.
Sfera finanțelor, mai îngustă decât acea a relațiilor bănești, cuprinde numai
relațiile bănești care exprimă un transfer de valoare, nu și pe cele care
reflectă o schimbare a formelor valorii. Relațiile de transfer de valoare fără
echivalent sunt și financiare numai dacă îmbracă forma bănească și se
realizează în scopul satisfacerii unor nevoi publice în ansamblu sau/și cu
caracter economic sau social – comun.
Apariția relațiilor financiare este determinată de transferul, în formă
bănească, de la persoane juridice sau fizice la fondurile ce se constituie în
economie sau de la aceste fonduri la dispoziția persoanelor juridice sau
fizice beneficiare. Transferul de valoare are caracterul unui transfer de
putere de cumpărare.
2. Apariția formei statale de organizare a societăţii - se detaşează prin
semnificaţii şi amploare, raporturile dintre stat, pe de o parte, şi
persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte. Rezultă că prezenţa
statului concretizată prin instituţiile sale, constituie a doua premisă a
conturării conceptului de finanţe.
Existenţa şi funcţionarea instituţiilor de stat: armata, poliţia, justiţia, care
se află în sfera nematerială antrenează procese de redistribuire a
Produsului Național, pentru a satisface nevoile publice. Procurarea şi
utilizarea de către stat a unei părţi din produsul nou creat dă naştere unor
relaţii între stat, ca exponent şi membrii colectivităţilor în ipostaze de
contribuabili cu resurse, sau în calitate de beneficiari ai serviciilor publice.
La început resursele utilizate pentru funcţionarea statului se asigurau sub
forma naturală a produselor, trofeele obţinute din luptă, jafuri de război
sau prestări de servicii în favoarea statului. Ulterior pe măsura extinderii
relaţiilor marfă-bani, statul a trecut la procurarea resurselor băneşti prin
16
intermediul impozitelor în bani, a tributului, a cheltuielilor cu plata
funcţionarilor publici sau a împrumuturilor.
Prin raportarea la existenţa şi funcţionarea instituţiilor de stat, se
apreciază că perioada tranziţiei de la comunităţile gentilice la perioada
sclavagistă reprezintă momentul istoric al apariţiei finanţelor iar ca prime
elemente de finanţe, se consideră a fi impozitele în bani şi solda
militarilor.3
Elemente ale finanţelor s-au născut şi dezvoltat şi în celelalte activităţi
concretizate prin utilizarea banilor în cadrul proprietăţii private.Mai ales în
sfera activităţilor private, înţelesurile atribuite noţiunii de finanţe alcătuiesc
o gamă foarte largă.
Conţinutul social şi economic în care s-a conturat conceptul de finanţe, a
imprimat acestuia, forme relativ diferite sub aspectul conţinutului
economic.
Termenul de finanţe se utilizează în două sensuri:4
a. în sens larg - conceptul de finanţe este folosit pentru a exprima
ansamblul proceselor şi relaţiilor economice exprimate în bani, care se
produc în toate sferele de producţie.
Asemenea procese şi relaţii economice vizează procurarea, distribuirea,
utilizarea şi reconstituirea resurselor băneşti pentru derularea diferitelor
activităţi în care sunt implicaţi agenţii economici (persoane fizice şi
juridice), înclusiv autorităţile publice (statul).
Deci, în accepţiunea foarte largă conţinutul economic al finanţelor se
exprimă prin procese şi relaţii economice în formă bănească care au loc
între participanţii la reproducţia socială.
b. în sens restrâns - finanţele înglobează numai procese şi relaţii
economice prin care se constituie, distribuie şi utilizează fondurile băneşti
pentru funcţionarea diferitelor entităţi economico-sociale (firme, stat,
persoane fizice). Ele se manifestă mai pregnant în sfera repartiţiei Venitului
Național.
3
Vezi Filip Gheorghe și colab., Finanțe, Editura Junimea, Iași, 2002
4
Conceptul a fost preluat și dezvoltat de autor de la Văcărel Iulian și colab., Finanțe
publice, ed. 4, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003, cap. 2.3
17
Deci, în accepţiunea restrânsă, conţinutul economic al finanţelor constă
în procese şi relaţii economice de repartiţie sub formă bănească a PIB5 şi
se concretizează în procurarea de resurse la fondurile băneşti care se
constituie şi apoi se utilizează pe destinaţia corespunzătoare fiecărei
entităţi.
Aceste procese şi relaţii de repartiţie valorică a produsului nou creat se
manifestă în mod obiectiv între persoanele fizice şi juridice, stat şi alte
organizaţii colective, asigurând formarea şi utilizarea fondurilor băneşti ca
suport a îndeplinirii funcţiilor şi obiectivelor ce revin fiecărui participant la
viaţa economică.
Apar procese şi relaţii economice la care participă statul pe de o parte şi
persoane fizice şi juridice pe de altă parte, pentru constituirea şi
distribuirea fondurilor băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor
publice, conturând un prim domeniu al finanţelor, cunoscut sub denumirea
de finanţe publice.
Finanţele publice sunt, deci, o formă particulară a finanţelor în sens
restrâns.
În mod similar, în sectorul privat, crearea şi funcţionarea firmelor, a
organizaţiilor care desfăşoară activităţi în condiţiile concurenţei şi a
relaţiilor marfă-bani, implică procese şi relaţii de distribuire sau utilizarea
de fonduri băneşti în interes personal, conturându-se domeniul finanţelor
private.
Se remarcă diferenţieri în definirea conţinutului finanţelor accentuându-se
fie latura economică, fie cea sociologică.
Latura economică pune la baza conceptului de finanţe conţinutul de
procese economice în formă bănească precum şi elementele tehnice de
înfăptuire a acestora.
Latura sociologică are în vedere ca element definitoriu relaţiile cu caracter
social dintre participanţii la procesele respective. Există deci un concept
economic şi un concept sociologic al finanţelor.
În raport cu semnificaţiile atribuite conceptului de finanţe şi cu conţinutul
economic pe care-l exprimă acestea, finanţele pot fi definite, ca procese
economice şi relaţii sociale prin care se constituie, se distribuie şi se
5
Vezi în acest sens Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ed. 4, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 2003, subcap. 1.2
18
utilizează fonduri băneşti pentru îndeplinirea funcţiilor şi obiectivelor
diferitelor entităţi economico-sociale, inclusiv pentru îndeplinirea
funcţiilor statului.
Prin modul de manifestare şi conţinut economic specific, finanţele prezintă
următoarele trăsături:
1. o primă trăsătură a finanţelor este forma bănească de exprimare a
proceselor şi relaţiilor economice care desemnează acest concept. Se
cuprind în sfera finanţelor toate procesele economice şi relaţiile sociale
bazate pe folosirea banilor, având acelaşi conţinut economic.
Conform acestei trăsături, se impune constatarea că numai procesele
economice care se realizează sub formă bănească se înscriu în categoria
finanţelor. Restul proceselor economice (inclusiv cele de repartiţie a PIB
realizată sub formă materială) nu intră în categoria finanţelor.
Procesele şi relaţii economice cuprinse în sfera finanţelor se concretizează
prin formarea şi utilizarea de fonduri băneşti de către persoane fizice şi
juridice antrenând fluxuri financiare între ele atât de intrare cât şi de ieşire
a sumelor care alcătuiesc fiecare fond financiar.
2. o a doua trăsătură (privită din punctul de vedere al finanţelor în sens
restrâns), este transferul de valoare care are loc între participanţii la
respectivele procese şi relaţii economice.
Manifestarea finanţelor în sens restrâns concretizează un transfer de
valoare aflat la dispoziţia unui participant către un alt participant în cadrul
proceselor şi relaţiilor respective. Un asemenea transfer modifică
patrimoniul entităţii administrate de către participant.
Modificarea patrimoniului poate avea loc în ambele sensuri dacă
participanţii cedează sau primesc sume de bani în cadrul acestor raporturi.
De exemplu, o dată cu plata impozitelor către stat sau cu plata salariilor
personalului, intervin modificări şi în patrimoniul firmei.
Fenomenul transferului de valoare care caracterizează finanţele în
accepţiunea restrânsă, prezintă anumite particularităţi care au o existenţă
cumulativă:
a. transferul de valoare specific finanţelor, are loc prin cedarea sau
primirea între participanţi a unor sume de bani, deci are loc un transfer de
putere de cumpărare. Acest transfer are ca efect direct şi imediat
reducerea puterii de cumpărare a persoanei care cedează suma de bani şi
creşterea puterii de cumpărare a persoanei care primeşte suma de bani,
19
b. transferul financiar reprezintă, fie acumularea, fie distribuirea de resurse
băneşti şi se realizează fără o contraprestaţie directă şi imediată a
beneficiarului. Aceasta presupune că persoana de la care se face transferul
nu obţine un echivalent în bunuri, servicii sau bani, din partea persoanelor
care primesc banii. În sfera finanţelor private acest transfer de putere de
cumpărare are loc numai parţial, mişcarea valorii sub formă de bani putând
avea loc în raport cu alte persoane fizice sau juridice şi cu salariaţii.
c. transferul de valoare şi putere de cumpărare, în accepţiunea restrânsă a
finanţelor, vizează scopul, adică nevoile cu caracter colectiv - transferurile
de la persoane fizice sau juridice către stat au ca scop satisfacerea unor
nevoi comune ale societăţii. Se poate asimila şi transferul între persoane
fizice sau persoane juridice care vizează desfăşurarea activităţii unei
multitudini de comunităţi economico-sociale.
d. transferul de valoare, caracteristic finanţelor în sens restrâns, are loc cu
titlu definitiv sau poate avea la bază principiul rambursabilităţii, în cazul
creditului public.
Dacă transferul are caracter definitiv suma de bani şi puterea de
cumpărare nu mai revin persoanei de la care s-a făcut transferul.
Prin comparaţie, transferul cu titlu rambursabil apare ca un fenomen
temporar adică după un timp banii revin la punctul de plecare, deci are loc
o mişcare în sens invers, specific relaţiilor de credit.Transferul de valoare
definitiv are loc în cadrul finanţelor publice odată cu plata impozitelor, a
diferitelor alocaţii şi indemnizaţii.
Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti
la dispoziţia unui agent economic (stat, firmă, gospodărie individuală),
folosite pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi
sarcinilor sale.
Privite din alt unghi, finanţele sunt „operaţiile băneşti ce intervin între
participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor băneşti destinate
susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor private.”6
O altă abordare cu privire la conceptul de finanţe este: „ procurarea de
resurse băneşti în vederea satisfacerii diferitelor nevoi personale sau
colective, ca şi folosirea lor pentru realizarea de tranzacţii cu bunuri şi
servicii, şi efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, respectiv crearea şi
stingerea obligaţiilor între persoane, presupun anumite procese şi relaţii
6
Cibotariu Irina-Ştefana, Finanţe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010,
pag. 122
20
economice prin care se formează, se distribuie şi se redistribuie resursele în
formă bănească, ceea ce constituie esenţa fenomenului financiar şi
defineşte conceptul de finanţe.”7
Alte definiții referitoare la finanţele publice le găsim la William J. Shultz şi
C. Lowell Harriss care afirmă că „ştiinţa finanţelor publice se ocupă cu
studiul faptelor, principiilor, tehnicii şi efectele dobândirii şi cheltuirii
fondurilor de către organele guvernamentale şi ale administrării datoriei
publice.”8
Potrivit opiniei lui Harold M. Groves „finanţele publice formează un
domeniu de cercetări care tratează problemele de venituri şi de cheltuieli
ale guvernelor (federal, al statelor şi locale). În timpurile moderne, aceste
probleme se împart în patru mari diviziuni: venitul public, cheltuiala publică,
datoria publică şi anumite probleme ale sistemului fiscal în ansamblu, cum
ar fi administraţia locală şi politica fiscală.”9
În legătură cu noţiunea de finanţe, intervine şi conceptul de relaţii
financiare. Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti, reprezentând transferuri
monetare între agenţi economici în urma relaţiilor comerciale, pe de o
parte, dar şi între stat şi agenţi economici, ca urmare a repartiţiei
Produsului Global Brut10, pe de altă parte.
Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice. Ele reprezintă
echivalentul bănesc al unor raporturi între proprietăţi, modificând
patrimoniul agenţilor economici sau structura acestuia, pe baza
raporturilor comerciale care se stabilesc între aceştia, prin mijlocirea
comerţului cu mărfuri.
Relaţiile financiare reprezintă relaţiile economice, băneşti de constituire
şi repartizare a fondurilor financiare necesare satisfacerii necesităţilor
colective din societate. Aceste relaţii sunt:
-relaţii sociale (între membrii societăţii);
7
Filip Gheorghe şi colectiv, Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag. 13
8
Shultz J. William, Lowell C. Harriss, American Public Finance, Ediția a 5 a, Editura
Prentice-Hall Inc, New York, 1950, pag. 3
9
Groves Harold, Finance Public, EdituraTrillas, 1965
10
Reprezintă valoarea totală a produselor şi serviciilor produse într-o perioadă de
timp în cadrul unei economii naţionale
21
-relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se
produc bunuri şi alte valori);
-relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);
-relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească).
Relaţiile financiare se desfăşoară într-un cadru organizat şi cu caracter
continuu, fiind reglementate de legislaţia fiecărui stat. Relaţiile financiare
pot fi publice sau private, după cum statul apare sau nu în cadrul lor.
Statul, pentru a asigura satisfacerea necesităţilor colective ale indivizilor,
are nevoie de fonduri financiare.Constituirea şi repartizarea fondurilor
financiare publice presupune stabilirea unor raporturi (relaţii) între
persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi stat, pe de altă parte. Aceste
raporturi îmbracă forma unor fluxuri financiare grupate în două categorii şi
anume:
1. în procesul constituirii fondurilor financiare (resurse băneşti): se
stabilesc relaţii între indivizi (persoane fizice) şi agenţi economici (persoane
juridice) pe de o parte şi stat de cealaltă parte - cele două categorii
(persoanele fizice) şi agenţii economici (persoanele juridice), transferă
statului o parte din veniturile lor sub forma impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor,
2. în procesul repartizării fondurilor financiare constituite: se stabilesc
relaţii între stat pe de o parte şi diferiţi beneficiari pe de altă parte care
sunt: persoane fizice, persoane juridice şi instituţii.
Finanţele, privite ca sistem financiar, reprezintă ansamblul pieţelor
financiare şi a instituţiilor sau persoanelor care operează pe aceste pieţe.
Conceptul de sistem financiar poate fi privit sub mai multe aspecte:
„a) ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care se
vehiculează resurse financiare,
b) ca un sistem de instituţii care participă la organizarea şi distribuirea
fondurilor, precum şi la elaboarea, executarea şi controlul planurilor
financiare,
c) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie
la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate,
d) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare),
care reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul
unei perioade de timp determinate.”11
11
Filip Gheorghe şi colaboratorii, Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag. 73
22
Iată cum se prezintă,schematic, piaţa financiară:
Figura nr. 1 Componenetele principale ale sistemului financiar
Sursa: Prelucrare după: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României,
Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag.71
Prin prisma conţinutului economic, sistemul financiar se prezintă ca un
ansamblu de relaţii financiare ce se manifestă în procesul complex de
constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti-financiare.
În acest context, componentele principale ale sistemului financiar, sunt:
sistemul financiar public şi sistemul financiar privat.
Sistemul financiar public reprezintă ansamblul relaţiilor financiare prin
care se constituie, distribuie şi utilizează fondurile băneşti publice, având,
în prim plan, autorităţile publice care administrează în interes public aceste
fonduri.
Prin prisma componentelor principale pe care le înglobează,sistemul
financiar public se structurează pe următoarele subsisteme principale:
bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurările sociale de stat, creditul
public, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă (dacă statul
deţine firme în acest sector), finanţele regiilor autonome,companiilor
naţionale şi a altor entităţi publice.
Primele două subsisteme, bugetul de stat şi bugetele locale, reprezintă
relaţiile de redistribuire a PIB odată cu constituirea fondurilor bugetare,
precum și distribuirea şi utilizarea acestor fonduri pentru satisfacerea
nevoilor publice, de interes naţional, respectiv local.
23
La aceste relaţii financiare participă, pe de o parte, autorităţile publice, iar
pe de altă parte persoanele fizice şi juridice, în poziția de contribuabili la
constituirea fondurilor şi/sau de beneficiari ai bunurilor şi serviciilor publice
finanţate din aceste resurse.
Bugetul de stat şi bugetul local înglobează categorii financiare cum ar fi:
impozite, alocaţii, subvenţii, împrumuturi, taxe.
Bugetul public înglobează o mare parte a proceselor şi relaţiilor financiare
concretizate prin transferurile de valoare cu titlu definitiv sau
nerambursabil şi fără o contraprestaţie directă care modifică puterea de
cumpărare a participanţilor. Aceste relaţii financiare sunt permanente şi au
ca sursă valoarea nou creată. Resursele statului se administrează de către
autorităţile publice prin intermediul bugetului de stat.
Asigurările sociale de stat exprimă relaţiile prin care se constituie,
distribuie şi utilizează, în principiu, fondurile destinate protecţiei celor ce îşi
pierd capacitatea de muncă din diverse motive.
Asigurările sociale de stat sunt relaţii financiare ce reprezintă transferuri
băneşti obligatorii sau facultative în scopul primirii unei contraprestaţii
când se produce un fenomen cu caracter întâmplător. În unele împrejurări,
de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituirea fondurilor de
asigurări sociale, în altele numai unii dintre aceştia. Aceste relaţii apar în
procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări sociale sau a
fondului pentru indemnizaţia de şomaj.
Asemenea operaţiuni se derulează prin prin intermediul caselor de pensii,
fondurilor de pensii private sau agenţiilor de ocupare şi formare a forţei de
muncă.
Participanţii la aceste relaţii sunt autorităţile publice ce administrează
fondurile de asigurări sociale de stat şi persoanele fizice şi juridice aflate în
ipostaza de contribuabili la constituirea acestor fonduri, respectiv numai
persoanele fizice ca beneficiari ai sumelor utilizate din aceste fonduri.
Procesul de colectare a resurselor financiare destinate acţiunilor de
asigurări sociale de stat şi de repartizare a acestora pe destinaţii îşi găseşte
reflectarea în bugetul asigurărilor sociale de stat, dar şi în bugetul
asigurărilor de sănătate sau în bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj.
Tot ca o componentă a subsistemului financiar public, poate fi considerată
şi cea a bugetelor fondurilor speciale. Deşi prin conţinutul economic
acestea se integrează în bugetul public consolidat, ele se particularizează ca
24
relaţii financiare de constituire, distribuire şi utilizare a fiecărui fond
special, cu reflectare într-un buget distinct.
Participanţii la relaţiile financiare respective se diferenţiază, de la un fond
la altul, în raport cu scopul distinct urmărit în administrarea acelui fond (se
pot constitui fonduri speciale pentru risc şi accident, pentru modernizarea
drumurilor publice). Ca o particularitate a acestor relaţii financiare apare
modul specific de reprezentare a caracterului public, la administrarea
fiecărui fond participând o anumită instituţie publică (de exemplu, un
minister care administrează distinct un anumit fond special).
Creditul public exprimă relaţiile financiare caracteristice constituirii şi
utilizării unor fonduri de împrumut, diferenţiindu-se de subsistemele
financiare prezentate anterior prin faptul că au la bază principiul
rambursabilităţii şi plăţii de dobânzi ca preţ al folosirii resurselor
împrumutate. Această componentă exprimă, aşadar, relaţii financiare de
redistribuire temporară a disponibilităţilor băneşti pentru satisfacerea
necesităţilor suplimentare ale statului.
Participanţi la relaţiile de credit public sunt, pe de o parte, persoanele fizice
şi juridice şi, pe de altă parte, autorităţile publice, în ipostaza de creditori
sau de debitori, după cum cedează disponibilităţile băneşti proprii sau
primesc şi utilizează resurse băneşti.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, se consideră a fi un
subsistem financiar, particularizat prin specificul relaţiilor de constituire,
distribuire şi utilizare a unui fond specific numit de asigurare. La aceste
relaţii financiare participă instituţiile de asigurări cu capital de stat
specializate în astfel de activităţi, pe de o parte, şi persoanele fizice şi
juridice ca asiguraţi, pe de altă parte. Derularea acestor relaţii financiare
este legată direct de manifestarea unor evenimente cu impact negativ în
viaţa economică şi socială (generatoare de pierderi) denumite generic
riscuri.
Principalele fluxuri financiare generate de finanţele publice sunt prezentate
mai jos.
25
Figura nr. 2 Fluxurile fianciare generate de finanțele publice
Sursa: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Editura
Economică, Bucureşti, 2007, pag.73
Finanţele firmelor şi altor entităţi economico-sociale publice deținute de
stat exprimă relaţiile financiare prin care se constituie, distribuie şi
utilizează capitalurile, respectiv fondurile băneşti administrate de aceste
entităţi. Participanţii la aceste relaţii sunt, principial, firmele sau entităţile
economice şi sociale publice, pe de o parte şi diversele persoane fizice sau
juridice care concură la constituirea, distribuirea şi utilizarea resurselor
băneşti necesare lor, pe de altă parte.
Sistemul financiar privat este considerat ca un ansamblu de relaţii
financiare prin care se constituie, distribuie şi utilizează fondurile financiare
private, având ca participanţi, entităţile şi persoanele private ce
administrează în interes privat fondurile respective.
Subsistemul financiar privat înglobează relaţiile financiare de constituire,
distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti în cadrul proprietăţii private.
Acesta se structurează în următoarele subsisteme:
-finanţele firmelor şi altor entităţi private;
-creditul bancar privat;
26
-asigurările sociale şi asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă
private;
-finanţele gospodăriilor populaţiei.
Finanţele firmelor private reflectă relaţiile economice în formă bănească
prin care se mobilizează, repartizează şi utilizează resursele băneşti
necesare activităţii de producţie, investiţii precum şi pentru satisfacerea
altor cerinţe la nivelul entităţilor respective. Ele se concretizează prin
formarea şi utilizarea capitalurilor firmelor în formele tipice: aport de
capital în bani, adus de acţionari şi plasamente de capital în proiecte de
investiţii.
Sfera de cuprindere a acestor relaţii este foarte largă, antrenând o
multitudine de participanţi în baza proprietăţii private asupra bunurilor.
Între acest subsistem și cel al firmelor cu capital de stat există asemănări şi
deosebiri ce decurg din specificul activităţilor pe care le desfăşoară
entităţile respective.
Figura nr. 3 Fluxurile financiare private
Economică, Bucureşti, 2007, pag.77
27
Creditul bancar cuprinde relaţiile băneşti ce vizează mobilizarea de resurse
băneşti şi redistribuirea acestora pe principiul rambursabilităţii şi al plăţii
de dobândă. Participanţi sunt persoanele fizice şi juridice aflate fie în
calitatea de creditor, fie în cea de debitor şi instituţiile financiar-bancare
private, în calitate de intermediari financiari.
Creditul reprezintă un grup de procese şi relaţii financiare care se
desfăşoară pe principiul rambursabilităţii şi a plăţii de dobândă de către
debitor în favoarea părţii care cedează temporar banii, numit creditor.
Creditul presupune intercalarea unei instituţii financiar-bancare între
deţinătorii de disponibilităţi băneşti şi utilizatorii acestora, instituţie
specializată în intermedierea financiară.Banca mijloceşte un transfer
temporar precum şi mişcarea valorilor în ambele sensuri, aşa cum se
prezintă în schema de mai jos.
Figura nr.4 Fluxurile financiar-monetare intermediate de sistemul bancar
Economică, Bucureşti, 2007, pag. 80
Relaţii financiare specifice asigurărilor sociale pot lua naştere şi în cadrul
subsistemului financiar privat, prin implicarea unor autorităţi private care
28
constituie, administrează şi utilizează fonduri private de asigurări sociale
(fonduri private de pensii).
Sunt relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii sau
facultative în scopul primirii unei contraprestaţii când se produce un
fenomen cu caracter întâmplător. În unele împrejurări, de contraprestaţii
beneficiază toţi participanţii la constituirea fondurilor de asigurări sociale,
în altele numai unii dintre aceştia.
În ipostaza de participanţi la formarea fondurilor şi beneficiari ai resurselor
de la aceste fonduri se regăsesc tot persoanele fizice şi juridice, respectiv
numai persoanele fizice.
Asigurările sociale private pot apare ca o componentă distinctă a
subsistemului financiar privat în măsura în care diferite persoane fizice şi
juridice participă la constituirea, distribuirea şi utilizarea unor fonduri de
asigurări sociale, administrate de instituţii cu capital privat.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă cuprind relaţiile
financiare specifice constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor de
asigurare, la care participă însă societăţile de asigurări cu capital privat, ca
asigurători, şi diferite persoane fizice şi juridice, în calitate de asiguraţi.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă sunt relaţii financiare
ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii sau facultative în scopul primirii
unei contraprestaţii când se produce un fenomen cu caracter întâmplător.
În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la
constituirea fondului, în altele numai unii dintre aceştia.
Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de
asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă. Asemenea
operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări.
Asigurările se constituie ca un grup distinct de procese şi relaţii financiare
generate de preocuparea pentru combaterea şi prevenirea efectelor
distructive cauzate de fenomene naturale sau de alte evenimente apărute
în viaţa indivizilor (riscuri).
Aceste procese şi relaţii de asigurări se constituie prin utilizarea fondurilor
de asigurare îmbinând caracteristici ale transferurilor, specifice bugetului
public cu cele ale creditului, în funcţie de riscul asigurat.
Finanţele gospodăriilor cuprind relaţiile financiare la care participă entităţi
instituţionale (familii, celibatari) care realizează venituri şi le folosesc
29
potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile şi serviciile necesare
consumului, inclusiv economisirea şi plasamentele de resurse băneşti.
Diferenţierile între cele două mari subsisteme ale sistemului financiar au în
vedere atât forma de proprietate în care se administrează patrimoniile
respective (publică sau privată), cât şi tipul de interese ce se satisfac prin
aceste relaţii financiare.
Astfel, pentru relaţiile financiare din subsistemul financiar public apar
caracteristice proprietatea comună, publică şi caracterul public al
intereselor satisfăcute, în timp ce relaţiilor financiare din subsistemul
financiar privat le sunt caracteristice proprietatea privată şi obținerea de
profit.
Este de menţionat, de asemenea, existenţa unor zone de interferenţă între
sistemul financiar public şi cel privat. De altfel, caracterul de sistem
financiar unitar presupune şi manifestarea unor interrelaţii între
subsistemele componente, respectiv întrepătrunderea lor.
În acest sens, finanţele firmelor sunt importante „furnizoare” de resurse
financiare publice sub formă de impozite şi taxe, bugetului de stat şi
bugetelor locale, de contribuţii pentru asigurările sociale şi de sănătate, de
taxe şi alte vărsăminte la fondurile speciale, de prime de asigurare către
societăţi de asigurări şi reasigurări, de disponibilităţi băneşti către
instituțiile de credit, de dividende pentru acţionari şi gospodării, de
dobânzi către creditori.
În sens invers, firmele şi gospodăriile sau persoanele fizice beneficiază de
subvenţii de la bugetul de stat şi bugetele locale, de sume pentru diferite
acţiuni din bugetul asigurărilor sociale, de despăgubiri sau sume asigurate
de la firmele de asigurări şi reasigurări, de împrumuturi de la instituțiile de
credit.
Piaţa de capital, este acea componentă a pieţei financiare, care
caracterizează investiţiile în titluri financiare pe termen mediu şi termen
lung.
Participanţii pe această piaţă sunt:firmele,instituţiile de credit, statul,
instituţiile financiare şi populaţia.
Instrumentele folosite sunt valorile mobiliare, în principal acţiuni,
obligaţiuni şi derivative.Oferta vine din partea deţinătorilor şi a acelor
agenţi economici care doresc finanţare în vederea desfăşurării activităţii
sau efectuării de investiţii.
30
Fluxurile financiare generate pe piaţa de capital sunt evidenţiate în figura
următoare.
Figura nr.5 Piața de capital și poziția ei în cadrul pieţii financiare
Economică, Bucureşti, 2007, pag. 82
Manifestarea concomitent a diferitelor componente ale finanţelor, implică
şi posibilitatea interpătrunderilor a unor zone de interferenţă unde se
regăsesc tipuri de procese şi relaţii financiare diferite.
În mod obişnuit, finanţele publice sunt asociate cu existenţa statului
inclusiv cu unităţile teritorial-administrative iar problematica lor are în
vedere constituirea resurselor băneşti necesare autorităţilor pentru
efectuarea cheltuielilor în interesul public.
Prin comparaţie, finanţele private, sunt asociate activităţilor economico-
financiare bazate pe proprietatea privată a firmelor, băncilor, societăţilor
de asigurare. Ele abordează procese şi relaţii de formare a resurselor
băneşti precum şi cheltuielile cu împrumuturile contractate aferente
activităţilor lor, inclusiv rezultatul financiar (obligaţiile de plată, distribuirea
profitului, echilibrul financiar microeconomic).
31
Aşadar, în sens larg, noţiunea de finanţe cuprinde toate categoriile de
relaţii arătate mai sus, desfăşurate în cadrul sistemului financiar.
În sens restrâns, conţinutul economic al finanţelor constă în procesele şi
relaţiile economice de repartiţie sub formă bănească a PIB ce se
concretizează în procurarea de resurse la fondurile băneşti care se
constituie şi utilizează pe destinaţia corespunzătoare fiecărei entităţi din
cadrul sistemului financiar.
În prezent noţiunea de finanţe are o largă circulaţie în toate domeniile şi
este folosită cu înţelesuri multiple, cele mai cunoscute fiind:
-sume de bani sau fonduri băneşti ce se administreză şi circulă la diferite
niveluri şi structuri ale vieţii economico-financiare,
-venituri, cheltuieli sau profit, rezultate din diverse activităţi,
-forme, tehnici şi instrumente prin care se acumulează şi se distribuie
resursele băneşti (impozitele, aportul de capital, dividendele, subvenţiile
sau creditele),
-operaţiuni de plăţi şi încasări în numerar sau prin conturi bancare,
-tranzacţii bursiere şi tranzacţii pe diverse pieţe financiare,
-relaţiile dintre persoanele fizice, juridice, stat, implicate în operaţiuni
axate pe folosirea banilor.
32
1.2. Finanţele publice şi finanţele private
1.2.3. Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

Evoluţia ştiinţelor economice a condus la delimitarea clară a două
discipline: finanţele publice şi finanţele firmei sau finanţele private (uneori
se folosește și termenul de finanțe corporative).
Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice, se bazează
pe normele dreptului public, pe constrângere şi urmăresc satisfacerea
necesităţilor cu caracter public. Se întâlnesc la nivel macroeconomic
(economia naţională) şi mezoeconomic (unităţi administrativ-teritoriale).
Funcţiile lor sunt îndeplinite de Ministerul Finanţelor Publice, la nivel
macroeconomic şi Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, la
nivel mezoeconomic.
În literatura de specialitate specialiştii consideră finanțele publice ca fiind:
1. fonduri bănești la dispoziția statului (venituri ale statului și ale unităților
administrativ-teritoriale; resurse bănești prelevate la dispoziția statului
pentru îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor acestuia; mijloc de acoperire a
cheltuielilor administrației de stat și a colectivităților locale;
2. totalitatea resurselor și a sarcinilor care se referă la activitățile
instituțiilor publice (venituri publice, cheltuieli pulice, buget public, datorie
publică) precum și regulile care determină regimul acestora;
3. gospodaria statului a altor organizații politice precum și regulile și
principiile care stau la baza administrării bunurilor economice și a banilor;
4. mijloc de intervenție a statului în economie (impozite, împrumuturi,
alocații bugetare, subvenții);
5. totalitatea activităților desfășurate în sectorul public al economiei, inclus
iv administrarea finanțelor publice și a politicilor financiare;
6. relaţii sociale de natură economică prin care se constituie şi se
repartizează fondurile publice cu scopul satisfacerii nevoii generale ale
societăţii.
Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a. procurarea resurselor necesare statului, în calitatea sa de autoritate
publică;
33
b. utilizarea resurselor statului sub forma cheltuielilor publice în scopul
satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii (educaţie, sănătate, asigurări
sociale, samd), dar şi pentru dezvoltarea economică prioritară a unor
ramuri (investiţii publice);
c. folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc de
influenţare a desfăşurării activităţii economico-sociale;
d. gestiunea finanţelor publice este supusă normelor dreptului
administrativ şi dreptului constituţional, având în vedere că se utilizează
„bani publici”;
e. finanţele publice au ca scop satisfacerea nevoilor generale ale societăţii
în condiţiile asigurării echilibrului bugetului public naţional, care este şi
principalul instrument utilizat;
f. de obicei, bugetul public naţional se încheie cu deficit bugetar, deoarece
de regulă cheltuielile publice sunt mai mari decât veniturile publice.

Finanţele private se întâlnesc la nivel microeconomic (la nivelul firmelor) şi
studiază ansamblul relaţiilor economice şi băneşti prin care se constituie şi
se utilizează capitalurile firmei în scopul obţinerii şi repartizării rezultatului
final (profitul).
Finanţele private sau componenta privată a finanţelor are în vedere
constituirea şi gestiunea resurselor agenţilor economici pentru realizarea
obiectului lor de activitate în condiţii de profitabilitate.
Obiectul finanţelor private include:
-constituirea capitalului social;
-repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea şi remunerarea
acţionarilor);
-plasarea eventualelor sume disponibile;
-obţinerea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a
activităţii şi a investiţiilor;
-mobilizarea creanţelor;
-lichidarea obligaţiilor.
Gestiunea finanţelor firmei este supusă normelor dreptului comercial.
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti ale agenţilor economici
privaţi sunt obiect al dreptului comercial. Legea stabileşte cadrul legislativ
al desfăşurării operaţiunilor presupuse de obiectul finanţelor private, adică
principiile, regulile, instrumentele agreate precum şi aspectele fiscale
complementare acestor operaţiuni.
34
În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare ce fac obiectul finanţelor
private se derulează potrivit:
-deciziilor luate în cadrul Consiliiului de Administraţie şi ale Adunării
Generale a Acţionarilor;
-contractelor economice şi financiare încheiate cu terţii.
Printre ingerinţele statului în activitatea unei firme sunt: reglementările
fiscale, reglementările privind concurenţa şi mediul de afaceri şi acordarea
eventualelor subvenţii.
În concluzie: finanţele firmei reprezintă ramura ştiinţei economice care
studiază alocarea optimală de resurse financiare dirijate spre utilizări
multiple în scopul realizării de profit şi, implicit, a creşterii valorii firmei,
având în vedere două elemente:
1.riscul, deoarece rezultatele viitoare aşteptate au o anumită
probabilitate de realizare;
2.decizia, urmare a faptului că este necesară selectarea dintre nevoile şi
utilizările multiple numai a acelora care să asigure optimizarea alocărilor.
Conceptul de finanțe private este asociat cu firmele,cu băncile și societățile
de asigurare în legătură cu veniturile și cheltuielile lor, cu împrumuturile
primite sau acordate, cu creanțele de încasat și datoriile de plătit, cu
asigurările și reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă.
Finanţele firmei reprezintă veriga de bază a întregului sistem financiar şi de
credit, ca urmare a faptului că majoritatea fondurilor băneşti ce se
formează la diferite niveluri îşi au sursa în veniturile create la nivelul
firmelor.
1.2.3. Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele

private
Între finanţele publice şi finanţele private, respectiv între cele două mari
componente ale sistemului financiar, există următoarele deosebiri şi
asemănări:
-finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele
private sunt generate de existenţa firmei ca entitate economică
producătoare de profit;
-finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanţele
private la nivel microeconomic;
-scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea
nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor
35
private se urmăreşte gestionarea fondurilor firmei în vederea obţinerii
profitului;
-finanţele publice se supun dreptului public, finanţele private sunt
guvernate de dreptul comercial;
-la nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea
mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura
desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei
statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor
cheltuieli, pe când la nivel microeconomic bugetul firmelor se formează
prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care le pot obţine după care se
stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le pot permite;
-atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de
echilibru financiar.
Așadar, atunci când vorbim despre finanțe este necesar să facem distincția
între noțiunea de finanțe publice și cea de finanțe private.În figura de mai
jos se sintetizează câteva asemănări și deosebiri esențiale.
Figura nr. 6. Asemănări și deosebiri între finanțele publice și finanțele private
Finanțele publice Finanțele private

Sunt asociate cu statul, cu unitățile Sunt asociate cu firmele private, băncile și
administrativ-teritoriale și cu alte societățile de asigurări/reasigurări cu
instituții de drept public capital privat
Ambele se confruntă cu probleme de echilibru financiar
Resursele se procură în cea mai
mare parte prin măsuri de Resursele se procură pe baze contractuale
constrângere luate de autorități în urma confruntării cererii și ofertei de
publice și mai puțin pe baze capital de împrumut
contractuale
Statul poate lua măsuri în legătură Agenții economici nu pot influenţa în mod
cu moneda în care se constituie legal metoda prin care se constituie
fondurile publice fondurile publice
Au drept scop satisfacerea nevoilor
Au drept scop obținerea profitului
generale ale societății
Gestiunea finanțelor publice este Gestiunea finațelor private este supusă
supusă dreptului public dreptului comercial
36
1.3. Parteneriatul public – privat

Nevoile oamenilor pot fi grupate în două categorii:
- nevoi cu caracter individual, care depind de preferinţele fiecăruia şi
diferă în funcţie de vârstă, sex, ocupaţie, mediu social, zonă geografică
(putem exemplifica: nevoia de hrană, îmbrăcăminte şi încălţăminte, de
adăpost, de mijloace de deplasare şi de comunicare),
- nevoi cu caracter social sau colectiv, care sunt, de regulă, aceleaşi pentru
toţi oamenii (putem exemplifica: nevoia de a fi apăraţi împotriva
eventualelor agresiuni, împotriva calamităţilor, nevoia de protecţie socială,
nevoia de educaţie şi de sănătate).
Satisfacerea acestor nevoi se realizează prin oferta de bunuri şi servicii din
economie. Corespunzător celor două categorii de nevoi prezentate
anterior, tipologia bunurilor este următoarea:
a. bunuri private, care satisfac, de regulă, nevoile cu caracter individual şi
prezintă următoarele caracteristici:
-sunt bunuri oferite de agenții economici (producători şi / sau comercianţi),
precum: alimente, haine, locuinţă, mijloace de transport;
-sunt bunuri procurate prin mecanismul pieţei, preţul stabilindu-se pe baza
raportului dintre cerere şi ofertă;
-sunt bunuri care se consumă în mod individual şi sunt concurenţiale.
b. bunuri publice pure (utilităţi publice), care satisfac, de regulă, nevoile
cu caracter social şi prezintă următoarele caracteristici:
-sunt bunuri oferite de autorităţile publice, prin instituţii şi servicii
specializate, precum: apărarea naţională, menţinerea ordinei publice,
păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială sau educaţia în cadrul
învăţământului general obligatoriu;
-sunt bunuri asigurate de autorităţile publice, accesul unei persoane la
acestea nefiind condiţionat de plata vreunei sume de bani;
-sunt bunuri care se folosesc în comun şi de care beneficiază toţi indivizii,
deci sunt indivizibile şi neconcurenţiale.
c. bunurile semipublice sunt bunuri oferite:
 fie de sectorul public:
37
-nu tuturor indivizilor, ci în mod selectiv, pe baza anumitor criterii de
eligibilitate a beneficiarilor (bursele elevilor şi studenţilor, ajutorul de
şomaj);
-nu gratuit, ci cu plata preţului corespunzător sau cu plată redusă (muzee,
teatre, cărţi).
 fie de sectorul privat, caz în care misiunea sectorului public se realizează
prin intermediul sectorului privat:
-în cazul învăţământului particular şi sistemului de sănătate privat;
-în cazul infrastructurii de transport şi de mediu realizată în parteneriat
public – privat.
Economia unei ţări este rezultatul activităţii unui număr mare de unităţi
instituţionale, care efectuează operaţii multiple şi de natură diferită, cu
scopul de a produce, finanţa, asigura, redistribui şi a consuma.
Sectoarele instituţionale din economie cuprind unităţi instituţionale care
au comportamente economice asemănătoare, după natura activităţilor şi a
funcţiilor lor principale.
Sectoarele instituţionale sunt clasificate în 5 categorii:
1.Sectorul societăţilor nefinanciare care cuprinde firmele producătoare de
bunuri şi servicii nefinanciare, care pot fi cu capital privat sau cu capital
public,
2.Sectorul societăţilor financiare care cuprinde firmele furnizoare de
servicii financiare, care pot fi cu capital privat şi cu capital public,
3.Sectorul administraţiei publice care cuprinde numai instituţii publice, deci
aparţin în totalitate sectorului public,
4.Gospodăriile populaţiei care cuprind indivizi sau grupuri de indivizi în
calitatea lor de consumatori, eventual de producători de bunuri şi servicii,
deci aparţin exclusiv sectorului privat,
5.Restul lumii care regrupează unităţile nerezidente în măsura în care
acestea efectuează operaţiuni şi relaţii economice cu unităţi rezidente.
Prin regruparea acestora se obţin cele două sectoare: sectorul public şi
sectorul privat. Sectorul public cuprinde două componente: administraţia
publică şi firmele publice.
Administraţia publică este alcătuită din toate unităţile instituţionale care
au următoarele caracteristici:
- funcţia principală este de producere şi furnizare a bunurilor şi serviciilor
nedestinate pieţei concurenţiale, de regulă pentru consumul colectiv,
uneori şi pentru consumul individual;
38
- resursele provin, în cea mai mare parte, din contribuţiile obligatorii (taxe,
impozite şi cotizaţii sociale), vărsate de persoanele fizice şi juridice.
Administraţia publică este divizată în trei subsectoare:
1.administraţia centrală, care cuprinde toate organismele administraţiei de
stat (ministere, agenţii, alte instituţii publice) a căror competenţă se întinde
pe tot teritoriul ţării;
2.administraţiile locale, care cuprind toate administraţiile publice a căror
competenţă se întinde numai pe o subdiviziune locală din teritoriul ţării;
3.administraţiile de securitate socială, care reunesc toate unităţile centrale
şi locale a căror activitate principală constă în a furniza prestaţii sociale
(pensii, asigurări de sănătate, indemnizaţii de şomaj sau ajutoare sociale).
Firmele publice pot fi grupate în componente distincte, cu funcţii diferite:
- firme publice financiare, a căror funcţie principală constă în furnizarea de
servicii de intermediere financiară şi/sau în exercitarea de activităţi
financiare auxiliare şi pot să fi societăţi publice precum Banca Centrală sau
băncile comerciale, casele de economii sau băncile specializate cu capital
majoritar de stat,
- firme publice nemonetare, precum: societăţi de leasing, societăţi de
factoring, societăţi de brokeraj, burse de valori mobiliare, societăţile de
asigurare şi fonduri de pensii cu capital majoritar de stat,
- firmele publice nefinanciare a căror funcţie principală este de producere a
bunurilor şi serviciilor nefinaciare, destinate pieţei cu capital majoritar de
stat.
În mod analog, sectorul privat cuprinde următoarele componente: firmele
private nefinanciare, firmele private financiare şi gospodăriile populaţiei.

Parteneriatul public - privat (PPP) este un concept nou reprezentând o
poziţie modernă de abordare a relaţiilor dintre sectorul public şi sectorul
privat, în scopul realizării unui proiect ori a unui serviciu care este furnizat
în mod tradiţional de către sectorul public. Este o nouă formă de finanţare
a serviciilor publice, prin care misiunea sectorului public se realizează prin
intermediul sectorului privat.
Parteneriatul public-privat poate fi definit ca unul din mecanismele de bază
a unei societăţi care doreşte să se dezvolte permanent, care se apropie cel
mai mult de stabilitatea statului, realizată printr-o relaţie reală şi corectă
39
dintre cele două sectoare participante la viaţa economică şi socială a
statului: sectorul public şi sectorul privat.
El reprezintă cel mai evident, relaţia de interdependenţă dintre cele două
sectoare. Sectorul public funcţionează pe baza bugetului asigurat prin
impozite, taxe şi alte contribuţii plătite de sectorul privat, iar sectorul privat
devine din ce în ce mai puternic şi mai prosper funcţie de cum este sprijinit
de reglementări cât mai simple, stabile, transparente puse la dispoziţie de
sectorul public, care în mod logic, ar trebui să funcţioneze din ce în ce mai
bine dacă resursele puse la dispoziţia lui pentru perfecţionarea activităţilor
de reglementare şi control sunt mai mari.
Sectorul public asigură reguli, stabilitate şi uneori o redistribuire de
resurse pentru sectorul privat. Sectorul privat asigură totdeauna resurse,
model de management modern, stabilitate socială, modele economice
performante pentru sectorul public.
Printr-un parteneriat public-privat corect administrat printr-o legislaţie
coerentă şi clară, relaţia de interdependenţă dintre cele două sectoare
generează rezultate pozitive din punct de vedere economic şi social, pentru
ambele sectoare.
Proiectele de parteneriat public-privat (PPP) s-au dezvoltat în numeroase
domenii. Caracteristica acestei colaborări este reprezentată de poziţia
partenerului privat, care participă în diferite etape ale proiectului public,
respectiv (concepţie, execuţie sau exploatare/operare), este expus
riscurilor asumate în mod tradiţional de sectorul public şi contribuie adesea
la finanţarea proiectului.
Conform dreptului comunitar, autorităţile publice sunt libere să exercite o
activitate economică sau să încredinţeze această activitate unor terţe părţi,
de exemplu unor entităţi cu capital public şi privat create în cadrul
unui PPP.
Parteneriatul public-privat constituie premisa asigurării coerenţei aplicării
unor programe şi a transparenţei realizării lor. În acelaşi timp, parteneriatul
contribuie implicit la întărirea sistemului de guvernare şi la dezvoltarea
locală.
De asemenea, PPP poate constitui în anumite momente economice critice
una dintre principalele surse de dezvoltare economică sau de menţinere a
unui grad de dezvoltare constant, de creare de locuri de muncă sau de
menţinere a unei rate scăzute a şomajului, de creare de resurse bugetare
constante şi sigure atât la bugetele locale cât şi la cel central.
40
Ţinând cont de diversitatea formelor de colaborare între autorităţile
publice şi sectorul privat, se constată că în ţările europene nu există şi nici
nu se poate impune un sistem standard de parteneriat, chiar dacă acesta
se modelează în funcţie de două obiective majore:
a. ocuparea forţei de muncă;
b. dezvoltarea locală în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale.
De aceea, fiecare ţară interesată din UE, îşi constituie cadrul legal general
privind parteneriatul public-privat, ţinând cont de specificul propriu şi de
unele concluzii din dezbaterea privind aplicarea dreptului comunitar în
domeniu desprinse din Carta Verde privind parteneriatul public-privat şi
dreptul comunitar privind pieţele publice şi concesiunile a Comisiei
Europene.
PPP-urile „instituţionalizate” reprezintă o colaborare între parteneri din
domeniul public şi cel privat, care înfiinţează o entitate cu capital mixt
având ca obiect de activitate executarea unor contracte de achiziţii publice
sau a unor concesiuni.
Contribuţia din partea sectorului privat al PPP constă, pe lângă participarea
la capital sau la alte active şi în participarea activă la executarea sarcinilor
atribuite entităţii cu capital mixt şi/sau la administrarea entităţii cu capital
mixt.
Orice parteneriat public-privat este privit din perspectiva a două
dimensiuni:
1. dimensiunea politică: parteneriatul public-privat este un proces care
produce consecinţe asupra ţelurilor comunităţii. Cu cât parteneriatul este
mai complex, presupune un capital de investit mai important, aranjamente
instituţionale noi, perturbări ale rutinei vieţii şi cu atât este mai necesară
fundamentarea civică a procesului.
2. dimensiunea operaţională: din această perspectivă, cooperarea poate
lua trei forme:
a. iniţiativă privată în beneficiu public;
b. iniţiativa administraţiei pentru facilitarea sau încurajarea activităţii
private în interes public;
41
c. joint venture12 între guvern şi administraţii private, fie ele firme private,
ONG-uri sau organizaţii non-profit. Analiştii economici, mai ales cei
europeni, care pun un mare accent pe acest tip de parteneriat, au
concluzionat că transferul conceptelor manageriale din sectorul privat
către cel public poate diminua deficienţele economiei sectorului public.
Sursa acestor deficienţe derivă din faptul că persoanele care gestionează
banii publici nu îşi asumă nici un risc personal, nefiind banii lor, şi sunt
supuse unor anumite presiuni sau influenţe externe, multe dintre ele de
factură politică, administrativă, sau chiar în interes personal. Aceste
influenţe pot diminua eficienţa alocării resurselor.
Este evident că resursele provin tot din sectorul privat, fie strict ale
indivizilor (toate impozitele şi taxele centrale sau locale aferente veniturilor
salariale sau de altă natură, sau derivând din posesia unor bunuri mobile
sau imobile), fie ale firmelor (acestora diminuându-le profitul şi resursele
pentru investiţii).
Statele membre ale UE tratează cu mult interes parteneriatul public-privat
ca posibilitate de dezvoltare economică, aplicându-l însă în mod diferenţiat
şi în domenii de activitate diverse precum infrastructură (drumuri publice şi
autostrăzi), sănătate, educaţie, instituţii de detenţie, apă, energie,
transporturi şi telecomunicaţii.
Statele europene care utilizează frecvent parteneriatul public-privat atât la
nivel central cât şi local sunt: Marea Britanie, Franţa, Germania, Irlanda,
Italia, Spania, Portugalia, marea majoritate dintre ele având organizate
unităţi specializate de coordonare a PPP la nivel de instituţii centrale şi
locale.
Utilizarea sporită a PPP poate fi explicată prin factori diferiţi. În funcţie de
constrângerile bugetare cu care se confruntă statele membre ale UE,
proiectele PPP corespund unei nevoi din ce în ce mai evidente de
finanţare privată a sectorului public. Acest fapt reflectă, de asemenea, şi
dorinţa de a beneficia mai mult de cunoştinţele şi metodele de
funcţionare ale sectorului privat, ca parte a vieţii publice.
Dezvoltarea PPP, se încadrează în aceeaşi măsură şi în evoluţia mai largă de
transfer al rolului autorităţilor centrale şi locale în domeniul economic, de
la un rol de operator direct la un rol de organizator, de regulator şi de
12
Consorţiu = asociere pe baza unui contract în scopul realizării unui obiectiv cu
obligaţia de a participa la cheltuieli şi profit
42
controlor, lăsând din ce în ce mai mult rolul de management direct al
operaţiunilor economice sub control privat.
Autorităţile publice ale statelor membre ale UE utilizează adesea PPP
pentru realizarea de proiecte de infrastructură, în special în sectorul
transporturilor, sănătate publică, educaţie şi siguranţă publică. La nivel
european, s-a recunoscut că utilizarea PPP poate contribui la realizarea de
reţele europene de transport, ceea ce a fost mult întârziat, parţial din
cauza investiţiilor insuficiente. În cadrul iniţiativei pentru creştere
economică, Consiliul Europei a aprobat o serie de măsuri pentru a creşte
investiţiile în infrastructura reţelei transeuropene şi în materie de inovaţie
şi cercetare şi dezvoltare, inclusiv stabilirea de acorduri PPP.
În timp, cooperarea dintre sectorul public şi cel privat poate oferi micro-
beneficii economice permiţând realizarea unui proiect la cel mai bun raport
calitate-preţ, protejând în acelaşi timp obiectivele de interes public.
Recurgerea la PPP nu poate fi prezentată ca un panaceu pentru sectorul
public care se confruntă cu constrângeri bugetare. Finanţarea privată a
unor proiecte PPP nu trebuie să influenţeze în nici un fel bugetele centrale
şi locale.
În acest sens, Eurostat, a luat în 11 februarie 2004 (a se vedea Comunicatul
de presă al STAT/04/18) o decizie cu privire la tratamentul contabil în
conturile naţionale, a contractelor de achiziţii realizate de unităţile
administraţiei publice, în parteneriate cu entităţi private. Decizia precizează
impactul asupra deficitului public/excedentului public şi asupra datoriei.
Eurostat recomandă ca activele implicate într-un parteneriat public-privat
să fie clasificate ca non-active guvernamentale şi prin urmare să nu fie
înregistrate în balanţă de guvern, în cazul în care două condiţii sunt
îndeplinite:
1.partenerul privat suportă riscul de construcţie,
2.partenerul privat suportă cel puţin unul dintre următoarele riscuri:
disponibilitatea sau cele legate de cerere.
În concluzie parteneriatul public - privat asigură:
-trasparenţa utilizării resurselor publice;
-crearea unui mediu propice investiţiilor private în sectorul public;
-satisfacerea cerinţelor proprii, specifice sectorului privat, referitor la
gestiunea afacerilor şi realizarea profitului;
43
-repartizarea riscurilor şi responsabilităţilor între sectorul public şi
partenerii privaţi, în cadrul unei cooperări reciproc avantajoase;
-întărirea managementului public prin transferarea responsabilităţilor
pentru furnizarea de servicii publice, astfel încât autorităţile publice să
poată acţiona în calitate de autoritate de reglementare şi să se concentreze
pe planificarea serviciilor publice şi pe monitorizarea performanţelor, în
locul managementului curent de servicii publice.
Pe plan internaţional se apreciază că principalele forme ale parteneriatului
public - privat sunt determinate de finanţarea infrastructurii de transport,
de mediu şi a unor probleme sociale.
Atribuirea funcţiilor publice către sectorul privat se realizează, de regulă,
prin:
- concesiune operaţională;
- acorduri de exploatare;
- contracte de servicii.
În România, parteneriatul public-privat este reglementat prin Legea nr. 233
din 2016. Mecanismul parteneriatului public - privat este caracterizat de
următoarele elemente:
„a) cooperarea dintre partenerul public şi partenerul privat, în vederea
implementării unui proiect public;
b) durata relativ lungă de derulare a raporturilor contractuale, care să
permită partenerului privat recuperarea investiţiei şi realizarea unui profit
rezonabil;
c) finanţarea proiectului, în principal din fonduri private şi, după caz, prin
punerea în comun a fondurilor private cu fonduri publice;
d) atingerea scopului urmărit de partenerul public şi partenerul privat;
e) distribuirea riscurilor între partenerul public şi partenerul privat, în
funcţie de capacitatea fiecărei părţi contractante de a evalua, gestiona şi
controla un anumit risc.”13
Formele de parteneriat public - privat sunt:
- parteneriatul public - privat contractual - realizat în temeiul unui contract
încheiat între partenerul public, partenerul privat şi societatea de proiect al
cărei capital social este deţinut integral de partenerul privat;
- parteneriatul public - privat instituţional - în temeiul unui contract
încheiat între partenerul public şi partenerul privat, prin care se constituie
de către partenerul public şi partenerul privat o societate nouă, care va
13
Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat, art.3
44
acţiona ca societate de proiect şi care, ulterior înregistrării în registrul
societăţilor, dobândeşte calitatea de parte la contractul de parteneriat
public - privat respectiv.14
Finanţarea investiţiilor care se realizează în cadrul proiectelor de
parteneriat public - privat se poate asigura: integral, din resurse financiare
asigurate de partenerul privat sau din resurse financiare asigurate de
partenerul privat, împreună cu partenerul public.
14
Vezi Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat, art. 4, al.1
45
1.4. Funcţiile finanţelor
Derularea relaţiilor financiare din economie şi continua lor modificare au
loc ca urmare a legilor economice, care guvernează funcţionarea
mecanismului financiar în ansamblul său. Rolul finanţelor în cadrul
mecanismului de funcţionare a economiei se realizează printr-o serie de
funcţii ce se manifestă prin politicile economice ale statului.
Conceptul de funcţie a finanţelor desemnează capacitatea de a influența și
a genera condiţiile optime desfăşurării anumitor procese economice
exprimate în formă bănească care au loc în cadrul repartiţiei sociale, mai
ales procese de repartiţie ale PIB, permiţând formarea, repartizarea şi
utilizarea raţională a banilor necesari acestui scop.
În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere privind
funcţiile finanţelor.15 În ceea ce ne priveşte, optăm pentru următoarele
funcţii ale finanţelor: funcţia de repartiţie (constituire şi alocare) și funcţia
de control.

Această funcţie exprimă capacitate finanţelor de a mijloci repartiţia PIB
exprimat în formă bănească. Manifestarea finanţelor prin funcţia de
repartiţie presupune realizarea unor fluxuri financiare vizând constituirea
de fonduri băneşti şi distribuirea acestora pe diverse nivele ale organizării
economico-sociale (ramuri economice, instituții publice sau entități
administrativ teritoriale).
Prin prisma conţinutului financiar al procesului de distribuire şi
redistribuire, această funcţie se realizează în două etape:
1. prima etapă se referă la constituirea de fonduri băneşti aflate la
dispoziţia entităţilor economico-sociale (firme, instituţii, organizaţii),
inclusiv la dispoziţia statului.
2. a doua fază se referă la distribuirea pe destinaţiile prevăzute a fondurilor
constituite în faza anterioară, în funcție de activităţile entităţilor respective.
15
Vezi Musgrave Richard, Musgrave Peggy, Public Finance in the Theory and
Practice, Fourth Edition, Mc Grow-Hill Book Company, New York, 1984
46
Cele două faze ale funcţiei de repartiţie pot fi considerate ca două
momente ale aceluiaşi proces între ele existând legături strânse de
intercondiţionare.
Prima latură a acestei funcţii se manifestă prin mobilizarea de resurse
băneşti la dispoziţia entităţilor economice şi sociale şi formarea fondurilor
financiare ale acestora.
Cea de-a doua latură a acestei funcţii presupune repartizarea pe destinaţii
a fondurilor băneşti constituite în cuantumul şi în momentele impuse de
nevoile care trebuie satisfăcute pe seama fondurilor constituite.
Mărimea şi chiar structura fondurilor care se constituie în prima fază
depind de destinaţiile ulterioare care se vor da prin redistribuirea lor în cea
de-a doua fază. De aici rezultă necesitatea corelării dimensiunii nevoilor cu
resursele de acoperit prin distribuirea lor.
Proporţiile acestor resurse de constituire şi distribuire au o bază obiectivă
dată de dimensiunile reale ale PIB realizat de fiecare țară.
Constituirea fondurilor face posibilă distribuirea, care se poate înfăptui
numai în măsura în care s-au creat premisele pentru formarea fondurilor
din prima fază. De asemenea, destinaţiile primite în faza a doua pot crea
premise favorabile constituirii sau reconstituirii fondurilor financiare în
prima fază.
Îndeplinirea funcţiei de repartiţie marchează diferenţe semnificative la
nivel macroeconomic comparativ cu cel microeconomic. Privit la nivelul
macroeconomic, produsul creat este supus repartiţiei care ulterior ajunge
la consum şi revine la producţie în raport cu cererea conturată în sfera
consumului.
Este de semnalat faptul că procesul de repartiţie a produsului social în cele
două faze ale sale se realizează şi prin alte mijloace decât cele financiare,
respectiv prin sistemul de salarizare sau prin mecanismul preţurilor.
Funcţia de repartiţie, cu cele două faze ale sale, se concretizează prin
fluxuri financiare realizate în corespondenţă cu fluxuri reale; se manifestă o
interpătrundere obiectivă, în sensul că între procesul de constituire a
fondurilor şi cel de distribuire şi utilizare a lor au loc fluxuri reale de ieşire;
cele din urmă se concretizează prin livrarea de bunuri şi servicii cărora le
corespund fluxuri financiare de intrare şi reconstituire a fondurilor băneşti.
47
În raport de nivelul la care se administrează fondurile băneşti se pot
delimita două categorii:
1. fonduri centralizate, ale statului, precum: bugetul public sau fondul de
asigurări sociale,
2. fonduri descentralizate ale firmei, ca de exemplu, fondul de dezvoltare.
După caracterul public sau privat, fondurile se grupează în: fonduri
financiare publice, de care dispune statul prin instituţiile sale și fonduri
financiare private, administrate independent, de care dispun entităţile
economice.
Principalele surse de constituire a fondurilor publice sunt: impozitele,
taxele, contribuţiile cu caracter obligatoriu, venituri realizate de instituţiile
publice, iar formele principale prin care se cheltuie sursele financiare
publice sunt cheltuielile pentru sănătate, protecţie socială, educaţie sau
ordine publică.Formele concrete pe care le îmbracă cheltuielile publice
sunt: cheltuielile materiale legate de crearea bazei materiale ale
instituţiilor publice, cheltuielile cu funcţionarea acestor instituţii denumite
și cheltuieli curente.
Sursele de constituire a fondurilor financiare private sunt următoarele:
1. contribuţia asociaţilor (aportul de capital);
2. prelevările din profit;
3. împrumuturi.
Formele de distribuire specifice finanţelor firmei sunt:
1. cheltuielile de exploatare;
2. cheltuielile cu investiţiile;
3. dividendele plătite acţionarilor;
4. impozite și contribuţii la bugetul statului.
Dacă procesul de constituire şi distribuire a fondurilor financiare are un
caracter obiectiv, modalităţile tehnice sub care se realizează acest proces
au un caracter subiectiv. Ele iau forma deciziilor adoptate de organele de
conducere şi administrare a diferitelor entităţi sub impactul politicilor
promovate într-un moment sau altul.

Finanţele se manifestă nu numai ca un mijlocitor al repartiţiei PIB ci şi ca un
mijloc de exercitare a controlului asupra activităţii economico-sociale.
Necesitatea controlului asupra derulării proceselor economico-sociale
decurge din condiţiile specifice în care sunt administrate diferitele
patrimonii incluzând şi preocuparea pentru asigurarea veridicităţii stării de
48
fapt în toate domeniile şi creării unor premise favorabile obţinerii de
rezultate pozitive în toate domeniile de activitate.
Administrarea fondurilor de resurse financiare implică evidenţa cât mai
exactă, urmărirea modului de formare a lor, de utilizare a acestora, inclusiv
respectarea anumitor principii şi reglementări.
Ca funcţie atribuită finanţelor, funcţia de control are un caracter obiectiv în
sensul că manifestarea finanţelor creează cadrul obiectiv pentru
executarea controlului financiar. Faptul că acţiunea de control financiar se
exercită prin intermediul unor persoane imprimă acesteia şi o componentă
subiectivă.16
Exercitarea controlului financiar în plan obiectiv presupune existenţa ca
suport a relaţiilor financiare inclusiv a unor operaţiuni băneşti pe care se
grefează controlul financiar, dar mai presupune şi manifestarea funcţiei de
repartiţie cu cele două faze ale sale: constituire şi distribuire.
Între cele două funcţii, cea de repartiţie şi cea de control, se realizează
raporturi de intercondiţionare în sensul că activitatea financiară ce reflectă
funcţia de repartiţie permite exercitarea controlului financiar şi controlul
financiar favorizează îndeplinirea funcţiei de repartiţie uneori generând
chiar noi procese de repartiţie.
Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai largă decât a celei de
repartiţie extinzându-se şi asupra altor procese economice şi sociale aflate
în raporturi de intercondiţionare cu cele financiare.
Din acest punct de vedere există două direcţii principale de exercitare a
funcţiei de control:
1. includerea proceselor materiale, consumatoare de resurse financiare;
2. includerea proceselor materiale, generatoare de produse noi, implicit de
resurse financiare noi.
La nivel macroeconomic exercitarea controlului financiar include întregul
proces al reproducţiei sociale nu numai sfera repartiţiei, ci şi celelalte trei
momente: producţia, circulaţia şi consumul, deoarece în fiecare sferă se
16
Vezi în acest sens Moroşan Gheorghe, Controlul financiar bancar, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013 și Moroşan Gheorghe, Vlad Mariana,
Controlul financiar bancar.Sinteze şi aplicaţii practice,Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2014
49
realizează procese materiale care sunt consumatoare sau generatoare de
resurse financiare.
Controlul financiar se exercită asupra producţiei pentru că este faza cea
mai importantă a reproducţiei sociale şi influenţează toate celelalte etape.
În faza producţiei se creează valorile materiale care fac obiectul schimbului
şi consumului precum şi valoarea adăugată supusă repartiţiei. Funcţia de
control exprimă capacitatea finanţelor de a mijloci exercitarea controlului
prin bani şi relaţii financiare. Acest control este cunoscut sub denumirea de
control prin bani.
Volumul investiţiilor, producţia marfă, costurile de producţie, profitul, se
evaluează prin folosirea banilor în funcţia de măsură a valorii dar prin
funcţia de control a finanţelor se efectuează verificarea nivelului şi a
corelaţiilor ce se stabilesc între aceşti indicatori şi alegerea variantelor
optime.
În legătură cu funcţia de control, finanţele mijlocesc controlul asupra
circulaţiei produsului social în sensul că evidenţiază modul cum trec
produsele din sfera producţiei prin repartiţie pentru a se evita imobilizările
de fonduri sau apariţia unor dereglări în procesul de vânzare-cumpărare a
bunurilor şi serviciilor.
Prin manifestarea funcţiei banilor ca mijloc de plată, controlul financiar
vizează asigurarea condiţiilor pentru stingerea obligaţiilor legate de
constituirea anumitor fonduri financiare (de exemplu plata la timp a
impozitelor şi taxelor).
Obiectivele controlului financiar sunt:
1.eficienţa, oportunitatea şi economicitatea operaţiunilor financiare
efectuate;
2.operativitatea şi legalitatea acestora (se verifică prin control respectarea
normelor legale privitoare la distribuirea şi crearea fiecărui fond);
3.rezultatele obţinute pe seama consumului de resurse financiare.
Formele sub care se manifestă controlul financiar având în vedere
momentul exercitării sunt:
1. controlul preventiv;
2. controlul concomitent;
3. controlul ulterior.
Controlul preventiv presupune efectuarea controlului înainte ca
operaţiunile sau procesele supuse controlului să aibă loc pentru a permite
prevenirea unor evoluţii nefavorabile şi evitarea unor pierderi aferente lor.
50
Controlul concomitent se desfăşoară pe măsura înfăptuirii proceselor şi
operaţiunilor, urmărind să sesizeze, pe parcursul executării, unele
neconcordanţe între obiectivul urmărit şi mersul îndeplinirii obiectivului,
fiind posibile astfel prevenirea finalizării incorecte a obiectivului urmărit şi
contracararea unor deficienţe.
Controlul ulterior are loc după producerea proceselor sau operaţiunilor
supuse controlului.Pe baza lui se compară rezultatele obţinute cu cele
preconizate, se stabilesc abaterile înregistrate, cauzele lor şi măsurile ce se
vor aplica în viitor.
În raport cu entitățile care controleză, controlul financiar poate fi intern
sau extern, având în vedere apartenenţa entităților care verifică în raport
de entitatea controlată.
Controlul intern se bazează pe forme organizatorice specifice activităţii la
nivelul entităţii respective.
Controlul extern are la bază crearea şi funcţionarea unor instituţii sau
organisme de exercitare a controlului financiar la nivelul altor structuri, mai
ales a statului.

1.4.3.1. Particularități ale funcțiilor finanţele publice
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice este în esență o funcţie fiscală şi
are ca obiect formarea veniturilor bugetului de stat şi utilizarea lor,
respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute de legea bugetară.
Așa cum s-a arătat mai sus, funcţia de repartiţie sau de alocare, cunoaşte
două faze distincte, însă legate organic între ele: constituirea fondurilor și
distribuirea lor.
În cazul finanțelor publice, constituirea fondurilor constă în colectarea
veniturilor publice, care sunt de mai multe feluri: impozite, taxe, contribuţii
pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din venitul
instituţiilor publice, vărsăminte din profitul regiilor autonome și
companiilor naționale, redevenţe, chirii și concesiuni ale unor bunuri
aparţinând statului.
La constituirea fondurilor publice participă:
51
a. firmele, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de
forma juridică de organizare a acestora;
b. instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
c. contribuabilii (populaţia);
d. persoane juridice şi fizice române rezidente în străinătate.
Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu
titlu definitiv şi fără contraprestaţie.Constituirea fondurilor publice se
realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB, între diverse persoane
juridice şi fizice, pe de o parte şi stat, pe de alta.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în
distribuirea fondurilor publice pe beneficiari – persoane juridice şi fizice.
Utilizarea veniturilor şi respectiv efectuarea cheltuielilor au la bază
metodologii şi norme de cheltuieli stabilite prin lege, cât şi responsabilităţi
şi competenţe în legătură cu acestea.
Utilizarea veniturilor, deci efectuarea cheltuielilor presupun următoarele
procese:
1.inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă (de
regulă anual, dar şi pe termen mediu și lung);
2.cuantificarea nevoilor;
3.ierarhizarea nevoilor sociale şi stabilirea unor priorităţi în funcţie de
condiţiile concrete ale fiecărei etape;
4.eşalonarea în timp a nevoilor.
Inventarierea nevoilor se face pornind de la dimensiunea şi sensurile
intervenţiei statului în activitatea economico-socială în general.
Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter prospectiv,
cât şi normativ. Ea trebuie să ţină cont că, pentru fiecare nevoie socială
trebuie avute în vedere caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură.
Cuantificarea prospectivă permite determinarea cât mai aproape de
realitate a nevoii în cauză, şi pe această bază, luarea unor decizii în
cunoştinţă de cauză.
Cuantificarea normativă reflectă opţiunea politică a coaliţiei aflate la
guvernare referitoare la intervenţia statului în economie şi în viaţa socială.
Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt: importanţa,
urgenţa şi disponibilităţile de fonduri existente. Ea are un caracter
subiectiv, întrucât aprecierea şi selecţia aparţine în practică factorului
politic, care de cele mai multe ori ţine cont de grupurile de interese (clienţii
politici), dar şi de cele de presiune (patronatele, sindicatele). În felul acesta
52
nevoile publice importante la un moment dat au fost devansate de cele
urgente datorită intereselor politice ale partidelor aflate la putere.
Eşalonarea în timp a nevoilor este o decizie rezultată din raportul resurse-
nevoi, respectiv din faptul că dinamica nevoilor, dar şi dimensiunea lor, o
devansează întotdeauna pe cea a resurselor şi implicit a volumului lor.
Practic nevoile sunt nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în
timp ce resursele sunt limitate, cunoscând stagnare sau chiar scădere în
anumite perioade (în funcţie de evoluţia ciclică a economiei).
Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare,
întrec cu mult resursele posibile de procurat, este necesar ca autorităţile
publice competente să trieze și ierarhizeze cererile formulate de instituțiile
centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de
anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru
cheltuielile publice, care pot fi: învăţământ, sănătate, cultură, asigurări
sociale şi protecţie socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare
naţională şi ordine publică, acţiuni economice, alte acţiuni,rambursare
datorie publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi
acţiuni. Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma
cheltuielilor pentru:
a. plata salariilor şi a altor drepturi de personal;
b. procurări de materiale şi plata serviciilor;
c. subvenţii acordate unor instituţii publice şi firme;
d. transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse,
ajutoare);
e. investiţii;
f. rezerve materiale.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi
beneficiari se realizează tot în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB care
are loc între stat şi diverse persoane juridice şi fizice.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată şi
prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de
resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice
sau de altă natură, produse de acestea.
53
Astfel, procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare
publice dă naştere multiplelor fluxuri financiare, dintre care unele pornesc
de la locurile de creare a resurselor financiare către cele în care se
constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la fondurile publice către
beneficiarii resurselor respective.
Fondurile publice sunt în continuă modificare ca dimensiune, provenienţă
şi destinaţie. Pe măsură ce creşte volumul lor, sporesc şi posibilităţile
autorităţilor publice de a satisface nevoile sociale.
Mărimea fondurilor este influenţată de o serie de factori:
1. volumul PIB;17
2. rata acumulării şi rata consumului;
3. raportul dintre consumul individual şi cel social;
4. regimul amortizării capitalului fix;
5. alţi factori (mărimea populaţiei, numărul firmelor).
Așadar, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un
caracter subiectiv, depinzând de:
-capacitatea autorităţilor, ca factori de decizie, de a percepe şi de a
răspunde nevoii sociale la un moment dat;
-gradul de dezvoltare economico-socială a ţării;
-opţiunile forţelor politice aflate la putere.
Atât procesul de constituire a fondurilor publice, cât şi de repartizare a
acestora, în România, se derulează efectiv prin Trezoreria Publică ce
funcţionează la nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, iar la
nivel local, în cadrul Direcţiilor Generale Regionale ale Finanţelor Publice,
Administraţiilor Judeţene ale Finanţelor Publice şi a municipiului Bucureşti
şi a Serviciilor Fiscale orăşeneşti şi Birourilor Fiscale comunale.
În calitate de casier al statului, Trezoreria asigură efectuarea operaţiunilor
de încasări şi plăţi la şi de la bugetul statului şi bugetele locale. Totodată
Trezoreria are şi calitatea de bancă, adică este depozitară a resurselor
bugetare.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de
repartiţie, însă are o sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atât
17
Produs Intern Brut (PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma
valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final,
produse în toate ramurile economiei în interiorul unui stat în decurs de un an
54
constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a
acestora.
Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare
sunt fonduri uriaşe și sunt puse la dispoziţia statului, aparţin deci întregii
societăţi.
Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate
domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea economică, educativă,
culturală, sănătatea, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea
ordinii publice, apărarea ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc.
Organele de control financiar ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în
cuantumul prevăzut a veniturilor statului, respectarea disciplinei financiare,
precum şi limitarea evaziunii fiscale.
Totodată, controlul financiar vizează şi modul în care beneficiarii utilizează
sumele obţinute de la buget şi le consumă pentru obiectivele cărora le-au
fost destinate, în condiţii de eficienţă şi performanţă economică.
În raport cu realizarea actelor economico-sociale cu caracter financiar,
există trei forme principale de control financiar: preventiv, operativ-curent
şi postoperativ (ulterior).
1. Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă de control
care se exercită la nivelul tuturor instituţiilor statului, regiilor autonome,
companiilor naționale, societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.
Acest control se exercită înainte de efectuarea propriu-zisă a operaţiilor
economico-financiare. Nici o cheltuială, indiferent de fondurile din care se
suportă, nu se aprobă şi nu se efectuează dacă nu a fost vizată, în prealabil,
potrivit legii, de către conducătorul compartimentului financiar-contabil
sau alte persoane abilitate pentru exercitarea controlului financiar
preventiv din instituţiile publice.
Controlul financiar preventiv are un pronunţat caracter intern.Scopul
controlului este de a împiedica efectuarea de operaţiuni, cheltuieli sau
acţiuni ilegale, neeconomicoase, neoportune şi nereale, preântâmpinând
imobilizarea fondurilor şi păgubirea patrimoniului public.
Controlul financiar preventiv se exercită în mod deosebit la încheierea şi
executarea contractelor economice, plăţile de salarii şi a altor drepturi de
personal, constituirea de fonduri prevăzute de lege, înregistrarea la
cheltuieli a pierderilor, casarea bunurilor, lucrările de investiţii șamd.
55
Controlul financiar preventiv se organizează prin grija ordonatorilor
principali de credite, ca şefi ai instituţiilor publice centrale şi locale
(miniştri, şefi de instituţii centrale, altele decât ministerele, preşedinţi de
Consilii Judeţene şi primari).
2. Controlul operativ curent (concomitent) se efectuează în timpul realizării
obiectivelor din programele economice şi financiare, adică în acelaşi timp
cu realizarea operaţiunilor care necesită consum de resurse materiale şi
băneşti.
Se exercită direct în locurile unde se păstrează şi se gestionează valorile
materiale. Obiectivele acestui control se referă la gospodărirea mijloacelor
materiale şi băneşti, inventarierea sau ţinerea contabilităţii. Acest tip de
control se exercită atât de către persoanele cu funcţii de conducere, cât şi
de organele financiare interne.
3. Controlul postoperativ (ulterior) se efectuează după ce actele economice
au fost îndeplinite. El poate avea un caracter intern când se efectuează prin
serviciul audit ce funcţionează la nivelul instituţiilor publice. Însă, controlul
postoperativ se efectuează mai ales de către entitățile statului, care în
România le putem împărţi în două categorii:
a. entități cu atribuţiuni de control general, centrale şi locale: Parlamentul,
Guvernul, Corpul de control al primului ministru, Corpul de control al
ministrului, Corpul de control al prefectului;
b. entități specializate în controlul financiar de stat: Curtea de Conturi,
Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare
Fiscală şi Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.
Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar în domeniul
financiar, care funcţionează pe lângă Parlamentul României, în mod
independent şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Ea decide în
mod autonom asupra programului său de control.
Curtea de Conturi are acces neângrădit la acte, documente şi informaţii
necesare exercitării funcţiilor sale de control la entităţile statului.
Ministerul Finanţelor Publice este organismul de specialitate al Guvernului,
a cărui activitate este consacrată înfăptuirii politicii statului în domeniul
finanţelor publice, inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea şi
finanţele firmelor, indiferent de forma de proprietate.
O variantă a controlului postoperativ o constituie Controlul Fiscal, care se
exercită de organele de control fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor
56
Publice şi ale unităţilor sale teritoriale, precum şi de către serviciile de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale.
Prin Legea nr. 252/2003 se face referire la Registrul Unic de Control
(RUC)18, conform căreia entităţile de control au obligaţia de a consemna în
RUC, înaintea începerii controlului, toate datele de identificare, entitatea
de care aparţin, obiectivele şi perioada controlului, temeiul legal în baza
căruia se efectuează controlul. Controlul se poate efectua numai după
consemnarea acestor date în RUC.
Pentru îmbunătăţirea activităţii privind controlul fiscal a luat fiinţă
cazierul fiscal19 al contribuabilului (persoane fizice şi juridice),
„Cazierul fiscal reprezintă un mijloc de evidență și urmărire a respectării
disciplinei fiscale, contabile și financiare de către contribuabili, în care se
ține evidența persoanelor fizice, juridice și a entităților fără personalitate
juridică care au săvârșit fapte sancționate de legile fiscale, contabile,
vamale și de cele care privesc disciplina financiar.”20
Cazierul fiscal se organizează în format electronic de Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală la nivel central şi se gestionează de organele fiscale
competente.
Organele fiscale competente pentru gestionarea cazierului fiscal sunt:
Direcţia generală de administrare a marilor contribuabili, Administraţiile
judeţene ale finanţelor publice, Serviciile fiscale municipale, Administraţia
fiscală pentru contribuabili mijlocii, Administraţia fiscală pentru
contribuabili nerezidenţi, Administraţiile sectoarelor municipiului Bucureşti
ale Finanţelor Publice din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor
Publice Bucureşti.21
În cazierul fiscal se înscriu date şi fapte constatate prin acte administrative
ale organelor fiscale. El se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de
conducătorul organului fiscal competent. Înscrierea şi actualizarea datelor
18
Vezi Legea nr. 252/2003 privind registrul unic de control
19
Vezi OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal
20
OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal, art.1
21
Vezi Ordin ANAF nr. 2.594/2015 privind stabilirea organelor fiscale competente
pentru organizarea şi gestionarea cazierului fiscal, procedura de înscriere, scoatere
şi rectificare a informaţiilor în/din cazierul fiscal, solicitare şi eliberare a
certificatului de cazier fiscal, modelul şi conţinutul formularisticii necesare, precum
şi nivelul de acces corespunzător la informaţiile din cazierul fiscal
57
în cazierul fiscal se fac numai pe bază de documente justificative, care
constă în întocmirea unor fişe de înscriere a faptelor în cazierul fiscal. Se
completează câte o fişă pentru fiecare faptă care se înscrie în cazierul
fiscal.
Faptele care se înscriu în cazierul fiscal al contribuabilului pot fi:22
1. simple constatări ale organului fiscal;
2. fapte care constituie contravenţii;
3. fapte care constituie infracţiuni, constatate de organul fiscal (în caz de
evaziune fiscală) sau printr-o sentinţă judecătorească.
În cazul în care datele înscrise în cazierul fiscal nu corespund situaţiei reale
ori înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale,
contribuabilul poate solicita rectificarea acestora prin completarea
formularului „Cerere de rectificare a datelor înscrise în cazierul fiscal.”
Prezentarea certificatului de cazier fiscal este obligatorie în următoarele
situații:
a. la înființarea societăților, a societăților cooperative, a cooperativelor
agricole și a entităților fără personalitate juridică, de către asociați,
acționari, membri și reprezentanții legali sau desemnați;
b. la solicitarea înscrierii asociațiilor și fundațiilor în Registrul asociațiilor și
fundațiilor de către asociații sau membrii fondatori ai acestora;
c. la autorizarea exercitării unei activități independente de către solicitanți;
d. la cesiunea ori înstrăinarea sub orice formă a părților sociale sau a
acțiunilor, de către noii asociați, acționari sau membri;
e. la numirea de noi reprezentanți legali, precum și la cooptarea de noi
asociați, actionari sau membri cu prilejul efectuarii majorării de capital
social de către noii reprezentanți legali, asociați, acționari sau membri;
f. la numirea de noi reprezentanți legali, precum și în cazul cooptării unor
noi membri în asociații și fundații, atunci când aceștia dobândesc și
calitatea de reprezentanți legali ai persoanei juridice deja înregistrate, de
către aceștia;
g. în alte cazuri prevăzute de lege.
Cererea de eliberare a certificatului de cazier fiscal, în cazul contribuabililor
persoane fizice se depune la orice organ fiscal competent în eliberarea
certificatului de cazier fiscal, personal sau de reprezentantul
22
Vezi HG 1.000/2015 privind faptele pentru care se înscriu informații în cazierul
fiscal al contribuabililor, potrivit legislației în vigoare
58
legal/împuternicitul acestuia pe baza de procură autentică/împuternicire
avocațială, indiferent de domiciliul fiscal al contribuabilului.
Cererea de eliberare a certificatului de cazier fiscal în cazul contribuabililor
persoane juridice sau entități fără personalitate juridică se depune la orice
organ fiscal competent în eliberarea certificatului de cazier fiscal, indiferent
de domiciliul contribuabilului, de către reprezentantul legal al acestora sau
prin reprezentant pe baza de mandat întocmit conform legii.
Certificatul de cazier fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă
electronică, fără perceperea de taxe.
Certificatul de cazier fiscal este valabil 30 de zile de la data emiterii și
numai în scopul în care a fost eliberat.
Funcţia de reglare (de stabilizare a economiei) este o manifestare a
finanţelor în calitate de mijlocitor al influenţării vieţii economice şi sociale
în sensul dorit de către autorităţile publice.
În general, prin această funcţie se urmăreşte contracararea unor fenomene
cu caracter destabilizator care perturbă procesele economice şi sociale şi
au ca scop impulsionarea pozitivă a acestor procese.
Această funcţie s-a conturat în condiţiile confruntării societăţii moderne cu
unele fenomene de dezechilibru de mari proporţii, manifestate după
primul război mondial mai ales în perioada 1928-1933.
Conturarea acestei funcţii a găsit teren prielnic prin doctrina
intervenţionist-statală, în condiţiile implicării tot mai intense a statului în
economie şi în problemele sociale.
Reglarea activităţii economice şi sociale cu ajutorul finanţelor evidenţiază
trei aspecte principale:
1. reglarea anti-criză (şomaj, inflație);
2. stimularea și impulsionarea creşterii economice;
3. modernizarea, restructurarea şi adaptarea structurii economiei la
cerinţele pieţei interne şi externe.
Funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială devine tot mai
pregnantă de la un an la altul, ca urmare a creşterii atribuţiunilor şi
funcţiilor sale. Această funcţie cunoaşte două forme de manifestare şi
anume: funcţia de stabilizare și funcţia de redistribuire.
Funcţia de stabilizare presupune intervenţia statului în activitatea
economică urmărind crearea unui context de încurajare, respectiv de
59
descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone
geografice, în vederea atingerii unor scopuri economice, sociale sau chiar
politice.
Mijloacele şi instrumentele de intervenţie a statului îmbracă forma unor
politici, cum ar fi: politica cheltuielilor publice, politica fiscală, politica
vamală sau politica valutară.
Obiectivul imediat urmărit de către stat prin aceste intervenţii poate consta
în: favorizarea creşterii economice într-o anumită zonă sau ramură de
activitate, încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut de lege a veniturilor
statului, limitarea şi diminuarea evaziunii fiscale sau evitarea deturnării de
fonduri publice.
Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect de
activitate transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale
activităţii economico-sociale sau între diferitele categorii socio-
profesionale.
Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât statul
intervine asupra resurselor care se formează pe baza veniturilor primare
obţinute în economia reală şi le redistribuie pentru susţinerea unor
domenii de activitate ale statului (educaţia, sănătatea, cultura, asigurări
sociale, apărarea şi ordinea publică) sau a unor categorii de persoan (familii
sărace, familii cu mulţi copii, persoane în vârstă, persoane cu handicap,
copiii din centrele de plasament sau aflaţi în întreţinerea familiilor sociale).
1.4.3.2. Particularități ale funcțiilor finanţele firmelor
Particularităţile manifestării unor componente ale finanţelor fac ca pe de o
parte îndeplinirea celor două funcţii principale să prezinte diferenţieri de la
o componentă la alta iar pe de alta parte să apară alte funcţii specifice
uneia sau alteia dintre componente.În acest sens, alături de cele două
funcţii generale, finanţele private ca şi creditul sau asigurările îndeplinesc
anumite funcţii proprii.
În cadrul firmelor private, înfăptuirea funcţiei generale este marcată prin
procese tipice de constituire sau distribuire a capitalului sau fondurilor
băneşti ale firmei, prin moduri de exercitare a controlului financiar efectuat
asupra acestor modalităţi.
În acelaşi timp latura financiară a activităţii firmelor, implicând folosirea
banilor, apare ca expresie a îndeplinirii unor funcţii proprii finanţelor cum
sunt:
60
1. Funcţia de evaluare financiară a firmei, a proiectelor de investiţii - prin
conţinutul acestei funcţii, finanţele firmei mijlocesc evaluarea afacerilor,
încă din faza de proiectare, în baza unor analize privind nivelul unor
variabile financiare (mărimea dividendelor, rata de creştere a profitului) se
fundamentează alegerea celor mai avantajoase proiecte şi se asigură
condiţiile optime pentru creşterea profitului.
2. Funcţia de determinare a necesarului de capital şi a resurselor
acoperitoare - se exprimă prin determinarea capitalului necesar, inclusiv
prin implicarea acestuia în dimensionarea resurselor financiare totale,
optimizarea structurii financiare, în corelarea încasărilor cu plăţile.
3. Funcţia de transfer de capital şi de repartizare a rezultatelor activităţii -
se exprimă prin participarea la tranzacţii pe piaţa financiară pentru
procurarea şi alocarea de resurse.
4. Funcţia de protecţie a investitorilor prin intermedieri financiare - se
exprimă prin posibilitatea de protecţie a investitorilor prin intermedieri
financiare.
Creditul bancar îndeplineşte o funcţie specifică care constă în a mijloci
alocarea masei monetare puse în circulaţie, creditul bancar este generator
de masă monetară.
Asigurările, ca o componentă importantă a finanţelor, mijlocesc procese
specifice de disiminare a pagubelor sau a cheltuielilor legate de aceste
pagube asupra membrilor comunităţii. Ele mijlocesc procese de împărţire a
fondurilor de asigurare constituite, membrilor colectivităţii asigurate
(comunitatea de risc).
61
1.5. Politica financiară, parte a politicii economico-sociale
Fiecare partid sau formaţiune politică îşi elaborează propriul program care
stabileşte liniile directoare ale activităţii sale pentru ajungerea la putere
sau în vederea păstrării şi consolidării puterii.
În cadrul programului de guvernare, acceptat de Parlament, se stabilesc
obiective economico-sociale şi de altă natură care urmează a fi realizate de
echipa guvernamentală în perioada de investitură. Deci programul
guvernamental defineşte politica statului, în cadrul căreia un loc aparte îl
ocupă obiectivele economico-sociale.
De cele mai multe ori, politica este definită ca formă de organizare şi de
conducere a unei comunităţi umane pentru satisfacerea intereselor sale
sau ca un ansamblu de decizii, opţiuni, luate de către autoritate pentru
organizarea şi conducerea activităţilor economico-sociale.
În sens larg, politica poate fi definită ca „ansamblul de activităţi orientate
spre dobândirea puterii şi păstrarea ei, în societate, de către grupurile
politice constituite în baza unor interese şi idei comune.”23
Alți autori definesc politica „activitatea desfăşurată de clasele, păturile sau
grupurile sociale în lupta pentru realizarea intereselor lor, precum şi
metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate aceste
interese.”24
Politica generală, economico-socială (implicit componenta sa de politică
financiară), se axează pe realizarea unor obiective, pornind de la
priorităţile fiecărei etape, concretizate în ţinte ale dezvoltării economice
pornind de la cerințele populaţiei.
Într-o accepțiune mai limitată, politica financiară a statului (numită
uneori și politica finanțelor publice) exprimă opțiuni cu privire la
„metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea
resurselor financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi
23
Filip Gheorghe, Onofrei Mihaela, Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2001, pag. 9
24
Văcărel Iulian și colab., Finanţe publice, Ediția a VI-a, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti, 2006, pag.108
62
reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor
economice şi a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată.”25
Astfel, specialiştii în domeniu,26 au construit aşa-numitele „poligoane
magice”, ale căror laturi s-au multiplicat progresiv, evidenţiind tot mai
pregnant accentul pus pe latura financiar-monetară.
În sinteză, obiectivele politicii generale economico-sociale se prezintă
astfel:
 ideile clasice, care cuprind:
-stabilitatea prețurilor;
-echilibrul balanței de plăți externe.
 triunghiul keynesian, care cuprinde:
-stabilitatea preţurilor (măsurată prin rata inflaţiei);
-echilibrul balanţei de plăţi externe (măsurat prin ponderea deficitului de
cont curent în PIB);
-ocuparea deplină a forţei de muncă (măsurată prin rata şomajului).
 careul creşterii armonizate, care cuprinde:
-ocuparea deplină a forţei de muncă (măsurată prin rata şomajului);
-creşterea economică (măsurată prin ritmul de creştere al PIB).
 pentagonul stabilizării macroeconomice, care cuprinde:
-creşterea economică (măsurată prin ritmul de creştere al PIB);
-echilibrului bugetului general consolidat (măsurat prin ponderea datoriei
publice în PIB).
 hexagonul politicii economice moderne

25
Văcărel Iulian și colab., Finanţe publice, Ediția a VI-a, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti, 2006, pag.109
26
Vezi Roman Angela, Politici monetare, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2009
63
-creşterea economică (măsurată prin ritmul de creştere al PIB);
-echilibrului bugetului general consolidat (măsurat prin ponderea datoriei
publice în PIB);
-asigurarea protecţiei sociale (măsurată prin reducerea inegalităţilor şi
implicit a ratei sărăciei) sau distribuția echitabilă.
În ultima perioadă, se apreciază că „poligonul” ar trebui completat cu
protecţia mediului şi reducerea poluării.
Pornind de la aceste considerente şi de la accepţiunea largă dată
finanţelor, se conturează un conţinut cuprinzător al politicii financiare, care
include politica financiar-monetară în care este implicat statul precum şi
politicile firmelor private.
Pornind de la această idee, se pot delimita mai multe componente ale
politicii financiar-monetare, astfel: politica fiscală, politica bugetară,
politica monetară, politica valutară, politica preţurilor sau politica
veniturilor.
Politica financiară este o parte integrantă a politicii generale, care la rândul
său desemnează acţiunile legate de dobândirea şi păstrarea puterii de
către formaţiunile politice subordonându-se realizării unor scopuri politice.
Politica financiară (componentă a politicii generale a statului), constă în
deciziile, măsurile şi acţiunile promovate de către reprezentanţii
instituţiilor autorităţilor publice şi ale administraţiei publice (centrale şi
locale), în vederea funcţionării optime (eficiente) a elementelor
mecanismului financiar, în scopul atingerii anumitor obiective.
În opinia lui Alain Barrere, obiectivele politicii financiare a statului sunt
sintetizate astfel:
„ a) favorizează progresul economiei prin intermediul finanţelor publice;
b) regularizează conjunctura pe baza impozitelor şi a investiţiilor;
c) realizează justiţia fiscală ţinând cont de puterea contributivă.”27
Politica financiară este o componentă a politicii generale care presupune
un ansamblu de activităţi pentru dobândirea şi păstrarea puterii sau pentru
atingerea unui anumit obiectiv de către o colectivitate sau un individ. Prin
politica financiară guvernele urmăresc aplicarea propriilor programe cu
27
Barrere Alain, Politique finaciere, Librairies Dalloz, Paris, 1958, pag. 10
64
impact asupra fiscalităţii.Politica financiară poartă amprenta partidului
aflat la putere, fiind promovate tendinţe şi orientări specifice.
Politica financiară trebuie concepută şi tratată:
 la nivel extern:
-mondial, urmare a tendinţelor de globalizare a intereselor care au condus
la crearea unor organisme financiar-bancare internaţionale (FMI, BM, BIRD,
BERD),
-regional şi interstatal, urmare a tendinţelor de integrare care au condus la
crearea unor interese comune (federaţii şi uniunii de state sau grupuri de
ţări) care necesită concertarea politicilor generale interne în contextul
intereselor zonale (de exemplu UE).
 la nivel intern:
-nivel macroeconomic (statal), care presupune luarea unor decizii în
concordanţă cu obiectivele generale, de interes naţional;
-nivel microeconomic (al firmelor), care presupune luarea unor decizii (de
investire, de finanţare, de dividend) în concordanţă cu interesele de grup.
Politica financiară exprimă totalitatea mijloacelor, metodelor,
instrumentelor, instituţiilor implicate în realizarea anumitor obiective. Ea
se referă la procurarea şi dirijarea de resurse financiare inclusiv la folosirea
categoriilor şi tehnicilor financiare pentru influenţarea în anumită măsură a
direcţiei fenomenelor şi proceselor economice.
Problematica politicii financiare se referă la:
1.procurarea resurselor financiare și crearea fondurile publice şi private;
2.repartizarea pe destinaţii şi utilizarea fondurilor constituite;
3.activitatea de creditare (îndatorare) care cuprinde cadrul general de
acordare a creditelor şi a modului de stabilire a dobânzilor;
4.organizarea şi funcţionarea pieţelor financiare;
5.organizarea şi realizarea activităţilor privitoare la asigurări;
6.organizarea şi funcţionarea sistemului financiar-bancar;
7.organizarea şi exercitarea controlului financiar;
8.asigurarea premiselor necesare menţinerii echilibrului financiar-monetar.
Politica bugetară se concretizează prin deciziile privitoare la formarea,
repartizarea şi utilizarea resurselor bugetare şi finanţarea deficitului
bugetar, folosind ca instrument principal bugetul de stat.
La nivelul bugetului de stat, în politica financiară pentru cheltuieli, se
stabilesc nivele/limite maxime de realizat iar pentru venituri se stabilesc
niveluri minime de încasat.
65
Politica financiară statului se manifestă în direcţia realizării veniturilor şi
efectuării cheltuielilor, astfel:
a. În planul procurării de resurse financiare pentru constituirea bugetului
de stat şi a bugetului asigurărilor sociale:
-realizarea veniturilor publice,
-acordarea de credite sau subvenții,dacă statul se manifestă ca agent
economic,
-funcţionarea pieţei asigurărilor ca fond de mobilizare a unor resurse la
dispoziţia statului,
-funcţionarea sistemului financiar bancar,
-folosirea pârghiilor financiare pentru influenţarea activităţii,
-asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
b. În sfera cheltuielilor publice, politica financiară vizează mai multe
aspecte şi anume:
-stabilirea dimensiunilor şi structurii cheltuielilor publice pe diferite
categorii de nevoi,
-folosirea eficientă a alocaţiilor bugetare,
-organizarea şi exercitarea controlului financiar asupra veniturilor și
cheltuielilor bugetare prin Curtea de Conturi,
Cheltuielile publice se concretizează în diferite plăţi efectuate de stat
pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare pentru
îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.Între acestea
menţionăm: servicii publice generale, acţiuni social - culturale, întreţinerea
armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar.
O altă coordonată în domeniul politicii cheltuielilor publice o reprezintă
alegerea metodelor şi instrumentelor specifice de finanţare şi administrare
a acestor cheltuieli.
Există mai multe metode de finanţare şi administrare a cheltuielilor
publice:
1.finanţarea integrală de la buget cu titlu definitiv şi nerambursabil.
Această metodă este ne-stimulativă deoarece fiecare dintre conducătorii
instituţiilor publice aşteaptă să primească aceşti bani fără a descoperi
metode de a produce resurse financiare proprii,
2.finanţarea per-sold a cheltuielilor: adică acoperirea, în primul rând, a
cheltuielilor proprii din resurse financiare proprii iar dacă aceste resurse
financiare nu acoperă integral nevoile se apelează la finanţarea de la
organele financiare superioare (autofinanţarea),
3.se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe totale
sau parţiale, din fonduri publice cu acordarea unor stimulente financiare
66
(avantaje indirecte acordate celor care asigură acoperirea unor cheltuieli
din resurse financiare proprii).
În prezent cheltuielile publice evidenţiate în buget sunt extrem de
diversificate.Unele cheltuieli sunt pentru funcţionarea instituţiilor publice
iar altele sunt pentru influenţarea directă a mediului economic şi social,
fiind de fapt sunt instrumente a politicii economico-financiare.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare ce se referă la
ansablul reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi
taxelor, arătând atât opţiunile statului în materie de impozite şi taxe, cât şi
deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează. În viziune modernă
politica fiscală presupune folosirea conştientă a veniturilor şi cheltuielilor
bugetului de stat pentru a influenţa viaţa economică şi socială.
Politica monetară înglobează deciziile referitoare la oferta de monedă şi
derularea circulaţiei monetare în economia naţională, asigurarea
echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei
naţionale.Politica monetară este apanajul Băncii Centrale a fiecărui stat.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a
resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi externe, crearea
rezervelor valutare şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
În formă sintetică politica financiară a firmelor reprezintă un ansamblu de
decizii, de opţiuni fundamentale în vederea alocării eficiente a capitalului.
Politica financiară a firmei este o parte componentă a politicii sale
economice şi vizează procurarea şi utilizarea resurselor băneşti
corespunzător cerinţelor impuse de îndeplinirea propriilor obiective. Ea
este concepută şi aplicată în raport cu nevoile firmei dar în acelaşi timp se
află în corespondenţă cu politica financiară a statului, mai ales cu politica
fiscală.
Elaborarea şi aplicarea deciziilor de politică economică integrează
componentele financiare fără de care crearea şi funcţionarea firmei nu ar fi
posibilă. Pot fi avute în vedere anumite direcţii de manifestare, anumite
coordonate a politicii financiare a firmei, astfel: politica de investiţii,
politica de finanţare, politica de dividende.
Politica de investiţii abordează problematica alocării capitalului pentru
active fizice sau active financiare, locul central revenind activelor
imobilizate, dobândite ca rezultat al investiţiilor de capital.Politica de
67
investiţii trebuie să se subordoneze îndeplinirii obiectivelor pe termen
mediu şi lung stabilite prin politica generală a firmei.
Politica de finanţare cuprinde decizii referitoare la constituirea capitalului,
inclusiv a fondurilor financiare ale firmelor. Prezintă o foarte mare
importanţă proporţia care revine capitalului social în funcţie de specificul
fiecărei firme.
Politica dividendelor priveşte repartizarea rezultatului financiar precum şi
distribuirea profitului, opţiunea firmei între investirea parţială sau totală a
profitului net sau distribuirea acestui profit acţionarilor sub formă de
dividende.
68
1.6. Concepţii despre finanţele publice
Pot fi menţionate mai multe concepţii despre finanţele publice, care se
raportează – de regulă - la intensitatea intervenţiei statului în economie:
mercantilismul, finanţele publice clasice, finanţele publice moderne,
finanţele publice postmoderne.
I. Mercantilismul a constituit doctrina ce a influențat țările europene între
jumătatea secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului al XVII-lea.Susținătorii
doctrinei spuneau că este necesară intervenția statului în scopul creșterii
avuției naționale, ceea ce impunea creșterea contribuției economiilor
naționale la comerțul internațional, prin încurajarea ramurilor industriale și
a comerțului.
Sarcina principală a statului o constituia determinarea de comportamente
individuale favorabile binelui comun, cu ajutorul autorității sale. Este ceea
ce s-a numit doctrina „statului-jandarm”, exprimată de Thomas Hobbes în
„Leviathan”. Principalul mijloc de asigurare a binelui comun îl constituia
puterea absolută a statului.
Ideile mercantiliste s-au concretizat în elaborarea unor orientări în politica
economică. Montchrestien se pronunța, de exemplu, pentru un sprijin
public care să vegheze ca dezvoltarea spontană să nu afecteze bogația.
Mercantiliștii francezi susțin implicarea mai fermă a statului în domeniul
economic prin constituirea de manufacturi regale, care, alături de firmele
private, să imprime un caracter mixt economiei naționale.
Intervenția statului ca mijloc de sporire a bogăției naționale este specifică
politicilor de inspiratie mercantilistă. O atitudine critică față de această
politică intervenționistă o adoptă curentul liberal.
II. Finanţele publice clasice:
-se dezvoltă în perioada de închegare a finanţelor ca ştiinţă, din sec. al
XVIII-lea până la începutul sec. al XX-lea,
-reflectă doctrina liberală în dezvoltarea economică a societăţii, potrivit
principiului: „laissez – faire, laissez – passer, tout va de lui-même.”
Caracteristicile esenţiale ale acestei concepţii sunt:
1.consideră că statul trebuie să aibă o intervenţie minimă în economie,
deoarece organizarea activităţilor şi distribuţia veniturilor trebuie lăsată
69
„mâinii invizibile”28 a pieţelor concurenţiale, care asigură un echilibru
autoreglator;
2.rolul statului trebuie limitat la realizarea funcţiilor tradiţionale:
menţinerea ordinii publice, administrarea justiţiei, administrarea lucrărilor
publice, apărarea naţională şi relaţiile externe;
3.studiază gospodăria şi economia financiară a statului, adică ansamblul
mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor sale de administraţie
(statul consumator);
4.cerinţa fundamentală este considerată a fi asigurarea şi menţinerea
echilibrului între veniturile şi cheltuielile publice (deci inexistenţa deficitului
bugetar).
III. Finanţele publice moderne:
-se dezvoltă din primele decenii ale sec. XX (marea criză economică
mondială din perioada 1929 – 1933), până în jurul anului 1970 (criza
energetică din 1973);
-în scopul evitării crizelor economice se fundamentează concepţia privind
intervenţionismul statal în economie (promotor John Maynard Keynes).
Caracteristicile esenţiale sunt:
1.statul, prin politici bugetare, monetare şi valutare, poate şi trebuie să
joace un rol activ în viaţa economică, pentru influenţarea proceselor
economice spre un curs favorabil (creşterea economică, reducerea inflaţiei,
diminuarea şomajului), prin: crearea de firme publice sau mixte (investiţii
publice), acordarea de subvenţii firmelor private, adoptarea unor măsuri
de protecţie socială;
2.teoria statului „jandarm” este înlocuită cu teoria statului „providenţă”
sau a statului „bunăstării” (Welfare State);
3.pieţele funcţionează imperfect, ceea ce conduce la necesitatea
intervenţiei corectoare a statului, adică „mâna vizibilă” a guvernului,
rezultă teoria cu privire la sporirea rolului statului şi implicit a finanţelor
publice;
28
Este un concept economic şi de filozofie socială introdus de Adam Smith în cartea
Avuţia naţiunilor. Metafora ilustrează cum, prin urmărirea propriului interes,
indivizii stimulează indirect economia. A. Smith consideră că, în cazul firmelor
capitaliste, urmărirea propriului bine contribuie la binele societăţii. În cadrul
mecanismului pieţei, guvernat de acest principiu, acţiunile cele mai eficiente şi
benefice vor fi şi cele mai profitabile
70
4.sfera finanţelor publice moderne se îmbogăţeşte, astfel că acestea
studiază ansamblul mijloacelor băneşti necesare: statului consumator,
statului investitor, statului protector;
5.echilibrul bugetar nu mai are decât o valoare relativă.
Intervenția statului în economie se datorează unor factori, cum ar fi:
progresul factorilor de producție, cerințele promovării științei și
tehnologiei, complexitatea crescândă a economiei, precum și implicarea
din ce în ce mai pregnantă a factorului subiectiv în desfășurarea vieții
sociale.
Necesitatea intervenției statului derivă din următoarele considerente:
a. Asigurarea echilibrului și stabilității economiei - încă din anii ’30, statul și-
a asumat o responsabilitate majoră de a asigura un înalt nivel de ocupare a
forței de muncă, de a reduce dezechilibrelor sociale și de a restabili
echilibrul economiei;
b. Insuficiența inițiativei private în unele domenii de activitate de interes
general. Datorită necesității susținerii unui volum important de investiții, a
rentabilității lor relativ reduse precum și a unui grad ridicat de incertitudine
în ceea ce privește recuperarea cheltuielilor, interesul inițiativei private în
anumite domenii (cercetarea științifică, de exemplu) este sensibil diminuat.
De asemenea, statul intervine în direcția satisfacerii unor nevoi de bază ale
societății prin elaborarea unor programe agricole sau energetice;
c. Satisfacerea nevoilor colective ale societății prin asumarea de către stat a
unor responsabilități adiționale în ceea ce privește sistemul de asigurări
sociale, programele de asistență medicală și socială sau programele
educaționale;
d. Finanțarea de către stat a cheltuielilor pentru apărarea națională;
e. Tendința de extindere și amplificare a externalităților. O externalitate
constituie un efect colateral al producției și consumului, cu consecințe
pozitive sau negative. Prin prisma acestor consecințe, statul încurajează
activitățile care creează beneficii externe, limitând, în același timp,
acțiunile generatoare de cheltuieli externe. Majoritatea statelor lumii
acordă o atenție sporită problemei poluării, alocând fonduri importante în
scopul prezervării mediului;
f. Necesitatea ca statul să încurajeze producerea unor bunuri economice de
calitate, în conformitate cu aspirațiile consumatorilor și să descurajeze
consumul de produse dăunătoare. În acest scop, un rol important îl
71
exercită formarea educației consumatorilor, constituirea unui
comportament adecvat;
g. Preocuparea statului de a asigura „ordinea de drept” corespunzătoare
etapei respective de evoluție economică. Pe măsura evoluției vieții
economice se resimte necesitatea adaptării permanente la cerințele noi,
ceea ce determină apariția formelor juridice corespunzătoare. Rolul ordinii
de drept constă tocmai în asigurarea unui cadru normal de desfășurare a
activității economice. Statul este acela care, alături de ceilalți subiecți de
drept public, creează și perfecționează permanent cadrul juridic necesar,
instituind cadrul legislativ;
h. Modificările intervenite în conjunctura economiei mondiale. Printr-o
politica adecvată, statul poate stimula participarea agenților economici la
fluxurile economice internaționale, transformând acest factor într-un
element potențator al dezvoltării economiei naționale.
Rolul și implicarea a statului în activitatea economică se exercită printr-o
multitudine de acțiuni. De-a lungul existenței sale s-a înregistrat
modificarea naturii și dimensiunilor intervenției statului în economie,
precum și apariția unor noi forme și instrumente de intervenție folosite.
Domeniile predilecte în care se manifestă rolul statului sunt: cheltuielile
publice, sistemul de impozite și taxe, activitatea legislativă și sectorul
public.
În contrast cu mecanismul economiei de piață, în care consumatorii au
libertatea de a opta pentru achiziționarea anumitor bunuri și servicii,
activitățile statului implică respectarea anumitor obligații.
Dacă în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea cheltuielile
publice asigurau subvenționarea armatei, a câtorva activități publice și
plata unui numar relativ redus de funcționari guvernamentali, preluarea de
către stat a unor sarcini suplimentare a determinat o evoluție ascendentă a
acestora.
În principal, ele se concretizează în achizițiile statului de bunuri și servicii și
în plăți de transfer. În scopul satisfacerii nevoilor sale, statul utilizează
bunuri și servicii pentru a căror realizare sunt consumate resurse
productive care s-ar putea folosi în sectorul privat.
În schimb, plățile de transfer nu constituie o implicare directă a statului în
capacitatea productivă a țării. Ele reprezintă plăți efectuate de către stat,
pentru care beneficiarii nu furnizează bunuri și servicii. În această categorie
72
se înscriu programele de asistență medicală și socială, plata ajutorului
social sau ajutoarele de șomaj.
Întrucât achizițiile de bunuri și servicii reprezintă cheltuieli care se răsfrâng
direct asupra resurselor productive din economie, ponderea lor în PIB
constituie o modalitate de apreciere a intervenției în activitate economică,
a statului.
Prin intermediul diferitelor cheltuieli guvernamentale, statul influențează
condițiile de desfășurare a producției, volumul și natura bunurilor și
serviciilor produse, precum și puterea de cumpărare a diferitelor categorii
sociale.
Prin evoluția lor, cheltuielile publice pot influența soldul bugetului dintr-o
țară. Astfel, în cadrul programului de reducere a deficitului bugetar
american se prevedeau, printre altele, restrângerea cheltuielilor interne ale
bugetului federal, diminuarea reglementărilor guvernamentale și stoparea
creșterii taxelor.
Unul dintre factorii care a influențat nefavorabil realizarea obiectivului
propus a fost rata scăzută a impozitelor și taxelor.
Impozitele si taxele constituie modalitatea principală de formare a
veniturilor statului. În scopul asigurării obiectivelor propuse, statul trebuie
să promoveze anumite principii în proiectarea sistemului de impozite și
taxe.
Printr-o anumită construcție a sistemului de taxe și impozite, statul poate
influența atât cererea cât și oferta de bunuri și servicii: veniturile populației
și agenților economici, realizarea cu precădere a anumitor bunuri de
investiții și de consum, nivelul de dotare tehnică s.a.
Reglementările și controlul guvernamental constituie o altă componentă a
mecanismului de implicare în economie, a statului. Un loc important îl
dețin politicile antitrust care, în scopul folosirii eficiente a resurselor, sunt
orientate în direcția prevenirii acelor acțiuni ale producătorilor care pot
afecta concurenta – și eliminarii concurenței neloiale. Datorită unor limite
ale pieței private s-a impus controlul exercitat de stat pe linia asigurării
anumitor standarde pentru produse și servicii, impunerii unor condiții de
siguranță în circulație și în protecția mediului înconjurător,controlului în
domeniul bancar și limitării competiției dintre bănci și alte instituții
financiare.
73
Cadrul juridic, legislativ și instituțional face posibil ca statul să
impună restricții în domeniul producerii anumitor bunuri, să limiteze
efectele exterioare și nedorite rezultate din anumite procese de producție,
să normeze prețurile unor bunuri și servicii și, prin aceasta, să influențeze
veniturile acționarilor.
Intervenției statului pe cale legislativă i se adaugă calitatea acestuia
de întreprinzător, firmele de stat fiind o realitate veche.
Premisele apariției acestora și categoriile de firme publice au fost analizate
de Charles Gide în cursul său de economie politică. El folosește conceptul
de „statificare” pentru acele categorii de firme care urmau să fie gestionate
de stat. În principal, sectorul public s-a constituit pe calea naționalizărilor
sau a unor investiții speciale, ponderea lor diferind de la o țară la alta.
Programarea economică poate fi apreciată ca o formă distinctă de
intervenționism statal ce utilizează metode și instrumente adecvate. În
cadrul acestora, un rol important îl dețin calculul economic (folosit pentru
stabilirea variantei optime de utilizare a resurselor), contabilitatea
națională, modelele macroeconomice și prognozele economice și sociale.
IV. Finanţele publice postmoderne (neokeynesism şi neoliberalism):
-se dezvoltă începând din ultimele trei decenii ale sec. XX;
-apar două curente de gândire: neokeynesismul și neoliberalismul.
Neokeynesismul își propune să dezvolte teoria lui J.M.Keynes, să o
modernizeze dar și să-i arate limitele, având următoarele caracteristici
esenţiale:
- trecerea de la metoda statică de analiză economică la metoda dinamică;
- îmbinarea microanalizei cu macroanaliza, cu accent pe ultima formă;
- armonizarea intereselor şi intervenţiei statului cu cele ale sectorului
privat.
Principalii reprezentanți sunt britanicii Roy Forbes Harrod, Joan Violet
Robinson, Piero Sraffa, nord-americanii Alvin Harvey Hansen, Evsey Domar,
James Tobin, Walter Heller, Robert Solow, Arthur Okun, Keneth Galbraith,
Paul Anthony Samuelson sau francezul Alain Barrere.
O parte din economiștii nord-americani îi vor propune președintelui
J.F.Kennedy o nouă doctrină, numită „noua economie”, care are ca și
caracteristici:
-punerea în aplicare a instrumentelor politicii macroeconomice, în vederea
atingerii unor obiective reale;
74
-gestiunea activă a cererii pentru a combate slăbiciunile inerente ale
capitalismului de piață;
-aplicarea activă și combinată a politicilor fiscale și monetare;
-în rezervă, aplicarea politicii veniturilor pentru asigurarea simultană a
ocupării depline.
Toate aceste linii directoare au dus, după 1961, în SUA, la crearea a peste
șapte milione de locuri de muncă, au dublat profitul, crescând producția
națională cu o treime.
Principala realizare a neokeynesiștilor a constituit-o elaborarea teoriilor și
modelelor de creștere economică, ce vor permite analiza contidițiilor în
care se poate realiza acesta.
Dintre lucrările mai importante reținem: „Spre o teorie a dinamicii
economice; dinamica economică și politica economică”, ale lui Roy F.
Harrod și „Eseuri privind creșterea economică” a lui Michal Kalecki și
Nicholas Kaldor.
Luarea în calcul a repartiției veniturilor pentru explicarea dinamicii
economice, importanța profitului anticipat de care depinde nivelul
producției, constatarea că multiplicatorul și relația între economisire și
venit variază odată cu modificările în sfera repartiție, iată câteva din
contribuțiile acestor economiști la dezvoltarea teoriei și practicii economice
moderne.
Procedând la analiza creșterii economice, neokeynesiștii britanici s-au
pronunțat pentru o politică economică mai flexibilă, sintetizată în sintagma
„stop and go”, care presupunea folosirea diferențiată a pârghiilor
economice ale statului (buget, politica fiscală și monetară) în funcție de
conjunctura economică (impozite și dobânzi mari în perioada de
expansiune economică și invers, impozite și dobânzi mici în perioada de
recesiune).
Dacă neokeynesiștii britanicii au fost preocupați mai mult de analiza
dinamicii economiei, neokeynesiștii americani au pus accentul pe
concretizarea și nuanțarea politicii economice de intervenție a statului în
economie.
O latură importantă a teoriei au constituit-o modelele econometrice de
creștere elaborate în SUA de către Lawrence Robert Klein, Franco
Modigliani și George Fromm.
75
Deci, putem afirma faptul că neokeynesismul este un curent de gândire
economică ce dorește să adapteze și să dezvolte teoria și principiile de
politică economică prezentate de JM Keynes la cerințele economice
existente începând cu anii „60”. Adepții neokeynesismului recunosc
meritele și rolul istoric al doctrinei keynesiste, dar arată și o serie de
aspecte nerezolvate ale acesteia (abordarea preponderentă a viziunii
macroeconomice și ruptura între analiza microeconomică și cea
macroeconomică).
Deci, neokeynesismul face trecerea de la metoda statică de analiză la
metoda dinamică, îmbină microanaliza cu macroanaliza, pune accent pe
ultima formă și armonizează interesele și intervenția statului cu cele ale
sectorului privat.
Paul Anthony Samuelson (Massachusetts Institute of Technology), este
convins de faptul că nu există nici un mecanism care să ducă economia
către ocuparea deplină a forţei de muncă, deoarece fie consumul este prea
mic, fie economisirea este prea mare, crede că stabilitatea
macroeconomică ar trebui urmărită mai mult decât creşterea economică şi
că intervenţia guvernamentală este singura speranţă în redresarea
economiei aflate în criză.
Economistul american a susţinut faptul că un consum mai mare şi nu o mai
mare economisire, este cheia prosperităţii economice, afirmând că oamenii
nu ar mai trebui să fie îndemnaţi, în perioadele de criză să economisească
cu scopul de ași conserva bogăția deoarece rezultatul va fi o înrăutăţire a
tendinței deflaţioniste.
De asemenea, a fost de părere că o datorie publică mare poate fi în mod
clar în defavoarea creşterii economice pe term lung, cu referire directă la
datoria publică imensă a SUA.
P.A.Samuelson considera că politica fiscală este mai importantă decât
politica monetară atunci când dorești să stabilizezi economia. Ulterior, însă,
afirmă că politica fiscală cât şi cea monetară sunt importante.
În anul 1995, P.A.Samuelson observa faptul că „politica fiscală nu mai este
un instrument major al politicii de stabilizare în Statele Unite. În viitorul
previzibil, politica de stabilizare va fi făcută prin intermediul politicii
monetare a FED-ului.”29
29
Federal Reserve System (FED) sau sistemul băncilor centrale din SUA este o
Bancă Centrală semi-guvernamentală alcătuită dintr-un consiliu al guvernatorilor
76
II. Neoliberalismul este o „doctrină economică contemporană care susține
intervenția limitată a statului în economie pentru a stabili cadrul juridic
care să permită organizarea concurenței, funcționarea armonioasă a
mecanismului prețurilor și stăvilirea abuzurilor monopolurilor.”30
Ideile neoliberale vin încă de la Friedrich Hayek și Ludwig von Mises,
reprezentanții moderni fiind Milton Friedman (Şcoala de Economie de la
Chicago) și Friedrich Hayek.
Doctrina neoliberală are următoarele caracteristici esenţiale:
 recomandă intervenţia statului în economie numai pentru:
- stabilirea cadrului juridic al concurenţei, asigurând funcţionarea
armonioasă a mecanismului preţurilor şi împiedicarea abuzurilor
monopolurilor;
- intervenţia directă a statului în economie trebuie înlocuită prin prioritatea
acordată influenţării mediului economic;
- stimularea ofertei, a producţiei (nu a cererii), prin încurajarea sectorului
privat şi reducerea impozitelor;
 dirijismul este înlocuit tot mai mult cu stimularea iniţiativei;
 reglementarea globală cedează locul în favoarea deciziilor
descentralizate;
 „monetarismul susţine că echilibrul economiei de piaţă s-ar realiza
aproape automat, printr-un control oficial al masei banilor în circulaţie,
admiţîndu-se o creştere anuală a ei cu un anumit procent (5-6% în varianta
Friedman).”31
În anii „70” Friedman propunea în lucrarea „Cantitatea optimă de monedă
şi alte eseuri” o regulă a ofertei de bani, o creştere constantă a masei
monetare, în acelaşi ritm cu creşterea pe termen lung a producţiei, în
scopul de a reduce inflaţia la minim şi de a atenua fluctuaţiile agregate ale
economiei. Lucrarea demonstrează cu rigurozitate că „inflaţia este, oriunde
şi oricând, un fenomen monetar.”
numiţi prin hotărâre prezidenţială, care au sediul în Washington, D.C., un comitet

federal al pieţei libere, douăsprezece bănci regionale, numite Regional Federal
Reserve Banks, localizate în diferite oraşe mari din SUA, toate societăţi pe acţiuni şi
numeroase bănci private, care posedă părţi variabile din valoarea totală a
acţiunilor celor 12 bănci regionale ale sistemului
30
https://dexonline.ro/definitie/neoliberalism, accesat la 26.03.2017
31
Brăilean Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Editura Institutul
European, Iaşi, 1998, pag. 94-95
77
Monetarismul, politica macroeconomică rezultată, este o reluare, rafinare
şi extindere a teoriilor existente referitoare la impactul cantităţii de
monedă asupra economiei.
Aplicarea acestor concepte s-a realizat diferenţiat:
- în SUA (Ronald Reagan) şi în Marea Britanie (Margaret Thatcher) au fost
promotorii „revoluţiei statului minimal”;
- în Europa, deşi există un consens general în susţinerea ideii că piaţa, nu
statul, este instrumentul global de organizare şi reglare a economiei, se
conferă în continuare un rol important statului şi implicit finanţelor publice.
78
1.7. Aspecte privind legislaţia financiară în România
Cadrul juridic, legislativ și instituțional face posibilă desfășurarea activității
economice în mod optim.Se vor prezenta în continuare legile de bază care
au incidenţă asupra sectorului public din România.
Constituția României este legea fundamentală a statului român care
reglementează, printre altele, principiile generale de organizare a statului,
drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și
autoritățile publice fundamentale.
Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării
Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării
ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. Ea a fost revizuită în
anul 2003 prin prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003.
Titlul IV din Constituție, intitulat „Economia şi finanţele publice”,
reglementează:
a.Economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă, iar statul trebuie să asigure:
-libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
-protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară;
-stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia
dreptului de autor;
-exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
-refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic;
-crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
-aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele
Uniunii Europene
b.Proprietatea publică sau privată, astfel:
-proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale,
-bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială,
resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum
şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.
79
-bunurile proprietate publică sunt inalienabile -în condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau
pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică,
-proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
c.Sistemul financiar, în sensul că formarea, administrarea, întrebuinţarea şi
controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-
teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.Moneda
naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la
Uniunea Europeană (UE), prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi
înlocuirea monedei naţionale cu aceea a UE.
d.Bugetul public naţional care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.
Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al
asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării
Parlamentului. Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor
sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea
exerciţiului bugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor
bugete.
Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii.
Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de
finanţare.
e.Impozitele, taxele şi alte contribuţii, în sensul că acestea sunt venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat și se stabilesc
numai prin lege. Impozitele şi taxele locale se stabilesc de Consiliile Locale
sau Judeţene, în limitele şi în condiţiile legii.
Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc,
în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.
Legea 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările
ulterioare, stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind
formarea, administrarea,angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum
şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.
Prevederile Legii finanțelor publice se aplică în domeniul elaborării,
aprobării, executării şi raportării:
a. bugetului de stat;
b. bugetului asigurărilor sociale de stat;
c. bugetelor fondurilor speciale;
80
d. bugetului trezoreriei statului;
e. bugetelor instituţiilor publice autonome;
f. bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
g. bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h. bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură
din fonduri publice;
i. bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Legea 273/2006 privind finanţele publice locale cu modificările și
completările ulterioare, stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile
privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice
locale, precum şi responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale
şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor publice locale și se
aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
-bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului Bucureşti;
-bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele
locale;
-bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
-bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata
dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor costuri se asigură din bugetele
locale şi care provin din: împrumuturi externe contractate de stat şi
subîmprumutate autorităţilor administraţiei publice locale şi/sau agenţilor
economici şi serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi
contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat;
împrumuturi externe şi/sau interne contractate sau garantate de autorităţile
administraţiei publice locale;
-bugetului fondurilor externe nerambursabile.
OUG 64/2007 privind datoria publică, stabileşte cadrul general şi
principiile administrării datoriei publice, care reprezintă totalitatea
obligaţiilor de natura datoriei publice guvernamentale şi locale.
Datoria publică guvernamentală - totalitatea obligaţiilor statului la un
moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze
contractuale sau garantate de Guvern prin Ministerul Economiei şi
Finanţelor.
81
Guvernul este autorizat să angajeze în numele şi în contul statului obligaţii
de natura datoriei publice guvernamentale numai prin Ministerul
Economiei şi Finanţelor, în următoarele scopuri:
1.finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor
din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la
alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea deficitelor temporare
ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat din
exerciţiul curent;
2.refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice
guvernamentale;
3.menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent
general al Trezoreriei Statului, stabilit de Ministerul Economiei şi
Finanţelor, în conformitate cu criteriile prevăzute în normele metodologice
elaborate în acest sens;
4.finanţarea pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor
necesităţi prioritare pentru economia românească;
5.susţinerea balanţei de plăţi în conformitate cu Regulamentul Consiliului
UE nr.332/2002 de stabilire a unui mecanism de asistenţă financiară pe
termen mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor membre.
Datoria publică locală - totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-
teritoriale, la un moment dat, provenind din finanţările rambursabile
angajate pe baze contractuale sau garantate de către autorităţile
administraţiei publice locale, conform dispoziţiilor legale în domeniu.
Legea cadru 195/2006 a descentralizării, cu modificările și completările
ulterioare, stabileşte principiile, regulile şi cadrul instituţional care
reglementează procesul de descentralizare administrativă şi financiară.
Prin descentralizare se înțelege transferul de competenţă administrativă şi
financiară de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat;
Transferul competenţelor este fundamentat pe analize de impact şi realizat
pe baza unor metodologii specifice şi a unor sisteme de indicatori de
monitorizare, elaborate de către ministere şi celelalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, în colaborare cu Ministerul
Administraţiei şi Internelor şi structurile asociative ale autorităţilor
administraţiei publice locale.
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale transferă competenţe pe care le exercită în prezent
autorităţilor administraţiei publice locale de la nivelul judeţelor, comunelor
82
sau oraşelor, după caz, respectând principiul subsidiarităţii şi următoarele
criterii:
a. economiile de scară;
b. aria geografică a beneficiarilor
Principiul subsidiarităţii, constă în exercitarea competenţelor de către
autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel
mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă
necesară.
Transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor
necesare exercitării acestora. Finanţarea competenţelor delegate este
asigurată în totalitate de către administraţia publică centrală.
Legea 215/2001 a administraţiei publice cu modificările și completările
ulterioare, reglementează regimul general al autonomiei locale, precum şi
organizarea şi funcţionarea admnistraţiei publice locale.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în
numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condiţiile legii.
Acest drept se exercită de Consiliile Locale şi primari, precum şi de
Consiliile Judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea
administrativ-teritorială.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată
pe baza şi în limitele prevăzute de lege și priveşte organizarea,
funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor
care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului,
după caz.
Aceasta conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în
limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care
sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.
Legea concurenței 21/1996, republicată, cu modificările și completările
ulterioare are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi
a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor
consumatorilor.
83
Dispoziţiile prevăzute de legea de mai sus se aplică actelor şi faptelor care
restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa, săvârşite de:
a. întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi - persoane fizice sau juridice -
de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română sau străină;
b. autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale, în
măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările
adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect
concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în
aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.
Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de
întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect
împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa
românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care:
1.stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau
orice alte condiţii de tranzacţionare;
2.limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică
sau investiţiile;
3.împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
4.aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
5.condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a
unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu
uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Legea concurenței se aplică actelor şi faptelor enumerate mai sus, când
sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor săvârşite în afara
teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.
Punerea în aplicare a acestei legi este încredinţată Consiliului Concurenţei
ca autoritate naţională în domeniul concurenţei.
În vederea exercitării atribuţiilor sale, Consiliul Concurenţei îşi elaborează şi
îşi adoptă regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură şi îşi
constituie aparatul propriu, la nivel central şi local.
Acesta dispune efectuarea de investigaţii, dacă există suficient temei de
fapt şi de drept din oficiu sau la plângerea unei persoane fizice sau juridice
afectate în mod real.
Potrivit prevederilor art. 12 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003
privind punerea în aplicare a normelor de concurență, în scopul aplicării
articolului 101 (practici concertate care restrâng concurența) și în articolul
84
102 (folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante din Tratatul privind
funcţionarea UE, Consiliul Concurenţei poate să facă schimb sau să utilizeze
ca mijloc de probă orice element de fapt sau de drept, inclusiv informaţii
confidenţiale cu Comisia Europeană, precum şi cu oricare altă autoritate de
concurenţă dintr-un stat membru al UE împuternicită în acest sens, cu
respectarea prevederilor legale în vigoare.
În interesul consumatorilor și al firmelor deopotrivă, UE are norme pentru
interzicerea cartelurilor care fixează prețuri sau stabilesc împărțirea
piețelor între concurenți. De asemenea, UE urmărește să împiedice firmele
să abuzeze de poziția lor dominantă pe o piață, cum ar fi prin perceperea
unor prețuri abuzive sau prin limitarea producției.
Consiliul Concurenţei desfăşoară inspecţii la solicitarea Comisiei Europene
sau a unei alte autorităţi de concurenţă a unui stat membru, în baza
ordinului de inspecţie emis de preşedintele Consiliului Concurenţei.
Astfel, o rețea europeană în domeniul concurenței, în componența căreia
intră autoritățile naționale din domeniul concurenței și Comisia, le permite
să facă schimb de informații, inclusiv informații confidențiale, pentru a
putea sancționa încălcările normelor în materie de concurență.
Alte acte normative din domeniul finanțelor publice sunt:
-Legea nr. 15/1994, republicată privind amortizarea capitalului imobilizat în
active corporale şi necorporale, republicată,
-Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările și
completările ulterioare,
-Legea nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj
și stimularea ocupării forţei de muncă,
-Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale,
-Legea nr. 252/2003 privind Registrul Unic de Control,
-Legea 340/2004 privind prefectul și instituţia prefectului, cu modificările și
completările ulterioare,
-Legea bugetului de stat pe anii 2005-2017,
-Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
-Legea 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare
pentru plata creanţelor salariale,
-Legea 287/2009 privind Codul Civil,
-Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010,
-Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
85
-Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,
-Legea 207/2015, Codul de procedură fiscală,
-Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat,
-Legea 227/2015, Codul fiscal,
-OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin
trezoreria statului,
-OUG nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă,
-OUG 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate,
-HG nr. 78/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor
publice,
-H.G. nr. 1.164/2007 privind acordarea de ajutoare de minimis pentru
dezvoltarea sau modernizarea întreprinderilor,
-H.G. nr. 1.165/2007 pentru stimularea creşterii economice prin sprijinirea
realizării de investiţii,
-HG nr. 1.680/2008 privind instituirea unei scheme de ajutor de stst privind
asigurarea dezvoltării economice durabile,
-HG nr. 956/2009 privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele şi
taxele locale şi alte taxe asimilate acestora, precum şi amenzile aplicabile
începând cu anul fiscal 2010,
-H.G. nr. 537/2014 privind restituirea ca ajutor de stat a sumelor
reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul
accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru
motor,
-H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având
ca obiectiv stimularea investiţiilor cu impact major în economie.
86
REZUMAT
Finanţele reprezintă „operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi
repartizarea fondurilor băneşti destinate susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor
private.”
Relaţiile financiare se desfăşoară într-un cadru organizat şi cu caracter continuu,

fiind reglementate de legislaţia fiecărui stat. Relaţiile financiare pot fi publice sau
private, după cum statul apare sau nu în cadrul lor.
Există două premise a apariţiei şi manifestării finanţelor: apariţia şi dezvoltarea

relaţiilor marfă-bani şi crearea formei statale de organizare a societăţii.
Relaţiile financiare având la bază principiile prelevării fără contraprestaţie la

fondurile de resurse băneşti ale statului şi al alocării acestora cu titlu
nerambursabil către diverşi beneficiari, se numesc finanţe publice.
Finanţele, privite ca sistem financiar, sunt constituite din mai multe categorii:
bugetul de stat, creditul, asigurările sociale de stat şi private, asigurările debunuri,
persoane şi răspundere civilă, finanţele firmelor şi instituţiilor.
Finanţele private se întâlnesc la nivel microeconomic - la nivelul firmelor - şi

studiază ansamblul relaţiilor economice şi băneşti prin care se constituie şi se
utilizează capitalurile firmei în scopul obţinerii şi repartizării rezultatului final
(profitul).
Bunurile publice satisfac, de regulă, nevoile cu caracter social şi prezintă

următoarele caracteristici:
- sunt bunuri asigurate de autorităţile publice, prin instituţii şi servicii specializate,
precum: apărarea naţională, menţinerea ordinei publice, păstrarea echilibrului
ecologic, protecţie socială, educaţia în cadrul învăţământului general obligatoriu;
- sunt bunuri asigurate de autorităţile publice, accesul unei persoane la aceste
utilităţi publice nefiind condiţionat de plata vreunei contribuţii;
- sunt bunuri care se folosesc în comun şi de care beneficiază toţi indivizii, deci
sunt indivizibile şi neconcurenţiale.
Pot fi menţionate trei concepţii despre finanţele publice, care se raportează la

intensitatea intervenţiei statului în economie: finanţele publice clasice, finanţele
publice moderne, finanţele publice postmoderne.
Funcţiile finanţelor sunt: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. O deosebită

importanţă are funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială.
Politica financiară (componentă a politicii generale a statului), constă în deciziile,

măsurile şi acţiunile promovate de către reprezentanţii autorităţilor publice şi ale
administraţiei publice (centrale şi locale), pentru funcţionarea optimă a
elementelor mecanismului financiar, în scopul atingerii anumitor obiective.
87
TESTE GRILĂ
1. Relaţiile financiare sunt:
1. relaţii sociale
2. relaţii economice
3. relaţii de troc
4. relaţii familiare
5. relaţii de repartiţie
6. relaţii băneşti
a) (1,2,3,4) b) (1,2,3,5) c) (1,2,3,6) d) (1,2,5,6) e) (1,2, 4,5) f) ( 2,4,5,6)
2. Relaţiile de credit se caracterizează prin:
1. prezintă caracter rambursabil
2. au ca sursă economiile monetare
3. au ca sursă valoarea nou creată
4 apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti la dispoziţia statului
5. au ca sursă veniturile firmelor
a) (4,5) b) (2,3) c) (1,2) d) (1,5) e) (2,4) f) ( 1,4)
3. Funcţiile finanţelor sunt:
a. de control operativ curent, de control postoperativ, de inventariere
b. de control, de repartiţie
c. de control, de repartiţie, de repartizare a ajutoarelor materiale
4. Care din următoarele afirmaţii este adevărată:
a. finanţele publice sunt generate de dreptul comercial, finanţele private se supun
dreptului public
b. finanţele publice se supun dreptului public, finanţele private sunt generate de
dreptul comercial
c. de obicei, bugetul public naţional se încheie cu excedent bugetar
5. Parteneriatul public – privat se manifestă prin:
1. concesiune operaţională
2. acorduri de exploatare
3. creditarea firmelor de către bănci
4. contracte de servicii
5. colaborare pe linia livrării de mărfuri
a) (1,2,3) b) (1,2,5) c) (1,3,4) d) (1,2,4) e) (2,3,4) f) ( 3,4,5,)
6. Triunghiul Keynesian cuprinde:
a. protecţia mediului, stabilitatea preţurilor, asigurarea protecţiei sociale
b. echilibrul balanţei de plăţi externe, creşterea economică, stabilitatea preţurilor
c. creşterea economică, ocuparea deplină a forţei de muncă, echilibrul bugetului
d. ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de
plăţi externe
7. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice presupune următoarele procese:
1. inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă
2. plata dobânzilor
3. cuantificarea nevoilor
4. estimarea veniturilor din impozite
5. ierarhizarea nevoilor sociale şi stabilirea unor priorităţi în funcţie de condiţiile
concrete ale fiecărei etape
6. eşalonarea în timp a nevoilor
a) (1,2,3,4) b) (1,2,3,5)c) (1,2,3,6) d) (1,2,5,6) e)(1,2,4,5) f)(2,4,5,6)
g) (1,3,5,6)
88
CAPITOLUL 2 MECANISMUL FINANCIAR
2.1.Conceptul de mecanism financiar şi conţinutul său
2.2.Funcţionalitatea mecanismului financiar
2.3.Sistemul fondurilor financiare
2.4.Pârghiile financiare şi rolul lor
2.5.Instrumente de conducere şi reglare a activităţii financiare
CONCEPTE CHEIE: mecanism financiar-monetar, fluxuri financiar-monetare,

fluxuri financiar-monetare de contrapartidă, fluxuri financiar-monetare decalate,
fluxuri financiar-monetare multiple, fluxuri financiar-monetare autonome,
substituire funcţională, conexiunea directă, conexiunea inversă, sistem financiar,
sistemul fondurilor financiare, pârghii financiare, balanţe financiare, balanţa
financiară a economiei naţionale, buget public, buget de venituri şi cheltuieli,
bugetul activităţii generale, bugetul activităţii de producţie, bugetul de
trezorerie, bugetul de investiţii, bugete locale, bugetul asigurărilor sociale de
stat, buget funcţional, buget program, buget economic.
1.Cunoaşterea noţiunii de mecanism financiar.
2.Descrierea modului cum funcţionează un mecanism financiar.
3.Definirea noţiunii de sistem financiar.
4.Cunoaşterea principalelor fonduri financiare.
5.Clarificarea noţiunii de pârghie financiară.
6.Prezentarea rolului jucat de pârghiile financiare.
7.Descrierea principalelor instrumente de reglare şi conducere a
activităţii.
89
2.1. Conceptul de mecanism financiar şi conţinutul său
Sub aspect noţional, termenul de mecanism este adaptat la sfera activităţii
economice prin preluare din fizica mecanică, având semnificaţia de
angrenaj care contribuie la derularea normală a proceselor economice.
În plan economic, incluzând şi componenta financiară, această noţiune
semnifică, într-un sens larg, un cadru organizatoric de conducere şi
derulare a proceselor economice şi sociale, între care şi cele financiar-
monetare.
Mecanismul financiar se referă la ansamblul fluxurilor băneşti din
economie care poate fi abordat la niveluri diferite de funcţionare a
acesteia. Un asemenea „angrenaj” este compus din procese, tehnici şi
instrumente de realizare şi reglare a fluxurilor băneşti, urmărind să
corespundă cerinţelor desfăşurării normale a fluxurilor şi proceselor reale.
O expresie directă a funcţionării sale este activitatea financiară
concretizată prin operaţiuni şi fluxuri băneşti exprimate într-o monedă sau
alta ce se derulează între participanţii la producerea, repartiţia şi consumul
de bunuri și servicii.
Bazate pe relaţiile dintre participanţii la procesul reproducţiei, asemenea
operaţiuni şi fluxuri băneşti sunt, în acelaşi timp, operațiuni financiar-
monetare, iar mecanismul respectiv poate fi numit financiar-monetar.
Rolul major îndeplinit de acest mecanism marchează viaţa economică.
Într-o formă mai simplă, mecanismul financiar poate fi definit ca modul
de organizare şi conducere a fluxurilor financiar-monetare în strânsă
legătură cu desfășurarea fluxurilor reale din economie.
Mecanismul financiar poate fi abordat, atât la nivel macroeconomic, ca un
mecanism global, cât şi la nivel microeconomic.Pentru nivelul
macroeconomic, mecanismul financiar reprezintă ansamblul de relaţii şi
tehnici,principii, forme şi instrumente specifice de organizare şi conducere
a activităţii financiare, ce se derulează în întreaga economie.
Conceput global, ca ansamblu al proceselor şi instrumentelor de conducere
şi reglare a fluxurilor băneşti, la nivel macro, mecanismul financiar-monetar
poartă amprenta sistemului social-economic în care funcţionează, iar
modul său de funcționare se află sub incidenţa politicii generale promovate
de partidele ce deţin puterea în stat.
În acest sens, constatăm că un asemenea mecanism poate fi privit şi ca
rezultat al deciziilor de politică financiar-monetară, care, la rândul lor, ar
90
trebui să se fundamenteze pe cerinţe ale legităţilor economice şi pe
criterii de optimizare. În mod obişnuit, aceste decizii îmbracă forma
reglementărilor privind activitatea financiară.
În raport cu mutaţiile ce au loc în politica economică şi financiară,
mecanismul financiar va înregistra modificări și transformări structurale, ce
vizează adaptarea la noul cadru economic. Astfel, transformările presupuse
de economia de piaţă au însemnat înlocuirea mecanismului economic şi
financiar specific economiei socialiste cu un mecanism care se adaptează la
economia de piaţă.
Crearea şi adaptarea mecanismului financiar la condiţiile concrete impuse
de necesitatea funcţionării normale a economiei, necesită un complex de
decizii ce vizează fie unele laturi ale activităţii financiare, fie întreaga
activitate financiară. Scopul principal ce trebuie urmărit este favorizarea
derulării normale a fluxurilor reale din economie, în concordanţă cu
obiectivele dezvoltării generale a societăţii şi cu cele specifice entităţilor
de la nivel microeconomic.
Deci,mecanismul financiar-monetar este o componentă a mecanismului
economic general, care, la rândul său, prezintă particularităţi specifice
tipului de economie existent. Din acest punct de vedere, chiar în societatea
modernă, se pot distinge cel puţin două variante:
- una este caracteristică economiei de piaţă liberă, bazată, principial, pe
procesele de autoreglare (ca trăsătură definitorie),
- iar cea de a doua corespunde fostelor economii de tip etatist - socialist,
reglate administrativ prin plan.
În condiţiile economiei de piaţă, mecanismul economic este bazat pe
procesele de autoreglare. Elementele acestuia care sunt în dezacord cu
cerinţele de derulare normală a activităţii financiare se vor corecta prin
măsuri de influenţare a economiei, creându-se cadrul organizatoric
favorabil autoreglării.
În cadrul acestui tip de economie, cadrul adecvat al derulării fluxurilor
financiar-monetare echivalează cu însăşi „construcţia” mecanismului
financiar și se află şi sub impactul doctrinei economice ce stă la baza
guvernării în fiecare ţară. Sub acest aspect, există diferenţe dintre cele
două mari curente ale doctrinei economice moderne: keynesismul şi
monetarismul.
91
Primul este orientat spre un intervenţionism statal mai pronunţat,
presupune adoptarea unui mecanism mai complex, cu elemente de
implicare mai profundă a statului în reglarea fluxurilor financiar-monetare.
Al doilea este axat pe doctrina neoliberală a ofertei, pune accent pe
iniţiativa privată, promovează un mecanism mai simplu, axat pe
autoreglarea fluxurilor financiar-monetare, limitând reglementările și
intervenţia statului.
La nivel microeconomic, cel mai reprezentativ este mecanismul financiar al
firmei, prin care se realizează procesele de procurare, alocare şi utilizare a
resurselor băneşti, corespunzător activităţii specifice fiecărei entităţi.
Mecanismul financiar al firmei se defineşte ca ansamblul proceselor de
conducere şi reglare a activităţii financiare, respectiv a fluxurilor
financiare la care participă aceasta. El se concretizează în metode, forme,
instrumente şi procedee tehnice de formare şi utilizare a capitalurilor, de
constituire şi utilizare a tuturor fondurilor băneşti administrate în
conformitate cu obiectivelor acesteia.
Mecanismul financiar are diverse grade de complexitate determinate de
procesele constituirii, distribuirii şi utilizării fondurilor băneşti-financiare la
diverse nivele şi structuri.
Sub acest aspect, putem constata faptul că există și funcționează unele
mecanisme de mai mică complexitate, corespunzătoare fiecărui tip de fond
financiar administrat, toate asamblate în mecanismul financiar global.
De aceea, mecanismul financiar global reprezintă un ansamblu de
mecanisme individuale corespunzătoare diferitelor tipuri de fonduri
băneşti existente în economie sau segmentelor de activităţi financiare a
firmei (al fondului bugetar, al fondului de rulment, al autofinanţării, al
fondurilor pentru investiţii).
Astfel, mecanismul financiar-monetar la nivel macroeconomic asamblează
mecanismele tuturor tipurilor de fonduri băneşti corespunzătoare relaţiilor
financiare ce se manifestă, la acest nivel, exemple fiind: mecanismul
bugetului de stat, mecanismul creditului sau mecanismul asigurărilor de
bunuri persoane şi răspundere civilă.
Pentru fiecare tip de fond financiar, mecanismul propriu asigură
conducerea şi reglarea fluxurilor de constituire şi distribuire a resurselor, a
celor de intrare şi ieşire la şi de la fondul respectiv. Un principiu
fundamental trebuie respectat în acest caz, acesta constând în asigurarea
echilibrării fluxurilor de intrare cu cele de ieşire ale fondului respectiv.
92
Privit din acest unghi, mecanismul financiar-monetar global se poate
defini şi ca un ansamblu de mecanisme financiare interconectate care au
un grad de complexitate mai redusă.
Așa cum am mai arătat, baza obiectivă pentru construcţia şi funcţionarea
mecanismului financiar o constituie fluxurile reale, care sunt esențiale
pentru desfăşurarea fluxurilor financiare.
Modificările survenite în derularea fluxurilor reale influenţează direct
asupra funcţionării şi de cele mai multe ori, impun modificări ale
mecanismului financiar-monetar. În cadrul acestor raporturi nu este
exclusă nici relaţia inversă, în sensul influenţării condiţiilor de realizare a
fluxurilor reale prin caracteristicile funcţionării mecanismului financiar-
monetar.
Deficienţele de concepere şi funcţionare ale mecanismului financiar
antrenează perturbări ale fluxurilor reale, de unde decurge necesitatea
îmbunătăţirii continue a mecanismului financiar.
Având în vedere particularităţile fluxurilor financiare sub aspectul
intercondiţionării cu fluxurile reale le putem diferenția în următoarele
tipuri: de contrapartidă, decalate, multiple, autonome.
Fluxurile financiar-monetare de contrapartidă: se intercondiţionează, în
mod direct şi imediat, cu realizarea fluxurilor reale corespondente. Cele
două categorii de fluxuri au loc concomitent, în sensuri opuse şi la
dimensiuni valorice egale, ceea ce favorizează derularea lor continuă.
Fluxurile financiar-monetare decalate: presupun un ecart temporal faţă de
fluxurile reale care se produc în prealabil. Are loc un decalaj între
momentele de realizare ale celor două fluxuri şi implicit crearea de datorii
şi de creanţe pentru participanţii la relaţiile de schimb. În anumite condiţii,
ruptura ce se produce între fluxurile reale şi cele financiare poate deveni o
premisă nefavorabilă funcţionării mecanismelor economiei, antrenând
întârzieri în derularea celor din urmă, ducând la apariţia fenomenului de
blocaj financiar.
Fluxurile financiar-monetare multiple: sunt caracterizate prin participarea
unor intermediari financiari, care preiau creanţele (rezultate prin apariţia
fluxurilor decalate), transferând sumele cuvenite vânzătorilor şi urmând a
le recupera de la datornici, la o dată ulterioară. În aceste condiţii, are loc o
multiplicare a fluxurilor financiare în raport cu cele reale şi o redistribuire a
resurselor băneşti între mai mulţi participanţi, cu posibile efecte benefice
93
asupra funcţionării mecanismului economic, inclusiv a celui financiar-
monetar.
Fluxurile financiar-monetare autonome: se caracterizează printr-o
anumită independenţă faţă de cele reale şi sunt specifice operaţiunilor de
împrumut, presupunând momente şi sensuri specifice de derulare, de la
creditor la debitor (în momentul acordării sumei împrumutate) şi invers (cu
prilejul rambursării).
Având ca obiect organizarea şi reglarea fluxurilor financiar-monetare,
mecanismul financiar reprezintă un ansamblu de structuri şi forme de
înfăptuire a activităţii financiare, cu relaţii, principii, metode,
instrumente, organe decizionale, modele şi tehnici de dimensionare şi
dirijare a acestor fluxuri, incluzând şi reglementările referitoare la
efectuarea operaţiunilor financiare.
Sintetic, mecanismul financiar-monetar este alcătuit din următoarele
componente majore:
1.sistemul financiar, inclusiv instituțiile financiar-bancare și sistemul
fondurilor băneşti ce se administrează în economie;
2.pârghiile financiare folosite pentru influențarea economiei;
3.cadrul instituțional compus din instituții și entități cu responsabilități în
domeniul financiar;
4.baza normativă (cadrul juridic) privind operaţiunile financiar-monetare;
5.metode tehnice și administrative de conducere şi reglare a fluxurilor
(activităţilor) financiare.32
32
Vezi Văcărel Iulian și colab, Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2001
94
2.2. Funcţionalitatea mecanismului financiar
În general, mecanismul financiar-monetar poate funcţiona cu un grad mai
mare sau mai mic de funcţionalitate, exprimată prin ritmul şi continuitatea
fluxurilor băneşti, asigurând corelarea lor cu cele reale. Necorelarea sau
blocarea acestor fluxuri impun reacţii de adaptare a mecanismului
financiar-monetar în funcţiune, la un moment dat, mergând până la
reconstrucţia sa, pentru a-i spori funcţionalitatea.
Funcţionalitatea mecanismului financiar constă în capacitatea acestuia de
a asigura, din punct de vedere tehnic, derularea continuă a fluxurilor
financiar-monetare, şi, concomitent, de a favoriza desfășurarea eficientă
a proceselor materiale din economie.
Acest concept se referă, deci, atât la modul de desfăşurare în sine a
fluxurilor financiar-monetare, cât şi la impactul funcţionarii mecanismului
asupra eficienţei economico-financiare a activităţilor respective. De aceea,
un grad mai înalt de funcţionalitate a mecanismului financiar presupune,
evitarea sau limitarea fenomenului de blocaj financiar şi posibilitatea
corectării eventualelor dereglări survenite.
În acelaşi timp, asupra funcţionalităţii mecanismului financiar exercită o
influenţă decisivă parametrii cantitativi şi calitativi la care se desfăşoară
fluxurile reale din economie. În condiţii normale de derulare a vieții
economice, mecanismul financiar construit corect are asigurat un grad
ridicat de funcţionalitate.O dereglare a fluxurilor reale atrage şi
perturbarea sau blocarea celor financiare. Devine astfel necesar ca
mecanismul financiar-monetar să dispună, prin construcţia sa, de
capacitatea de a se autoregla.
Privind mecanismul financiar-monetar ca un ansamblu mecanisme (de mai
mică complexitate) interconectate, devine evident faptul că performanţele
atinse în funcţionarea sa se bazează pe modul cum funcţionează fiecare
mecanism interconectat, dar, în acelaşi timp, ele depind şi de calitatea
conexiunilor şi a angrenajului compus din mecanismele interconectate.
În acest sens, se poate spune, că și în domeniul fenomenelor economico-
financiare este valabil principiul vaselor comunicante (preluat din fizică)33,
33
În două sau mai multe vase comunicante, care conțin același lichid, suprafața lor
liberă se află în același plan orizontal, indiferent de numărul, forma și dimensiunea
vaselor
95
care poate fi pus la baza sistemului de fonduri financiare constituite şi
utilizate la scara întregii economii.
În acest sens, trebuie să se pornească de la cunoaşterea cadrului obiectiv al
constituirii și distribuirii fondurilor băneşti la nivelul entităţilor economico-
sociale, identificând conexiunile necesare şi creând, pe baze raţionale,
condiţiile „comunicării” între acestea.
Aplicarea principiului vaselor comunicante la acest domeniu devine
posibilă privind fiecare fond financiar în ipostaza de vas în care se
acumulează resurse băneşti, prin fluxuri de intrare şi din care se distribuie
resursele potrivit destinaţiilor fiecăruia prin fluxurile de ieşire.
Concomitent, caracterul dinamic al fenomenelor economice generatoare şi
consumatoare de resurse băneşti la nivelul fiecărui fond determină ecarturi
între fluxurile de intrare şi ieşire, atât ca volum, cât şi temporale, ceea ce
antrenează apariţia de excedente, la nivelul unor fonduri şi deficite, la
nivelul altora.
În condiţii prestabilite este posibilă şi necesară redistribuirea resurselor
disponibile pe „canale” adecvate de comunicare între fondurile aflate, la un
moment dat, în situaţii inverse. Redistribuirea se poate realiza, fie direct,
fie indirect, cu implicarea sau fără implicarea unor intermediari. În acest
mod, neconcordanţele în derularea fluxurilor de intrare-ieşire ale
fondurilor băneşti, care ar provoca blocarea parţială sau totală a unora,
sunt contracarate prin reorientarea adecvată a altora, asigurând
continuitatea pe ansamblu şi funcţionarea echilibrată a mecanismului
financiar-monetar.
În acest context, nu este exclusă nici posibilitatea sporirii masei băneşti în
circulaţie, implicând emisiunea monetară, ca suport al derulării unor noi
fluxuri financiare, dar aceasta numai în limite impuse de cerinţele
echilibrului monetar.
Având la bază principiul vaselor comunicante, eventualele dereglări ale
fluxurilor financiare, concretizate prin blocaje la nivelul unor fonduri
deficitare, pot fi atenuate sau contracarate, prin preluarea temporară a
funcţiilor mecanismelor acestora, de către mecanismele fondurilor care
înregistrează excedente, însă numai în limitele impuse de echilibrarea lor
pe ansamblu.
Exemplul cel mai ilustrativ de substituire funcţională angrenează
mecanismele fondurilor financiare ale agenţilor economici şi pe cele de
creditare, mai ales bancară.
96
Astfel, în situaţia unor dereglări temporare sau a unui blocaj la nivelul
fondurilor proprii administrate de către agenţii economici, pot intra în
funcţiune mecanisme ale creditului, care permit efectuarea de plăţi pe
seama resurselor băneşti împrumutate de către aceştia. Ulterior, pe
măsura restabilirii condiţiilor de funcţionare normală a mecanismelor
fondurilor agenţilor economici, devine posibilă reluarea fluxurilor financiar-
monetare obişnuite, inclusiv a celor pentru restituirea împrumuturilor.
Tot ca o expresie a substituirilor funcţionale şi autoreglării mecanismului
financiar-monetar, ne apare şi situaţia în care resursele fondului bugetar
sunt insuficiente faţă de nevoile de finanţare ale statului şi se apelează la
împrumuturi pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor publice. În acest
caz, are loc o substituire funcţională între mecanismul fondului bugetar şi
cel al creditului public, acesta din urmă preluând şi asigurând continuitatea
fluxurilor financiare la care participă statul prin redistribuirea
disponibilităţilor băneşti ale creditorilor săi.
Pe un plan mai larg, redistribuirea resurselor băneşti disponibile, prin
mecanismul creditului, constituie o necesitate obiectivă şi o premisă
indispensabilă asigurării funcţionalităţii mecanismului economic și financiar
global.
Substituirea funcţională între mecanismele fondurilor financiare presupune
şi respectarea anumitor condiţii. Astfel, în principiu, redistribuirea
resurselor băneşti şi substituirea funcţională a fondurilor agenţilor
economici prin mecanismul creditului trebuie să se încadreze în limita
sumei disponibilităţilor create la alte fonduri şi a emisiunii monetare
justificate, pentru prezervarea puterii de cumpărare a monedei. Această
condiţie decurge din întrepătrunderea obiectivă a fluxurilor de constituire-
distribuire a fondurilor băneşti, inclusiv a celor administrate de către bănci,
cu emisiunea monetară antrenată de operaţiunile bazate pe relaţiile de
credit.
Aşadar, în limitele impuse de caracterul limitat al resurselor băneşti
utilizabile, substituirile funcţionale şi autoreglarea sporesc funcţionalitatea
mecanismului financiar-monetar, facilitând derularea fluxurilor reale şi
influenţând pozitiv evoluţia economiei.
În acelaşi timp constatăm că pentru fiecare fond bănesc, proporţiile şi
durata funcţionării substituirilor funcţionale depind, în mod obiectiv, de
evoluţia înregistrată în planul fluxurilor reale cu care se intercondiţionează
cele financiare. Dereglarea pe termen lung şi la dimensiuni mari a fluxurilor
97
reale nu mai permite funcţionarea mecanismului prin substituiri
funcţionale şi autoreglarea fluxurilor financiar-monetare.
În acest sens, funcţionalitatea mecanismului financiar-monetar este
condiţionată, nu numai de calităţile sale funcţionale, ci, mai ales, de
nivelul cantitativ şi calitativ al activităţii economico-sociale, care
generează fluxurile reale, a căror derulare la parametrii normali rămâne
condiţia sine qua non a funcţionării întregului mecanism economic.
În gradul de funcţionalitate a mecanismului financiar se reflectă şi
conexiunile specifice funcţionării acestui mecanism. În acest sens se disting
două tipuri de conexiuni între mecanismul financiar şi dimensiunile
cantitative şi calitative ale activităţii economice şi sociale, generatoare de
fluxuri reale:
1. conexiunea directă, care reflectă acţiunea factorilor economici şi sociali
din sfera fluxurilor reale asupra derulării fluxurilor financiar-monetare.
Această conexiune concretizează impactul pozitiv al activităţii economice şi
sociale: derularea normală a fluxurilor reale repercutează favorabil în
planul derulării fluxurilor financiar-monetare, determinând o
funcţionalitate ridicată a acestora. În cazul unor dereglări în planul
activităţii materiale, respectiv al fluxurilor reale, această conexiune
antrenează o diminuare a funcţionalităţii mecanismului financiar, mergând
până la blocarea acestuia.
2. conexiunea inversă, care evidenţiază impactul organizării şi derulării
fluxurilor financiar-monetare asupra activităţilor economico-sociale,
aceasta favorizând sau limitând posibilităţile de înfăptuire a fluxurilor reale.
La rândul său, în manifestarea conexiunii inverse se disting două nivele cu
două tipuri de reacţii:
- nivelul microeconomic - caracterizat prin reacţia primară a factorilor de
decizie financiară faţă de condiţiile de derulare a fluxurilor reale. Aceşti
factori acţionează de pe poziţiile mecanismului financiar şi adoptă soluţii
pentru îmbunătăţirea cadrului de derulare a fluxurilor reale, cointeresând
factorii responsabili de buna desfăşurare a activităţii economice,
- nivelul macroeconomic - în măsura în care această reacţie primară nu
conduce la corectarea fluxurilor reale, iar dereglările iau proporţii mari şi se
generalizează la scara economiei naţionale. În acest caz, devine posibilă şi
necesară manifestarea conexiunii inverse ca o reacţie secundară posibilă
numai la nivel macroeconomic.
Măsurile de întreprins în aceste condiţii, sunt de competenţa factorilor de
decizie financiar-monetară situaţi la nivel macroeconomic (banca centrală,
guvern). Asemenea decizii au impact major şi pot conduce la restructurarea
98
mecanismului financiar-monetar, antrenând modificări profunde, menite
să facă acest mecanism mai eficient în concordanţă cu obiectivele majore
ale dezvoltării economice şi sociale.
Pornind de la aceste conexiuni cu suport obiectiv, în conceperea şi
funcţionarea mecanismului financiar s-a dovedit posibil şi necesar să se
includă în structura sa pârghii de tipul stabilizatorilor încorporaţi în
mecanismele economiei de piaţă, confruntate, uneori cu disfuncţionalităţi
majore.
99
2.3. Sistemul fondurilor financiare
Sistemul fondurilor financiare reprezintă o altă formă de manifestare a
sistemului financiar. Privit în mod distinct, acesta se defineşte ca totalitatea
fondurilor băneşti constituite, distribuite şi utilizate în economie, între care
se manifestă anumite conexiuni specifice.
Structura sistemului de fonduri financiare stă la baza derulării fluxurilor
băneşti-financiare în orice economie, dar, la rândul său, ea decurge din
concepţia asupra mecanismului financiar-monetar, având la bază o
anumită politică financiar-monetară.
O imagine de ansamblu asupra acestui sistem poate fi realizată prin
gruparea acestora după mai multe criterii:
1. după nivelul organizatoric la care se constituie şi administrează
fondurile:
-fonduri de nivel central (macroeconomice sau centralizate), care se
constituie şi se administrează de către autorităţile sau instituţiile centrale,
presupunând, în principiu, realizarea unor obiective de interes
macroeconomic. Dintre acestea, cel mai reprezentativ este fondul
bugetului de stat.
-fonduri de nivel mediu-economic, care sunt constituite şi administrate de
structuri funcţionale existente la nivelul mediu de organizare (ministerele şi
unităţile administrativ-teritoriale coordonatoare de tipul judeţelor)
-fonduri de nivel microeconomic, care se constituie şi administrează de
către firme, instituţii şi entităţi economice şi sociale operative, având drept
scop satisfacerea nevoilor de funcţionare şi dezvoltare a acestora.
2. după destinaţia dată resurselor din fondurile financiare:
-fonduri de înlocuire şi dezvoltare, printre care se regăsesc fondurile proprii
ale firmelor destinate activităţii curente şi fondurile împrumutate pentru
activităţile curente sau de investiţii, părţi din fondurile bugetare destinate
creării sau dezvoltării bazei materiale a firmelor sau instituţiilor publice,
fondurile speciale extrabugetare folosite pentru lucrări cu caracter specific;
-fonduri de consum, din care fac parte: fondurile bugetare şi extrabugetare
pentru consumul curent, fondurile de asigurări sociale, anumite părţi din
fondurile proprii ale firmelor destinate acţiunilor cu caracter social sau
stimulării materiale a salariaţilor, precum şi partea din resursele băneşti ale
populaţiei destinată consumului curent;
-fonduri de asigurare, care sunt destinate, în principal, asigurărilor sociale ,
asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă, fie pentru consumul
curent, fie pentru activităţi de investiţii;
100
-fonduri de rezervă, care se constituie la dispoziţia anumitor entităţi
economice şi sociale şi sunt destinate finanţării unor nevoi imprevizibile.
3. după forma de proprietate în care sunt administrate fondurile
financiare:
a. fonduri financiare publice - care corespund sistemului financiar public,
incluzând toate fondurile bugetare incusiv fondurile instituţiilor şi
întreprinderilor publice;
În cadrul acestei grupe, un loc central revine fondurilor constituite la
dispoziţia autorităţilor publice, care se pot clasifica, în funcţie de ipostaza în
care se găseşte statul în:
-autoritate publică (pentru apărare naţională, ordine internă, educaţie,
cercetare ştiinţifică),
-agent economic, în acest caz se constituie ca fonduri de investiţii în
sectorul economic, ca fonduri ale firmelor cu capital de stat sau ca fonduri
speciale,
-asigurător, în raport cu această ipostază a statului se disting, în principal,
fonduri de asigurare constituite prin instituţii publice specializate,
-creditor, în acest caz fondurile financiare publice se constituie ca fonduri
de creditare administrate prin instituţii financiar-bancare cu capital de stat.
b. fonduri financiare private - care corespund sistemului financiar privat,
concretizate în capitaluri şi fonduri băneşti proprii entităţilor private,
inclusiv ale populaţiei.
4. după caracterul definitiv sau temporar al constituirii şi utilizării
resurselor financiare:
- fonduri constituite din prelevări cu caracter definitiv şi obligatoriu cum ar
fi fondurile bugetare publice sau fondurile asigurărilor sociale de stat,
- fonduri financiare constituite cu titlu rambursabil, sunt toate fondurile de
creditare şi unele fonduri din asigurări.
101
2.4. Pârghiile financiare şi rolul lor
Pârghia financiară, ca noţiune ce provine din fizică34 și semnificaţia unei
forţe care dă un impuls unui anumit proces sau fenomen, fiind adaptată la
domeniul economic și semnificând utilizarea categoriilor financiare ca
instrumente de influenţare a activităţilor economice şi financiare într-un
anumit sens şi pentru realizarea anumitor obiective.
Ca urmare, diversele categorii financiare, cum ar fi: impozit, cheltuieli
bugetare, buget, credit, asigurări, se pot manifesta ca pârghii economico-
financiare în măsura în care favorizează rezolvarea unor probleme de ordin
economic şi social, în condiţii mai bune. În acest sens, acţiunea exercitată
prin pârghiile economico-financiare contribuie la o îmbunătăţire a
performanţelor diferitelor activităţi cu caracter economic şi social,
suplinind eventualele disfuncţionalităţi ale mecanismului economico-
financiar.
Asemenea pârghii pot fi concepute de pe poziţiile finanţelor de către
factorii de decizie, mizând pe impactul pozitiv al funcţionării acestora. Nu
este exclusă însă obţinerea de efecte pozitive şi prin utilizarea unor
instrumente financiare caracteristice finanţelor private.
Cele mai cunoscute pârghii economico-financiare sunt cele din sfera
finanţelor publice, rolul central revenind impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor obligatorii, respectiv formelor concrete şi modalităţilor
tehnice de distribuire şi utilizare a resurselor financiare.O altă pârghie ar
putea fi subvenţia sau naţionalizările.35
În domeniul finanţelor private principalele pârghii sunt cursul de schimb
şi rata scontului.
O asemenea pârghie poate exercita o influenţă pozitivă în raport cu
obiectivele urmărite fie prin capacitatea de a stimula anumite procese, fie
prin capacitatea de a le inhiba.
În primul caz se mizează pe efectul de cointeresare a factorilor implicaţi în
atingerea obiectivului respectiv prin stimulare financiară, iar în cel de al
doilea caz se are în vedere limitarea posibilităţilor de manifestare a
34
Vezi https://dexonline.ro/definitie/p%C3%A2rghie, accesat la 08.04.2017. Bară
rigidă care se sprijină pe un punct de articulație fix și asupra căreia se exercită o
forță activă și o forță rezistentă. Forță care stimulează o activitate
35
Vezi în acest sens Inceu Adrian Mihai şi colab., Finanţe şi bugete publice, Editura
Accent, Cluj-Napoca, 2009
102
factorilor cu impact negativ faţă de realizarea obiectivului urmărit,
mergând chiar până la sancţionarea materială a factorilor responsabili.
Referindu-ne la impozit ca principală pârghie financiară, trebuie subliniat
faptul că acesta reprezintă nu numai o resursă financiară publică, ci şi un
mijloc de stimulare a investiţiilor, de orientare a consumului, de extindere
a schimburilor externe, de corectare a unor tendinţe negative în evoluţia
proceselor economice şi sociale.
Este relevantă în acest context aprecierea lui Maurice Duverger conform
căreia „În neocapitalismul modern, impozitul capătă o semnificaţie mai
largă; el încetează de a mai constitui grăuntele de nisip care jenează
angrenajele, pentru a deveni unul dintre regulatoarele şi motoarele
maşinii.”36
Folosirea pârghiilor financiare poate avea efecte pozitive mai mari sau mai
mici în funcţie de modul în care au fost concepute şi se integrează în
mecanismul economic. Pornind de la premisa că pot funcţiona în acelaşi
timp mai multe pârghii, devine necesară corelarea acţiunii lor şi implicit
tratarea lor ca un subsistem în cadrul mecanismului economic.
Pot fi evidenţiate în acest sens următoarele cerinţe ale îndeplinirii rolului ce
revine pârghiilor financiare:
În primul rând, pârghiile financiare să se încadreze organic în sistemul
categoriilor economice existente, trebuie să existe o îmbinare organică a
pârghiilor financiare cu legislația din domeniul economic, iar acţiunea lor să
fie circumscrisă îndeplinirii obiectivelor de politică economico-socială.
Astfel se crează premisele necesare pentru îndeplinirea funcţiilor acestor
pârghii în deplină corelaţie cu celelalte metode de conducere folosite.
În al doilea rând, este necesară armonizarea acţiunii tuturor pârghiilor
financiare pentru a se completa şi a nu se anihila reciproc. Se impune ca
pârghiile financiare să fie tratate ca un sistem, în care acţiunea
componentelor este convergentă şi vizează realizarea obiectivelor stabilite.
În al treilea rând, acţiunea pârghiilor financiare trebuie să aibă un caracter
diferenţiat în raport cu specificul ramurilor şi subramurilor de activitate şi
cu condiţiile existente în fiecare etapă a aplicării lor. În acest scop este
36
Duverger Maurice, Finances Publiques, Presses Universitaires de France, Paris,
1963, pp. 464-465
103
indicată, încă în faza proiectării pârghiilor financiare, studierea reacţiilor
posibile din partea entităților economice, considerate în situaţii diverse,
faţă de folosirea uneia sau alteia dintre pârghii şi, în principiu,
experimentarea lor în activitatea unor entităţi reprezentative înainte de a fi
generalizate.
În al patrulea rând, este necesar ca în conceperea şi folosirea pârghiilor
financiare să fie luate în considerare conexiunile ce se realizează între
acestea şi diferitele componente ale mecanismului economico-financiar.
Rolul pârghiilor financiare este de a suplini prin funcţionarea lor
imperfecţiunile mecanismului economic, respectiv atenuarea
disfuncţionalităţilor acestuia.
104
2.5. Instrumente de conducere şi reglare a activităţii
financiare
Desfăşurarea normală a activităţilor economice şi sociale, implicând
derularea fluxurilor financiar-monetare în condiţiile economiei de piaţă,
bazată pe autoreglare, nu exclude, ci presupune chiar reglarea prin
modalităţi tehnice adecvate a acestor fluxuri financiar-monetare.
Corespunzător acestor preocupări sunt folosite ca instrumente principale
prognozele, programele şi planurile, care au ca scop orientarea eforturilor
materiale, de muncă şi financiare în direcţiile impuse de atingerea
anumitor obiective de ordin economic şi social.
Orizontul de timp al acestor instrumente diferă sensibil, mai ales în raport
cu obiectivele ce şi le propun diversele entităţi, distingându-se cele pe
termen lung, mediu sau scurt.
Forma cea mai generală sub care se prezintă instrumentele financiare
utilizate în reglarea activităţii financiare este cea a balanţelor financiare,
care prezintă, după anumite criterii, resursele financiare ce pot fi
procurate la nivelul unei entităţi, pe de o parte, şi destinaţiile ce urmează
a se da acestor resurse, pe de altă parte.
Scopul urmărit prin elaborarea acestor balanţe este compararea celor două
părţi - venituri şi cheltuieli - şi asigurarea echilibrului financiar. O cerință
importantă pentru îndeplinirea rolului balanţelor este fundamentarea
realistă a veniturilor şi cheltuielilor.
Prin conţinutul lor, instrumentele de conducere şi reglare a activităţii
financiare oferă posibilitatea dimensionării, din punct de vedere financiar,
a obiectivelor de realizat, identificând surse de finanţare şi destinaţii ale
acestora.
Balanţele financiare sunt folosite la nivel macroeconomic, fiind utilizate în
scop informativ, ca suport în fundamentarea deciziilor. Ele reflectă în
principiu estimările privind resursele financiare şi destinaţiile acestora
(consum public, consum privat, investiţii, rezerve).
Câteva tipuri de balanţe financiare sunt:
- balanţa financiară a economiei naţionale;
- balanţa financiară a statului
- balanţa de plăţi externe;
- balanţa veniturilor şi cheltuielilor populaţiei;
105
- balanţa formării capitalurilor.
Balanţa financiară a economiei naţionale cuprinde resursele financiare
totale, publice şi private, indiferent de nivelul la care se administrează
acestea, reflectând implicit potenţialul financiar al ţării şi modul de folosire
a acestuia. În conţinutul ei se regăsesc şi fluxurile financiare ce decurg din
relaţiile cu străinătatea, urmărindu-se echilibrarea de ansamblu, la nivelul
economiei naţionale, a resurselor financiare cu destinaţiile acestora.
Balanţa financiară a statului reprezintă o balanţă de sinteză care vizează
formarea şi utilizarea resurselor financiare la nivelul sectorului public,
respectiv a autorităţilor statului.
În această balanţă se structurează în cifre absolute şi în procente, resursele
financiare şi destinaţiile acestora în mai multe variante posibile pentru a
alege acţiunile menite să echilibreze această balanţă.Ea cuprinde:
1.venituri curente (formate din: impozite directe şi indirecte, contribuţii
pentru asigurări sociale, transferuri din străinătate şi venituri de la firmele
statului),
2.cheltuieli curente (formate din: consum public, dobânzi aferente datoriei
publice, transferuri către persoane fizice şi juridice din interior şi transferuri
în străinătate),
3.economii curente =(1) - (2),
4.finanţarea formării de capital (sume reprezentând amortismente şi
transferuri de capital primite),
5.formarea de capital (investiţii, transferuri de capital, credite acordate, din
care se scad sumele rambursate),
6.soldul operaţiunilor de capital = (5) - (4),
7.soldul final exprimă nevoia de resurse de acoperit prin împrumuturi
externe sau excedentul de resurse de plasat.
Elaborarea ei vizează evidenţierea mutaţiilor previzibile în formarea
resurselor financiare ca volum şi structură, precum şi cele privind
destinaţiile preconizate a se da acestor resurse, pentru ca în final să fie
luate decizii vizând reglarea soldului balanţei prin relaţii cu exteriorul.
Folosirea balanţei financiare a statului nu substituie bugetele cu caracter
operaţional.
În practica financiară, la nivel macroeconomic şi microeconomic sunt
folosite pe scară largă bugetele, cu structură generală de balanţe
financiare, cu rol imperativ, sau orientativ.
106
În primul caz prevederile din bugete reprezintă sarcini obligatorii de
respectat în execuţia financiară, remarcându-se în acest sens bugetele
publice, ale căror prevederi sunt obligatorii (niveluri minime de atins la
resurse, adică venituri, şi niveluri maxime la destinaţii, respectiv cheltuieli).
În cel de-al doilea caz, prevederile din bugete au menirea de a orienta
factorii de decizie în plan financiar asupra volumului, structurii şi direcţiilor
fluxurilor financiare legate de procurarea resurselor băneşti sau de
alocarea şi cheltuirea lor.
La nivelul fiecărei entităţi, bugetele reflectă, sub aspect financiar, opţiunile
corespunzătoare deciziilor în activitatea economică şi financiară a acestora
şi permit cuantificarea previzională a nevoilor de resurse şi a posibilităţilor
de procurare a lor, de dimensionare a cheltuielilor de efectuat, a veniturilor
de încasat şi a rezultatelor financiare obtenabile pentru perioada
respectivă.
Prin conţinutul previzional al bugetului se crează premisele unei gestiuni
eficiente a resurselor şi a patrimoniului fiecărei entităţi, incluzând şi
posibilităţile de procurare a eventualelor resurse financiare suplimentare
sau de plasare a eventualelor excedente de resurse financiare.
Rolul de instrument de conducere şi reglare a activităţii financiare atribuit
bugetelor se manifestă în următoarele direcţii:
-folosirea ca instrumente pentru determinarea volumului şi structurii
resurselor financiare aferente diverselor activităţi;
-exercitarea controlului financiar asupra activităţilor economice şi sociale
prin prisma cerinţelor de oportunitate şi eficienţă în angajarea resurselor;
-fundamentarea condiţiilor de realizare a echilibrului financiar la nivelul
diferitelor entităţi, având în vedere corelarea raţională a nevoilor de
resurse financiare şi a posibilităţilor de procurare a resurselor acoperitoare.
Având în vedere acest rol al bugetelor, se urmăresc corelaţii de tipul:
- venituri = cheltuieli (valabilă în toate domeniile de activitate);
- venituri = cost + profit (valabilă în cazul entităţilor economice);
- alocaţii bugetare + venituri proprii = cheltuieli (în cazul instituţiilor
publice);
- venituri bugetare = cheltuieli + rezerve bugetare (în cazul bugetului de
stat).
107
Fiecare din aceste corelaţii reflectă condiţiile de echilibru financiar, iar
criteriul ce se aplică în toate cazurile, este minimizarea consumurilor de
resurse (cheltuielilor) şi maximizarea resurselor utilizabile (venituri, profit)
În raport cu caracterul public sau privat al activităţilor în care se folosesc,
se disting: bugetele firmelor şi bugetele publice.
Bugetele firmelor sunt instrumente de conducere şi reglare a activităţii
financiare folosite de firme. Forma generală a acestora este a Bugetului de
Venituri şi Cheltuieli, dar există şi alte tipuri de bugete cu denumiri
adecvate domeniului de activitate reflectat (bugetul de investiţii).
Bugetele de Venituri şi Cheltuieli cuantifică şi structurează formarea
veniturilor, respectiv efectuarea cheltuielilor, inclusiv rezultatele financiare
finale. Prin conţinutul lor se fundamentează, sub aspect financiar,
obiectivele sau acţiunile economice de realizat în activitatea firmei
respective, pornind de la planul de afaceri, asigurându-se din punct de
vedere financiar informaţii utile pentru luarea deciziilor.
Periodic, în raport cu prevederile acestor bugete, se analizează execuţia
obiectivelor de îndeplinit, urmărind impactul financiar al acestora,
admiţând chiar reconsiderarea activităţilor respective în funcţie de
rezultatele obţinute anterior.
În raport cu specificul activităţii firmei reflectată prin buget, se pot distinge
următoarele tipuri de bugete:
-bugetul activităţii generale, reflectă, în sinteză, rezultatul net al unui
exerciţiu financiar prin prisma diferenţei dintre veniturile totale şi
cheltuielile totale presupuse de desfăşurarea activităţii.
La venituri, principalele elemente de structură sunt : veniturile din
exploatare (încasări din vânzarea produselor, subvenţii), veniturile
financiare (dobânzi încasate, diferenţe favorabile de curs valutar,
dividende).
La cheltuieli se disting: cheltuielile de exploatare (consumuri materiale,
salarii, amortizare), cheltuielile financiare (dobânzi plătite, diferenţe de
preţ nefavorabile).
-bugetul activităţii de producţie, reflectă sintetic rezultatele ce se obţin din
activitatea de exploatare ca diferenţă dintre valoarea producţiei la preţul
de vânzare şi costurile acesteia. Se fundamentează rezultatul posibil de
obținut ca diferenţă între veniturile potenţiale şi cheltuielile aferente
acestora.
-bugetul de trezorerie, prin care se determină deficitul sau excedentul de
resurse ce rezultă curent în activitatea a firmei, prin compararea
108
necesarului de resurse financiare pentru acoperirea cheltuielilor cu
resursele existente. Când resursele proprii sunt mai mari decât necesarul
de resurse apare un excedent, iar în situaţia inversă rezultă un deficit.
Scopul urmărit prin folosirea acestui buget este stabilirea soldului dintre
resursele disponibile şi cele necesare şi identificarea modalităţilor de
reglare a acestuia, respectiv de asigurare a capacităţii de plată. Astfel, se
determină necesarul de credite de trezorerie, pentru acoperirea deficitului
sau modalităţile de plasare a eventualului excedent de resurse. Specific
bugetului de trezorerie este intervalul foarte scurt de timp pentru care se
întocmeşte şi se urmăreşte echilibrarea plăţilor cu încasările.
-bugetul activităţii de import-export (încasări şi plăţi în valută), poate fi
folosit pentru fundamentarea capacităţii de plată a firmelor, ca operaţiuni
de efectuat în valută. În acest scop se porneşte de la disponibilităţile în
valută existente, la care se adaugă încasările previzibile din export şi se
compară apoi cu plăţile în valută previzibile. Soldul final al acestui buget
reflectă fie un deficit de resurse valutare, care trebuie acoperit din alte
surse, fie un excedent de resurse valutare ce poate fi plasat sub diferite
forme.
-bugetul de investiţii, reflectă corelaţia dintre resursele proprii de
finanţare a investiţiilor şi cheltuielile de efectuat pentru realizarea de
investiţii. Acest buget reliefează soldul dintre cei doi termeni ai corelaţiei şi
permite identificarea şi fundamentarea modalităţilor de reglare a acestui
sold.
Bugetele publice se caracterizează prin conţinutul specific domeniului de
activitate, cu implicarea autorităţilor publice în elaborarea şi urmărirea
respectării prevederilor din aceste bugete, care au un caracter imperativ.
Sub acest aspect, obligativitatea respectării prevederilor din aceste bugete,
impune promovarea unor soluţii de redimensionare pe parcurs a acestor
prevederi cu scopul asigurării concordanţei depline dintre prevederile
iniţiale şi realităţile constatate pe parcursul execuţiei (rectificări ale
bugetelor publice).
Principalele tipuri de bugete publice sunt:
-bugetul de stat, este cel mai reprezentativ și reflectă veniturile ce pot fi
procurate de către stat şi cheltuielile ce se pot efectua pe seama acestora,
-bugetele locale (ale unităţilor administrativ-teritoriale), conţin veniturile
de mobilizat şi cheltuielile posibil a fi efectuate la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale,
109
-bugetul asigurărilor sociale, apare ca buget public în măsura în care statul
organizează activitatea de asigurări sociale, iar o autoritate publică (în
România, Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale) administrează
resursele destinate acoperirii necesităţilor specifice asigurărilor sociale.
Veniturile reflectate în acest buget sunt reprezentate în principal de
contribuţiile la asigurări sociale, iar cheltuielile vizează domeniile specifice
acestor acţiuni (pensii, ajutoare, indemnizaţii), soldul acestui buget
echilibrându-se, de regulă, prin bugetul de stat,
-bugetele firmelor de stat au un conţinut asemănător cu bugetele firmelor
private. În raport cu gradul de autonomie funcţională de care dispun aceste
firme, se pot adopta soluţii diferite de reglare a soldului. În principiu soldul
acestor bugete ar trebui să fie pozitiv, reflectând activităţi rentabile, pentru
a aduce venituri la bugetul statului. În cazul înregistrării unui sold negativ,
acesta se acoperă prin subvenţii de la bugetul statului,
-bugetul instituţiilor publice reflectă cheltuielile legate de crearea şi
funcţionarea acestor instituţii şi veniturile acoperitoare provenite, sub
forma creditelor bugetare, de la bugetul statului, inclusiv eventualele
venituri rezultate din propria activitate.
În practica internaţională se utilizează şi alte tipuri de bugete publice ce
servesc scopurilor specifice, concepute după anumite criterii de reflectare
a veniturilor şi cheltuielilor publice.
Alături de acestea, se mai pot folosi şi alte forme specifice previziunilor cu
caracter financiar, cum sunt balanţele şi prognozele. Dacă bugetele se
întocmesc anual, cu defalcare pe perioade mai scurte, şi au un rol operativ
sau orientativ, balanţele şi prognozele se elaborează pe perioade mai
îndelungate, iar conţinutul lor are o semnificaţie orientativă.
110
REZUMAT
Având ca obiect organizarea şi reglarea fluxurilor financiar-monetare, mecanismul
financiar reprezintă un ansamblu de structuri şi forme de înfăptuire a activităţii
financiare, cu relaţii, principii, metode, instrumente, organe decizionale, modele şi
tehnici de dimensionare şi dirijare a acestor fluxuri, incluzând şi reglementările
referitoare la efectuarea operaţiunilor băneşti.
Mecanismul financiar este privit ca un rezultat al deciziilor de politică financiar-

monetară, care, la rândul lor, ar trebui să se fundamenteze pe cerinţe ale
legităţilor economice şi pe criterii de optimim economic.
La nivel microeconomic, cel mai reprezentativ este mecanismul financiar al firmei,

prin care se realizează procesele de procurare, alocare şi utilizare a resurselor
băneşti.
Pentru funcţionarea mecanismului financiar este revelatoare diferenţierea

fluxurilor financiar-monetare pe următoarele tipuri: de contrapartidă, decalate,
multiple şi autonome.
Funcţionalitatea mecanismului financiar constă în capacitatea acestuia de a

asigura, din punct de vedere tehnic, derularea continuă a fluxurilor financiar-
monetare, şi, concomitent, de a favoriza realizarea cu eficienţă cât mai ridicată a
proceselor materiale ale reproducţiei.
Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex, putând fi interpretat

sub mai multe aspecte, şi anume:
-ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează
resurse financiare;
-ca un sistem de instituţii care participă la organizarea relaţiilor, la constituirea şi
distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi controlul planurilor
financiare;
-ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la
anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate;
-ca un sistem de planuri financiare, care reflectă anumite procese prevăzute a se
produce în economie, în cursul unei perioade de timp determinate.
Sistemul fondurilor financiare reprezintă totalitatea fondurilor băneşti constituite,

distribuite şi utilizate în economie, între care se manifestă anumite conexiuni
specifice.
Pârghia financiară semnifică utilizarea categoriilor financiare ca instrumente de

influenţare a activităţilor economice şi financiare într-un anumit sens şi pentru
realizarea anumitor obiective.Sunt folosite ca instrumente de conducere şi reglare
a activităţii financiare: prognozele, programele şi planurile, al căror scop esenţial
constă în orientarea eforturilor materiale, de muncă și financiare.
111
TESTE GRILĂ
1. Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească pârghiile financiare sunt:
a. să protejeze mediul, să stabilizeze preţurile, să asigure protecţie socială, să aibă
un caracter diferenţiat
b. să ducă la echilibrul balanţei de plăţi, să ducă la creşterea economică, să fie
coerente
c. să se încadreze în sistemul categoriilor economice existente, să aibă un caracter
diferenţiat, să fie armonizate, să existe conexiuni între ele şi mecanismul
economico-financiar
d. să ducă la ocuparea deplină a forţei de muncă, să fie antagonice, să corecteze
activitatea economică, să existe conexiuni între ele şi mecanismul economico-
financiar
2. Mecanismul financiar este alcătuit din următoarele componente majore.
Încercuiţi o componentă care nu face parte din mecanismul financiar
a. sistemul financiar
b. aparatul financiar-bancar
c. sistemul fondurilor băneşti
d. sistemul energetic naţional
e. baza normativă privind modul de efectuare a operaţiunilor financiar-monetare
f. modalităţile tehnice de conducere şi reglare a fluxurilor financiare
3. După destinaţia dată resurselor, fondurile financiare sunt:
1. fonduri publice
2. fonduri de asigurare
3. fonduri de înlocuire şi dezvoltare
4. fonduri de consum
5. fonduri de rezervă
6. fonduri băneşti
a) (1,2,3,4) b) (1,2,3,5) c) (1,2,3,6) d) (1,2,5,6) e) (1,2, 4,5) f) ( 2,3,4,5)
g) (1,3,5,6)
4. Conceptul de sistem financiar poate fi privit ca:
a. un sistem de planuri financiare
b. o balanţă de venituri şi cheltuieli
c. un mecanism economic complex
d. o noţiune teoretică din finanţele publice
5. Principalele instrumente de conducere şi reglare a activităţii financiare sunt:
1. balanţa analitică
2. bilanţul anual
3. balanţele financiare
4. bugetul de venituri şi cheltuieli
a) (1,2) b) (2,3) c) (3,4) d) (1,4) e) (2, 3) f) ( 2,4)
6. Prevederile din bugetul public au un caracter:
a. imperativ
b. consultativ
c. pasiv
d. activ
112
CAPITOLUL 3 BUGETUL DE STAT
3.1.Conceptul de buget de stat şi conţinutul său
3.2.Principii bugetare
3.3.Procesul bugetar în România
3.3.1. Elaborarea proiectului de buget
3.3.2. Aprobarea bugetului
3.3.3. Execuţia bugetului
3.3.3.1. Cadrul general al execuţiei bugetului
3.3.3.2.Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat
3.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
3.3.5.Controlul execuţiei bugetare
3.4.Sistemul bugetar public şi componentele sale
3.5.Structura bugetului de stat al României
3.6. Bugetul Uniunii Europene
3.6.1. Generalităţi
3.6.2. Principiile de întocmire a bugetului UE
3.6.3. Procesul bugetar în UE
3.6.4. Resursele bugetului UE
3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetul UE
CONCEPTE CHEIE: buget de stat, proces bugetar, universalitatea bugetului,

unitatea bugetului, neafectarea veniturilor bugetare, anualitatea bugetului,
echilibrarea bugetului, realitatea bugetului, specializarea bugetului, publicitatea
bugetului, unitatea monetară, angajarea, lichidarea, ordonanţarea, plata,
aşezarea, emiterea titlului de încasare, perceperea, execuţia de casă a bugetului,
consolidare bugetară, buget local, bugetul asigurărilor sociale, bugetul
fondurilor speciale
1. Cunoaşterea conceptului de buget de stat.
2. Prezentarea principiilor după care se întocmeşte un buget.
3. Definirea noţiunii de proces bugetar.
4. Descrierea modalităţilor specifice de execuţie a părţii de venituri şi
cheltuieli bugetare.
5. Prezentarea sistemului bugetar şi a componentelor sale.
6. Descrierea structurii bugetului de stat al României.
7. Prezentarea după criteriul funcţional a cheltuielilor din bugetul de stat.
113
3.1. Conceptul de buget de stat şi conţinutul său
Noţiunea de buget s-a conturat sub aspect economic în condiţiile în care
statul a trecut la întocmirea unor liste de venituri şi cheltuieli privind
activitatea instituţiilor sale.
Despre apariţia bugetului în cadrul finanţelor publice din statele moderne,
în literatura de specialitate s-a susţinut că atât noţiunile de „buget” cât şi
de „proces bugetar” au apărut în Anglia de unde au fost preluate de
francezi la începutul sec. al XIX-lea.37
Din punct de vedere etimologic cuvântul buget provine din expresiile
„bougé” şi „bougette” care în limba franceză însemnă punguţă sau săculeţ.
În limba engleză, prin cuvântul „budget” se înţelegea punga (mapa) în care
erau aduse la parlament documentele referitoare la situaţia veniturilor şi
cheltuielilor statului. Un astfel de document a fost întocmit pentru prima
dată în Anglia, la începutul secolului al XIII-lea (anul 1215).
Dintre primele reglementări juridice care au oficializat expresia de buget,
este citat cu preferinţă un Decret-Lege francez din anul 1862 referitor la
contabilitatea publică, ale cărui dispoziţii au precizat că „bugetul este actul
prin care sunt prevăzute şi autorizate cheltuielile şi veniturile statului
pentru o perioadă determinată.”
În ţara noastră, ca forme embrionare ale bugetului de stat se cunosc
„condica de venituri şi cheltuieli” din timpul domniei lui Constantin
Brîncoveanu şi „sămile visteriei” din timpul lui Nicolae Mavrocordat.
În limba română, noţiunea de buget a fost introdusă cu expresia „bugea”,
utilizată pentru prima dată în Regulamentele Organice ale Ţării Româneşti
şi Moldovei.
Bugetul a fost ulterior definit în cadrul preocupărilor pentru organizarea
finanţelor ţării, după unirea Principatelor, prin legea de contabilitate
publică din 1864, care a prevăzut că „toate veniturile statului şi cheltuielile
pentru îndeplinirea osebitelor servicii, aşezate conform legilor, trebuie
autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează
bugetul general al statului.”38
Într-o formulă evoluată, legile de contabilitate publică din anii 1903 şi 1929
au prevăzut că „bugetul este actul prin care sunt prevăzute şi prealabil
37
Vezi Vezi Filip Gheorghe și colab., Finanțe, Editura Junimea,Iași, 2002, pp.129-130
38
Leon N. Gheorghe, Elemente de ştiinţă financiară, vol 1, Cluj 1929, pag. 310
114
aprobate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii
publice.”39
Asemenea definiţii ale bugetului au în vedere aspectul juridic al acestuia,
caracterul de act legal prin care se prevede încasarea veniturilor de către
stat şi se autorizează finanţarea cheltuielilor sale.
Literatura de specialitate a reţinut şi alte definiţii ale bugetului de stat din
punct de vedere juridic, precum:
- „bugetul este un tablou evaluativ şi comparativ al veniturilor de împlinit şi
a cheltuielilor de efectuat, este un stat de prevedere al veniturilor şi
cheltuielilor pe o perioadă determinată.”40
-bugetul este „un plan alcătuit din cifre, într-o ordine determinată, a
veniturilor şi cheltuielilor care se vor produce şi balansa în gestiunea
economică a unui corp public pe o perioadă următoare de un an.”41
-bugetul este „un program de cheltuieli ce urmează a se efectua şi a
veniturilor ce urmează a se realiza într-o perioadă determinată.”42
-bugetul este un „document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare
an veniturile şi cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcţie de
sistemul de finanţare a instituţiilor publice.”43
Aşadar, sub aspect juridic, bugetul de stat reprezintă un act prin care sunt
prevăzute şi autorizate prin lege veniturile şi cheltuielile anuale ale
statului.
Acest mod de definire pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare
a indicatorilor bugetari, motiv pentru care bugetul de stat, după aprobare,
are un caracter obligatoriu.
Conţinutul legii bugetului de stat reflectă concepţiile politice, economice şi
sociale specifice fiecărei perioade şi implicit interesele grupurilor politice
care exercită puterea.
Noţiunea de buget are totuşi, în primul rând, o semnificaţie de natură
economică, aceasta constând în desemnarea proceselor şi tehnicilor de
39
Leon N. Gheorghe, Elemente de ştiinţă financiară, vol 1, Cluj 1929, pag. 31
40
Beaulieu Paul Leroy, Traité de la Science des finances, Paris, 1888, pag. 2
41
Wagner Adolf, Finanzwissenschaft, Erst Thail, Leipzig, 1883, pag. 221
42
Jèze Gaston, Cours de science des finances et des legislation financiere francaise,
IV-eme, Paris, 1992, pag. 6
43
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art.2, pct. 6
115
mobilizare a resurselor bugetare, precum şi de utilizare a acestora sub
forma cheltuielilor bugetare.
Din acest punct de vedere, bugetul se conturează ca o categorie
economică prin care se exprimă procese, tehnici şi relaţii de mobilizare a
unei părţi din PIB la dispoziţia statului şi de repartizare a resurselor
respective pe destinaţii corespunzătoare nevoilor sale.
Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar
prin ponderea mare (25-50%) pe care o reprezintă în PIB, dar şi prin rolul
pe care îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a
cheltuielilor publice), ca şi în acţiunile de predicţie şi planificare
macroeconomică realizate cu ajutorul unor instrumente cum sunt:
• programele de dezvoltare economică, cu durate de 5 ani şi peste,
• balanţele financiare de sinteză, cu durate de 3-5 ani, vizând resursele
financiare şi destinaţia lor, consumul public, transferurile în exterior,
• bugetul economiei naţionale, cu orizont de 2 ani, vizând resursele
financiare ale societăţii şi simularea efectelor unor măsuri economico
financiare.
Abordarea economică a conceptului de buget evidenţiază corelaţiile
macroeconomice, şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia PIB,
exprimând relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în
procesul constituirii şi distribuirii fondurilor bugetare, în conformitate cu
obiectivele de politică economică şi socială ale partidelor aflate la putere.
Relaţiile bugetare corespunzătoare se manifestă într-un dublu sens: pe de
o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti
la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează
aceste resurse către utilizatorii lor.
Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt, în principal, relaţii de repartiţie a
PIB în favoarea statului prin intermediul impozitelor, taxelor, a prelevărilor
din venituri, la care se pot adăuga şi atragerile de disponibilităţi temporar
libere din economie prin intermediul relaţiilor de credit.
La rândul lor, relaţiile de repartizare a resurselor prin intermediul bugetului
de stat se realizează prin alocaţii sau credite bugetare, concretizându-se în
finanţarea serviciilor publice.
În această accepţiune, bugetul exprimă şi anumite raporturi sociale între
cetăţenii unui stat, care contribuie, în calitate de persoane fizice sau
juridice, la formarea resurselor financiare necesare funcţionării instituţiilor
statului sau beneficiază direct ori indirect de resursele respective.
116
Din această perspectivă, veniturile statului apar ca forme caracteristice ale
proceselor şi relaţiilor de mobilizare a resurselor financiare, iar cheltuielile
publice sunt forme ale proceselor şi relaţiilor de repartizare pe destinaţii
ale acestor resurse.
Sintetizând, bugetul de stat este:
- un document program prin care se prevede anual mărimea şi structura
veniturilor şi cheltuielilor din cadrul economiei naţionale,
- un document politic exprimând voinţa politică a majorităţii politice
parlamentare care susţine Guvernul (reflectă opţiunile populaţiei rezultate
în urma votului, priorităţile unor grupuri de indivizi, dorinţa politicienilor de
a satisface dorinţele alegătorilor, preferinţele cetăţenilor pentru diferite
forme de impozite, puterea diferiţilor indivizi la un moment dat),
- un act de previziuni sub forma unui tablou evolutiv şi comparativ al
veniturilor publice, precum şi a destinaţiilor acestora,
- un act de autorizare prin care puterea executivă este împuternicită de
puterea legislativă să efectueze cheltuieli şi să colecteze venituri,
- un document anual, având putere de acţiune pe parcursul unui exerciţiu
financiar, de obicei pe un an calendaristic,
- un act juridic prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi
cheltuielile anuale ale statului,
- un sistem de fluxuri financiare care au loc odată cu formarea resurselor
financiare publice și cheltuirea lor,
- un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii.
Relaţiile şi procesele de repartiţie care se oglindesc în bugetul de stat sunt:
- procese de repartiţie primară a PIB, exprimate sub forma prelevării de
venituri din exploatarea firmelor şi proprietăţilor statului ( în condiţiile
economiei de piaţă sunt relativ reduse);
- procese de redistribuire (repartiţie secundară), deţin ponderea
covârşitoare în ansamblul proceselor bugetare şi se manifestă prin
mobilizarea resursele sub forma impozitelor şi taxelor dar şi prin alocarea şi
cheltuirea lor,
- procese de redistribuire a resurselor în plan internaţional.
Noţiunea de buget este utilizată şi pentru a desemna resursele bugetului
de stat, semnificând totalitatea sumelor de bani ce se acumulează şi se
alocă beneficiarilor spre utilizare, aşa cum se prezintă în figura de mai jos.
117
Figura nr. 7 Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget
BUGETUL DE STAT
Societăţi VENITURILE
Servicii publice generale
comerciale STATULUI
DESTINAŢIA Apărare, ordine publică

Regii publice VENITURILOR şi siguranţă naţională
şi companii STATULUI
naţionale
Cheltuieli social-culturale
Alte
categorii
de agenţi
economici Servicii de dezvoltare
publică, locuinţe, mediu
şi ape
Instituţii
publice
Acţiuni economice
Populaţie
Alte acţiuni
Transferuri din bugetul

de stat
Străinătate
Împrumuturi acordate
Sursa: Văcărel Iulian şi colab., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, Ed. 3, pag. 558
118
3.2. Principii bugetare
Principiile bugetare au fost conturate odată cu victoriile revoluţiilor
burgheze, care au inclus între obiectivele majore urmărite şi instituirea
ordinii în finanţele publice.
Astfel, au luat naştere principiile bugetare clasice, care, deşi recunoscute şi
în prezent, au suferit unele adaptări în aplicare, ca urmare a apariţiei şi
dezvoltării unor fenomene economice specifice societăţii moderne.
Principiile întocmirii bugetului de stat sunt:44
1. Universalitatea bugetului
Potrivit acestui principiu, în bugetul de stat ar trebui să se înscrie, în sume
integrale, toate veniturile şi toate cheltuielile statului. Prin urmare, este
interzisă înscrierea în buget a unor acţiuni ale statului numai ca rezultat al
compensării dintre cheltuieli şi venituri, adică „per sold”.
Această interdicţie a urmărit să oblige la reflectarea deplină şi exactă a
implicaţiilor financiare ale fiecărei acţiuni publice, concretizate, pe de o
parte, în cheltuielile necesare, şi, pe de altă parte, în veniturile posibil de
obţinut.
Înscrierea în buget, în mod separat, a veniturilor, respectiv a cheltuielilor a
fost considerată de natură să ofere o imagine reală asupra consecinţelor
financiare ale acţiunilor reflectate în buget şi posibilitatea de control
asupra corelaţiilor necesare, inclusiv în faza execuţiei bugetare.
Eventuala înscriere ca sold, la cheltuieli sau la venituri, era considerată
neadecvată cerinţelor de gestiune a resurselor publice, aceasta
nepermiţând parlamentelor sau altor persoane interesate să cunoască şi să
compare cheltuielile cu veniturile aferente fiecărei acţiuni şi să identifice
eventualele situaţii inacceptabile.
În aplicarea acestui principiu s-au produs, însă, încălcări, accept ându-se
trecerea la întocmirea bugetelor mixte, în care reflectarea cheltuielilor şi
veniturilor a fost permisă, pentru unele acţiuni după principiul „bruto”
sume integrale), iar pentru altele după principiul „neto”, (soldul dintre
44
Accent, Cluj-Napoca, 2009 şi Văcărel Iulian şi colab., Finanţe publice, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, Ed. 4
119
cheltuielile şi veniturile aferente).
Aşa, de pildă, între acţiunile înscrise în bugetul statului după principiul
„neto”se pot menţiona cele privind: relaţiile cu firmele de stat (reflectate,
fie la venituri din exploatarea acestora, fie la cheltuieli cu subvenţionarea
lor); relaţiile cu instituţiile publice de cercetare, învăţământ, care obţin şi
unele venituri, din propria activitate, folosite pentru autofinanţare.
Aplicarea acestui principiu a creat premisele concentrării şi corelării
resurselor şi cheltuielilor statului într-un cadru unic, (acela al bugetului
public), opunându-se existenţei în afara acestuia, a unor venituri publice
destinate acoperirii anumitor cheltuieli nereflectate în buget, ceea ce
facilita şi aplicarea celorlalte principii bugetare.
Acest principiu este reglementat prin Legea 500/2002, articolul 8:
„Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate, în sume
brute.Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare
anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii
distincte.”
2. Unitatea bugetului
Acest principiu presupunea înglobarea într-un singur document, denumit
bugetul de stat, a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, interzicând
reţinerea sau separarea anumitor venituri ori părţi din venituri în alte
bugete pentru a se finanţa anumite acţiuni publice. Se instituie deci,
regula existenţeu unui buget unic.
Principiul unităţii urmărea să asigure cunoaşterea şi reflectarea, pe baza
unei concepţii clare, a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, precum şi a
corelaţiei dintre mărimile acestora.
Pus în corespondenţă cu universalitatea bugetului şi cu cerinţele
echilibrului bugetar, principiul unităţii permite, constatarea eventualelor
abateri de la acest echilibru prin compararea directă a celor două părţi ale
bugetului (venituri și cheltuieli). În plus, se oferă posibilitatea unui control
riguros asupra structurii veniturilor şi cheltuielilor publice, prevenind
împrăştierea acestora în mai multe documente.
Aplicarea principiului unităţii presupune, deci, existenţa unui buget unic,
care concentrează ansamblul relaţiilor bugetare ale statului, privind
procurarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor sale, favorizând stabilirea
de priorităţi şi opţiuni, respectiv luarea deciziilor bugetare mai bine
fundamentate.
120
Aplicat iniţial, principiul unităţii bugetare, este în prezent încălcat prin
întocmirea şi folosirea concomitentă a mai multor bugete.
O primă abatere de la acest principiu, o reprezintă introducerea şi
practicarea aşa-numitelor bugete extraordinare, care presupun separarea
unor cheltuieli considerate a avea un caracter excepţional, prin faptul de
a fi generate de fenomene excepţionale (războaie, calamităţile naturale).
Bugetele extraordinare au menirea de a reflecta separat impactul acestor
evenimente, concentrând cheltuielile extraordinare şi resursele din care se
acoperă, de asemenea extraordinare, cum sunt împrumuturile şi emisiunea
inflaţionistă de monedă.
O altă formă de încălcare a principiului unităţii bugetului este utilizarea
de bugete autonome. Acestea se întocmesc de către colectivităţi locale
(regiuni, municipii), firme sau instituţii ale statului care beneficiază de o
largă autonomie funcţională în gestionarea resurselor publice.În baza
acestei autonomii, colectivităţile locale, firmele sau instituţiile respective
întocmesc bugete proprii, autonome, menite să le asigure o largă
autonomie financiară. În aceste bugete, sunt înscrise cheltuielile de
efectuat şi veniturile proprii, inclusiv eventualele transferuri sau subvenţii
de la stat necesare echilibrării bugetului local.
Conturile speciale de trezorerie, taxele parafiscale sau bugetele anexă sunt
alte forme de încălcare a acestui principiu.45
În legislaţia naţională se prevede:
(1)„Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document,
pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
(2) Este interzisă elaborarea de acte normative prin care se creează cadrul
legal pentru constituirea de venituri care pot fi utilizate în sistem
extrabugetar, cu excepţia prevederilor art. 67.”46
3. Neafectarea veniturilor bugetare
O premisă a aplicării acestui principiu este teza despre depersonalizarea
veniturilor preluate la bugetul statului, conform căreia, odată încasate,
resursele băneşti sunt utilizate global, pierzându-se legătura cu sursa din
care provin.În concordanţa cu această teză, principiul neafectării
45
Accent, Cluj-Napoca, 2009
46
Legea 500/2002 privind finanţele publice, art. 10
121
veniturilor bugetare susţine că nu pot fi rezervate venituri, indiferent de
sursă, pentru a fi destinate, în mod expres, finanţării anumitor acţiuni.
Raţiunea pentru care acest principiu ar trebui a fi aplicat este dacă am face
o afectare specială, vor apărea desincronizări în sensul apariţiei unor goluri
de încasări, continuitatea finanţării având de suferit.
În consecinţă, pentru acoperirea tuturor cheltuielilor bugetare se foloseşte
totalitatea veniturilor încasate la buget, nefiind permisă separarea unei
părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume.
În practică, cu deosebire în condiţiile societăţii moderne, se admite
posibilitatea constituirii de fonduri cu destinaţie specială, contravenind
flagrant principiilor arătate mai sus.
Între fondurile cu destinație specială cel mai des întâlnite sunt: bugetul
asigurărilor sociale de stat, Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de
Sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj.
4. Anualitatea bugetului
Acest principiu prevede ca întocmirea, aprobarea și execuţia bugetului să
se facă în limitele unei perioade de un an.
Această perioadă de 12 luni este denumită an bugetar, fără a fi obligatoriu
să se suprapună peste un an calendaristic. În mai multe ţări se practică
variante de an bugetar ce acoperă intervale de timp din 2 ani calendaristici,
dar care însumează împreună tot 12 luni.
Astfel, sub primul aspect, se constată practici diferite, de la o ţară la alta, în
sensul că mai multe dintre ele întocmesc şi aprobă bugetul public pe
perioada de un an bugetar suprapusă pe anul calendaristic (1 ianuarie - 31
decembrie), între care Brazilia, Franţa, Germania, România, şa.
Alte ţări încep anul bugetar pe parcursul unui an calendaristic, încheindu-l
în anul calendaristic următor, ca, de exemplu: Afganistan, Iran (21 martie-
20 martie); Canada, Japonia, Africa de Sud, Israel (1 aprilie - 31 martie);
Anglia (6 aprilie-5 aprilie); Australia, Noua Zeelandă, Egipt (1 iulie - 30
iunie); SUA, Thailanda, Laos (1 octombrie-30 septembrie).
Între cauzele care explică aceste practici, unele au caracter obiectiv, ca de
exemplu economia axată pe ramuri sezoniere, cum ar fi agricultura sau
turismul, care asigură o mare parte a resurselor bugetare. Altele însă au
caracter subiectiv, între care: tradiţiile sau programul de lucru al
parlamentelor.
122
Aplicarea principiului anualităţii bugetului vizează anul bugetar sub două
aspecte: perioada pentru care se întocmeşte şi se aprobă bugetul și
perioada în care se execută bugetul şi se încheie exerciţiul bugetar.
Sub aspectul duratei perioadei de execuţie bugetară, sunt de asemenea
cunoscute, două opţiuni posibile: fie suprapunerea acesteia cu cea a
anului bugetar, fie prelungirea acestei perioade cu încă 3-6 luni, peste
durata unui an, ceea ce implică o abatere de la principiul anualităţii
bugetului.
Prima variantă este denumită sistem de gestiune şi se caracterizează prin
aceea că la finele anului bugetar se închide execuţia bugetară, indiferent de
faptul că unele dintre cheltuieli sau venituri aferente anului expirat, au
rămas nefinalizate.
În această situaţie, se acceptă ca eventualele venituri şi cheltuieli,
(prevăzute, dar nerealizate), să fie preluate şi reflectate în bugetul pe anii
următori, iar gestiunea anului respectiv se închide în limita realizărilor
înregistrate până la expirarea anului bugetar.
A doua variantă poartă numele de sistem de execuţie şi presupune că la
finele anului nu se încheie exerciţiul bugetar, ci, atât încasarea de venituri,
cât şi efectuarea de cheltuieli, continuă în perioada de prelungire paralel cu
execuţia bugetară pe noul an.
Aceasta înseamnă că pe perioada de prelungire a execuţiei bugetului
pentru anul expirat vor funcţiona (în anul curent) două bugete,
înregistrându-se separat veniturile şi cheltuielile aferente fiecăruia dintre
cei doi ani bugetari şi urmând ca exerciţiul bugetar pe anul anterior să se
încheie după 15-18 luni, în loc de 12 luni.
Încălcări ale principiului anualităţii se mai produc şi prin practica
aprobărilor date de către parlament, prin bugetul pe un singur an, a
cheltuielilor sau veniturilor aferente unor acţiuni extinse pe mai mulţi ani
bugetari.
În acest context, a fost lansată şi teza renunţării la principiul anualităţii şi
trecerii la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat pe
perioade de mai mulţi ani - la bugetele multianuale, după ce, anterior,
fusese promovată o variantă a bugetelor pe perioade egale ciclurilor
economice - bugetele ciclice.
123
Bugetul multianual este susţinut prin invocarea nevoii de a evidenția mai
exact cheltuielile de investiţii ale statului în economie, care se extind, de
regulă, pe perioade de mai mulţi ani, necesari finalizării şi punerii în
funcţiune a obiectivelor respective.
5. Echilibrul bugetar
Acest principiu a fost, conceput în contextul doctrinei financiare liberale
clasice şi presupune egalitatea veniturilor cu cheltuielile înscrise în bugetul
de stat. Se cerea ca prin bugetul de stat să se asigure echilibrul între
veniturile curente şi cheltuielile totale în fiecare an bugetar.
Mai mult decât alte principii bugetare, echilibrul bugetului a suferit
interpretări şi reconsiderări.
În concepţia modernă, se admite mai întâi, posibilitatea unor
neconcordanţe determinate de dinamica diferită a încasărilor şi plăţilor
bugetare. Astfel, s-a constatat că o parte din cheltuielile de efectuat
devansează, de regulă, în prima parte a anului bugetar, veniturile curente
încasate, rezultând goluri de casă (deficit) şi implicit abateri de la acest
principiu.
Soldul bugetului, deficit sau excedent, are influenţă în primul rând asupra
masei monetare (dimensiune, dinamică, putere de cumpărare), iar, prin
intermediul pieţei monetar-valutare, asupra preţului banilor, a raportului
între cererea şi oferta de bani sau a cursului de schimb.
Teoria economică modernă evidenţiază impactul variaţiei soldului
bugetului asupra creşterii economice, dinamicii investiţiilor şi dinamicii
balanţei comerciale (J.M.Keynes), asupra ratei şomajului şi gradului de
ocupare a forţei de muncă (Philips)47 sau asupra consumului (Slutsky).48
Reglarea prin soldul bugetului stă la baza teoriei bugetului ciclic, inspirat
după efectele economico-financiare generate de fazele ciclului economic:
deficitul fazei de recesiune este susţinut (finanţat) prin excedentul fazei
trecute de expansiune/boom sau ca o prelevare asupra excedentului
viitoarei faze de expansiune/boom.
47
Economistul britanic, de origine neo-zeelandeză, Alban William Phillips,
cercetând o serie de fenomene şi date statistice care cuprind perioada 1861-1957,
a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului, pe exemplul
Marii Britanii. Această relaţie este cunoscută sub denumirea de curba Phillips
48
Eugen Slutsky (1880-1948) - ecuaţia Slutsky demonstrează că modificarea cererii
datorată modificării de preţ este rezultatul a două efecte: de substituţie şi de venit
124
În anii „70” ai secolului al XX - lea, Şcoala de la Chicago49, mai ales prin
Milton Friedman, a reluat ideea liberalismului economic criticând
intervenţionismul statal bugetar şi sugerând dereglementarea economică
drept soluţie a încurajării dezvoltării economice: privatizarea, respectiv
diminuarea sectorului economic de stat, reducerea fiscalităţii, libertatea
preţurilor, diminuarea cheltuielilor bugetare de factură economică și
diminuarea deficitelor bugetare.
În contrast total cu cerinţele acestui principiu, s-a manifestă în perioada
anilor 1970-1990 o tendinţă accentuată de promovare premeditată a
deficitelor bugetare finanţate din credite, ca soluţii de relansare a
economiilor aflate în criză, ori de stimulare a creşterii economice.
De abia criza financiară din 2007 a determinat o mare parte din țările
europene să ia măsuri drastice de ținere sub control a datoriei publice.Sub
acest aspect, este relevantă situaţia înregistrată, prin prisma ponderii
deficitului bugetar în PIB, potrivit datelor prezentate în tabelul nr.1, în care
au fost incluse unele ţări din UE.
49
Şcoala de la Chicago este poate cea mai cunoscută dintre şcolile de economie.
Rolul Şcolii din Chicago este esenţial pentru ce înseamnă liberalismul american
contemporan dar şi pentu celelalte ţări cu economie de piaţă prin impactul avut
asupra orientărilor economice. Sub umbrela sa se află mai multe şcoli de gândire,
de la monetarism la neo-instituţionalism Pe fondatori îi regăsim în anii „30” - „40”:
Frank Knight, Jacob Viner, Henrz Simons, aceştia fiind urmaţi de Milton Friedman,
care din anul 1946 devine mentorul spiritual al acestei mişcări neoliberale. Ea a
menţinut vie tradiţia cantitativă a monedei în SUA şi i-a dat o expresie modernă
curentului monetarist
125
Tabelul nr. 1 Evoluţia ponderii deficitului bugetar în PIB în unele ţări europene
Ţara 2007 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Germania 0,3 -3,1 -4,1 -1,0 -0,1 -0,2 0,3 0,7 0,8
Marea Brit -2,7 -11,5 -10,2 -7,7 -8,3 -5,6 -5,7 -4,3 -3,0
Franţa -2,7 -7,5 -7,1 -5,1 -4,8 -4,0 -3,9 -3,6 -3,4
Grecia -6,4 -15,6 -10,7 -10,2 -8,8 -13,1 -3,7 -5,9 0,7
Polonia -1,9 -7,4 -7,9 -4,9 -3,7 -4,1 -3,5 -2,6 -2,4
România -2,6 -9,0 -6,8 -5,4 -3,2 -2,1 -1,4 -0,8 -3,0
Bulgaria 1,1 -4,3 -3,1 -2,0 -0,6 -0,4 -5,5 -1,6 0,0
Spania 1,9 -11,2 -9,7 -9,5 -10,4 -7,0 -6,0 -5,1 -4,5
Italia -1,5 -5,5 -4,5 -3,5 -3,0 -2,9 -3,0 -2,7 -2,4
Austria -0,9 -4,1 -4,5 -2,6 -2,2 -1,4 -2,7 -1,1 -1,6
Irlanda 0,1 -13,9 -30,8 -12,5 -8,0 -5,7 -3,7 -2,0 -0,6
Portugalia -3,1 -10,2 -9,8 -7,4 -5,7 -4,8 -7,2 -4,4 -2,0
Danemarca 4,8 -2,7 -2,5 -2,1 -3,6 -1,0 +1,4 -1,3 -0,9
EU 27 -0,9 -6,9 -6,5 -4,4 -4,0 -3,3 -3,0 -2,4 -1,7
EURO 19 n.a. n.a. n.a. -4,2 -3,7 -3,0 -2,6 -2,1 -1,5
EU 28 n.a. n.a. n.a. -4,5 -4,3 -3,3 -3,0 -2,4 -1,7
Sursa: Prelucrare după: Eurostat Newsrelease Euroindicators
6. Realitatea bugetului
Acest principiu cere ca atât elaborarea şi aprobarea bugetului, cât şi
urmărirea execuţiei sale să se bazeze pe un sistem informaţional adecvat,
să se fundamenteze pe date reale şi să reflecte situaţia financiară reală a
statului.
În mod concret, el impune ca evaluările cheltuielilor și a veniturilor, să aibă
corespondent în posibilităţile reale de realizare a lor şi să exprime corect
elementele de efort şi efect pe care se fundamentează.
Asigurarea realităţii bugetului presupune colectarea şi prelucrarea unui
mare volum de informaţii, apelând la modele econometrice, bazate pe
determinările obiective dintre variabilele implicate şi conţinând un număr
mare de ecuaţii cu multe necunoscute, rezolvate cu ajutorul tehnicii
electronice de calcul.
Pentru respectarea acestui principiu se folosesc şi alte metode, cum ar fi
metoda automată sau a penultimei, metoda majorării sau diminuării sau
metoda evaluării directe.50
50
Accent, Cluj-Napoca, 2009, cap. 5
126
Se constată că între factorii ce condiţionează mărimea veniturilor sau
cheltuielilor bugetare se înscriu şi unii de ordin subiectiv, inclusiv fenomene
cu acţiune aleatoare sau imprevizibile în faza de întocmire şi aprobare a
bugetului pe anul următor. Aşa se poate explica şi o practică generalizată în
ultimele decenii, constând în reevaluarea redimensionării pe parcursul
anului bugetar al prevederilor bugetare aprobate de parlament cunoscute
sub denumirea de rectificări ale bugetului de stat, menite să reflecte mai
realist şi să coreleze mai judicios cheltuielile de efectuat cu veniturile
acoperitoare.
7. Specializarea bugetară
Potrivit acestui principiu, înscrierea în bugetul de stat, aprobarea de către
parlament şi urmărirea execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare
trebuie făcută în concordanţă cu o schemă unitară, denumită „clasificaţie
bugetară”, care structurează veniturile, pe de o parte, şi cheltuielile, pe
de altă parte, într-o anumită ordine şi pe baza anumitor criterii.
Această schemă, care se elaborează de către Ministerul Finanţelor, este
obligatoriu să fie respectată, în toate fazele procesului bugetar, fiind
considerată o premisă indispensabilă asigurării disciplinei financiare, ordinii
bugetare şi controlului asupra gestiunii banului public.
O asemenea clasificaţie bugetară trebuie să satisfacă anumite cerinţe, între
care:
-gruparea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare să se facă într-o ordine
strictă, să reflecte provenienţa veniturilor şi destinaţia cheltuielilor;
-să fie simplă şi clară;
-să permită înţelegerea conţinutului elementelor de structură;
-să favorizeze efectuarea controlului şi analizelor privind situaţia financiară
a statului.
Cerinţa ca această schemă să fie simplă şi clară are în vedere, la rândul său,
o structurare a veniturilor şi a cheltuielilor care să exprime modul cum se
procură veniturile şi, implicit, suportatorii sarcinilor fiscale; să poată fi
interpretată în concordanţă cu conţinutul acţiunilor la care se referă
cheltuielile şi să permită înţelegerea conţinutului bugetului, chiar şi pentru
nespecialişti.
Conţinutul clasificaţiei bugetare, prin care se asigură structurarea efectivă a
veniturilor şi cheltuielilor, diferă în funcţie de criteriile ce stau la baza
elaborării acesteia, şi anume:
127
a. Criteriul administrativ (departamental) - conform acestuia, atât
cheltuielile, cât şi veniturile bugetare se înscriu în bugetul de stat în raport
cu structura aparatului de stat care participă la realizarea lor, respectiv la
operaţiunile de plăţi şi încasări bugetare. Ca urmare, gruparea se face în
funcţie de structurarea pe departamente a instituţiilor publice, pornind de
la nivelul ministerelor implicate în procurarea veniturilor şi efectuarea
cheltuielilor reflectate în bugetul de stat.
b. Criterii economice - în cadrul folosirii acestor criterii, gruparea se face
pornind de la sursele pe baza cărora se formează veniturile şi conţinutul
acţiunilor care concretizează destinaţiile ce se dau lor, prin cheltuielile de
efectuat, structurându-le, atât pe categorii de venituri şi de cheltuieli, cât şi
pe operaţiuni curente (de funcţionare), respectiv operaţiuni de capital (de
investiţii).
c. Clasificaţia funcţională pune în prim plan funcţiile de îndeplinit,
respectiv sarcinile sau obiectivele urmărite de stat prin acţiunile pe care le
implică formarea veniturilor şi, mai ales, efectuarea cheltuielilor bugetare
(servicii generale, apărarea naţională, dezvoltare economică).
În legislaţia românească acest principiu este prevăzut în Legea 500/2002,
articolul 12: „Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în
buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli,
grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit
clasificaţiei bugetare.”
8. Publicitatea bugetului
În raport cu acest principiu, conţinutul bugetului de stat trebuie adus la
cunoştinţa publicului, bugetul fiind considerat unul dintre documentele
de cel mai larg interes public.
În acest scop, sunt folosite mijloacele de informare şi publicitate, respectiv
presa, radioul, televiziunea, pentru ca cetăţenii să dispună de informaţii
utile, inclusiv să cunoască puncte de vedere ale specialiştilor.
Legea Bugetului adoptată de Parlament, ca şi datele statistice privind
execuţia bugetară pe perioadele expirate, sunt publicate în Monitorul
Oficial.
Un aspect al publicităţii, în sensul acestui principiu, îl reprezintă însăşi
dezbaterea în parlament a proiectului de buget şi adoptarea Legii
Bugetului.
Totuşi, adesea, se apreciază ca insuficientă informarea populaţiei asupra
conţinutului real al bugetului, mai ales, pentru că forma sub care se dă
128
publicităţii bugetul de stat nu permite decât unui număr relativ redus de
cetăţeni să-şi facă o imagine completă şi corectă. Astfel, după unele opinii,
acest principiu nu este deplin respectat în mai nici o ţară, bugetul dat
publicităţii arătând ca un „cimitir de cifre”, greu de înţeles chiar şi de către
specialiştii în domeniu.
9. Principiul unităţii monetare - conform căruia toate operaţiunile
bugetare se exprimă în moneda naţională.
În România, Legea finanţelor publice stabileşte doar 6 principii, respectiv:
principiul universalităţii, principiul publicităţii, principiul unităţii, principiul
anualităţii, principiul specializării bugetare şi principiul unităţii monetare şi
câteva reguli bugetare referitoare la cheltuieli, cum ar fi:
-cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate
de autorizările conţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale,
-nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată
din acest buget, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială
-nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi
plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.
129
3.3.Procesul bugetar în România
3.3.1.Elaborarea proiectului de buget
3.3.2.Aprobarea bugetului
3.3.3.Execuţia bugetului
3.3.3.1.Cadrul general al execuţiei bugetului
3.3.3.2.Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat
3.3.4.Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
3.3.5. Controlul execuţiei bugetare
În accepţiunea sa financiară, procesul bugetar este concretizat prin
ansamblul lucrărilor şi operaţiunilor privitoare la: elaborarea proiectului de
buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetară, încheierea exerciţiului
bugetar şi controlul tuturor acestor lucrări şi operaţiuni.
Conţinutul procesului bugetar prezintă anumite diferenţieri, mai ales, în
funcţie de sistemul bugetar la care se referă (buget central, buget local) şi
de particularităţile dezvoltării istorice a fiecărei ţări.
Astfel, pornind de la considerentul că există două tipuri de sisteme
bugetare, dar în ambele componenta principală fiind cea a bugetului
administraţiei centrale, procesul bugetar aferent acesteia este cel mai
reprezentativ şi parcurge cele mai multe faze, astfel: întocmirea proiectului
de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, încheierea execuției
bugetare și controlul tuturor acestor activități.
3.3.1. Elaborarea proiectului de buget

Această etapă constă în efectuarea lucrărilor de întocmire a proiectului
bugetului de stat, de evaluare a cheltuielilor şi veniturilor bugetare,
concretizate, prin documente specifice în care se înscriu categoriile de
cheltuieli şi de venituri bugetare, în cuantumul previzionat.
Lucrările de elaborare a proiectului bugetului de stat se desfăşoară, de
regulă, sub îndrumarea şi cu participarea directă a Ministerului Finanţelor
sau Ministerului Bugetului (în unele ţări), fiind coordonate de către Guvern.
În alte ţări, coordonarea şi răspunderea directă privind întocmirea
proiectului de buget revine Preşedinţiei, care coordonează un organism
specializat în acest domeniu.
Propunerile ce se înscriu la venituri şi la cheltuieli, în proiectul de buget, se
fundamentează pe baza analizelor efectuate asupra nevoilor de resurse şi
posibilităţilor de procurare a acestora, urmărind asigurarea premiselor
130
necesare realizării obiectivelor programului de guvernare şi integrarea în
politica financiară a statului.
În acest context, un criteriu esenţial al opţiunilor îl constituie corelarea
cuantumului cheltuielilor bugetare de efectuat cu cel al veniturilor posibil
de încasat la buget, având ca scop evitarea sau cel puţin menţinerea în
limite admisibile a deficitului bugetar.
Atingerea unui asemenea obiectiv impune proceduri adecvate de
comunicare şi informare între Ministerul Finanţelor şi celelalte ministere
sau instituţii implicate în fundamentarea prevederilor bugetare, inclusiv
căutarea de soluţii menite să reducă decalajul posibil dintre cheltuielile,
mai mari, şi venituri, mai mici.
Asemenea soluţii vizează fie reducerea cheltuielilor, fie creşterea
veniturilor, lucru ce poate genera „conflicte” bugetare între ministerele
afectate, mai ales în cazul alocării unor sume mai mici decât cele solicitate.
O procedură de reducere a acestor „conflicte”, folosită în unele ţări,
presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. emiterea liniilor directoare ale politicii bugetare pe anul viitor şi
stabilirea nivelurilor orientative de cheltuieli pentru beneficiarii centrali de
alocaţii bugetare (ministere, instituții publice), de către Ministerul
Finanţelor, după consultare cu şeful guvernului;
b. elaborarea propunerilor proprii de cheltuieli de către beneficiarii de
credite bugetare, pornind de la nivelurile orientative transmise şi
obiectivele de realizat, conform programului de guvernare, în domeniul de
responsabilitate al fiecăruia;
c. atenuarea conflictelor posibile rezultate, prin analize efectuate în comun
de către specialiştii din structurile implicate;
d. atenuarea conflictelor la nivelul Ministrului Finanţelor şi miniştrilor sau
conducătorilor instituţiilor implicate;
e. rezolvarea divergenţelor rămase, cu participarea directă a Primului
Ministru sau în cadrul şedinţelor Guvernului.
După definitivarea, la acest nivel, a propunerilor referitoare la volumul şi
structura veniturilor şi cheltuielilor înscrise în proiectul de buget, Ministrul
Finanţelor îl supune analizei Guvernului.
La rândul său, Guvernul analizează conţinutul proiectului de buget şi decide
asupra prevederilor sale, urmând ca în forma însuşită să fie transmisă spre
dezbatere Parlamentului.
131
3.3.2. Aprobarea bugetului
În vederea dezbaterii şi aprobării de către Parlament, proiectul de buget
este transmis acestuia de către Guvern, sub forma unei documentaţii
compuse din:
a. proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, cuprinzând veniturile şi
cheltuielile bugetare;
b. expunerea de motive care explică opţiunile concretizate în proiectul de
buget, inclusiv propunerile de modificare a legislaţiei fiscale;
c. anexele la proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, în care se
detaliază structura veniturilor şi a cheltuielilor;
d. alte materiale documentare necesare analizei detaliate de către
Parlament.
Într-o primă etapă, proiectul de buget transmis parlamentului se
analizează, făcându-se observaţii şi propuneri de amendamente
(modificări), la nivel de comisie parlamentară specializată, după care
urmează dezbaterea în şedinţe ale fiecărei camere a parlamentului. La baza
analizei şi discutării conţinutului bugetului, în această fază, stă proiectul de
buget cu anexele sale din care trebuie să rezulte modul de fundamentare a
cifrelor propuse.
Dezbaterea în parlament a proiectului de buget începe, de regulă, cu
prezentarea acestuia de către şeful guvernului (sau de ministrul finanţelor)
respectiv a observaţiilor (amendamentelor) formulate de Comisiile
Parlamentare de specialitate, continuând cu discutarea lui de către
parlamentari.
În cazul parlamentului bicameral, competenţele de a dezbate şi introduce
amendamente la proiectul de buget diferă sensibil, în unele ţări având
prioritate Camera Inferioară, iar în altele Camera Superioară. La rândul lor,
competenţele ce revin fiecărei Camere, respectiv parlamentului, merg de la
introducerea de amendamente numai pentru unele prevederi (la cheltuieli
sau venituri), până la respingerea în bloc a proiectului de buget, cerând
Guvernului să prezinte un alt proiect.
De regulă, pentru soluţionarea eventualelor divergenţe între cele două
Camere şi concilierea amendamentelor propuse, se constituie comisii mixte
şi se convoacă şedinţe comune ale Camerelor reunite ale parlamentului,
care prin votul în plen adoptă, Legea de aprobare a bugetului, ceea ce
înseamnă că acest document dobândeşte putere de lege, iar prevederile
sale sunt obligatorii de executat.
132
Totuşi, pentru a se pune în aplicare, această lege se cere a fi promulgată
(ratificată) şi de către şeful statului, care ar putea cere rediscutarea sa în
parlament, atunci când constată eventuale prevederi inacceptabile.
În mod firesc, această fază se încheie prin publicarea în Monitorul Oficial a
Legii Bugetului de stat pe anul respectiv.
3.3.3. Execuţia bugetului

3.3.3.2. Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat

Această fază constă în realizarea prevederilor Legii Bugetului, atât la
venituri, cât şi la cheltuieli. Prevederile la venituri sunt considerate niveluri
minime obligatorii, iar cele de la cheltuieli reprezintă niveluri maxime ce
nu se pot depăşi.
Faţă de acest principiu, este de observat faptul că ultimele decenii
marchează o tendinţă de rectificare a prevederilor iniţiale din Legea
Bugetului, concretizate în modificări aduse cifrelor aprobate anterior, la
venituri şi/sau la cheltuieli, pentru a le pune în acord deplin cu situaţia
reală. Rectificările iniţiate de Guvern urmează aceeaşi filieră a aprobării în
Parlament, astfel, acele prevederi rămase definitive, până la finele anului,
devin ulterior noi limite minime la venituri sau maxime la cheltuieli
obligatorii de respectat pe parcursul execuţiei bugetare.
Execuţia bugetului reprezintă o responsabilitate a Guvernului, îndeplinită
prin Ministerul Finanţelor, care trebuie să organizeze activitatea şi să aplice
procedurile legale.
Începerea execuţie bugetare coincide cu repartizarea de către Minstrul
Finanţelor a indicatorilor prevăzuţi în bugetul aprobat către ordonatorii de
credite. Ordonatorii de credite au conturi deschise la Trezoreria Publică
care sunt alimentate cu credite bugetare.
Denumirea de credit bugetar este improrie deoarece noţiunea de credit
este legată de dobândă şi rambursabilitate.În realitate, creditul bugetar
este o alocare (alocaţie bugetară) de sume din partea statului care
alimentează conturile deschise pe numele ordonatorilor de credite şi care
nu pot fi folosită decât conform aprobării din buget.
133
Coordonarea activităţii privind execuţia bugetară de ansamblu, urmărind şi
corelarea operaţiunilor de alocare a sumelor din buget, pentru efectuarea
de cheltuieli, cu cele de încasare a veniturilor bugetare, se asigură printr-un
departament specializat, care funcţionează în cadrul Ministerului
Finanţelor.
Execuţia bugetului, la partea de cheltuieli, în limita sumelor aprobate ce se
pun la dispoziţia beneficiarilor de alocaţii (credite) bugetare, presupune, la
rândul său, o procedură specifică, cu operaţiuni corespunzătoare
următoarelor etape distinctive, şi anume: angajarea, lichidarea,
ordonanţarea şi plata.
Angajarea unei cheltuieli publice bugetare se concretizează prin actul
(contract, comandă, decizie, lege) în baza căruia o entitate publică îşi
asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani către o altă persoană juridică sau
fizică, în condiţiile prevăzute de lege. Ea poate avea loc ca rezultat al unei
decizii proprii, luate în mod autonom şi exprimată prin întocmirea unui act
de voinţă (contract) între instituţia respectivă şi beneficiarul sumei, în care
se prevăd drepturi şi obligaţii reciproce. De asemenea, ea poate decurge
din norme sau acte legale, emise de organe ale puterii şi administraţiei de
stat şi executate de instituţiile publice implicate în realizarea acţiunilor la
care se referă normele sau actele respective.
Deciziile, prin care are loc angajarea cheltuielilor bugetare, pot fi luate
numai de către persoanele care au, prin lege, competenţa de a angaja plăţi
din resursele financiare publice, în limitele competentelor acordate şi a
sumelor aprobate prin buget. Aceste persoane sunt, în mod obişnuit,
conducătorii entităţilor publice (miniştri, directori) sau alţi salariaţi, de
regulă, cu funcţii de răspundere în instituţia respectivă, ei fiind cunoscuţi şi
sub denumirea de ordonatori de credite bugetare.
Lichidarea cheltuielilor publice bugetare presupune constatarea îndeplinirii
condiţiilor legale sau a obligaţiilor care revin beneficiarului sumei, de către
o entitate publică, prin persoane autorizate să o reprezinte pe aceasta.
Lichidarea se întemeiază, atât pe constatări faptice privind serviciile
prestate, bunurile livrate şi recepţionate, lucrările executate, cât şi pe acte
justificative legal întocmite şi prezentate instituţiei publice care urmează să
decidă şi să efectueze plata, cum sunt: procese verbale de recepţie,
deconturi sau facturi.
Ordonanţarea cheltuielii publice se concretizează prin emiterea unei
dispoziţii, de către instituţia publică, pentru efectuarea plăţii sumei
134
datorate, echivalând cu a se da un ordin de plată în favoarea persoanei
fizice sau juridice îndreptăţite să o încaseze.
Plata este operaţiunea care finalizează o cheltuială publică bugetară şi
presupune transmiterea efectivă a sumei de bani datorate de o entitate
publică către entitatea căreia i se cuvine. Ea se poate efectua, fie prin
virament în contul beneficiarului, deschis la o bancă, fie în numerar, prin
casieria instituţiei publice respective.
Prin conţinutul lor, primele trei tipuri de operaţiuni privitoare la execuţia
cheltuielilor sunt de competenţa ordonatorilor de credite bugetare,
reprezentaţi prin conducătorii entităţilor publice sau împuterniciţii
acestora.
Plata poate fi efectuată numai de către gestionariI de bani publici, care
îndeplinesc funcţii de casieri sau contabili plătitori, asigurându-se o
delimitare a competenţelor, necesară pentru prevenirea unor operaţiuni
nelegale sau frauduloase.
La rândul său, execuţia părţii de venituri bugetare, având ca principală
componentă încasarea impozitelor, implică, de asemenea, mai multe tipuri
de lucrări (operaţiuni), acţiuni eşalonate în timp, şi anume: aşezarea,
lichidarea, emiterea titlurilor de încasare şi perceperea (încasarea
venitului).
Aşezarea, ca operaţiune specifică impozitelor, presupune identificarea şi
evaluarea materiei impozabile, pe de o parte şi stabilirea sumei impozitului
de încasat pe categorii de impozite, pe de altă parte, în condiţiile prevăzute
de legislaţia fiscală.
Lichidarea se concretizează prin determinarea sumelor de încasat la
diferite termene de plată, ce trebuie cunoscute şi de contribuabili şi
deschiderea de evidenţe la organul fiscal pentru fiecare plătitor, care
devine astfel un debitor al statului.
„Deschiderea de rol” pentru evidenţierea obligaţiei de plată şi urmărirea
încasării impozitelor datorate de persoanele fizica, anticipează operaţiunea
următoare, de emitere a titlului de încasare în sarcina contribuabilului.
Emiterea titlului de încasare vizează anumite venituri bugetare şi constă în
întocmirea unui înscris care autorizează încasarea unui venit la bugetul
statului, îmbrăcând forme variate. În cazul impozitelor, acestea pot fi: titlu
135
de încasare, folosit atunci când obligaţia de plată se achită spontan sau
ordin de încasare, emis pentru executarea silită a debitelor restante.
Perceperea (încasarea) impozitului este operaţiunea finală şi se
concretizează prin transferarea efectivă a sumei datorate, de la
contribuabil la dispoziţia statului, fie în numerar, fie prin virament.
Efectuarea operaţiunilor de încasare presupune şi urmărirea respectării
termenelor de plată de către contribuabili, iar entitățile fiscale pot aplica
sancţiuni sau măsuri de executare silită a debitorilor care nu-şi achită
obligaţiile către stat.
Faţă de celelalte trei tipuri de operaţiuni vizând administrarea impozitelor
(aşezarea, lichidarea, emiterea titlurilor), care sunt efectuate de entități
fiscale specializate, încasarea efectivă a acestora, reprezintă o operaţiune
de gestionare a banilor publici, care se poate efectua, în principiu, prin
contabili-încasatori sau agenţi fiscali.
3.3.3.2. Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat
Derularea fluxurilor bugetare de încasări (venituri) şi plăţi (cheltuieli) într-
un cadru organizatoric adecvat şi efectuarea operaţiunilor respective, fie
prin virament între conturi deschise la instituţii financiar bancare, fie în
numerar, constituie o componentă a activităţii bugetare denumită generic,
execuţia de casă a bugetului.
Organizarea judicioasă a execuţiei de casă trebuie să asigure, pe lângă
efectuarea operaţiunilor şi cunoaşterea permanentă a evoluţiei încasărilor
şi plăţilor bugetare, respectiv a măsurii în care se realizează sincronizarea
acestora.Acest lucru permite gestiunea soldului operaţiunilor de casă,
inclusiv analiza comparativă faţă de prevederi, în scopul stabilirii abaterilor
şi cauzelor lor, respectiv luării unor decizii vizând îmbunătăţirea acesteia.
Opţiunile asupra organizării execuţiei de casă a bugetului, inclusiv a
finanţării deficitului, diferă în timp şi spaţiu, dar teoria şi practica bugetară
au conturat două sisteme reprezentative, şi anume: prin intermediul
sistemului bancar sau prin sistemul de trezorerie (propriu).
1. Execuţia de casă prin intermediul sistemului bancar presupune
deschiderea de conturi la bănci pentru instituţiile publice implicate în
realizarea operaţiunilor bugetare, urmând ca încasările şi plăţile să se
efectueze în numele statului de către unităţile bancare.
În aceste condiţii, o anumită bancă, de regulă, Banca Centrală este
împuternicită, de către stat, în execuţia de casă a bugetului, iar aceasta
organizează şi coordonează derularea fluxurilor de încasări şi plăţi, inclusiv
136
a celor legate de finanţarea deficitului bugetar (plasarea împrumutului de
stat sau amortizarea datoriei publice).
Deşi, în acest caz, operaţiunile de casă se realizează prin intermediul
băncilor, este posibil ca organele financiare ale statului să dispună şi de
casierii proprii pentru a efectua, mai ales, încasări de impozite de la agenţi
economici care nu au conturi deschise la bănci.
Folosirea sistemului bancar are un avantaj important oferit prin logistica
asigurată de reţeaua largă a băncilor, care facilitează efectuarea
multitudinii de operaţiuni privitoare la execuţia de casă a bugetului.
În acelaşi timp, însă, acest sistem apare deficitar sub mai multe aspecte,
care constau în:
-neconcordanţe între sistemul informaţional bancar şi cel decizional al
autorităţilor de stat. Adesea, informaţiile necesare unor decizii privind
execuţia bugetară nu sunt asigurate de către bănci, în mod operativ şi
corespunzător cerinţelor;
-întârzieri în raportarea datelor privind execuţia bugetară şi, implicit, în
analiza acesteia de către autorităţile publice, cu impact negativ asupra
posibilităţilor de sincronizarea a operaţiunilor de încasări cu cele de plăţi şi
cu efectele propagate pe care le antrenează necorelarea lor;
-posibila imobilizare a unor resurse bugetare disponibile în conturile
anumitor instituţii (firme) publice, concomitent cu neacoperirea nevoilor,
la nivelul altora. Deoarece nu poate opera redistribuirea între acestea, nu
este exclus ca statul să apeleze la împrumuturi mai mari decât s-ar justifica,
în cazul folosirii eventualelor disponibilităţi ale unor entităţi publice pentru
efectuarea plăţilor;
- nevoia organizării unor structuri separate de supraveghere, control şi
decizie din partea autorităţii publice, în vederea rezolvării unor probleme
specifice execuţiei de casă a bugetului (deschiderea creditelor bugetare,
contractarea de împrumuturi).
2.Execuţia de casă prin sistemul de trezorerie se bazează pe crearea de
către stat a unei instituţii financiare proprii, specializată în efectuarea
operaţiunilor corespunzătoare, numită „Trezorerie Publică”.
Această instituţie este structurată asemănător băncilor, având o unitate
centrală (Trezoreria Centrală), subordonată Ministerului Finanţelor şi
unităţi teritoriale (trezorerii teritoriale), amplasate în funcţie de structura
administrativ-teritorială a ţării.
137
Organizarea internă a activităţii unei trezorerii teritoriale corespunde
desfăşurării următoarelor tipuri de lucrări: de casierie (încasări şi plăţi), de
control, de evidenţă a veniturilor (încasate) şi a cheltuielilor (efectuate), de
furnizare a informaţiilor necesare elaborării rapoartelor periodice a
conturilor privind execuţia bugetară. În principiu, trezoreria publică poate
îndeplini două funcţii specifice: funcţia de casier public şi funcţia de
bancher al statului.
3.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Încheierea bugetului presupune lucrări caracteristice închiderii exerciţiului
bugetar, urmărind să stabilească rezultatul activităţii de execuţie bugetară,
respectiv cheltuielile efectuate, veniturile încasate şi soldul înregistrat la
finele fiecărui an bugetar.
În acest scop, se întocmeşte „Contul de execuţie bugetară”, care trebuie să
reflecte, într-o formă sintetică, totalitatea veniturilor şi a cheltuielilor
bugetare realizate şi rezultatul execuţiei, care poate fi „deficit” sau
„excedent”, pe anul bugetar respectiv.
Încheierea bugetului de stat, concretizată prin contul de execuţie bugetară
trebuie să ţină seamă de sistemul adoptat de ţara respectivă, cu privire la
închiderea exerciţiului bugetar.
Astfel, în ţările care au adoptat sistemul de exerciţiu, închiderea exerciţiului
bugetar având loc după scurgerea perioadei de prelungire a execuţie (3-6
luni) în anul următor, contul de execuţie bugetară va reflecta, atât
operaţiunile înregistrate pe parcursul anului respectiv, cât şi pe cele
efectuate în perioada de prelungire, aferente aceluiaşi an bugetar.
Dimpotrivă, în cazul adoptării sistemului de gestiune, închiderea
exerciţiului făcându-se obligatoriu la expirarea fiecărui an bugetar, contul
de execuţie bugetară va reflecta toate operaţiunile realizate, însă, numai
pe parcursul anului bugetar expirat. Eventualele operaţiuni de încasări sau
plăţi rămase neefectuate dintr-un an anterior (expirat), se vor reflecta în
contul de execuţie al anului bugetar următor.
Contul de execuţie bugetară (numit, uneori, de închidere a exerciţiului
bugetar) se supune, de asemenea, aprobării parlamentului, de regulă, cu
prilejul prezentării spre dezbatere a proiectului bugetului de stat conceput
pentru anul ulterior celui în curs de execuţie, iar aprobarea sa are şi
semnificaţia descărcării de gestiune a Guvernului pe anul la care se referă.
138
3.3.5. Controlul execuţiei bugetare
Întregul proces bugetar şi cu deosebire execuţia bugetului implică
exercitarea controlului, începând cu verificarea realităţii informaţiilor
folosite în fundamentarea prevederilor înscrise în proiectul de buget şi
încheind cu asigurarea veridicităţii contului de execuţie bugetară.
În mod specific, controlul bugetar se efectuează de către anumite entităţi
sau instituţii abilitate prin lege şi, în acest sens, el poate fi: politic, financiar
şi administrativ.
a. Controlul politic se exercită de către Parlament, mai ales, în cadrul
activităţii legate de aprobarea proiectului de buget şi a contului de execuţie
bugetară sau a rectificărilor bugetului. Acesta se poate efectua, însă, şi pe
parcursul execuţiei bugetare curente, atât prin Comisiile permanente, cât şi
prin comisii special instituite pe anumite probleme sau prin solicitarea de
rapoarte şi audierea în plen a persoanelor care administrează resursele
financiare publice.
Controlul efectuat de parlament vizează, în principal, respectarea legislaţiei
financiare şi concordanţa cu obiectivele politicii generale a statului, iar sub
aspectul execuţiei bugetare pe anul în curs, urmăreşte, în primul rând,
încadrarea în prevederile autorizării parlamentare, respectiv în
dimensiunile şi structura cheltuielilor (ca limite maxime) şi a veniturilor (ca
niveluri minime) aprobate de parlament.
b. Controlul financiar se exercită de către Curtea de Conturi care are
atribuţiuni speciale și este împuternicită să verifice asupra asupra modului
de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale
statului şi ale sectorului public.51
Controlul se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în
standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de
audit internaţionale general acceptate.
Articolul 140 din Constituția României, punctele 1 și 2 și 3 prevăd:
„(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale
sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea
Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.
51
Vezi Legea nr. 94/1992 republicată în 2014 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi
139
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra
conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar
expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi
controlează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează despre
cele constatate.”
c. Controlul administrativ este organizat şi efectuat, fie din interiorul
entităţilor publice (control intern), fie de la nivel ierarhic superior (de la
nivelul ministerului până la instituţiile operative), fie din afară, prin organe
specializate ale Ministerului Finanţelor.
Acest tip de control are o mare arie de cuprindere şi poate fi exercitat în
mai multe moduri, dar în raport cu momentul producerii operaţiunilor
bugetare supuse controlului, se disting cele trei forme cunoscute ale
controlului financiar: preventiv, concomitent şi ulterior. Etapele procesului
elaborare şi aprobare a bugetelor publice arătate mai sus, în România, sunt
prezentare în Legea finanţelor publice şi sunt următoarele:
1. până la data de 1 iunie a anului curent, se elaborează de către Comisia
Naţională de Prognoză prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali,
care vor fi actualizate, pe parcursul desfăşurării procesului bugetar şi vor fi
publicate pe site-ul Comisiei Naţionale de Prognoză,
2. până la data de 31 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va
înainta Guvernului, limitele de cheltuieli pentru anul bugetar următor,
precum şi estimările pentru următorii 3 ani, stabilite pe ordonatorii
principali de credite,
3. până la data de 1 august a fiecărui an, Ministrul finanţelor publice va
transmite ordonatorilor principali de credite, o scrisoare-cadru, care va
specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite
proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum şi
limitele de cheltuieli aprobate de Guvern,
4. până la data de 1 septembrie a fiecărui an, ordonatorii principali de
credite au obligaţia să depună la Ministerul Finanţelor Publice propunerile
pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar
următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru
următorii 3 ani. Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului,
îşi aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii
lor în proiectul bugetului de stat.Autorităţile administraţiei publice locale
au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de
sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat.
140
5. până la data de 15 septembrie a fiecărui an, proiectele de buget şi
anexele la acesta, refăcute, se depun la Ministerul Finanţelor Publice,
6. până la data de 30 septembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor
Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite
şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele
bugetelor, pe care le depune la Guvern pentru prima lectură,
7. până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice,
pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei Naţionale de Prognoză,
definitivează proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite şi al
bugetului propriu şi proiectele legilor bugetare anuale, pe care le depune la
Guvern,
8. cel mai târziu până la data de 15 noiembrie a fiecărui an, după însuşirea
de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune
spre adoptare Parlamentului. În cazul în care alegerile generale
parlamentare sunt organizate în ultimele 3 luni ale anului, calendarul este
următorul:
a. Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale
ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte
proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor pe anul următor, pe care
le depune la Guvern în termen de 15 zile de la învestirea noului Guvern,
b. după însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de
buget, acesta le supune spre adoptare Parlamentului cel mai târziu în 20
de zile de la învestire, fără a depăşi data de 31 decembrie a anului în curs.
9.până la data de 28 decembrie a fiecărui an, bugetele se aprobă de
Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole,
precum şi alineate şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul
bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni anuale şi
multianuale.
„Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de
expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte sarcinile prevăzute în
bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de
regulă 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia
cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de
credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în
situaţia în care acestea sunt mai mici decât cele din anul precedent.”52
52
Legea 500/2002 privinf finanţele publice, art. 37, al.1
141
142
3.4. Sistemul bugetar public şi componentele sale
La nivelul fiecărui stat se folosesc mai multe categorii de bugete corelate
care alcătuiesc un sistem. Noţiunea de sistem bugetar semnifică un
ansamblu de bugete publice conexate, compus din mai multe componente
care se individualizează printr-o serie de trăsături specifice (competenţe de
programare, adoptare, execuţie şi încheiere, surse de constituire a
veniturilor, destinaţia cheltuielilor, nivel teritorial de aplicare).
Sistemele bugetare sunt concepute, în primul rând, în funcţie de structura
organizatorică a fiecărui stat şi implicit de exercitarea puterii şi
administraţiei prin împărţirea administrativ-teritorială.
Din acest punct de vedere, statele pot fi: de tip unitar, cum sunt de
exemplu, Franţa, Italia, Suedia, România şi de tip federal, între care se pot
menţiona: SUA, Canada, Elveţia, Germania, India, Brazilia, Mexic, Australia.
Statele de tip unitar sunt organizate pe structuri administrativ-teritoriale la
nivelul cărora funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat
locale cu grade diferite de autonomie, dar şi cu o anumită subordonare faţă
de autorităţile centrale.
Aceste entităţi administrative au denumiri diferite (departamente şi
comune în Franţa, judeţe, municipii, oraşe şi comune în România),
conturate de-a lungul timpului în fiecare stat.
În concordanță cu organizarea administrativ-teritorială, structura
sistemului bugetar, în statele de tip unitar, cuprinde un buget al
autorităţilor publice centrale şi câte un buget al autorităţilor locale,
denumite și bugete locale. Pe lângă aceste două componente majore, acest
sistem bugetar cuprinde, adesea, un buget al asigurărilor sociale de stat, iar
uneori şi bugete ale unor fonduri speciale.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia,
statele membre ale federaţiei şi unităţile administrativ-teritoriale proprii cu
organe şi instituţii proprii ale puterii şi administraţiei publice.
În concordanţă cu organizarea statelor federale, structura sistemului lor
bugetar cuprinde: bugetul federaţiei, bugetul statelor membre (federale)
sau altor entităţi regionale, bugetele locale. De regulă bugetele locale se
includ în fiecare din bugetele statelor federale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în
fiecare stat se face în funcţie de modul în care au fost delimitate
143
atribuţiunile şi competenţele între autorităţile publice centrale şi cele
locale.
De regulă, veniturile cele mai importante şi principalele categorii de
cheltuieli fac obiectul bugetului central sau federal, în bugetele locale fiind
prevăzute veniturile şi cheltuielile de mai mică importanţă, urmărind
interesele caracteristice fiecărei comunităţi locale.
În cazul României, sistemul bugetar se încadrează în tipologia statelor cu
structură administrativă unitară, iar nevoile de resurse bugetare la nivelul
statului, inclusiv a autorităţilor locale şi posibilităţile de acoperire a
acestora sunt reflectate în bugetul general consolidat.
Bugetul general consolidat este definit astfel: „ansamblul bugetelor
componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general
centralizat al unităţilor administrativ - teritoriale, bugetul Trezoreriei
Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor
publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetul
asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor speciale, după caz,
bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi
ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice,
bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi al altor entităţi
clasificate în administraţia publică, agregate, consolidate şi ajustate
conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg.”53
Cu alte cuvinte, bugetul general consolidat, deşi nu este un buget de sine
stătător în elaborare, aprobare, executare şi raportare, este suma
bugetelor din cadrul sistemului bugetar.
Consolidarea bugetară se referă la operaţiunea de eliminare a
transferurilor de sume dintre bugetele componente ale sistemului
bugetar în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora. Această
operaţiune include şi ajustările determinate de intrările anuale de credite
externe şi rambursarea ratelor de capital.
Bugetele prezentate sunt formate, la rândul lor, din venituri şi cheltuieli.
Acestea, consolidate la nivel naţional, evidenţiază fondurile financiare
publice şi nivelul efortului financiar public pe anul fundamentării
estimărilor, urmărindu-se asigurarea echilibrului între nevoile şi resursele
53
Legea resposabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, art.3, pct. 2
144
publice. Deficitul de finanţat se stabileşte la nivelul bugetului general
consolidat.
Acest buget reflectă fluxurile financiare publice de formare a resurselor
bugetare şi de repartizare a acestora pe destinaţii, în conformitate cu
nevoia socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care
se referă, înglobând pe cele specifice din bugetul de stat, din bugetele
locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor
speciale.
Prin bugetul de stat sunt reflectate sub aspect financiar, acţiunile de
interes naţional, concretizând principalele resurse financiare mobilizate la
dispoziţia statului, care sunt folosite pentru realizarea acţiunilor social-
culturale, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice sau înfăptuirea
protecţiei sociale.
Bugetele locale evidenţiază, la rândul lor, cheltuielile pentru acţiuni
specifice colectivităţilor locale, care sunt finanţate din venituri proprii,
respectiv din transferuri de la bugetul de stat.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde cheltuieli specifice acestui
domeniu concretizate în plata pensiilor, ajutoarelor şi indemnizaţiilor,
protecţiei sociale, respectiv veniturile corespunzătoare acestora
(contribuţiile pentru asigurări sociale).
Bugetele fondurilor speciale cuprind venituri din taxe, contribuţii şi alte
vărsăminte destinate anumitor acţiuni speciale, concretizând cheltuieli
menite să asigure îndeplinirea obiectivelor aprobate prin legea de instituire
a acestora.
145
3.5. Structura bugetului de stat al României
Legea 500/2002 privind finanţele publice stabileşte sistemul de bugete
prin care se constituie şi se utilizează fondurile publice centrale, precum şi
problemele legate de elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea
acestora.
În cadrul acestui sistem sunt incluse:54 bugetul de stat; bugetului
asigurărilor sociale de stat; bugetelor fondurilor speciale; bugetului
trezoreriei statului; bugetelor instituţiilor publice autonome; bugetelor
instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;
bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură
din fonduri publice; bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială
numită „Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea cuprinde mai multe
articole, grupate pe capitole şi anexe.
Capitolele legii se referă la:
-dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al
veniturilor şi al soldului bugetar (deficit/excedent);
-dispoziţii referitoare la bugetele locale,
-structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări referitoare
la colectarea veniturilor bugetare sau la unele modificări/ ajustări pe care
le introduce legea bugetului, de asemenea, este prezentată o sinteză a
veniturilor pe principalele componente;
-regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind modul de
efectuare a cheltuielilor bugetare, precum şi unele atribuţii/
responsabilităţi ale ordonatorilor de credite, în general şi pe domenii de
activitate;
-dispoziții referitoare la proiectele cu finanțare din fonduri externe
nerambursabile postaderare;
-dispoziții referitoare la proiecte cu finanțare din fonduri rambursabile;
-responsabilităţi în aplicarea legii;
54
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art.1, alin. 2
146
-dispoziţii finale.
Structura bugetului în România, se prezintă conform tabelului:
Tabelul nr. 2 Structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare în anul 2017
VENITURI – TOTAL, din care: CHELTUIELI – TOTAL din care:
I. VENITURI CURENTE, din care: I. CHELTUIELI CURENTE
A. Venituri fiscale, din care: Titlul I.Cheltuieli de personal
A1.Impozit pe venit, profit şi câştiguri din Titlul II.Bunuri şi servicii
capital, din care: Titlul III.Dobânzi
A11.Impozit pe venit, profit şi câştiguri din Titlul IV.Subvenţii
capital de la persoane juridice, din care: Titlul V.Fonduri de rezervă
-Impozit pe profit Titlul VI.Transferuri între unităţi ale adm. publice
-Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri Titlul VII.Alte transferuri
din capital de la persoane juridice Titlul VIII.Proiecte cu finanţare din fonduri
A12. Impozit pe venit, profit şi câştiguri externe neramb. postaderare
din capital de la persoane fizice, din care: Titlul IX.Asistenţă socială
- Impozit pe venit Titlul X. Proiecte cu finanţare din fonduri externe
A13.Alte impozite pe venit, profit şi Titlul XI. Alte cheltuieli
câştiguri din capital Titlul XII. Cheltuieli aferente programelor cu
A2.Impozit pe salarii finanţare rambursabilă
A3.Impozite şi taxe pe proprietate II. CHELTUIELI DE CAPITAL
A4.Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii, Titlul XIII.Active nefinanciare
din care: Titlul XIV.Active financiare
-Taxa pe valoarea adăugată III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
-Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi Titlul XVI.Împrumuturi
servicii Titlul XVII.Rambursări de credite
-Accize Partea I Servicii publice generale, din care:
-Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea -Autorităţi executive şi legislative
utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de - Contribuţia la bugetul UE
activităţi - Cofinanţarea fondurilor primite de la UE
A5.Impozit pe comerţul exterior şi - Cercetare fundamentală (de bază)
tranzacţiile internaţionale, venituri - Cercetare şi dezvoltare pentru servicii publice
încadrate în resursele generale
proprii ale bugetului UE Partea II Apărare, ordine publică şi siguranţa
Taxe vamale naţională
Contribuţii în sectorul zahărului Apărare
A6.Alte impozite şi taxe fiscale Ordine publică şi siguranţa naţională
B.Contribuţii de asigurări, din care: Partea III Cheltuieli social culturale
- Contribuţiile angajatorilor Învăţământ
- Contribuţiile asiguraţilor Sănătate
C.Venituri nefiscale, din care: Cultură, recreere şi religie
C1. Venituri din proprietate Asigurări şi asistenţă socială
C2.Vânzări de bunuri şi servicii Partea IV Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,
II. VENITURI DIN CAPITAL mediu şi ape
- venituri din valorificarea unor bunuri Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE Protecţia mediului
- încasări din rambursarea împrumuturilor Partea V Acţiuni economice
acordate Acţiuni generale economice, comerciale şi de
- sume primite de la UE / alţi donatori în muncă
contul plăţilor efectuate şi prefinanţări Combustibili şi energie
Industria extractivă prelucrătoare şiconstrucţii
Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
Transporturi
147
Comunicaţii
Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
Alte acţiuni economice
DEFICIT
În România, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului

bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30
noiembrie.
Anexele legii bugetului de stat includ: sintezele bugetelor arătate mai sus;
bugetele ordonatorilor principali de credite şi anexele la acestea; sumele
defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare
a acestora; alte anexe specifice.
În sinteza bugetului, veniturile, exprimate în mii lei, sunt prezentate pe
cele trei componente principale menţionate în tabelul de mai sus , fiecare
cuprinzând capitole şi subcapitole.
Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în parte,
legea/legile pe baza cărora acesta este introdus (perceput şi colectat).
Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru autorităţile locale se
face pe judeţe, menţionându-se pentru fiecare judeţ în parte totalul sumei,
cuantumul pentru bugetul propriu al judeţului şi cuantumul pentru
subdiviziunile teritoriale (comună, oraş, municipiu).
Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe total şi pe titluri,
conform tabelului de mai sus.
Tot aici cheltuielile sunt evidenţiate după criteriul funcţional cu
menţionarea părţii, capitolului, subcapitolului, paragrafului, titlului,
articolului şi aliniatului.
Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru care se face
cheltuiala:
• partea I -a „Servicii publice generale”;
• partea a-II-a „Apărare, ordine publică şi siguranţa naţională”;
• partea a-III-a „Cheltuieli social culturale”;
• partea a-IV-a „Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”;
• partea a-V-a „Acţiuni economice”.
Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în buget, se
menţionează cuantumul prevăzut din resursele interne, cuantumul
finanţării dintr-un eventual credit şi totalul (suma celor două).
Legea bugetului prevede, de asemenea, criteriile după care se face
defalcarea. Pentru bugetele locale, legea bugetului menţionează distinct
148
categoriile de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor, precum
şi, separat, ale bugetelor comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor
municipiului Bucureşti şi Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Pentru bugetele locale sunt afectate practic toate cheltuielile de
învăţământ preuniversitar ocazionate de unităţile de învăţământ în
subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu excepţia celor privind
învăţământul special, transportul elevilor plătit în regim forfetar şi alte
câteva.
Tot în sarcina acestor bugete revin şi cheltuielile din domeniul asistenţei
sociale privind căminele, căminele-spital şi căminele-atelier pentru toate
categoriile de cetăţeni defavorizaţi, ajutorul social şi indemnizaţiile de
naştere.
Sunt prevăzute, de asemenea, unele cheltuieli în domeniul sănătăţii
(drepturile donatorilor de sânge şi cheltuielile nesanitare ale creşelor) şi al
agriculturii (prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi bolilor).
Printre fondurile speciale menţionate în buget s-au inclus de-a lungul
timpului:
• fondul special pentru sănătate, pe total şi pe cele două ministere
administratoare: Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Transporturilor;
• fondul de asigurări sociale de sănătate, în administrarea Ministerului
Sănătăţii;
• fondul de risc şi accident, în administrarea Secretariatului de Stat pentru
persoane cu handicap;
• fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control
pentru trecerea frontierei, precum şi a celorlalte unităţi vamale, în
administrarea Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, în administrarea
Ministerului Industriei şi Comerţului;
• fondul special pentru modernizarea drumurilor publice, în administrarea
Ministerului Transporturilor;
• fondul special pentru protejarea asiguraţilor, în administrarea
Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului, în
administrarea Autorităţii Naţionale pentru Turism;
• fondul pentru dezvoltarea agriculturii;
• fondul special al aviaţiei civile, în administrarea Ministerului
Transporturilor.
149
3.6 Bugetul Uniunii Europene
3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetului UE
Sistemul financiar dezvoltat de UE de-a lungul timpului poate fi împărţit în
diverse etape şi perioade. Astfel se pot individualiza câteva perioade:
implementarea şi dezvoltarea unui sistem financiar original (1951-1975),
criza financiară a Comunității (1975-1987), reforma finanțelor comunitare:
pachetul Delors I (1988-1992), consolidarea reformei din 1988: pachetul
Delors II (1993-1999), stabilirea unei baze bugetare stabile pentru
extinderea UE: pachetul Agenda 2000 (2000-2006), provocările politice și
mijloacele bugetare ale UE extinse: cadrul financiar multianual 2007-2013,
un buget pentru Europa 2020 convenit în vremuri de criză: cadrul financiar
multianual 2014-2020.55
1. O serie de evoluții majore au marcat sistemul financiar al Comunității
în primii 20 de ani de existență:
-trecerea la unificarea instrumentelor bugetare;
-progresul către autonomia financiară a Comunității;
-dezvoltarea politicilor comune;
-căutarea unui echilibru între instituții în exercitarea competențelor asupra
bugetului;
-prima extindere a Comunităților Europene.
2. Balanța juridică, politică și instituțională a sistemului financiar
comunitar stabilită la începutul anilor 1970 a fost treptat „dezechilibrată”
în următorii 10 ani.
Relațiile dintre statele membre și între instituțiile europene au devenit din
ce în ce mai tensionate în această perioadă, iar situația a degenerat treptat
într-un conflict deschis. Prin urmare, funcționarea procesului de luare a
deciziilor bugetare a devenit extrem de dificilă între anii 1980 și 1988, iar
seria de incidente a fost nesfârșită: numeroase acțiuni au fost reclamate
Curții de Justiție, introduse de Consiliu şi Comisie.
55
Vezi Comisia Europeană, European Union Public Finance, 5th Edition, partea 1
150
Statele membre înregistrau întârzieri în adoptarea bugetului, respingeau
bugetul, fiind necesare aplicarea unor soluții improvizate, cum ar fi
avansuri sau contribuții speciale, pentru finanțarea cheltuielilor. Bugetele
pentru anii 1980, 1985, 1986 și 1988 nu au fost adoptate înainte de
începerea exercițiului financiar, astfel încât aranjamentele provizorii
trebuiau aplicate.
Au existat trei motive pentru această stare de lucruri:
-climatul de conflict în relațiile dintre instituții;
-problema dezechilibrelor bugetare;
-inadecvarea resurselor pentru acoperirea nevoilor în creștere ale
Comunității.
3. Cea de-a treia extindere din 1986 și încheierea actului unic au oferit
Comunității un nou stimulent politic. Aderarea Spaniei și a Portugaliei și
un tratat care a definit ambițiile noi pentru Comunitatea extinsă (piața
unică, coeziunea economică și socială, programul-cadru de cercetare) au
oferit o bază politică pentru o reformă amănunțită a sistemului financiar al
Comunității.
În februarie 1987, Comisia a prezentat propuneri cuprinzătoare de
reformă, pachetul Delors, în două comunicări:
- Actul unic: o nouă frontieră pentru Europa;
- Raport privind finanțarea bugetului comunitar.
În a doua jumătate a anului 1987, Comisia a elaborat o serie de propuneri
specifice privind politica agricolă și fondurile structurale, precum și cadrul
general bugetar și financiar (noi resurse proprii, modificarea
Regulamentului financiar, disciplina bugetară și corectarea dezechilibre
bugetare).
Consiliul European de la Bruxelles, din 11 și 12 februarie 1988, a adoptat
liniile generale ale reformei financiare a Comunității. Această reformă a
acoperit trei puncte politice principale. În primul rând, s-a convenit că
Comunității i-ar trebui să i se aloce resurse suplimentare pentru a putea
funcționa corespunzător în perioada 1988 - 1992. Firmele au fost racordate
la cel mai înalt nivel cu privire la repartizarea globală a cheltuielilor care
urmează a fi finanțate Aceste noi resurse: ar trebui să se acorde prioritate
politicilor de coeziune și ar trebui introduse dispoziții privind disciplina
bugetară pentru a urmări eficietizarea cheltuielilor alocate agriculturii.
151
În cele din urmă, a fost introdus un sistem mai echitabil de finanțare a
Comunității, care lega mai strâns contribuțiile bugetare ale statelor
membre la nivelul lor de prosperitate.
Majoritatea deciziilor care au pus în practică concluziile Consiliului
European de la Bruxelles au fost adoptate oficial la 24 iunie 1988.
4. Perspectiva financiară 1988-1992 și Acordul interinstituțional încheiat
în 1988 urmau să expire la sfârșitul anului 1992. De asemenea, în absența
unei noi decizii privind resursele proprii, 1992 a marcat sfârșitul creșterii
treptate a plafonului de resurse proprii , care au fost înghețate la 1,20% din
PNB.
Întrucât evaluarea Comisiei privind sistemul introdus în 1988 a fost
pozitivă, s-a ajuns la concluzia că perspectivele financiare și Acordul
interinstituțional ar trebui reînnoite pentru o perioadă suplimentară și
anumite îmbunătățiri ar putea fi făcute în lumina experienței acumulate.
Mai multe decizii cu implicații majore pentru buget au fost hotărâte,
făcând o revizuire a cadrului financiar al Comunității şi care urmau:
-să țină seama de impactul financiar al reformei politicii agricole comune
care a început în 1992;
-să analizeze reforma fondurilor structurale și să adopte un nou
regulament, întrucât cadrul stabilit în 1988 expira la sfârșitul anului 1993;
-să garanteze buna desfășurare a politicilor necesare pentru buna
funcționare a pieței interne și să ofere Comunității resurse suficiente
pentru a-și îndeplini noile responsabilități internaționale.
5. Pachetul Delors II a aplicat Tratatul de la Maastricht în primii săi ani, în
același mod în care pachetul Delors I a contribuit la punerea în aplicare a
Actului Unic. Cu toate acestea, implicațiile bugetare directe ale noului
tratat au fost destul de modeste și au lăsat instituțiilor o putere de
apreciere politică în ceea ce privește punerea lor în aplicare.
Principalul impact bugetar al Tratatului de la Maastricht a fost instituirea
Fondului de coeziune pentru finanțarea proiectelor de infrastructură,
transport și mediu în țări cu un PIB pe cap de locuitor sub 90% din media
comunitară (Grecia, Spania, Irlanda și Portugalia) pentru a sprijini eforturile
lor de convergență economică în contextul Uniunii Economice și Monetare.
6. În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid a solicitat Comisiei
să prezinte o comunicare privind viitorul cadru financiar al UE în vederea
extinderii.
152
Ca răspuns, Comisia a elaborat Comunicarea Agendei 2000 în iulie 1997. În
martie 1998, au urmat o serie detaliată de propuneri de reformă a mai
multor politici comunitare, pregătirile pentru aderarea noilor state
membre și Cadrul financiar pentru perioada următoare, iar apoi, în
octombrie 1998, un Raport privind sistemul de resurse proprii.
Contextul negocierilor privind aceste propuneri a fost, într-o serie de
aspecte, mai dificil decât în momentul dezbaterii pachetului Delors II din
1992.
Pe lângă stabilirea unui nou cadru financiar (luând în considerare impactul
financiar al viitoarei extinderi), au fost luate decizii majore privind reforma
PAC și a operațiunilor structurale. În ceea ce privește operațiunile
structurale, preocuparea principală a fost dimensiunea alocărilor, fără a fi
propuse modificări substanțiale în normele de bază.
A existat o preocupare mult mai mare cu privire la impunerea unui
management strâns al bugetului în legătură cu înființarea Uniunii
Monetare, în timp ce în 1992 principiul creșterii plafonului de resurse
proprii a fost acceptat destul de larg de la început.
Un număr de state membre au fost foarte insistente în ceea ce privește
contribuția netă la bugetul UE, în timp ce în 1992 aceste cereri au fost mai
moderate.
În consecință, negocierile privind Agenda 2000 au durat aproape doi ani.
Liniile generale au fost convenite la Consiliul European de la Berlin din
martie 1999. Un nou acord interinstituțional, care conține cadrul financiar
pentru perioada 2000-2006, a fost încheiat la 6 mai în acel an.
7. În februarie 2004, Comisia și-a prezentat abordarea pentru Cadrul
financiar multianual (CFM) 2007-2013. Documentul a cuprins propunerea
de defalcare a cheltuielilor pe categorii largi pentru perioada 2007-2013. În
iulie 2004, Comisia a confirmat și a detaliat poziția sa inițială și a propus un
nou acord interinstituțional (IIA) privind disciplina bugetară și
îmbunătățirea procedurii bugetare.
După negocieri intense la Consiliul European din iunie 2005 a ajuns la un
acord privind un CFM pentru perioada 2007-2013 în rândul șefilor de stat
sau de guvern la Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie
2005.
153
Acordul Consiliului European a fost punctul de plecare pentru negocierile
dintre Parlamentul European, Consiliu și Comisie, care au condus la
semnarea de către cele trei instituții a Acordului interinstituțional privind
disciplina bugetară și buna gestiune financiară la 17 mai 2006.
Consiliul a adoptat o nouă decizie privind resursele proprii ale
Comunităților la 7 iunie 2007.
Doi factori au influenţat negocierile:
-Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost adoptat de
Consiliul European la 17 iulie 2003, dar procesul de ratificare în statele
membre nu a reușit. Respingerea proiectului de Constituție de către Franța
la 29 mai 2005 și de către Olanda la 1 iunie 2005 au condus la o perioadă
prelungită de incertitudine instituțională și politică în UE,
-discuțiile au avut loc în contextul dezacordurilor dintre mai multe state
membre cu privire la chestiunile internaționale cheie, în special războiul din
Irak.
Negocierile au fost influențate în continuare de trei considerente foarte
importante:
- extinderea către noile state membre ar adăuga doar 5% la PIB-ul UE și la
veniturile sale, dar creșterea populației ar ajunge la 30%. Cheltuielile
bugetului UE ar crește mai mult decât veniturile, în special având în vedere
faptul că extinderea ar însemna patru milioane de agricultori suplimentari,
o creștere de 50% a cheltuielilor agricole și o dublare a diferențelor de
venit între bogați și săraci.
- în timpul etapei finale a negocierilor care deschide calea pentru
extindere, în octombrie 2002, Consiliul European a ajuns la un compromis
privind cheltuielile agricole într-o UE extinsă până în 2013, la inițiativa
Franței și a Germaniei.
- înainte de propunerile Comisiei, șase state membre (Germania, Franța,
Olanda, Austria, Suedia și Regatul Unit) - toți contribuabili neţi la bugetul
UE - au solicitat reducerea contribuţiilor lor la bugetul UE. „Scrisoarea celor
șase", transmisă Președintelui Comisiei la 15 decembrie 2003, a subliniat
faptul că cheltuielile medii în următorul CFM nu ar trebui să depășească
1,0% din VNB al UE, inclusiv cheltuielile pentru agricultură în limitele
plafonului stabilit de în octombrie 2002. Această scrisoare nu a specificat
dacă limita de 1,0% trebuie aplicată plăților sau creditelor de angajament.
Într-un astfel de context, obținerea unui acord s-a dovedit a fi deosebit de
lung și dificil. Negocierile privind CFM și noua decizie privind resursele
proprii s-au întins pe aproape trei ani și jumătate. Negocierile au fost din
154
nou în mare parte determinate de problema contribuțiilor nete ale statelor
membre și de preocupările din ce în ce mai mari cu privire la nivelul
contribuțiilor naționale.
8. Comisia a prezentat propunerile sale privind cadrul financiar
multianual și legislația privind resursele proprii la sfârșitul lunii iunie 2011
în cadrul bugetului titlul A pentru Europa 2020. Pachetul a inclus
comunicarea principală din partea I, o serie de fișe politice de însoțire
Partea II, propunerea de regulament al Consiliului de stabilire a cadrului
financiar multianual pentru anii 2014-2020 și proiectul de acord
interinstituțional privind cooperarea în chestiuni bugetare și buna gestiune
financiară.
De asemenea, pachetul a inclus documente de lucru ale serviciilor Comisiei
privind „sistemul actual de finanțare, provocările viitoare, rezultatele
consultării părților interesate și diferite opțiuni privind principalele aspecte
orizontale și sectoriale" și „valoarea adăugată a bugetului UE" . În plus,
Comisia a prezentat aproximativ 60 de propuneri de acte juridice privind
programele multianuale în toate domeniile de politică vizate de CFM.
În același timp, Comisia a prezentat un pachet de resurse proprii care
cuprinde trei propuneri legislative pentru finanțarea bugetului UE:
respectiv o nouă decizie privind resursele proprii, un regulament de punere
în aplicare orizontală - un element nou în cadrul Strategiei de la Lisabona
Tratat - și un regulament „privind metodele și procedura de punere la
dispoziție a resurselor proprii tradiționale și bazate pe VNB". Aceste
propuneri au fost completate de raportul Comisiei privind funcționarea
sistemului de resurse proprii
Bugetul general al UE este instrumentul care stabilește și autorizează,
pentru fiecare exercițiu financiar, suma totală a veniturilor și a cheltuielilor
considerate necesare pentru UE și pentru Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice.
Prin buget se asigură sumele necesare susţinerii politicii UE în fiecare an
dar şi pe perioade mai mari.Proiecţiile financiare se deruleză în acest
moment pe perioada 2014-2020.
În noiembrie 2014, Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, a
lansat o ofensivă de investiții menită să stimuleze creșterea economică în
UE și să creeze locuri de muncă. Aceasta va mobiliza în următorii trei ani
315 miliarde EUR în investiții private și publice în întreaga UE și va fi
155
susținută de o garanție în valoare de 16 miliarde EUR din bugetul UE.
Principalele domenii care vor beneficia de această ofensivă de investiții vor
fi infrastructura, educația, cercetarea și inovarea, energia din surse
regenerabile și eficiența energetică.
„Cadrul financiar multianual” 2014-2020 stabilește cuantumurile anuale
maxime pe care UE le poate cheltui în diferite domenii. Prioritățile politice
ale UE sunt definite cu ajutorul unei programări financiare.Acest plan pe
termen lung este o garanție importantă pentru potențialii beneficiari ai
fondurilor UE, pentru autoritățile de cofinanțare și pentru trezoreriile
naționale.
Noul cadru financiar multianual pentru anii 2014-2020 a trebuit să țină
seama de condițiile economice foarte dificile din Europa. Acest lucru a dus
la un cadru financiar care, pentru prima dată, este mai mic decât
predecesorii săi. Pe scurt, Europa trebuie să facă mai mult decât în trecut
cu un buget mai mic.56
Bugetul UE pentru perioada 2014-2020 va fi în concordanță cu cele 10 noi
priorități ale Comisiei Europene:
1.Un nou impuls pentru locuri de muncă, creștere și investiții,
2.O piață unică digitală conectată,
3.O uniune energetică rezilientă, însoțită de o politică în domeniul
schimbărilor climatice orientată spre viitor,
4.O piață internă mai profundă și mai echitabilă, cu o bază industrială
consolidată,
5.O uniune economică și monetară mai profundă și mai echitabilă,
6.Un acord de liber schimb rezonabil și echilibrat cu SUA,
7.Un spațiu al justiției și al drepturilor fundamentale, bazat pe încredere
reciprocă,
8.Către o nouă politică în domeniul migrației,
9.UE ca actor mai puternic pe plan mondial,
10.O Uniune a schimbărilor democratice.
Scopul politicii de coeziune a UE este de a reduce disparitățile dintre
regiunile UE și dintre statele membre în ceea ce privește nivelurile lor de
dezvoltare. Pe termen lung, întreaga UE va avea de câștigat de pe urma
acestui lucru.
56
Vezi Comisia Europeană, European Union Public Finance, 5th Edition
156
UE promovează buna gestionare a resurselor naturale. Politica agricolă
comună încurajează producția de alimente sigure, de înaltă calitate și
promovează produsele agricole europene și inovarea în domeniul
agriculturii și al prelucrării alimentelor. Politica Agricolă Comună (PAC)
oferă un important sprijin financiar agricultorilor europeni. UE încurajează
diversificarea economiei rurale, protecția mediului și a biodiversității.
În cooperare cu statele sale membre, UE luptă împotriva terorismului, a
criminalității și a imigrației ilegale. UE promovează gestionarea eficientă a
fluxurilor de migrație și elaborarea unei abordări comune în materie de azil
și imigrație. UE protejează consumatorii europeni și sprijină cultura și
media. În domeniul culturii, aceasta încurajează cooperarea
transfrontalieră, crearea de rețele și traducerea literară.
Impactul bugetului UE nu se oprește la frontierele Europei. Acesta
contribuie la asigurarea stabilității, a securității și a prosperității în
vecinătatea Europei și în lumea întreagă. UE desfășoară misiuni de
gestionare a crizelor și de menținere a păcii și combate sărăcia în țările cele
mai sărace ale lumii. UE oferă asistență, ajutor și protecție victimelor
catastrofelor naturale sau provocate de om. UE este cel mai important
donator internațional de ajutor umanitar.
Bugetul UE este relativ mic, de exemplu, mai mic decât bugetele anuale
ale Austriei sau Belgiei. În 2017, acesta are o valoare de 157,9 de miliarde
EUR, ceea ce reprezintă doar aproximativ 1 % din bogăția anuală a întregii
UE. Comparativ, bugetele statelor membre ale UE reprezintă, în medie,
49% din bogăția acestora în 2013. Resursele proprii necesare să finanțeze
bugetul 2017 reprezintă 0,85 % din Venizul Naţional Brut (VNB)57 total.
Cetățenii, regiunile, orașele, agricultorii și firmele din statele membre și din
alte țări beneficiază de mai mult de 94% din bugetul european. Cheltuielile
administrative ale UE se ridică la mai puțin de 6% din bugetul total al UE,
salariile reprezentând aproximativ jumătate din acest procent. Funcționarii
publici și angajații UE se află în slujba a 508 milioane de europeni și a
nenumăratelor persoane care au nevoie de ajutor din întreaga lume.
57
Diferenţa dintre Venitul Naţional Brut (VNB) şi Produsul Intern Brut (PIB) – ambii
indicatori arată suma bunurilor şi serviciilor vândute către consumatorul final într-
o economie dar primul se referă la veniturile realizate de persoanele sau firmele
naţionale, în timp ce al doilea, la veniturile realizate pe teritoriul naţional
157
Administrația UE este formată din 10 instituții și organisme, 6 oficii, 46 de
agenții și de întreprinderi comune, 33 197 de persoane lucrează în cadrul
Comisiei Europene (CE), 840 de stagiari în cadrul CE.

Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966 din 25 octombrie 2012 privind
normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii stabileşte
principiile bugetare şi normele financiare care reglementează întocmirea şi
execuţia bugetului general al UE şi asigură o gestiune adecvată şi eficace,
precum şi controlul şi protecţia intereselor financiare ale UE.
Principiile fundamentale, conceptul şi structura regulamentului respectiv,
precum şi normele de bază ale gestiunii bugetare şi financiare se referă la:
rolul actorilor financiari, integrarea controalelor în serviciile operaţionale,
auditorii interni, întocmirea bugetului pe activităţi, modernizarea
principiilor şi a normelor contabile, precum şi principiile de bază referitoare
la granturi.
Bugetul este întocmit și executat în conformitate cu următoarele principii:
unitate, exactitate bugetară, anualitate, echilibru, unitate de cont,
universalitate, specificitate, bună gestiune financiară, transparență,
evaluarea acțiunii UE și buna gestiune financiară şi controlul intern și buna
gestiune.
1. Principiul unității implică înregistrarea tuturor veniturilor și cheltuielilor
UE, în cazul în care acestea sunt prevăzute de buget, într-un document
unic.
2. Principiul exactității bugetare înseamnă, în principiu, că UE nu va cheltui
mai mult decât este necesar. Acest principiu este definit în moduri diferite:
- nu se colectează venituri și nu se efectuează nicio cheltuială dacă nu sunt
înregistrate într-o linie din buget;
- nu pot fi angajate sau autorizate cheltuieli care să depășească creditele
bugetare autorizate;
-un credit poate fi înscris în buget doar dacă se referă la un element de
cheltuieli considerat necesar.
3. Principiul anualității implică adoptarea bugetului pentru fiecare exercițiu
bugetar și utilizarea, în principiu, atât a creditelor de plată, cât și a
creditelor de angajament pentru exercițiul bugetar în cursul anului
respectiv.
4. Principiul echilibrului implică faptul că estimările veniturilor pentru
exercițiul bugetar trebuie să fie egale cu creditele de plată pentru exercițiul
158
respectiv: operațiunile de împrumut în scopul acoperirii unui eventual
deficit bugetar nu sunt compatibile cu sistemul resurselor proprii și nu sunt
autorizate.
5. În conformitate cu principiul unității de cont, bugetul se întocmește și se
execută în euro, iar conturile se prezintă în euro.
6. Principiul universalității implică faptul că veniturile totale acoperă
creditele totale de plată, cu excepția unor anumite venituri, determinate în
mod limitat, alocate pentru finanțarea unor anumite cheltuieli. Veniturile și
cheltuielile sunt înregistrate integral în buget, fără a fi ajustate între ele.
7. Principiul specificității implică faptul că fiecare credit bugetar trebuie să
aibă o anumită destinație și să fie alocat unui obiectiv specific în scopul
prevenirii oricărei confuzii între credite. Aceasta înseamnă că fiecare credit
bugetar trebuie să aibă un anumit scop și să fie atribuit unui obiectiv
specific, pentru a preveni orice confuzie între creditele bugetare, atât la
etapa de autorizare, cât și la etapa de executare, asigurând astfel:
- bugetul stabilit este complet neechivoc;
- este executat în conformitate cu dorințele Parlamentului European și ale
Consiliului.
Principiul specificației se aplică, de asemenea, veniturilor și necesită
identificarea clară a diferitelor surse de venit care alimentează bugetul.
Nomenclatorul este stabilit în cursul procedurii bugetare. Schița generală
este în prezent, după cum urmează:
Figura nr.8 Situația generală a veniturilor
Titlul 1 Resurse proprii
Titlul 3 Surplusuri, balanțe și ajustări
Venituri provenite de la persoanele care lucrează cu instituțiile și alte
Titlul 4
organisme ale UE
Titlul 5 Venituri provenite din funcționarea administrativă a instituțiilor
Titlul 6 Contribuții și restituiri în legătură cu acordurile și programele UE
Titlul 7 Dobânzile la întârzierea plăților și amenzile
Titlul 8 Operațiuni de împrumut și creditare
Titlul 9 Venituri diverse
Sursa: European Union Public Finance, 5th Edition, pag.163
159
Figura nr. 9 Situația generală a cheltuielilor
Titlul 1 Cheltuieli privind persoanele care lucrează cu instituția
Titlul 2 Clădiri, echipamente și diverse cheltuieli de funcționare
Titlul 3 Cheltuieli care rezultă din funcțiile speciale efectuate de instituție
Titlul 4 Cooperarea interinstituțională, serviciile și activitățile interinstituționale
Titlul 5 Prelucrarea datelor
Titlul 6 Cheltuieli de personal și administrative ale delegațiilor UE
Titlul 7 Cheltuieli descentralizate pentru personalul de sprijin și administrare
Titlul 10 Alte cheltuieli
Sursa: European Union Public Finance, 5th Edition, pag. 163
8. Principiul bunei gestiuni financiare este definit în raport cu principiile

economiei, eficienței și eficacității.
9. Bugetul este întocmit în conformitate cu principiul transparenței,
asigurând o bună informare privind execuția bugetară și conturile.
Prezentarea creditelor și a resurselor în buget se face în funcție de
destinație, adică întocmirea bugetului pe activități (activity-based
budgeting), în vederea consolidării transparenței în gestiunea bugetului în
ceea ce privește obiectivele bunei gestiuni financiare, în special obiectivele
eficienței și eficacității.
10. Evaluarea acțiunii UE și buna gestiune financiară - conceptul de
evaluare este pe deplin integrat pe tot parcursul ciclului programului și este
înțeles ca un proces continuu care trebuie să acopere întreaga durată a
unei măsuri bugetare: de la etapa de pregătire pentru a defini obiectivele și
mijloacele, prin alocarea resurselor în buget până la finalizarea măsurii,
atunci când se vor evalua rezultatele și se vor trage concluzii cu privire la
necesitatea reînnoirii măsurii.
11. Controlul intern și buna gestiune, bugetul trebuie pus în aplicare în
conformitate cu un control intern eficient, definit ca un proces aplicabil la
toate nivelurile de conducere și conceput pentru a oferi o asigurare
rezonabilă cu privire la atingerea următoarelor obiective:
- eficiența, eficiența și economia operațiunilor;
- fiabilitatea rapoartelor;
- protejarea bunurilor și a informațiilor;
- prevenirea, detectarea, corectarea și urmărirea fraudelor și a neregulilor;
- gestionarea adecvată a riscurilor legate de legalitatea și regularitatea
operațiunilor subiacente, ținând seama de caracterul multianual al
programelor, precum și de natura plăților în cauză.
160
Există două componente ale Autorității Bugetare - Consiliul și Parlamentul
European. Deciziile Consiliului sunt pregătite de Comitetul Bugetar
(COMBUD) iar cele ale Parlamentul European de Comisia pentru bugete.
Procedura începe pentru ambele componente ale Autorității Bugetare cu
mult înainte de prezentarea proiectului de buget de către Comisie. De
exemplu, la sfârșitul lunii ianuarie a fiecărui an, COMBUD începe pregătirea
orientărilor Consiliului pentru viitoarea procedură bugetară.În mod similar,
în Parlament, Comisia pentru bugete își pregătește şi ea liniile directoare
pentru noul buget, astfel încât, cele două comisii să poată face un schimb
de opinii la sfârșitul lunii martie.
Bugetul UE este adoptat în fiecare an urmând o procedură democratică.
Comisia Europeană pregătește proiectul de buget. Nu există un ministru UE
al finanțelor, însă, la această dată, Kristalina Georgieva, este unul dintre
vicepreședinții Comisiei responsabil de buget și de resursele umane ale
Comisiei.
Pe baza regulamentului privind cadrul financiar multianual în vigoare și a
liniilor directoare bugetare pentru anul următor, Comisia Europeană
pregătește proiectul de buget și îl prezintă până la 1 septembrie Consiliului
și Parlamentului European.
Consiliul adoptă mai întâi poziția sa, inclusiv amendamentele, cu privire la
proiectul de buget până la 1 octombrie.
Poziția Parlamentului, inclusiv eventuale amendamente, trebuie dată până
pe data de 13 noiembrie (după 42 de zile).
În cazul pozițiilor divergente dintre Consiliu și Parlament, este convocat un
Comitet de Conciliere cu sarcina de a ajunge la un acord asupra unui
proiect comun în termen de 21 de zile de la adoptarea poziției
Parlamentului European, dar nu mai târziu de 04 decembrie. Comitetul de
Conciliere este format din membrii Consiliului sau reprezentanții acestuia și
un număr egal de persoane membrii ai Parlamentului European. Comisia
participă la lucrările Comitetului de Conciliere și Ia toate inițiativele
necesare pentru a concilia pozițiile Parlamentului European și ale
Consiliului.
Acest text comun este apoi analizat de Parlamentul European și Consiliu şi
supus aprobării în termen de 14 zile de la încheierea acordului, data limită
161
fiind 18 decembrie. De obicei, în luna decembrie se ajunge la un acord final
cu privire la bugetul UE pentru anul următor.
80 % din bugetul UE este gestionat de administrațiile naționale sau
regionale Majoritatea proiectelor finanțate de UE sunt selecționate și
gestionate de statele membre. Comisia organizează un sistem de controale
pentru a se asigura că fondurile sunt gestionate corect și în conformitate cu
normele în vigoare.
Comisia are responsabilitatea generală pentru bugetul UE. În fiecare an,
Comisia publică conturile anuale de execuţie bugetară în care sunt
consolidate conturile tuturor instituțiilor și organismelor UE, precum și cele
ale majorității agențiilor.
Curtea de Conturi Europeană analizează apoi conturile anuale. 2013 a fost
cel de al șaptelea an consecutiv în care Curtea de Conturi a dat un aviz
favorabil în privința bugetului. De obicei, mai puțin de 5 % din milioanele
de plăți efectuate anual din bugetul UE conțin o eroare.
În majoritatea cazurilor, erorile sunt administrative și nu au implicații
financiare. Erorile nu înseamnă același lucru ca frauda. Comisia practică o
politică de toleranță zero privind fraudele.
La sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, Parlamentul European trebuie să
aprobe modul în care Comisia a cheltuit bugetul. Această procedură este
cunoscută sub denumirea de „procedura de descărcare de gestiune.”

Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii
naţionale, stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei ţări membre. Procedura
bugetară avea să se schimbe în urma conferinţei de la Haga (decembrie
1969) prin instituirea resurselor proprii şi întărirea rolului Parlamentului
European.
Evoluţia spre autonomie bugetară a Comunităţii, deşi prevăzută prin
tratatul iniţial (art. 201), a generat numeroase dificultăţi, înlocuirea
sistemului contribuţiilor naţionale devenind o necesitate determinată de
evoluţia procesului de integrare europeană.
Comunitatea avea nevoie de independenţă politică şi financiară pentru a
putea face faţă angajamentelor tot mai costisitoare ale Politicii Agricole
Comune (PAC). Adoptarea sistemului de resurse proprii reprezintă, în fapt,
o reflectare a accentuării nivelului de integrare a ţărilor membre UE, care a
antrenat un mare transfer de decizii de la nivel naţional la nivel comunitar.
162
Este adevărat că la acea dată doar agricultura solicita un astfel de transfer
al planurilor de decizie, dar, ca singură politică comună, PAC mobiliza
aproximativ 80% din resursele bugetare. Ponderea FEOGA (Fondul care a
finanţat politica agricolă până la actualele perspective financiare 2007-
2013) în bugetul comunitar se va menţine, de altfel, mult timp în jurul a 60
- 70% din total buget.
În prezent resursele proprii sunt veniturile UE. Cheltuielile anuale trebuie
acoperite integral de veniturile anuale.
Diferitele tipuri de resurse proprii și metoda de calculare a acestora sunt
stabilite într-o decizie a Consiliului privind resursele proprii.58 La 26 mai
2014, Consiliul a adoptat un pachet legislativ care include o nouă decizie
privind resursele proprii, introducând unele modificări ale sistemului
resurselor proprii pentru perioada 2014-2020. După intrarea în vigoare a
deciziei la 1 octombrie 2016, noile norme privind resursele proprii se aplică
retroactiv începând cu 1 ianuarie 2014.
Aceasta limitează, sumele anuale maxime ale resurselor proprii pe care UE
le poate ridica pe parcursul unui an la 1,23% din VNB al UE pentru creditele
de plată şi la 1,29% pentru creditele de angajament.
Bugetul UE are trei tipuri de resurse proprii:
1. Resurse proprii tradiționale: constau în principal din taxe vamale la
importurile din afara UE și din taxe pe zahăr. Statele membre UE păstrează
20% din sumele respective ca și costuri de colectare,
2. Resurse proprii bazate pe taxa pe valoarea adăugată (TVA): o rată
uniformă de 0,3% se percepe pe baza armonizată a TVA a fiecărui stat
membru,
3. Resurse proprii bazate pe VNB: fiecare stat membru transferă un procent
standard al VNB-ului său către UE, proporțional cu gradul de prosperitate al
acestora. Deși a fost concepută doar pentru a acoperi balanța totală a
cheltuielilor care nu sunt acoperite de alte resurse proprii, acest sistem a
devenit cea mai mare sursă de venituri din bugetul UE.
Acest sistem funcționează pe baza unei decizii unanime a tuturor statelor
membre ale UE și cu aprobarea Parlamentului European; sistemul trebuie
apoi ratificat de parlamentele naționale din toate statele membre.
58
În prezent este Decizia (UE, Euratom) nr. 335 din 26 mai 2014 privind sistemul de
resurse proprii ale UE
163
Alte surse de venituri pentru bugetul UE includ impozitele pe salariile
funcționarilor UE, amenzi, dobânzi și contribuții la anumite programe din
partea unor țări terțe. Nu există niciun impozit direct al UE. Țările UE își
păstrează controlul asupra propriilor impozite.
Mecanismele de corectare sunt destinate să corecteze contribuția excesivă
a anumitor state membre, astfel :
Marii Britanii îi este rambursat cu 66% din diferența dintre contribuția sa și
cea pe care o primește din buget. Costul reducerii din Regatul Unit este
împărțit între statele membre ale UE proporțional cu cota pe care o
contribuie la VNB-ul UE. Germania, Olanda, Austria și Suedia, care au
considerat că contribuțiile lor relative la buget sunt prea mari, plătesc doar
25% din cota lor normală de finanțare a corecției din Regatul Unit.
Numai pentru perioada 2014-2020, Danemarca, Olanda și Suedia
beneficiază de reduceri brute ale contribuției anuale aferente VNB de 130
milioane EUR, respectiv 695 milioane EUR și, respectiv, 185 milioane EUR.
Austria beneficiază de o reducere brută a contribuției anuale a VNB de 30
milioane EUR în 2014, 20 milioane EUR în 2015 și 10 milioane EUR în 2016.
Numai pentru perioada 2014-2020, ratele reduse de TVA pentru Germania,
Olanda și Suedia sunt fixe la 0,15%.
Un grup la nivel înalt privind resursele proprii a fost înființat în 2014 pentru
a examina modul în care sistemul de finanțare a bugetului UE poate fi mai
transparent, mai echitabil, mai simplu și mai democratic.
Raportul său final și recomandările au fost publicate la 17 ianuarie 2017.
Președintele grupului, fostul comisar și prim-ministru al Italiei, Mario
Monti, a înmânat raportul președinților Parlamentului European,
Consiliului și Comisiei. Pe baza raportului și a recomandărilor, Comisia va
evalua dacă o reformă a sistemului resurselor proprii este adecvată.
3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetul UE

După Strategia de la Lisabona, având drept scop transformarea UE în cea
mai competitivă şi dinamică zonă a lumii, garantând un nivel ridicat de
ocupare de protecţie socială, corelat cu obiectivele de durabilitate ale
Strategiei de la Goteborg, perspectivele financiare s-au grupat pe teme
prioritare în finanţarea prin bugetul UE.
Cadrul financiar multianual (CFM) stabilește sumele anuale maxime
(„plafoane") pe care UE le pot cheltui în diferite domenii politice („rubrici")
164
pe o perioadă de cel puțin 5 ani. Viitorul CFM acoperă șapte ani: 2014-
2020.
CFM nu este bugetul UE pentru șapte ani. Acesta oferă un cadru pentru
planificare financiară și disciplină bugetară, asigurând că toate cheltuielile
UE sunt previzibile și că rămân în limitele convenite. De asemenea, permite
să se realizeze politici comune pe o perioadă suficient de lungă pentru a le
face eficiente. Această viziune pe termen lung este importantă pentru
potențialii beneficiari ai fondurilor UE, a autorităților de cofinanțare și a
trezoreriei naționale.
Prin definirea domeniilor în care UE ar trebui să investească mai mult sau
mai puțin în decursul celor șapte ani, CFM este o expresie a priorităților
politice şi un instrument de planificare bugetară. Bugetul anual este
adoptat în acest cadru și, de regulă, rămâne sub plafoanele de cheltuieli ale
CFM pentru a menține o anumită flexibilitate pentru a face față nevoilor
neprevăzute.
Propus de Comisia Europeană, regulamentul de stabilire a CFM trebuie
adoptat de Consiliu în unanimitate, după obținerea aprobării Parlamentului
European.
CFM face parte dintr-un pachet cuprinzător care cuprinde, de asemenea,
resursele proprii ale UE și un set de legi sectoriale care definesc condițiile
de eligibilitate și criteriile de alocare a fondurilor pentru fiecare program de
cheltuieli al UE. Funcționarea CFM 2014-2020 a fost revizuită de către
Comisie în 2016.
Pentru perioada 2014-2020, CFM stabilește o sumă maximă de 963,5
miliarde EUR pentru creditele de angajament și de 910 miliarde EUR pentru
creditele de plată.
CFM 2014-20 este împărțit în șase categorii de cheltuieli corespunzătoare
diferitelor domenii ale activităților UE:
1. Creșterea inteligentă și incluzivă, această poziție este împărțită în două
sub-rubrici separate, dar interconectate:
1a. Competitivitate pentru creștere și locuri de muncă, care cuprinde
cheltuielile privind cercetarea și inovarea, educația și formarea, rețelele
transeuropene, politica socială, piața internă și politicile însoțitoare,
precum și proiectele majore de infrastructură;
1b. Coeziunea economică, socială și teritorială, menită să sporească
convergența statelor și regiunilor mai puțin dezvoltate, pentru a completa
165
strategia UE pentru dezvoltarea durabilă în afara regiunilor mai puțin
prosperă și pentru a sprijini cooperarea interregională. Coeziunea
economică, socială și teritorială: se referă la politica regională care
urmărește să ajute cele mai puțin dezvoltate țări și regiuni din UE să ajungă
la restul, să consolideze competitivitatea tuturor regiunilor și să dezvolte
cooperarea interregională.
2. Creștere durabilă: resurse naturale, include politica agricolă comună
(inclusiv plățile directe și cheltuielile legate de piață, ambele plasate sub un
plafon și dezvoltarea rurală), afacerile maritime și pescuitul, mediul și
schimbările climatice. Dezvoltare durabilă: resurse naturale: include
politica agricolă comună, politica comună în domeniul pescuitului,
dezvoltarea rurală și măsurile de mediu.
3. Securitate și cetățenie, include azilul și migrația, securitatea internă
(inclusiv protecția frontierelor și cooperarea polițienească), justiția,
protecția civilă, sănătatea publică și protecția consumatorilor, siguranța
alimentară, cultura și mass-media, informarea și dialogul cu cetățenii.
Securitate și cetățenie: include justiția și afacerile interne, protecția
frontierelor, politica privind imigrația și azilul, sănătatea publică, protecția
consumatorilor, cultura, tineretul, informarea și dialogul cu cetățenii.
4. Europa globală, aceasta include acțiunile externe, („politica externă") ale
UE, cum ar fi asistența pentru dezvoltare sau ajutorul umanitar, cu excepția
Fondului european de dezvoltare (FED) care oferă ajutor pentru
cooperarea pentru dezvoltare cu țările din Africa, Caraibe și Pacific Ca țări
și teritorii de peste mări. Întrucât nu este finanțat din bugetul UE, ci din
contribuții directe din partea statelor membre ale UE, FED nu intră sub
incidența CFM, inclusiv instrumentele de preaderare.
5. Administraţie, această rubrică acoperă cheltuielile administrative pentru
toate instituțiile (plasate, ca noutate, sub un plafon separat), precum și
pensiile și școlile europene.
6. Compensații, include câteva sume temporare post-aderare legate de
ultima extindere a Uniunii (compensare în 2014 pentru Croația). Sunt plăți
temporare menite să garanteze că Croația, care a aderat la UE în iulie 2013,
nu contribuie mai mult la bugetul UE decât beneficiază de acesta în primul
an după aderare.
CFM stabilește sumele anuale maxime („plafoane") pe care UE le pot
cheltui în aceste șase domenii politice și în ansamblu în perioada 2014-
2020. Există două tipuri de plafoane de cheltuieli:
166
-un plafon anual pentru fiecare rubrică, exprimat în credite de angajament
(obligații obligatorii din punct de vedere juridic de a cheltui bani care nu
vor fi neapărat plătite în același an, dar care ar putea fi plătite pe parcursul
mai multor exerciții financiare;
-un plafon anual global:
a. Pentru creditele de angajament corespunzătoare sumei fiecărei plafoane
a rubricii;
b. Pentru creditele de plată: sumele reale autorizate pentru plăți într-un
anumit an. De regulă, sumele înscrise în buget corespund sumei plăților
programate pentru fiecare categorie. Creditele anuale de plată trebuie
acoperite integral de veniturile anuale totale.
Plafonul global este, de asemenea, exprimat ca procent din estimarea VNB
estimată de UE. Acest procent este actualizat în fiecare an pe baza celor
mai recente prognoze ale VNB disponibile pentru a verifica dacă nivelul
total al plăților estimate de UE este compatibil cu valoarea maximă a
resurselor proprii pe care UE le poate ridica pe parcursul unui an (1,23%
VNB).
Diferența („marja") dintre creditele de plată bugetate și plafonul anual de
plată și marja dintre creditele de angajament bugetare și plafonul de
cheltuieli pe rubrică oferă spațiu de manevră în cazul unor nevoi și situații
de urgență neprevăzute.
Din cele de mai sus se observă că pentru următorii şapte ani, statele
membre UE au decis să dedice o parte considerabilă a eforturilor lor
comune şi a bugetului UE pentru o mai mare creştere economică şi crearea
de locuri de muncă.
Dezvoltarea durabilă a devenit una dintre principalele priorităţi ale UE.
Economia UE trebuie să fie mai competitivă, iar regiunile mai puţin
prospere trebuie să reducă decalajul faţă de celelalte.
O economie mai competitivă necesită investiţii mai mari în cercetare şi
educaţie, infrastructura de transport şi energie extinse şi condiţii de lucru
mai bune, toate în acelaşi timp. Astfel, o simplă idee dezvoltată într-un
laborator poate i preluată de o mică afacere din UE şi promovată în
întreaga UE, cu respectarea riguroasă a drepturilor consumatorilor. În acest
caz, finanţarea unei simple idei asigură locuri de muncă pentru cercetător,
întreprinzător,distribuitor şi protecţia consumatorului.
167
Obţinerea unei creşteri pe termen lung depinde şi de stimularea şi sporirea
potenţialului de creştere al UE. Această prioritate, numită „Coeziune”,
intenţionează să ofere asistenţă în special regiunilor mai puţin avantajate,
în vederea transformării economiei acestora pentru a face faţă competiţiei
globale. Inovarea şi economia bazată pe cunoaştere oferă oportunităţi
nemaiîntâlnite pentru stimularea creşterii în aceste regiuni.
Eforturile UE de a obţine coeziune se concentrează asupra dezvoltării
infrastructurii şi a asistării regiunilor în formarea forţei de muncă şi a
adoptării ultimelor tehnologii de producţie. Bugetul UE sprijină, de
asemenea, facilitarea cooperării economice şi sociale transregionale şi
internaţionale.
Acţiunile UE presupun adesea împărtăşirea de experienţă şi know-how,
care se poate dovedi mult mai utilă pentru regiunile mai puţin prospere.
În tabelul de mai jos se prezintă cadrul financiar multianul pentru două
perioade 2007-2013 și 2014-2020, precum şi prevederile bugetare la
capitolul cheltuieli pentru anul 2017.
Tabelul nr. 3 Cadrul financiar multianual (md. euro)
Credite de angajament 2007-2013 2014-2020 2017

1 Creșterea inteligentă și incluzivă 446,8 450,8 56,5
1a Competitivitate pentru creștere și 91,5 125,6 na
locuri de muncă
1b Coeziunea economică, socială și 355,3 325,2 na
teritorială
2 Creștere durabilă: resurse naturale 420,7 373,2 54,9
3 Securitate și cetățenie 12,4 15,7 3,8
4 Europa globală 56,8 58,7 9,5
5 Administraţie 56,5 61,6 9,4
6 Compensații 1,0 - -
Instrumente speciale - - 0,4
TOTAL DE CREDITE DE ANGAJAMENT 994,2 960,0 134,5
TOTAL CREDITE DE PLATĂ 943,1 908,4 na
ÎN AFARA CADRULUI FINANCIAR MULTIANUAL
1 Rezerva pentru ajutor de urgență 1,8 2,0 na
2 Fondul european de ajustare la 3,6 1,0 na
globalizare
3 Fondul de solidaritate al UE 7,2 3,5 na
4 Instrument de flexibilitate 1,4 3,3 na
5 Fondul european de dezvoltare 26,9 27,0 na
TOTAL 40,9 36,8 na
Sursa: prelucrare după: European Union Public Finance, 5th Edition şi Bugetul
general al UE pentru exercițiul financiar 2017
168
Aşa cum se observă, cheltuielile previzionate în perioada 2014-2020 sunt
mai mici faţă de 2007-2013 cu circa 35 md. Euro. Acest lucru este şi un
răspuns la criticile aduse UE cu privire la creşterea continuă a cheltuielilor
şi opoziţia unor state de a mai pune la dispoziţie fonduri. Acest cadru
financiar multianual nu ia în calcul ieşirea Marii Britanii din UE.Ca atare el
va fi revizuit cu siguranţă.
Tabelul nr. 4 Veniturile UE în 2016 şi 2017
% în % în
Nr.
Venituri 2016 total 2017 total
crt.
venit venit
1 Venituri diverse 3,0 2,2% 2,8 2,1%
Valoarea netă a taxelor vamale şi
2 20,2 14,8% 21,5 16,0%
cotizaţiilor pt. zahăr
3 Resurse proprii provenite din TVA 16,3 11,9% 16,6 12,3%
4 Resurse proprii bazate pe VNB 97,1 71,1% 93,6 69,6%
TOTAL VENITURI 136,6 100% 134,5 100%
Sursa: prelucrare după Bugetul general al UE pentru exercițiul financiar 2017
Aşa cum rezultă din tabelul de mai sus, totalul veniturilor bugetare este de
134 490 371 363 EUR. Rata uniformă a resursei TVA este de 0,30 % (cu
excepția Germaniei, Țărilor de Jos și Suediei, pentru care rata resursei TVA
pentru perioada 2014-2020 a fost stabilită la 0,15 %) iar cea a resursei VNB
este de 0,6077 %. Resursele proprii tradiționale (taxe vamale și taxe pe
zahăr) reprezintă 15,96 % din finanțarea bugetului 2017. Resursa TVA
reprezintă 12,34 % iar resursa VNB reprezintă 69,63 %. Alte venituri pentru
prezentul exercițiu financiar sunt estimate la 2 772 392 898 EUR.59
59
Vezi Bugetul general al UE pentru exercițiul financiar 2017
169
REZUMAT
Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar prin
ponderea mare (25-50%) pe care o reprezintă în PIB, dar şi prin rolul pe care îl are
în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală şi a cheltuielilor publice), ca
şi în acţiunile de predicţie şi planificare macroeconomică.
Bugetul de stat este: un document program,un act de previziuni, un act de

autorizare,un document anual, un act juridic, un sistem de fluxuri financiare şi un
instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii.Abordarea economică a
conceptului de buget evidenţiază corelaţiile macroeconomice, şi, în special,
legătura cu nivelul şi evoluţia PIB, exprimând relaţiile economice în formă
bănească ce iau naştere în procesul constituirii şi distribuirii fondului bugetar, în
conformitate cu obiectivele de politică economică şi socială ale perioadei
respective.
Principiile întocmirii bugetului de stat sunt: universalitatea, unitatea, neafectarea

veniturilor bugetare, anualitatea, echilibrul, realitatea, specializarea bugetară,
publicitatea şi unitatea monetară.
Universalitatea bugetului presupune înglobarea într-un singur document, denumit

bugetul general, a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului.
Potrivit principiului echilibrului prin bugetul de stat trebuie să se asigure echilibrul

între veniturile curente şi cheltuielile totale pe fiecare an bugetar, atât în faza de
proiectare-aprobare, cât şi în cea de execuţie, până la închiderea exerciţiului
bugetar.
Procesul bugetar parcurge mai multe faze, cuprinzând: elaborarea (întocmirea)

proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, încheierea
bugetului şi controlul bugetar. Execuţia bugetului, la partea de cheltuieli,
presupune, o procedură specifică, cu operaţiuni corespunzătoare următoarelor
etape distinctive, şi anume: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.Execuţia
părţii de venituri bugetare, pornind de la principiul că pentru acestea prevederile
din bugetul aprobat reprezintă limite minime ale încasărilor şi având ca principală
componentă încasarea impozitelor, implică, de asemenea, mai multe tipuri de
acţiuni eşalonate în timp, şi anume: aşezarea, lichidarea, emiterea titlurilor de
încasare şi perceperea.
Noţiunea de sistem bugetar semnifică un ansamblu de bugete publice conexate,

compus din mai multe componente care se individualizează printr-o serie de
trăsături specifice (competenţe de programare, adoptare, execuţie şi încheiere,
surse de constituire a veniturilor, destinaţia cheltuielilor, nivel teritorial de
aplicare).
170
TESTE GRILĂ
1. Bugetul de stat este:
1. un act de previziuni
2. un document program
3. un act juridic
4. o bază normativă
5. o modalitate tehnică de conducere
a) (1, 2, 4) b) (1, 2, 3) c) (1, 4, 5) d) (1, 3, 4) e) (2, 3, 4 ) f) (3,4,5)
2. Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:
1. se efectuează numai dacă sunt prevăzute
2. se efectuează numai dacă sunt aprobate de Parlament
3. au caracter rambursabil
4. au caracter nerambursabil
5. sunt legate de existenţa mijloacelor băneşti aprobate
6. sunt legate de existenţa mijloacelor băneşti
a) (1, 2, 3, 5) b) (3, 4, 5, 6) c) (1, 2, 4, 5) d) (1, 2, 4, 6) e) (2, 3, 4, 5)
3. Universalitatea bugetului înseamnă:
a. depersonalizarea veniturilor preluate în buget
b. înscrierea în sume integrale a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului
c. înscrierea veniturilor şi cheltuielilor statului într-un singur buget
d. veniturile statului sunt neafectate de existenţa deficitului public
4. Angajarea cheltuielilor publice bugetare reprezintă:
a. ordonarea cheltuielilor publice în funcţie de importanţa lor
b. transmiterea efectivă a unei sume de bani din bugetul statului
c. asumarea obligaţiei de a plăti o sumă de bani în condiţiile legii
d. ordonarea cheltuielilor publice în funcţie de perioada de timp în care se vor
efectua
e. a da un ordin de plată pentru efectuarea plăţii în favoarea cuiva
5. Execuţia părţii de venituri bugetare presupune următoarele operaţiuni:
1. ordonanţarea
2. perceperea
3. aşezarea
4. lichidarea
5. emiterea titlurilor de încasare
a) (1,2,3,4) b) (1,3,4,5) c) (2,3,4,5) d) (1,2,3,5)
6. Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă:
a. depersonalizarea veniturilor preluate în buget
b. înglobarea într-un singur document a veniturilor şi cheltuielilor publice
c. înscrierea veniturilor şi cheltuielilor statului într-un singur buget
d. veniturile statului sunt neafectate de existenţa deficitului public
7. Controlul politic al execuţiei bugetare se exercită de către:
a. Guvern şi ministere
b. Curtea de Conturi
c. Parlament şi comisiile parlamentare
d. Ministerul Finanţelor
171
172
CAPITOLUL 4 CHELTUIELILE PUBLICE
4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora
4.2. Clasificarea cheltuielilor publice
4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice
4.4. Factorii care influenţează cheltuielile publice
CONCEPTE CHEIE: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, cheltuieli curente,

cheltuieli de capital, cheltuieli de transfer, cheltuieli publice definitive, cheltuieli
publice temporare, cheltuieli publice virtuale, cheltuieli real negative, cheltuieli
pozitive, indicatori de nivel, indicatori de structură, indicatori ai dinamicii,
indicatorii elasticităţii cheltuielilor, Legea lui Wagner, analizele lui Peacock şi
Wiseman, efect de transfer, efectul inspecţiei, rigiditatea cheltuielilor bugetare.
1. Cunoaşterea concepţiilor clasice despre cheltuielile publice.
2. Cunoaşterea concepţiilor moderne despre cheltuielile publice.
3. Clasificarea cheltuielilor publice şi relevanţa acestor clasificări.
4. Prezentarea indicatorilor de analiză a cheltuielilor publice.
5. Descrierea factorilor ce influenţează evoluţia cheltuielilor publice.
6. Influenţa factorilor economici asupra cheltuielilor publice.
7. Influenţa factorilor sociali asupra cheltuielilor publice.
173
4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora
Conceptul de cheltuială publică este utilizat cu mai multe sensuri, dintre
care se disting cel juridic şi cel economic.
În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de
funcţionarea instituţiilor publice şi, în general, de înfăptuirea activităţilor
cu caracter public, inclusiv a firmelor cu capital de stat.
În această accepţiune, apare în prim plan faptul că toate cheltuielile publice
se realizează printr-un complex de instituții şi entităţi publice, cu
competenţe în avizarea şi efectuarea operaţiunilor de plăţi pe seama
resurselor financiare publice, respectiv cheltuirea banului public, potrivit
normelor legale.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice
reprezintă o parte a finanţelor publice şi anume: acele relaţii economice
în formă bănească între stat şi persoane fizice şi juridice legate de
repartizarea fondurilor publice pentru satisfacerea necesităţilor cu
caracter colectiv.
În sens economic, noţiunea de cheltuială publică exprimă procesele
economice de repartiţie a PIB60, concretizate în alocarea şi utilizarea
resurselor financiare, pentru realizarea de acţiuni considerate de interes
public, la nivel naţional sau local.
Deci, în sens economic, conceptul de cheltuială publică exprimă o anumită
categorie de procese şi relaţii economice care se manifestă între
autorităţile publice, pe de o parte şi persoane fizice sau juridice, pe de altă
parte, cu prilejul alocării pe destinaţii şi utilizării resurselor financiare
administrate de către aceste autorităţi.
În acest caz, este avut în vedere conţinutul cheltuielilor publice ca relaţii de
redistribuire financiară a PIB, respectiv de realocare a resurselor, prin
intermediul autorităţilor publice, în favoarea diferitelor persoane fizice şi
juridice aflate în ipostaza de beneficiari de utilităţi sociale şi de bani publici.
Cheltuielile publice se află la baza ofertei de utilităţi publice, sub forma
bunurilor şi serviciilor destinate consumului public şi, în principiu, trebuie
60
Produsul Intern Brut (PIB) - este un indicator macroeconomic care reflectă suma
valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final,
produse în toate ramurile economiei ale unui stat în decurs de un an
174
să asigure, funcţionarea normală instituţiilor de stat, respectiv îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor statului.
În acelaşi timp, conţinutul lor se află sub incidenţa programelor de
guvernare ale grupurilor şi partidelor care deţin puterea în stat, în mod
obişnuit, concretizându-se prin finanţarea de acţiuni, considerate de
interes public, ce corespund obiectivelor urmărite de către partidele
politice. Cheltuielile publice reflectă alegerile politice ale guvernului.
Pe de altă parte, specificul activităţilor ce antrenează alocarea şi cheltuirea
de resurse băneşti, fie direct de către entităţi publice, fie prin intermediul
bugetului public, determină şi o altă interpretare a noţiunii de cheltuială
publică. Sub acest aspect, conceptul de cheltuială publică are un sens mai
larg, atunci când se referă la ansamblul activităţilor cu caracter public,
incluzând şi pe cele materiale din firmele cu capital de stat, în care
cheltuielile se acoperă, în principiu, din venituri proprii.
În acest sens trebuie precizat faptul că există diferenţe între cheltuielile
publice şi cheltuielile bugetare.Cheltuielile publice se referă la totalitatea
cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice care se acoperă
fie de la buget, fie din veniturile proprii.Cheltuielile bugetare se referă
numai la acele cheltuieli care se efectuează din bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, deci au o sferă mai restrânsă
decât cheltuielile publice.
În interpretarea noţiunii de cheltuială publică prezintă un deosebit interes
abordarea acesteia de pe poziţiile, fie ale concepţiei clasice, fie ale
concepţiei moderne, cu privire la finanţele publice.
În concepţia economiştilor clasici, cheltuiala publică reprezintă un
consum de valori cu caracter definitiv, nerecuperabil. Ea afectează în sens
negativ mărimea produsului naţional şi duce la o diminuare a avuţiei
naţionale, având şi un impact nefavorabil asupra reproducerii capitalului şi
prosperităţii naţiunii.
Această interpretare corespunde viziunii clasice asupra activităţii
neproductive a statului, care era considerat doar un consumator de resurse
pentru realizarea acţiunilor cu caracter public finanţate din resursele
publice. În mod firesc, cheltuielile aferente acestora se cereau reduse la
strictul necesar, pentru ca efectul negativ antrenat să fie cât mai redus.
În concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul
reconsiderării rolului atribuit statului, văzut în altă ipostază decât aceea
175
de simplu consumator de resurse pentru îndeplinirea sarcinilor
tradiţionale.
Prevalează acum ideea că prin rolul ce-i revine, ca stat al bunăstării, acesta
realizează în bună măsură o redistribuire a produsului nou creat şi, prin
urmare, cheltuielile publice nu mai reprezintă doar consumuri definitive de
resurse, ci şi procese de alocare a resurselor, în scopul folosirii mai
raţionale a acestora, respectiv ale asigurării unei dezvoltări echilibrate a
economiei şi a stabilităţii sociale.
În noile condiţii, statul este prezentat ca partener social, având ca
preocupare păstrarea echilibrului întregului sistem şi implicit satisfacerea
nevoilor întregii colectivităţi.
Astfel, cheltuielile specifice instituţiilor de stat care funcţionează în sfera
activităţilor nemateriale, pot avea, fie şi numai indirect, efecte pozitive faţă
de produsul nou creat şi avuţia naţională.
În contrast cu interpretarea clasică, se admite faptul că instituţiile de stat
tradiţionale şi, mai ales, cele nou create pot exercita o acţiune favorabilă
dezvoltării societăţii şi creşterii avuţiei naţionale.
Caracteristic, pentru concepţia modernă asupra cheltuielilor publice, este
faptul că ele sunt privite ca procese de realocare a resurselor, deoarece o
bună parte a acestora concretizează preocupările statului pentru
orientarea utilizării lor în concordanţă cu anumite criterii de optim social-
economic. Realocarea resurselor financiare ca procese de redistribuire prin
cheltuieli publice, (fără a reprezenta un consum public), poate fi invocată
ca argument în favoarea asimilării acestora la cele private, considerate, în
principiu, recuperabile pe seama rezultatului global al activităţilor în care
sunt angajate.
Aşadar, în interpretarea modernă, cheltuielile publice sunt recunoscute
doar parţial ca expresie a unor procese de consum final; cealaltă parte a lor
are, fie un caracter recuperabil, fie unul de realocare de resurse, ele
generând, pe ansamblu, în mod direct sau indirect, efecte pozitive asupra
reproducţiei sociale.
Această interpretare, determinată de specificul acţiunilor ce se finanţează,
se reflectă şi în dimensionarea şi structurarea cheltuielilor publice, chiar
dacă, într-o anumită măsură, opţiunile în acest domeniu au o semnificaţie
politică ce prevalează asupra celei economice.
Abordarea diferenţiată prin prisma efectelor antrenate de cheltuielile
publice permite aprecierea mai nuanţată a eficienţei lor şi fundamentarea
176
deciziilor prin utilizarea de criterii şi modele de optimizare adecvate. În
acest context, limitarea unor categorii de cheltuieli, ca cele de tipul
transferurilor, se consideră a avea o influenţă pozitivă, favorabilă creşterii
eficienţei şi dezvoltării economice şi sociale.
Prin urmare, considerate global, cheltuielile publice vizează atât sfera
activităţilor nemateriale, cât şi pe cea a activităţilor materiale. Ele se
concretizează în finanţarea de acţiuni de interes public cu un conţinut
preponderent social-cultural şi de servicii generale, inclusiv de apărare
naţională, dar şi unul economic.
Prin efectuarea lor, se crează condiţii necesare funcţionării entităţilor şi
instituţiilor de stat, care, principial, desfăşoară activităţi nemateriale, sau
realizării unor procese economice (materiale), de producere de bunuri şi
servicii, ce se reflectă în PIB.
Aceasta implică plăţi efectuate pe seama resurselor financiare publice
pentru achiziţionarea sau crearea de bunuri şi echipamente, atât de natura
investiţiilor (terenuri, clădiri sau instalaţii), cât şi de funcţionare curentă a
instituţiilor şi firmelor din sectorul public (materiale, energie electrică sau
salarii).
Conţinutul cheltuielilor publice s-a diversificat continuu, corespunzător
mutaţiilor survenite în planul activităţii instituţiilor şi al rolului statului,
ajungându-se ca sistemul acestora să înglobeze şi unele cheltuieli specifice,
menite să servească drept instrumente de influenţare a evoluţiei societăţii.
Cheltuielile publice sunt formate din:
a. cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei
publice centrale, reflectate în: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat, bugetul fondurilor cu destinaţie specială sau bugetele instituţiilor
publice autonome,
b. cheltuieli efectuate din fondurile constituite la nivelul administraţiei
publice locale, reflectate în bugetele locale,
c. cheltuieli extrabugetare, constituite în afara bugetului, prevăzute în
bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice autonome,
d. cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei statului,
e. cheltuieli efectuate din credite externe,
f. cheltuieli efectuate din fonduri nerambursabile.
În raport cu modul de finanţare al cheltuielilor de interes public, sistemul
cheltuielilor publice cuprinde următoarele componente majore: cheltuieli
177
bugetare, cheltuieli extrabugetare, cheltuieli speciale şi cheltuieli ale
firmelor cu capital de stat.
Cheltuielile bugetare sunt acelea înscrise în bugetul public care se
finanţează din bugetul public, adică din resursele băneşti administrate de
autorităţile publice centrale sau locale.
Cheltuielile bugetare, care reprezintă principalul subsistem al cheltuielilor
publice, se structurează, în funcţie de componentele bugetului public
naţional şi de autorităţile publice la nivelul cărora se administrează
resursele pentru finanţarea acestora, pe următoarele categorii:
- cheltuieli finanţate din bugetul administraţiei de stat centrale sau bugetul
federal;
- cheltuieli finanţate din bugetele administraţiilor locale sau ale statelor
membre ale federaţiei;
- cheltuieli finanţate din bugetul asigurărilor sociale de stat.
Cheltuielile extrabugetare sunt acelea care se realizează din resursele
(veniturile) acumulate şi utilizate direct de către instituţii publice în cadrul
propriei activităţi, fără a mai fi înscrise şi vehiculate prin intermediul
bugetului de stat.
Cheltuielile speciale vizează realizarea anumitor obiective sau acţiuni de
interes public şi sunt finanţate din resurse publice ce se constituie în
fonduri speciale, distincte, administrate direct de către anumite ministere
sau alte organe de stat. Aşa, de exemplu, fondul pentru asigurări sociale,
fondul pentru sănătate, fondul pentru agricultură, fondul pentru
construirea şi modernizarea drumurilor, sunt administrate de către
ministerele de resort şi servesc finanţării unor nevoi specifice domeniilor
respective.
Cheltuielile firmelor cu capital de stat fac parte, de asemenea, din sistemul
cheltuielilor publice, dar, în principiu, nu se reflectă în bugetul de stat şi
deci nu sunt cheltuieli bugetare. Cheltuielile acestor firme, fie că sunt de
investiţii sau de exploatare, au un caracter public dată fiind proprietatea
publică pe care acestea se întemeiază. În mod firesc, toate firmele publice
care funcţionează în sfera activităţilor materiale, pot obţine venituri şi
constitui fonduri financiare, pe seama cărora să-şi acopere integral
cheltuielile şi să realizeze profit.
Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:
1.se efectuează numai cu condiţia prevederii şi aprobării lor de către
Parlament;
178
2.au caracter nerambursabil;
3.se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de subordonarea
acestora;
4.sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu numai de existenţa
mijloacelor băneşti aprobate;
5.se efectuează cu un permanent control financiar.
Dacă avem în vedere autorităţile publice care pot angaja diferitele
cheltuieli publice, acestea pot fi:
-cheltuieli ale administraţiilor centrale (federale) de stat, finanţate din
fondurile bugetare, extrabugetare şi speciale, inclusiv din fondul
asigurărilor sociale de stat;
-cheltuieli ale administraţiilor locale sau regionale, finanţate din fondurile
bugetare ale entităţilor administrativ-teritoriale;
-cheltuieli ale firmelor şi altor entităţi economico-financiare cu capital stat.
Din punct de vedere al formei, cheltuielile publice reprezintă:
- plăţi pentru achiziţii de bunuri şi prestări de servicii,
- cheltuieli pentru salarii şi alte drepturi de personal,
- transferuri băneşti.
Cheltuielile publice reprezintă, pe de o parte, un instrument de alocare, de
dirijare a resurselor financiare publice pe diferite domenii şi pe de altă
parte, un instrument de intervenţie în activitatea economico-socială.
La aceste categorii se mai pot adăuga şi cheltuielile cu caracter public ale
organizaţiilor internaţionale, finanţate din resursele mobilizate de la
membrii acestora, respectiv de la statele membre ale acestor organizaţii.
179
4.2 Clasificarea cheltuielilor publice
Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice, necesare
pentru a cunoaşte sub diferite unghiuri conţinutul lor şi pentru a putea
analiza cu ajutorul sistemului de indicatori nivelul, structura şi dinamica
acestora.
Iată câteva criterii de clasificare:
1. Criteriul administrativ – se realizează în funcţie de instituţiile prin care
se efectuează cheltuielile publice şi anume: ministere, agenţii, instituţii,
unităţi administrativ teritoriale. Această clasificare se întâlneşte în finanţele
publice din toate ţările şi are anumite limite:
- modificarea în timp a structurii administraţiei publice care nu permite
analiza evoluţiei cheltuielilor diferitelor instituţii,
- unele cheltuieli de aceeaşi natură se efectuează de către mai multe
categorii de instituţii publice (de exemplu cheltuielile pentru învăţământ).
2. Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în:
a. cheltuieli cu bunuri şi servicii:
- curente: reprezintă cheltuielile de întreţinere şi funcţionare a tuturor
instituţiilor publice şi se compun din: cheltuieli pentru plata de bunuri şi
servicii, cheltuieli de personal, dobânzi, transferuri, subvenţii, rezerve,
- de capital: sunt cheltuieli destinate creşterii activelor fixe şi se
concretizează în investiţii şi cheltuieli pentru investiţii, modernizări,
retehnologizări, procurări de echipamente, informatizare.
b. de transfer
- economic: către persoane juridice sau către bugetele locale,
- social: către persoane fizice.
3. Clasificarea funcţională grupează cheltuielile publice pe principalele
domenii de activitate, pe ramuri, sectoare, domenii sau transferuri şi
reflectă obiectivele politicii bugetare a statului. Exemplu: cheltuieli pentru
servicii publice generale, cheltuieli pentru apărare, ordine publică şi
siguranţă naţională, cheltuieli social-culturale, cheltuieli pentru servicii şi
dezvoltare publică, locuinţe, mediu, ape, acţiuni economice, dobânzi
aferente datoriei publice, împrumuturi acordate, transferuri.
4. Clasificarea financiară împarte cheltuielile în:
-cheltuieli publice definitive – majoritatea cheltuielilor publice sunt
definitive,
-cheltuieli publice temporare – cuprind împrumuturile efectuate în
anumite perioade de către stat,
180
-cheltuieli virtuale – sunt cheltuieli posibil a fi efectuate de către stat
(cheltuieli destinate garantării de către stat a unor credite externe pentru
agenţii economici).
Aceasta este o clasificare teoretică care nu se foloseşte în activitatea de
stabilire a cheltuielilor publice dar trebuie cunoscută pentru studiul
diferitelor categorii de cheltuieli publice.
5. După rolul în procesul reproducţiei sociale, cheltuielile publice se
împart în:
-real negative - apărare, administraţie şi reprezintă un consum definitiv de
PIB,
- economice pozitive - investiţii, învăţământ având ca efect crearea de
valoare adăugată.
Această clasificare nu se foloseşte curent în activitatea financiară dar ea
este foarte importantă atunci când se analizează diferite cheltuieli publice
şi se emit judecăţi de valoare asupra lor.Conform acestei clasificări nu
numai cheltuielile cu destinaţie economică sunt eficiente ci şi cele
destinate creşterii capitalului uman (învăţământ, cultură, sănătate) cărora
trebuie să li se stabilească un volum corespunzător de resurse financiare
publice.
6. Clasificarea folosită de organismele specializate ale ONU este folosită
de către ţările membre pentru cunoaşterea cheltuielilor publice efectuate,
pentru analiza acestora şi elaborarea anuarelor statistice internaţionale
privind cheltuielile publice.Clasificarea foloseşte două criterii şi anume:
- criteriul clasificaţiei economice;
- criteriul clasificaţiei funcţionale.
Clasificarea economică: grupează cheltuielile astfel: cheltuieli care
reprezintă consum final de PIB: bunuri şi servicii, dobânzi aferente datoriei
publice, subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente, formarea brută
de capital, achiziţia de terenuri şi active necorporale, transferuri de capital,
împrumuturi minus rambursări.
Clasificarea funcţională cuprinde: cheltuieli pentru servicii publice
generale, cheltuieli pentru apărare, cheltuieli pentru educaţie, cheltuieli
pentru sănătate, cheltuieli pentru securitate socială şi bunăstare, cheltuieli
pentru acţiuni economice, cheltuieli pentru locuinţe şi servicii comunale,
cheltuieli pentru cultură, religie, recreere, alte cheltuieli.
În România, legea bugetului de stat pe 2017 grupează cheltuielile după
patru criterii:
181
I. Clasificaţia economică – potrivit acesteia cheltuielile totale se împart în:
A. cheltuieli curente
B. cheltuieli de capital;
C. operaţiuni financiare;
II. Clasificaţia funcţională cuprinde:
-servicii publice generale (autorităţi executive şi legislative);
-apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
-cheltuieli social-culturale (învăţământ, sănătate, cultură, recreere, religie,
asigurări şi asistenţă socială);
-servicii şi dezvoltare publică, protecţia mediului;
-acţiuni economice (acţiuni generale economice, agricultură şi silvicultură,
transporturi, comunicaţii, cercetare ştiinţifică);
III.Clasificaţia administrativă cuprinde: ministerele, instituţii centrale,
agenţii şi alţi ordonatori principali.
IV. Clasificaţia pe surse de finanţare:
- din bugetul de stat;
- din venituri proprii;
- din credite externe;
- din finanţare externă nerambursabilă.
182
4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice
Există trei grupe de indicatori de analiză a cheltuielilor publice: indicatori
privind nivelul, indicatori privind structura şi indicatori privind dinamica
(modificarea,evoluţia).
I. Indicatorii de nivel exprimă:
1.volumul cheltuielilor publice totale anuale în expresie nominală şi reală,
2.ponderea cheltuielilor publice în PIB,
3.volumul cheltuielilor publice ce revine în medie pe locuitor.
1. Volumul (mărimea) cheltuielilor publice anuale totale exprimate în
monedă naţională:
a.în expresie nominală se calculează după formula de mai jos:
Chpt n = ∑ Chp n i
unde:
- Chpt n – volumul cheltuielilor publice totale în preţuri nominale
- Chp n i – cheltuielile prevăzute în bugetul ni în preţuri nominale
Cheltuielile publice totale în expresie nominală (Chpt n ) arată volumul

cheltuielilor publice calculate în preţurile perioadei la care se face referire.
Nu asigură comparabilitatea datelor în timp.
Diferenţa de mărime între cheltuielile publice în expresie nominală şi cele
în expresie reală se datorează preţurilor în care sunt exprimate. În
condiţiile creşterii inflaţioniste a preţurilor, volumul cheltuielilor publice în
expresie nominală are la bază exprimarea cheltuielilor publice în preţuri
curente, iar volumul cheltuielilor publice în expresie reală are la bază
exprimarea cheltuielilor publice în preţuri constante.
b.în expresie reală cheltuielile publice totale (Chp r ) se calculează după

formula de mai jos:
Chpt n
Chp r = x100
IP
unde:
- IP este indicele preţurilor de consum
Indicele preţurilor pentru un bun sau un serviciu se determină ca raport
procentual între preţul actual şi cel anterior. Relaţia de calcul este:
P1
IP = x 100
P0
183
unde:
P1 = preţul actual al bunului sau serviciului
P0 = preţul de bază al bunului sau serviciului
Cheltuielile publice în expresie reală ţin cont de modificările preţurilor din
economie şi asigură comparabilitatea datelor în timp utilizând: deflatorul
PIB61 sau indicele preţurilor de consum
2. Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB este un indicator care
calculează partea din PIB, care, prin intermediul serviciilor publice, este
destinată satisfacerii nevoilor colective şi se calculează după formula:
Chpt
Chpt PIB  x100
PIB
3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în lei, dolari SUA sau

euro,reprezintă volumul cheltuielilor publice ce revin unui locuitor şi
anume volumul de servicii publice de care beneficiază în medie, fiecare
locuitor al unei ţări, şi se calculează cu formula:
Chpt
Chp loc 
Populatie
II. Indicatorii de structură exprimă modul de alocare a cheltuielilor publice
în funcţie de importanţa nevoilor sociale, astfel:
1. Structura economică a folosirii resurselor financiare din buget:
Chc
Chc CT  x100
Chpt
unde:
- Chc CT reprezintă ponderea cheltuielilor curente în total cheltuieli publice
Chcap
Chcap CT  x100
Chpt
unde:
- Chcap CT reprezintă ponderea cheltuielilor de capital în total cheltuieli
publice
61
Deflatorul PIB arată evoluţia nivelului mediu al preţurilor tuturor bunurilor şi
serviciilor incluse în PIB şi se calculează ca raport între PIB nominal şi PIB real
înmulţit cu 100
184
În majoritatea ţărilor predomină cheltuielile curente, cu o pondere 70-90%
din totalul cheltuielilor publice, diferenţa fiind ocupată de cheltuielile de
capital.
2. Structura funcţională arată ponderea diferitelor categorii de cheltuieli în
totalul cheltuielilor publice, de exemplu:
Chp edu
Chp edu  x 100
Chpt
Chp ap
Chp ap  x 100
Chpt
unde: Chp edu şi Chp ap reprezintă ponderea cheltuielilor publice cu educaţia
respectiv cu apărarea în total cheltuieli.
III. Indicatori ai dinamicii (evoluţiei) cheltuielilor publice reflectă evoluţia
cheltuielilor publice într-o perioadă de timp de la anul de bază (0) la anul 1
(ultimul an al perioadei analizate).
Se calculează următorii indicatori:
1. Modificarea absolută a cheltuielilor publice (ДChpt) care exprimă
evoluţia cheltuielilor publice totale de la perioada 0 la perioada 1 în
mărime absolută şi se calculează:
a.în preţuri nominale, curente (ДChpt n ), conform formulei:
ДChpt n = Chpt1 – Chpt0
b.în preţuri reale, constante (ДChpt r ),conform formulei de mai jos:
Chpt1 Chpt 0
ДChpt r = x 100 - x 100
IP1 IP0
2. Modificarea relativă (%ДChpt), exprimă creşterea sau desccreşterea
cheltuielilor publice, în procente, în anul analizat faţă de anul de bază:
a.în preţuri nominale, (%ДChpt n ):
Chpt1
%ДChpt n = x 100 - 100
Chpt0
b.în preţuri (constante), reale, (%ДChpt r ):
Chpt1
IP1
(%ДChpt r = x 100 - 100
Chpt o
IP0
3. Indicatorul privind corespondenţa dintre modificarea cheltuielilor
publice totale şi modificarea PIB (K), se calculează conform formulei:
185
Chpt1
Chpt o
K=
PIB1
PIB0
Acest indicator poate lua următoarele valori:

 >1 ceea ce arată un raport supraunitar între indicele cheltuielilor publice
şi PIB şi semnifică o modificare mai mare a cheltuielilor publice în raport
cu PIB,
 =1 ceea ce semnifică modificarea cu aceeaşi mărime a cheltuielilor
publice şi a PIB,
 <1 ceea ce arată un raport subunitar între indicele cheltuielilor publice şi
PIB şi semnifică o modificare inferioară a cheltuielilor publice în raport cu
PIB.
4. Elasticitatea cheltuielilor publice totale faţă de PIB (Ecp), exprimă
amploarea modificării cheltuielilor publice la modificarea cu 1% a PIB.
Modul de interpretare a coeficientului de elasticitate este acelaşi cu cel
prezentat la indicatorul de corespondenţă şi se calculează cu ajutorul
formulei:
Chpt1  Chpt 0
PIB1  PIB0
E cp 
Chpt 0
PIB0
186
4.4. Factorii care influenţează cheltuielile publice
Manifestarea cheltuielilor publice ca fenomen financiar este marcată de
condiţiile economice şi sociale ce au caracterizat evoluţia societăţii în
diferitele etape istoriceşte determinate. O caracterizare globală a
cheltuielilor publice trebuie efectuată atât prin prisma volumului
cheltuielilor publice, cât şi a structurii şi dinamicii acestora.
În ţările în care volumul PIB pe locuitor este mai mare şi implicarea statului
în economie ridicată cheltuielile publice pe locuitor sunt mai ridicate,
comparativ cu situaţia din ţările mai puţin dezvoltate sau în care statul se
implică mai puţin în economie. De exemplu,în anul 2014, în ţări ca Mexic,
Chile sau Canada nivelul cheltuielilor publice pe locuitor este redus (între
2.000 şi maxim 4.500 dolari SUA).Media UE28 este de 11.916 dolari SUA,
dar sunt ţări care au valori mult mai mari, de exemplu Italia 12.947 dolari
SUA, Olanda 15.597 dolari SUA, Austria 16.582 dolari SUA, Franţa 17.999
dolari SUA sau Luxemburg 36.780 dolari SUA.62
Evoluţia cheltuielilor publice, ca fenomen economic, se înscrie în
contextul dezvoltării economice şi sociale a fiecărei ţări, aflându-se în
relaţie directă cu dezvoltarea instituţiilor de tip statal şi cu
particularităţile sistemului social-economic. Apar, astfel, diferenţieri
sensibile în privinţa volumului şi structurii cheltuielilor publice, atât în
timp cât şi în spaţiu, ele înregistrând, în principiu, o tendinţă generală de
creştere.
La scară mondială, se constată că ele au evoluat de la nivelul redus, de
câteva procente, la sfârşitul secolului XIX, până la peste 50% din PIB-ul unor
ţări, în prezent.
Această evoluţie înregistrează diferenţieri importante între ţări sau grupuri
de ţări, dar, ca o caracteristică generală, în evoluţia cheltuielilor publice, se
constată că ritmul de creştere şi proporţiile ce revin acestora sunt
superioare în ţările dezvoltate şi relativ mai reduse în cele în curs de
dezvoltare. Astfel, de exemplu, se constată că în SUA ponderea cheltuielilor
publice în PIB a crescut de la câteva procente, la începutul secolului XX, la
62
Vezi OECD (2016), OECD Subnational government Structure and Finance
(database)
187
circa 38% în anul 2015.63
Caracterizarea structurii cheltuielilor publice poate fi realizată şi din
punctul de vedere al ponderii (greutăţii specifice) a diferitelor categorii de
cheltuieli publice fie în total cheltuieli publice, fie în totalul cheltuielilor
dintr-o anumită grupă (de exemplu, ponderea cheltuielilor publice pentru
învăţământ în total cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale,
ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în total cheltuieli
publice).
În mod teoretic, de-a lungul timpului au fost emise o serie de modele şi
teorii care interpretează evoluţia cheltuielilor publice. Printre teoriile şi
modelele macroeconomice cu privire la cheltuielile publice amintim: Legea
lui Wagner, analizele lui Peacock şi Wiseman și teoria lui Richard Musgrave
şi Walt Whitman Rostow.
Legea lui Wagner64 poate fi formulată astfel: pe măsură ce veniturile pe
locuitor dintr-o economie cresc, va creşte şi mărimea relativă a sectorului
public.
Baza legii lui Wagner este empirică (S.U.A. şi Japonia, secolul XIX). Pe
măsură ce o economie devenea industrializată, relaţiile dintre pieţele aflate
în expansiune şi agenţii care operau pe aceste pieţe deveneau mai
complexe.Creşterea cheltuielilor publice pentru educaţie, recreere şi
cultură, pentru sănătate şi servicii de bunăstare a fost explicată de Wagner
în termenii elasticităţii cererii în raport cu veniturile, aceste servicii având o
elasticitate ridicată.
Analizele lui Peacock şi Wiseman65 reprezintă cele mai bune analize în
domeniul dinamicii cheltuielilor publice. Ei spuneau că guvernele au
tendinţa de a cheltui cât mai mulţi bani, iar cetăţenii nu doresc să
plătească multe taxe, prin urmare guvernele trebuie să ţină seama de
dorinţele cetăţenilor lor.
De aceea votantul este considerat un individ care se bucură de beneficiile
bunurilor şi serviciilor publice, dar căruia îi displace să plătească impozite.
Se presupune că există un anumit nivel tolerabil al impozitării care
acţionează ca o restricţie pentru comportamentul guvernului.
63
Vezi https://data.oecd.org/gga/general-government-spending.htm, accesat la
data de 05.08.2017
64
Wagner Adolf, economist german ce a trăit între anii 1835-1917
65
Peacock T. Alan, Wiseman Jack , The Growth of Public Expenditure in the United
Kingdom, National Bureau of Economic Research, nr. 72, 1961
188
Conform analizei lor, pe măsură ce economia şi veniturile cresc, la o rată
constantă a impozitării, cresc şi impozitele pe venituri. Deci creşterea
cheltuielilor publice se face în acelaşi ritm cu creşterea PIB. În timpul
perioadelor de crize sociale (războaie, foamete sau dezastre naturale),
tendinţa creşterii treptate a cheltuielilor publice este perturbată iar
creşterea nivelului impozitării ar fi privită ca acceptabilă de către electorat,
în aceste perioade de criză.
Acest fenomen a fost denumit ca „efect de transfer”, adică în perioade de
criză cheltuielile private sunt transferate cheltuielilor publice. Procesul se
evidenţiază printr-o creştere bruscă a tendinţei cheltuielilor publice în
perioadele de criză.
După depăşirea perioadelor de criză, nivelul cheltuielilor publice nu revine
la cotele anterioare (deoarece eforturile economiei de război nu sunt
susţinute numai din impozitele curente ci şi din credite, ceea ce face ca
sarcinile fiscale suplimentare să se prelungească şi după încheierea
războiului).
Cei doi economişti au introdus şi o altă noţiune, „efectul inspecţiei”, care
presupune creşterea vigilenţei critice a electoratului cu privire la
problemele sociale în perioadele transformărilor.În aceste perioade,
guvernul extinde serviciile sociale în sensul îmbunătăţirii condiţiilor de trai.
Richard Musgrave şi Walt Whitman Rostow66 au emis teoria conform
căreia în stadiile timpurii ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile
sectorului public sunt mari - sectorul public furnizează infrastructura
socială de bază (drumuri, sisteme de transport, lege şi ordine, sănătate
sau educaţie).
Aceste investiţii publice sunt considerate necesare pentru a ajuta economia
să ajungă în stadii mijlocii de dezvoltare. Ulterior, statul continuă
investiţiile, dar acestea au rolul de a completa creşterea investiţiilor
private.
În acest sens Richard Musgrave spunea că pe măsură ce investiţiile totale
cresc ca proporţie din creşterea PIB, partea relativă a sectorului public
scade iar Walt Rostow, că atunci când economia ajunge la stadiul de
66
Musgrave A. Richard, Expenditure policy for development, University of Florida
Press, 1974
189
maturitate, mix-ul de cheltuieli publice va fi orientat dinspre cheltuielile în
infrastructură către cheltuielile pentru educaţie, sănătate şi servicii de
bunăstare.
Structura cheltuielilor publice realizate de diferite ţări evidenţiază situaţii
diferite, inclusiv sub aspectul preocupărilor luate în considerare. În acest
sens este de remarcat faptul că în ţările dezvoltate o pondere mai mare
revine cheltuielilor publice pentru acţiuni sociale, inclusiv de protecţie
socială, de gospodărire comunală, în timp ce în ţările în curs de
dezvoltare accentul cade mai ales pe acţiunile cu caracter economic.
O explicaţie rezidă în preocupările impuse fiecăreia din cele două tipuri ţări
de realitatea economico-socială cu care se confruntă. Pentru ţările
dezvoltate sectorul privat asigură o puternică dezvoltare, ceea ce permite
statului să-şi concentreze preocupările şi să orienteze resursele financiare
publice cu prioritate în sfera asigurărilor sociale.
Ţările în curs de dezvoltare se confruntă însă cu nevoia de a pune bazele
unei dezvoltări economice, implicând mai puternic sectorul economic de
stat, dat fiind că cel privat nu dispune de resursele necesare unui progres
mai rapid. Pentru aceste ţări, cheltuielile vizând activitatea economică
reprezintă circa 30-40% din totalul cheltuielilor publice.
În caracterizarea cheltuielilor publice, un interes major prezintă
cunoaşterea tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu şi pe categorii, în
diferite etape ale evoluţiei societăţii omeneşti, cu elemente specifice pe
grupuri de ţări şi de la o ţară la alta.
În acelaşi timp, este de remarcat că dinamica cheltuielilor publice a fost
marcată de apariţia şi amplificarea proceselor inflaţioniste, fenomen ce
trebuie să se ia în considerare prin exprimarea volumului lor, atât în preţuri
curente cât şi preţuri constante, pentru a reflecta mai exact consumurile
reale la care se referă. Din acest punct de vedere, este relevant faptul că
totalul cheltuielilor publice ale SUA înregistrează pe parcursul acestui secol
o creştere de circa 200 ori în preţuri curente, dar aproximativ de 50 de ori
în preţuri constante.
Pe plan mondial, dinamica cheltuielilor publice evidenţiază nivelul înalt
atins de acestea ca pondere în PIB, care în deceniile anterioare a depăşit
40%, pe ansamblul ţărilor industrializate şi chiar 50% în unele ţări
dezvoltate europene, dar tinzând către 30% în ţările în curs de dezvoltare.
O imagine de ansamblu asupra proporţiilor cheltuielilor publice faţă de PIB,
190
pe grupuri de ţări şi a mutaţiilor înregistrate în timp, rezultă din tabelul de
mai jos.
Nivelul cheltuielilor publice ca pondere din PIB reflectă aşteptările cu
privire la rolul pe care guvernul îl joacă în societate şi economie. Totalul
cheltuielilor publice, ca pondere din PIB, variază în mod semnificativ în
ţările OCDE.
Din datele statistice prelucrate se constată diferenţierile existente în
ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţările dezvoltate, cu deosebire în
cazul SUA, Japonia şi Canada unde se înregistrează un nivel sensibil mai
mic, în timp ce Suedia este pe treapta cea mai de sus, cu 54,4 %.
Tabelul arată cheltuielile publice din ţările OCDE, ca medie a acestora
pentru perioada 2004-2007.
Toate ţările din categoria „Valori ridicate”, au ales să aloce o proporţie
relativ mare din PIB pentru scopuri publice. Aceasta reflectă dorinţa pentru
un rol mai mare a guvernului în societate şi economie.
Ţări în care indicatorul este scăzut şi anume, Coreea de Sud, Statele Unite
ale Americii, Japonia şi Canada, tind mai mult spre acoperirea necesităţilor
publice prin sectorul privat şi mai puţin prin intervenţie guvernamentală.
Tabelul nr. 5 Ponderea cheltuielilor publice în PIB (% mediu 2004-2007)
Valori joase (până la Valori medii (41-49%) Valori ridicate (50% şi mai
40%) mari)
Korea de Sud 27.3% Luxemburg 40.0% Ungaria 50.2%
Irlanda 34.2% Norvegia 42.2% Austria 50.5%
USA 36.7% Polonia 42.9% Danemarca 52.5%
Slovacia 36.9% Islanda 43.1% Franţa 52.9%
Japonia 36.9% OECD medie 43.6% Suedia 54.4%
Spania 38.7% Grecia 43.6%
New Zeeland 38.9% UK 43.9%
Canada 39.9% Cehia 44.1%
Olanda 45.5%
Germania 45.8%
Portugalia 46.5%
Italia 48.1%
Finlanda 49.1%
Belgia 49.6%
Sursa: prelucrare după „Comparing Public Spending and Priorities Across OECD
Countries”, Sabina Dewan şi Michael Ettlinger, Center for American Progress,
Octombrie 2009
191
În Tabelul nr. 4 se prezintă evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB în
perioada 2007-2016 în majoritatea ţărilor din UE. Se poate observa nivelul
ridicat al ponderii cheltuielilor publice în PIB dar şi tendinţa de creştere în
perioada analizată, lucru care reflectă dorinţa guvernelor europene de
influenţare a vieţii sociale şi economice.
Tabelul nr. 6 Evoluţia ponderii cheltuielilor publice în PIB (% din PIB)
Ţara 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Germania 42,8 43,6 47,6 47,3 44,7 44,3 44,7 44,4 44,0 44,3
UK 41,3 44,9 47,9 48,0 46,4 46,3 44,7 43,7 42,9 42,1
Franţa 52,2 53,0 56,8 56,4 55,9 56,8 57,0 57,1 56,7 56,2
Grecia 47,1 50,8 54,1 52,5 54,3 55,4 62,3 50,6 54,2 49,0
Polonia 43,1 44,2 44,9 45,8 43,9 42,8 42,6 42,3 41,6 41,3
România 38,2 38,8 40,9 39,6 39,1 37,2 35,4 34,9 35,8 34,7
Bulgaria 37,7 37,1 39,4 36,2 33,8 34,5 37,6 42,1 40,7 35,5
Spania 39,0 41,1 45,8 45,6 45,8 48,1 45,6 44,9 43,8 42,4
Italia 46,8 47,8 51,2 49,9 49,4 50,8 51,0 50,9 50,5 49,6
Austria 49,5 50,2 54,5 53,1 51,1 51,5 51,2 52,7 51,7 51,1
Irlanda 35,8 41,8 47,1 65,3 46,0 41,9 39,9 37,8 29,5 28,0
Portugalia 44,5 45,3 50,2 51,8 50,0 48,5 49,9 51,8 48,3 45,1
Danemarca 49,6 50,4 56,5 56,7 56,4 58,0 55,8 55,3 54,8 53,5
Suedia 49,7 50,4 53,1 51,2 50,6 51,7 52,4 51,5 50,2 50,1
EURO 19 45,3 46,6 50,7 50,5 49,1 49,7 49,7 49,3 48,5 47,8
EU 28 44,7 46,2 50,1 49,9 48,6 49,0 48,7 48,1 47,2 46,6
Sursa: Prelucrare http://ec.europa.eu/eurostat/web/government- finance -
statistics/ data/main-tables accesat la data de 04.08.2017
Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt
influenţate şi de modelul social-economic promovat prin politica
partidelor aflate la putere.
Sub acest aspect, se conturează tendinţa ca guvernele cu orientare social-
democrată (mai pronunţat de stânga) să promoveze politici şi modele cu
un accent mai puternic pe socializarea consumului (prin redistribuirea PIB
mai mult spre protecţie socială) şi finanţarea mai intensă a unor acţiuni de
interes public, ceea ce duce la proporţii mai ridicate ale cheltuielilor publice
alocate acestor domenii.
Spre deosebire, guvernele cu orientare politică liberală sau conservatoare
(de dreapta), optează, ca tendinţă, pentru limitarea proporţiilor
redistribuirii PIB, punând accentul pe satisfacerea necesităţilor sociale în
192
varianta privată şi înregistrând un nivel mai redus al cheltuielilor publice
finanţate de stat.
Pe de altă parte, diferenţele existente, privind nivelurile de dezvoltare
economico-sociale dintre cele două mari grupuri de ţări, au impus limite
diferite de implicare a statului în efectuarea de cheltuieli publice. Din acest
punct de vedere, este de admis faptul că şi posibilităţile de redistribuire a
PIB sunt mai reduse pentru ţările sărace, comparativ cu cele de care dispun
ţările bogate, având în vedere dimensiunile diferite ale părţilor din PIB ce
rămân pentru satisfacerea nevoilor de consum personal.
Tabelele nr. 5 şi 6 arată cum au fost repartizate cheltuielile publice în UE
în perioada 2005-2015 ca procent în total PIB dar şi ca pondere în totalul
cheltuielilor publice.
Vom observa faptul că cea mai mare a cheltuielilor bugetului de stat sunt
alocate protecţiei sociale (19,2% din PIB şi 40,6% din total cheltuieli, la
nivelul UE 28).Să remarcă importanţa dată cheltuielilor pentru sănătate
(7,2% din PIB şi 15,2% din total cheltuieli) şi serviciilor publice generale
(6,2% din PIB şi 13,1% din total cheltuieli).
Tabelul nr. 7 Modul de alocare a cheltuielilor publice în UE
Medie
2009 2013 2015
Nr. 2005-
Indicator cheltuială (% din (% din (% din
crt. 2008 (%
PIB) PIB) PIB)
din PIB)
1 Protecţie socială 18,1 20,1 19,6 19,2
2 Sănătate 6,7 7,4 7,2 7,2
3 Educaţie 5,2 5,6 5,0 4,9
4 Cultură şi recreere,religie 1,1 1,2 1,0 1,0
5 Protecţia mediului 0,7 0,8 0,8 0,8
6 Acţiuni economice 3,9 4,4 4,3 4,3
7 Cheltuieli militare 1,5 1,6 1,4 1,4
8 Servicii publice generale 6,4 6,6 6,8 6,2
9 Ordine publică şi siguranţă naţ. 1,8 1,9 1,8 1,8
10 Locuinţe şi dezvoltare publică 1,0 1,1 0,7 0,6
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011 şi nr. 9/2013,
„Newsrelease Euroindicators” nr. 39/2017
193
Tabelul nr. 8 Modul de alocare a cheltuielilor publice în anul 2015 în unele ţări
din UE (% în total cheltuieli)
Ordin Locu
Cult Servici e inţe
ură Prote Acţiun Chelt i public şi
Protecţi
Sănă şi cţia i uieli public ă şi dezv Educ
Ţara e
tate recr medi econo milita e sigura olta aţie
socială
eer ului mice re genera nţă re
e le naţio publ
nală ică
EE- 28 40,6 15,2 2,2 1,7 9,0 2,9 13,1 3,7 1,2 10,3
Zona euro 41,5 14,9 2,2 1,7 9,2 2,5 13,6 3,5 1,2 9,7
Bulgaria 32,6 13,4 4,2 1,9 14,9 3,4 7,8 6,8 5,2 9,8
Franţa 43,1 14,3 2,3 1,8 10,0 3,1 11,0 2,9 1,9 9,6
Italia 42,6 14,1 1,5 1,9 8,1 2,4 16,6 3,7 1,2 8,1
Ungaria 29,9 10,6 4,3 2,5 17,3 1,1 17,8 4,1 2,2 10,3
Polonia 38,3 11,2 2,7 1,5 11,1 3,8 11,8 5,3 1,7 12,6
România 32,1 11,8 3,4 2,8 14,9 2,7 13,5 6,3 3,9 8,6
Anglia 38,4 17,8 1,5 1,8 7,1 5,0 10,6 4,7 1,1 12,0
Germania 43,1 16,3 2,3 1,4 7,1 2,3 13,5 3,6 0,9 9,6
Spania 39,1 14,2 2,6 2,0 10,0 2,2 14,9 4,6 1,1 9,3
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Newsrelease Euroindicators” nr. 39/2017
Un aspect important observat în ultima perioadă este rigiditatea

cheltuielilor bugetare.
Rigiditatea se poate defini ca restricții („piedici”) în folosirea și dirijarea
conform cerinţelor societăţii la un moment dat a cheltuielilor publice.
Limitarea deficitului bugetar poate constitui și ea o rigiditate.
Rigiditatea cheltuielilor bugetare poate fi indusă de:
-acte normative precum: Constituţia (care prevede cheltuielile cu pensiile
publice ca procent din PIB – drept fundamental), Legea Educaţiei Naţionale
(care prevede cheltuielile cu educaţia şi cercetarea ca procent din PIB),
Legea datoriei publice (care limitează gradul de îndatorare),
-datoria publică care adaugă cheltuielile cu dobânzile,
-acordurile de finanţare externă, care obligă la finanţări consistente din
surse proprii,
-aplicarea unor sentinţe judecătoreşti din care rezultă cheltuieli pentru
despăgubiri, reconstituirea unor drepturi de proprietate, drepturi salariale
sau alte cheltuieli,
-tratate cu alte ţări sau organizații internaționale care presupun cheltuieli
obligatorii privind de cofinanţarea, taxe de apartenență la acea organizație
sau obligaţii militare asumate conform unor tratate și înțelegeri.
194
În contextul mai larg al evoluţiei cheltuielilor publice, analiza acestora
evidenţiază influenţa exercitată de către o multitudine de factori cu
semnificaţii diferite.
Tendinţa generală de creştere şi chiar ritmul mai rapid de creştere al
cheltuielilor publice faţă de ritmul de creştere al PIB-ului pot fi explicate
prin acţiunea următoarelor grupuri de factori de influenţă:
a. Factori demografici.
Asupra volumului şi structurii cheltuielilor publice au exercitat şi exercită o
puternică influenţă creşterea populaţiei globului, precum şi modificările
structurale ale acesteia pe vârste sau categorii socio-profesionale. Atât pe
plan mondial, cât şi la nivel naţional, este confirmată, statistic, tendinţa
generală de creştere a populaţiei, antrenând creşterea nevoii de utilităţi
publice.
Explozia demografică caracteristică secolului XX are un corespondent şi în
amplificarea activităţii instituţiilor publice şi a acţiunilor cu caracter public
finanţate de stat, în toate ţările lumii.
Modificarea numărului şi structurii populaţiei pe categorii de vârstă şi
socio-profesionale apare ca factor cu influenţă importantă asupra evoluţiei
cheltuielilor publice prin prisma acţiunilor cu caracter social ce se
finanţează, mai ales, pentru protejarea celor din categoriile de vârstă mică
şi înaintată.
Aşa, de exemplu, creşterea duratei medii de viaţă apare ca element cu
impact indirect asupra creşterii proporţiei populaţiei de vârstă înaintată,
pentru care sunt necesare acţiuni de protecţie socială finanţate de stat.
Sub aspectul modificărilor pe plan socio-profesional, un element important
îl reprezintă creşterea numărului populaţiei ocupate în sectorul public,
coroborată cu preocupările pentru dezvoltarea cadrului adecvat reciclării
forţei de muncă, restructurări şi recalificări profesionale, pe fundalul
extinderii acţiunilor vizând securitatea şi protecţia socială.
b. Factori economici.
Din această grupă de factori, o influenţă majoră exercită gradul de
dezvoltare economică şi de modernizare a economiei fiecărei ţări, ca şi cel
de implicare a statului în susţinerea progresului economic, în general,
inclusiv prin acţiuni de stabilizare a economiei şi de stimulare a creşterii
economice.
195
În acest cadru, este de remarcat faptul că în majoritatea ţărilor, statul s-a
implicat în economie, atât prin sprijinirea cu subvenţii a sectorului privat,
cât şi prin dezvoltarea sectorului economic public, creând şi dezvoltând
unele ramuri sau subramuri economice, considerate de interes strategic
naţional, ceea ce a determinat sporirea cheltuielilor publice în ansamblu.
În acelaşi sens, odată cu apariţia fenomenelor destabilizatoare în economie
şi societate, de tipul şomajului, inflației, datoriei publice excesive, a devenit
necesară şi s-a realizat intervenţia statului prin cheltuieli publice pentru
contracararea conjuncturii nefavorabile, relansarea economiei şi creşterea
economică durabilă.
Un factor economic cu influenţă semnificativă asupra creşterii cheltuielilor
publice în expresie nominală îl reprezintă moneda naţională. În majoritatea
ţărilor lumii, în secolul nostru, s-a manifestat, adesea, cu putere,
fenomenul deprecierii monetare, uneori provocată de către stat, tocmai
pentru a finanţa cheltuieli publice sporite, având ca efect direct creşterea
sumei absolute a cheltuielilor efectuate, care a fost net superioară creşterii
reale a consumurilor publice.
c. Factori sociali.
Într-o accepţiune mai largă, factorii sociali s-au manifestat în conexiune cu
cei economici. Din acest punct de vedere, preocuparea statului pentru o
mai bună repartizare a veniturilor în societate, între indivizi sau grupuri de
cetăţeni, şi acordarea de sprijin material unor categorii sociale defavorizate
a exercitat o influenţă majoră în direcţia creşterii cheltuielilor publice.
În acelaşi timp, dezvoltarea reţelei de instituţii social-culturale, în
consonanţă cu cerinţele de progres şi civilizaţie, a determinat sporirea
sumelor alocate de stat, în acest scop, contribuind la amplificarea
cheltuielilor bugetare. Cu deosebire, după cel de-al doilea război mondial,
s-a manifestat o creştere puternică a acţiunilor de protecţie şi securitate
socială finanţate de stat.
d. Urbanizarea.
Fenomen care presupune crearea şi dezvoltarea de centre urbane,
respectiv transformarea localităţilor rurale şi adaptarea lor la cerinţele unei
civilizaţii superioare, urbanizarea presupune un consum colectiv sporit de
resurse, în general.
Acest lucru a devenit un factor important de creştere a cheltuielilor cu
caracter public la nivelul colectivităţilor de acest tip, concretizându-se în
196
finanţarea de lucrări publice edilitare, construcţii de străzi, apă-canalizare,
gospodărie comunală, locuri de agrement sau lăcaşe de cultură.
e. Factori militari.
Factorii cu caracter militar sunt legați, mai ales, de politica externă a ţărilor,
şi au exercitat o influenţă puternic resimţită în dinamica cheltuielilor
publice, acţiunile cu caracter militar având aportul cel mai ridicat la
sporirea dimensiunilor acestora, în majoritatea ţărilor lumii.
În acest sens, sunt de remarcat analizele întreprinse şi concluziile la care au
ajuns cercetătorii acestui domeniu. Astfel, studiile efectuate de către
Harold Groves, atrag atenţia asupra faptului că una din cauzele majore ale
creşterii cheltuielilor publice au fost războaiele, în general şi cele două
războaie mondiale în special.
La rândul său, Robert Nöll von der Nahmer constată că factorii principali
care explică creşterea cheltuielilor publice sunt: înarmarea, războaiele și
lichidarea urmărilor războaielor, iar James Buchanan conchide: cheltuielile
federale ale SUA au crescut în salturi, cele mai spectaculoase având loc în
timp de război.
f. Factori politici.
Acţiunea acestor factori decurge, în principal, din opţiunile grupărilor
politice aflate la putere într-o ţară sau alta. Un rol decisiv, în acest sens l-a
avut trecerea de la concepţiile privind statul-jandarm la cele privind statul-
providenţă.
Politica de stat intervenţionistă este orientată, doctrinar, spre implicarea
mai profundă a acestuia în viaţa socială şi economică, presupunând
cheltuieli publice mult sporite.
Mai mult, guvernele de orientare social-democrată, care pun accentul pe
protecţia oferită de stat categoriilor sociale defavorizate, își bazează
intervenţia în economie prin cheltuieli publice şi realizează, astfel, o
redistribuire a avuției mai accentuată între membrii societăţii.
Spre deosebire, guvernele de orientare liberală promovează, de regulă, o
politică ce se opune intervenţiei statului, mai ales, în economie, ceea ce
antrenează o limitare a acţiunilor finanţate de stat, deci a cheltuielilor
publice.
Pe lângă factorii semnalaţi în cazul multor ţări dezvoltate şi, mai ales, al
celor în curs de dezvoltare, o contribuţie importantă la creşterea
197
cheltuielilor statului a avut-o volumul mare al plăţilor în contul datoriei
publice, îndeosebi al dobânzilor aferente acesteia.
198
REZUMAT
În sens juridic, noţiunea de cheltuială publică semnifică o plată legată de
funcţionarea instituţiilor publice şi, în general, de înfăptuirea activităţilor cu
caracter public, inclusiv a firmelor cu capital de stat.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o

parte a finanţelor publice şi anume: acele relaţii economice în formă bănească
între stat şi persoane fizice sau juridice legate de repartizarea fondurilor publice
pentru satisfacerea necesităţilor publice cu caracter colectiv.
În concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul

reconsiderării rolului atribuit statului, văzut în ipostaza de factor de alocare a
resurselor, în scopul folosirii mai raţionale a acestora, respectiv ale asigurării unei
dezvoltări echilibrate a economiei şi a stabilităţii sociale.
Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:

- se efectuează numai cu condiţia prevederii şi aprobării lor de către Parlament;
- au caracter nerambursabil;
- se efectuează pentru instituţiile publice în funcţie de subordonarea acestora;
- sunt legate de îndeplinirea anumitor condiţii şi nu numai de existenţa mijloacelor
băneşti aprobate;
- se efectuează cu un permanent control financiar.
Există mai multe criterii de clasificare a cheltuielilor publice, printre care: criteriul
administrativ, criteriul economic, criteriul funcţional, samd.
Clasificarea funcţională cuprinde: cheltuieli pentru servicii publice generale,

cheltuieli pentru apărare, cheltuieli pentru educaţie, cheltuieli pentru sănătate,
cheltuieli pentru securitate socială şi bunăstare, cheltuieli pentru locuinţe şi servicii
comunale, cheltuieli pentru cultură, religie, recreere, cheltuieli pentru acţiuni
economice, alte cheltuieli.
Există trei grupe de indicatori de analiză a cheltuielilor publice: indicatori privind

nivelul, indicatori privind structura şi indicatori privind dinamica cheltuielilor
publice.
Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt influenţate şi

de modelul social-economic promovat prin politica guvernelor aflate la putere.
Principalii factori ce influenţează cheltuielile publice sunt: demografici, economici,

sociali, militari, urbanizarea şi politici.Aceştia influenţează cheltuielile publice atât
ca volum cât şi ca structură.
199
TESTE GRILĂ
1. Cheltuielile extrabugetare sunt:
a.cheltuielile acumulate şi utilizate în cadrul bugetelor speciale
b.cheltuielile acumulate şi utilizate de instituţiile publice în cadrul propriei
activităţi
c.cheltuielile acumulate şi utilizate de către firme
d.cheltuielile acumulate şi utilizate de bugetul de stat care sunt repartizate
bugetelor locale
2. Noţiunea de restricţie sau constrângere bugetară derivă din:
a. caracterul legii bugetare care limitează cheltuielile
b. caracterul limitat al resurselor
c. caracterul restricţionist al veniturilor
d. caracterul nelimitat al veniturilor bugetare
3. Care din următoarele expresii evidenţiază dinamica cheltuielilor?
a. (ch. curente/ ch. de capital, ch.totale/PIB)
b. (ch. curente/ ch. de capital, ch.educaţie/ch. totale)
c. (ch. aferente anului 1 - ch. aferente anului 0, ch.totale anul 1/ch. totale în anul
de bază x100-100)
d. (ch. curente/ ch. cu apărarea, ch.totale/populaţie)
4. Rigiditatea cheltuielilor bugetare se poate defini ca:
a. inelasticitatea cheltuielilor bugetare faţă de cererea de bunuri
b. inelasticitatea cheltuielilor bugetare faţă de oferta de bunuri
c. piedici pentru ca aceste cheltuieli să fie dirijate conform cerinţelor societăţii la
un moment
d. caracterul rigid al legii bugetare care nu permite efectuarea cheltuielilor publice
decât în limitele prevăzute
5. Care din afirmaţia de mai jos este adevărată:
a. cheltuielile bugetare se efectuează numai cu condiţia aprobării lor de către
Parlament
b. cheltuielile bugetare au caracter rambursabil
c. cheltuielile bugetare sunt legate numai de existenţa mijloacelor băneşti
aprobate
d. cheltuielile bugetare nu se efectuează cu un permanent control financiar
6. Indicatorii de nivel exprimă:
a. evoluţia cheltuielilor publice într-o perioadă de timp de la anul de bază (0) la
anul 1
b. modul de alocare a cheltuielilor publice în funcţie de importanţa nevoilor sociale
c. volumul cheltuielilor publice totale anuale, ponderea cheltuielilor publice în PIB
şi cheltuielile publice medii pe locuitor
7. Legea lui Wagner poate fi formulată astfel:
a. guvernele au tendinţa de a cheltui cât mai mulţi bani, iar cetăţenii nu doresc să
plătească multe taxe, prin urmare guvernele trebuie să ţină seama de dorinţele
cetăţenilor lor
b. pe măsură ce veniturile pe locuitor dintr-o economie cresc, va creşte şi mărimea
relativă a sectorului public
c. în stadiile timpurii ale creşterii şi dezvoltării economice, investiţiile sectorului
public sunt mari - sectorul public furnizează infrastructura socială de bază
200
CAPITOLUL 5 PRINCIPALELE CHELTUIELI PUBLICE ÎN
ROMÂNIA
5.1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni social-
culturale
5.1.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ
5.1.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
5.1.3. Cheltuielile publice pentru sănătate
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări şi asistenţă socială
5.1.4.1. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj
5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură
5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice
5.3 Cheltuielile privind serviciile publice generale
5.4 Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa naţională
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea
5.6. Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,
mediu şi ape
CONCEPTE CHEIE: cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale, protecţie
socială, securitate socială, dezvoltare umană, cheltuieli publice pentru
învăţământ, cheltuieli publice pentru sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate,
Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, cheltuieli publice de
asigurări şi asistenţă socială, şomer, ajutor de şomaj, solidaritatea socială,
sistemul naţional de asistenţă socială, beneficii sociale, servicii sociale, cheltuieli
publice pentru cultură, cheltuieli publice pentru acţiuni economice, ajutoare
directe, ajutoare indirecte, subvenţii, cheltuieli publice pentru apărare, cheltuieli
publice pentru mediu, dezvoltare durabilă.
1.Cunoaşterea concepţiilor despre cheltuielile pentru acţiuni social-
culturale
2.Cunoaşterea structurii cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale
3.Prezentarea modului de calcul al indicatorului de dezvoltare umană
4.Înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile cu învăţământul
5.Înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile pentru sănătate
6.Descrierea şi înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile de
asigurări şi asistenţă socială
7.Înţelegerea elementelor esenţiale privind cheltuielile cu acţiunile
economice
201
5.1. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale
5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni
social-culturale
5.1.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
5.1.4. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj
5.1.1. Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni

social-culturale
Satisfacerea necesităţilor cu caracter colectiv de natură social-culturală
reprezintă o componentă a politicilor sociale ale statelor. În epoca
contemporană (după anul 1950), efectuarea acestor cheltuieli se bazează
pe concepţia „statului bunăstării” (Welfare State).
Statele moderne urmăresc în cadrul politicilor sociale următoarele
obiective:
-garantarea unui venit minim fiecărui membru al societăţii,
-diminuarea ariei de nesiguranţă în cazul anumitor fenomene
(îmbolnăviri, şomaj),
-asigurarea unor servicii sociale tuturor indivizilor, la standarde cât mai
ridicate (educaţie, sănătate).
Punerea în aplicare a acestei concepţii generează cheltuieli social-culturale,
sub forma serviciilor gratuite sau parţial gratuite de care beneficiază
întreaga populaţie sau o mare parte a ei.
Importanţa acestor eforturi sociale rezidă în faptul că ele se finalizează
printr-un nivel, mai ridicat, al culturii şi civilizaţiei al societății/statului în
cauză şi care, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea economică.
Aceste cheltuieli au crescut în toate ţările în a doua jumătate a secolului
XX, astfel în 1945 reprezentau 6% din PIB, iar după anul 2007 reprezentau
între 30% şi 50% din PIB.
Din datele calculate după anul 2007 s-a constatat că majoritatea ţărilor
repartizează un procent foarte mare din PIB pentru finanţarea acţiunilor
social-culturale şi peste jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate
acţiunilor social-culturale.
Structura cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale cuprinde:
202
A. Cheltuieli pentru învăţământ;
B. Cheltuieli cu sănătatea;
C. Cheltuieli de asigurare şi asistenţă socială (cheltuieli cu protecţia şi
securitatea socială):
1. Cheltuieli cu ajutorul de şomaj;
2. Cheltuieli cu asistenţa socială;
3. Cheltuieli cu asigurările sociale.
D. Cheltuieli pentru cultură, recreere şi religie.
Protecţia socială este un concept cuprinzător şi înglobează acţiunile şi
măsurile luate de autorităţile publice în domeniul economic, social şi în
alte domenii, pentru a apăra cetăţenii, salariaţi şi nesalariaţi în faţa unor
fenomene care se răsfrâng negativ asupra acestora.
Exemple de măsuri de protecţie socială sunt: crearea de noi locuri de
muncă, indexarea veniturilor faţă de creşterea preţurilor sau
subvenţionarea de către stat a unor preţuri şi tarife.
Pe de altă parte statul acordă alocaţii pentru copii, ajutoare, pensii,
indemnizaţii de şomaj. Acestea reprezintă cheltuielile cu securitatea
socială. Cheltuielile cu securitatea socială au un rol important pentru că ele
asigură: instruirea şi educaţia indivizilor, un nivel ridicat de cultură, o
anumită stare de sănătate, o evoluţie demografică dorită dar şi un anumit
nivel al veniturilor pentru anumite categorii sociale defavorizate (săracii).
Cheltuielile cu acţiunile social-culturale cresc de la o perioadă la alta sub
acţiunea următorilor factori:
 economici - creşterea economică cere forţă de muncă calificată,
sănătoasă cu un anumit nivel de cunoştinţe;
 demografici - datorită creşterii numărului populaţiei.
Între cheltuielile social-culturale şi dezvoltarea economică există o relaţie
de tip feed-back: dezvoltarea economică asigură crearea de resurse
(materiale şi financiare) pentru susţinerea sau amplificarea susţinerii
cheltuielilor social-culturale, la rândul lor, aceste cheltuieli, asigură un nivel
de educaţie şi de sănătate în creştere, care măreşte capacitatea creativă și
de muncă,inclusiv productivitatea populaţiei şi, prin aceasta, perpetuează
dezvoltarea economică.
În această relaţie, cheltuielile social-culturale pot fi interpretate ca o
investiţie pe termen lung şi foarte lung pe care naţiunea o face pentru a-
203
şi asigura dezvoltarea viitoare, de aceea, aceste cheltuieli sunt denumite
investiţii în resurse umane.
Termenul a fost introdus de Gary S. Becker (premiul Nobel pentru
economie, 1992) care a dezvoltat analiza economică la comportamentul şi
relaţiile umane. Alţi economişti ca Philipe Salomon sau Milton Friedman,
au completat cu propriile contribuţii acest nou domeniu al cercetării
economice.
În prezent, investiţiile în resurse umane sunt definite astfel: „orice cheltuieli
care conduc la creşterea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale indivizilor,
consideraţi agenţi producători actuali şi/sau viitori.”
În structura acestor investiţii se regăsesc trei componente principale:
investiţia intelectuală, investiţia în sănătate şi investiţia culturală.
Ulterior, a fost introdus conceptul de dezvoltare umană. Acest concept
defineşte un nou domeniu de cercetare economică, care pune în evidenţă
investiţia în resurse umane şi pentru care PNUD (Programul Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare) a propus un indicator complex de evaluare
numit indicatorul dezvoltării umane (IDU - Human Development Index).
Indicele a fost prezentat şi calculat pentru prima dată de economistul
pakistanez Mahbub ul Haq.
Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este
actualizat în fiecare an de PNUD, este publicat în „Raportul de dezvoltare
umană” şi se calculează după următoarea formulă:
IDU= 3 R1 * R2 * R3 ,
unde: R 1 … R 3 este indicatorul specializat al dezvoltării umane.
IDU este folosit pentru a compara mai bine decât PIB-ul pe cap de locuitor,
nivelul de dezvoltare a unei ţări, care măsoară doar prosperitatea materială
şi nu alţi indicatori socio-economici.
În formula de mai sus PNUD defineşte trei astfel de indicatori specializaţi:
longevitatea, accesul la educaţie şi standardul (nivelul) de viaţă.

Fiecare țară UE este responsabilă pentru propriile sisteme de educație și
formare. Politica UE are rolul de a sprijini acțiunile la nivel național și de a
contribui la rezolvarea unor provocări comune, cum ar fi naţiunile în curs
de îmbătrânire, deficitele de aptitudini ale forței de muncă, evoluțiile
tehnologice și concurența mondială.
204
Documentul numit „Educația și formarea 2020” (ET 2020) reprezintă cadrul
de cooperare în domeniul educației și formării profesionale.
ET 2020 este un forum pentru schimburile de bune practici, învățarea
reciprocă, colectarea și diseminarea informațiilor și dovezile cu privire la
ceea ce funcționează, precum și consilierea și sprijinul pentru reformele
politice.
Pentru a asigura implementarea cu succes a ET 2020, grupurile de lucru
alcătuite din experți desemnați de statele membre și alți actori principali
lucrează la instrumentele și orientările politice comune la nivelul UE.
Finanțarea pentru sprijinirea politicilor și proiectele inovatoare este
disponibilă prin programul Erasmus+ pentru activități care promovează
învățarea și educația la toate nivelurile și pentru toate grupele de vârstă.
În 2009, ET 2020 a stabilit patru obiective comune ale UE pentru a aborda
provocările din sistemele de educație și formare până în 2020:
1.transformarea învățării pe tot parcursul vieții și a mobilității într-o
realitate,
2.îmbunătățirea calității și a eficienței educației și formării,
3.promovarea echității, a coeziunii sociale și a cetățeniei active,
4.îmbunătățirea creativității și a inovării, inclusiv a antreprenoriatului, la
toate nivelurile de educație și formare.
Următoarele valori de referință ale UE pentru anul 2020 au fost stabilite
pentru educație:
-cel puțin 95% dintre copii (între 4 și vârsta școlară obligatorie) ar trebui să
participe la educația timpurie,
-mai puțin de 15% dintre persoanele în vârstă de 15 ani ar trebui să aibă un
nivel scăzut de calificare în domeniul cititului, al matematicii și al științei,
-rata abandonului timpuriu din educație și formare în vârstă de 18-24 ani ar
trebui să fie sub 10%,
-cel puțin 40% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 30 și 34 de ani ar
fi trebuit să urmeze o formă de învățământ superior,
-cel puțin 15% dintre adulți trebuie să participe la învățarea pe tot
parcursul vieții,
-cel puțin 20% dintre absolvenții de învățământ superior și 6% dintre
persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 și 34 de ani, cu o calificare
profesională inițială, ar fi trebuit să petreacă ceva timp studiind sau
instruindu-se în străinătate,
205
-ponderea absolvenților angajați (cu vârsta cuprinsă între 20 și 34 de ani,
cu cel puțin nivelul de învățământ secundar superior și care au părăsit
educația cu 1-3 ani în urmă) ar trebui să fie cel puțin 82%.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării
unităţilor din domeniul învăţământului şi educaţiei cât şi a unor acţiuni
din domeniul educaţiei.
În toate ţările există trei grade de învăţământ: primar, secundar (liceu, şcoli
de ucenici, profesional) şi terţiar (învăţământul superior de toate gradele).
Nivelul cheltuielilor pentru învăţământ în plan mondial a crescut în
perioada ultimilor 20 de ani de peste 2,5 ori.Factorii care au influenţat
această creştere sunt:
-creşterea populaţiei şcolare care a condus la creşterea gradului de
şcolarizare şi la creşterea numărului cadrelor didactice,
-dezvoltarea economică a ţărilor care reclamă persoane din ce în ce mai
calificate,
-modernizarea şi informatizarea învăţământului,
-politicile educaţionale ale statelor care au ca obiectiv creşterea duratei
învăţământului obligatoriu,
-politica de reducere a analfabetismului: rata de alfabetizare la nivel
mondial în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani a fost
de 91% în 2015, de la 83% în 1995. Diferența de alfabetizare între tineri și
femei tinere s-a redus, de asemenea, cu aproximativ 3% în 2015. Africa de
Nord și Asia de Sud au înregistrat cea mai mare îmbunătățire a alfabetizării
tinerilor. Cu toate acestea, aproximativ 11% din tinerii din întreaga lume
sunt analfabeţi,67
-creşterea ajutoarelor băneşti acordate celor care studiază,
-educaţia permanentă.
Nivelul educațional al populației s-au îmbunătățit semnificativ în ultimii
treizeci de ani. În 2016, 79,6% dintre persoanele cu vârste cuprinse între 25
și 54 de ani în UE-28 au atins cel puțin un nivel secundar superior de
învățământ, comparativ cu 63,7% dintre cei cu vârste între 55 și 74 de ani.
Persoanele cu studii superioare au reprezentat 33,4% dintre cei cu vârsta
cuprinsă între 25 și 54 de ani și 20,6% dintre cei cu vârste cuprinse între 55
și 74 ani. Un copil de 5 ani poate spera ca numărul anilor de educaţie pe
care îi va primi, pe durata vieţii sale, să varieze de la 13,9 ani, în
67
Vezi Human Development Report 2016, pag. 28
206
Luxemburg, la 19,2 ani, în Danemarca.68 În UE-28, în anul 2015 erau 19,5
milioane de studenți din învățământul terțiar, dintre care 7,2% urmau
cursuri terțiare de scurtă durată, 61,4% studiau la nivel de licență, 27,8%
masterat și 3,7% doctorat.
În 2015, Germania, cel mai populat stat membru din UE, a avut 3,0
milioane de studenți în învățământul terțiar, cel mai mare număr din UE și
echivalentul a 15,2% din totalul UE-28, Franța (12,4% din total), Marea
Britanie (11,9%), Spania (10,1%), Italia (9,4%) și Polonia (8,5%).
În anul 2015, în UE-28 au predat 1,4 milioane de persoane în învățământul
terțiar, dintre care 93,7 mii au susţinut cursuri în domeniul terțiar de
scurtă durată.
Spre deosebire de cadrele didactice din învățământul primar și secundar,
unde majoritatea sunt femei, majoritatea cadrelor didactice din
învățământul terțiar sunt bărbați. Astfel 58,3% din personalul didactic din
UE-28 în învățământul terțiar, în 2015, erau bărbați.
În anul 2015, raportul dintre studenții și cadrele didactice din învățământul
terțiar a fost în medie de 15,6 în UE-28. Dintre statele membre ale UE, cele
mai înalte ponderi ale studenților per angajat au fost înregistrate în Croația
(74,5) și în Grecia (44,5), în timp ce în Republica Cehă, Belgia și Italia au fost
înregistrat un raport de sub 20 de studenţi per angajat. Raportul dintre
profesori și studenți este în Malta de 9,8 studenţi per profesor și este
relativ scăzut în Suedia și Danemarca.
În medie, ţările din întreaga lume, în perioada 2010-2014, alocă
cheltuielilor publice pentru educaţie 5,0% din PIB sau 15,7% din totalul
cheltuielilor publice. Tot raportat la acest an, circa 17% din PIB-ul pe cap de
locuitor este cheltuit pe un şcolar din ciclul primar, 22% pe un şcolar din
ciclul secundar şi 57,7% pe un student din ciclul terţiar.
În perioada 2007-2010, cel mai mult alocă învăţământului, ţările dezvoltate
(5,2% din PIB) şi cel mai puţin ţările din Africa de Nord şi Est (4,5%). Dintre
ţări, cel mai mult alocă Timorul de Est (16,8% din PIB) dar în primele zece a
clasamentului intră şi Danemarca care alocă circa 7,75% din PIB.Cel mai
puţin alocă Zambia, doar 0,8% din PIB.69
68
Vezi Human Development Report 2016
69
World Bank Public Expenditure Database 2011 http:// go.worldbank. org/
O04MJCP3E0
207
În UE cheltuielile cu învăţământul au crescut de la circa 5,2% din PIB în
perioada 2005-2008 la circa 5,6% în anul 2009 scăzând la 5,0% în anul 2013
şi 4,9 în 2015 (vezi Tabelul nr. 7).
Iată cum se prezintă situaţia în unele ţări din UE:
Tabelul nr. 9 Cheltuielile cu învăţământul în unele ţări din UE (% PIB)
Ţara 2001 2006 2009 2011 2013 2014 2015
Germania 4,5 4,4 4,4 4,3 4,3 4,6 4,2
Cipru 5,9 7,0 7,1 7,2 6,5 6,1 5,7
Estonia 4,2 4,3 7,0 6,5 4,0 4,9 6,1
Grecia 3,5 n/a 4,5 4,1 4,5 na 4,3
Slovacia 5,9 5,7 4,3 4,0 5,0 4,1 4,2
România 3,3 n/a 4,1 4,1 2,8 2,8 3,1
Bulgaria 3,8 4,2 4,4 3,6 3,8 4,2 4,0
Danemarca 8,4 8,0 7,8 7,8 7,0 na 7,0
Suedia 7,1 6,9 7,3 6,8 6,6 7,1 6,5
UE 28 n/a n/a 5,6 n/a 5,0 5,1 4,9
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011, nr.12/2013 şi
„Newsrelease Euroindicators” nr. 39/2017
În Danemarca (7,0%) s-au înregistrat cele mai ridicate cheltuieli publice
pentru educație în raport cu PIB în rândul statelor membre ale UE, urmată
de Suedia (6,5%). În afară de Suedia și Danemarca, majoritatea statelor
membre au înregistrat rate ale cheltuielilor publice pentru educație în
raport cu PIB, între 3,5% și 6,0%, cu excepţia României care este sub acest
interval și a Belgiei şi Malta deasupra acestuia.
În aproape toate aceste ţări, partea destinată învăţământului primar şi
secundar, alocat învăţământului din bugetul public, reprezintă cel mai mare
procent din total cheltuieli cu educaţia, prin comparaţie cu celelalte cicluri
de învăţământ. Iată cum se prezintă situaţia în unele ţări din UE:
208
Tabelul nr. 10 Distribuția cheltuielilor pentru educație pe nivel, 2014 (% în total
cheltuieli cu educaţia)
Ciclul pre- Ciclul primar Ciclul post Ciclul
Ţara
primar şi secundar secundar terţiar
Germania 11,0 39,2 23,8 25,9
Cipru 5,9 49,9 24,2 20,0
Estonia 8,4 38,5 22,7 30,5
Olanda 6,8 42,5 20,6 30,2
Franţa 12,2 41,3 21,5 25,0
România 12,1 38,3 24,0 25,6
Bulgaria 20,3 28,4 18,8 32,4
Marea Britanie 5,7 43,9 23,6 26,8
Suedia 20,3 38,0 16,6 25,1
UE 28 10,3 41,5 22,9 25,3
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr.12/2013
Cheltuielile publice destinate învăţământului se clasifică în:

- cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea care au o
pondere de 80-90% din totalul cheltuielilor publice alocate
învăţământului),
- cheltuieli de capital destinate investiţiilor cu o pondere de 10-20% din
totalul cheltuielilor publice alocate învăţământului.
Iată mai jos o situaţie la sfarşitul anului 2014 din care rezultă faptul că în
medie, peste 90% din totalul cheltuielilor publice aferente educaţiei sunt
alocate înspre salarii, materiale de predare şi învăţare şi consumabile.
În toate ţările europene, cheltuielile de personal reprezintă cea mai mare
parte a costurilor din educaţie, acestea se regăsesc, în medie, în jurul
valorii de 71 % din costurile anuale, în cadrul UE-28.
209
Tabelul nr. 11 Structura cheltuielilor publice cu invăţământul în 2014 (% în total
ch.)
Cletuieli
Cheltuieli Alte
Ţări curente: din Salarii
de capital cheltuieli
care:
Belgium 3.7 96.3 62.4 14.2
Bulgaria 10.3 89.7 52.0 20.0
Czech Republic 8.9 91.1 36.0 41.3
Germany 7.5 92.5 n.a 20.4
Estonia 15.2 84.8 34.6 29.7
Ireland 5.7 94.3 58.9 20.0
Spain 5.7 94.3 63.0 20.0
France 8.1 91.9 48.7 17.9
Croatia 3.8 96.2 72.2 24.1
Italy 5.0 95 53.4 24.5
Cyprus 3.4 96.6 71.6 15.6
Latvia 19.0 81.0 n.a 24.7
Lithuania 14.3 85.7 43.0 20.9
Luxembourg 11.2 88.8 66.4 14.1
Hungary 4.8 95.2 64.4 30.8
Malta 5.7 94.3 59.9 24.3
Netherlands 11.3 88.7 n.a 19.9
Austria 4.7 95.3 59.7 26.9
Poland 8.5 91.5 n.a 24.3
Portugal 4.4 95.6 60.4 23.3
România 4.6 95.4 70.7 24.2
Slovenia 7.4 92.6 23.7 22.6
Slovakia 6.1 93.9 44.7 34.2
Finland 6.1 93.9 43.6 34.4
Sweden 5.2 94.8 40.7 30.5
United Kingdom 3.3 96.7 54.9 27.2
Sursa: Eurostat (online data code: educ_uoe_fini01), accesat la data de 08.08.2017
Costul mediu anual pe persoană în UE-28 atinge valori de la 18.709 euro
(Luxemburg) şi 906 euro (România) pentru un elev din învăţământul
primar, 18.521 euro (Luxemburg) şi 1.148 euro (Bulgaria) pentru un elev
din învăţământul secundar, în timp ce educaţia de nivel terţiar este şi mai
scumpă, cu valori de 41.040 euro în Luxemburg dar şi de 2.081 euro în
România.
Instituţiile de învăţământ, în toate statele lumii, sunt grupate în instituţii de
învăţământ public şi instituţii de învăţământ privat. De regulă, statul
finanţează instituţiile de învăţământ public, dar în multe ţări, statul
finanţează şi instituţiile de învăţământ privat. În aproape toate ţările
europene, marea majoritate a elevilor merg la şcoli publice de stat, în şcoli
private independente înscriindu-se în medie doar 2,5 % dintre elevi.
210
Alte surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:
- venituri provenite din taxele de studiu,
- venituri din cercetare,
- fonduri ale firmelor destinate învăţământului,
- venituri ale populaţiei destinate instruirii şi educaţiei,
- sponsorizări, donaţii şi resurse externe.
Finanţarea pentru sectorul educaţional european provine, într-o măsură
foarte mare, din fonduri publice. În toate ţările UE 28, din finanţare publică
se acoperă cel puţin 71% din cheltuielile pentru educaţie.
Chiar dacă este redusă, ponderea fondurilor private destinate acoperirii
cheltuielilor din învăţământ, variază în mod semnificativ de la o ţară la alta.
În acelaşi timp şi cu referire la tendinţele existente, în intervalul 2002-2014,
se observă că aceste contribuţii nu au crescut în mod semnificativ, în unele
ţări înregistând chiar o scădere.
Distribuţia cheltuielilor cu învăţământul între sectorul public şi cel privat se
regăseşte în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 12 Distribuția cheltuielilor pentru educație pe sectoare 2014 (%)
Foduri Fonduri Fonduri ale organiz.

Ţara
publice private internaţionale
Suedia 95,7 3,4 1,0
România 95,3 1,1 3,6
Franţa 86,0 13,6 0,4
Germania 83,6 16,0 0,4
Spania 75,9 23,8 0,3
Portugalia 71,9 20,5 7,76
Mare Britanie 71,5 27,7 0,8
UE 28 80,4 18,5 1,0
Sursa:http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?query accesat la data de
08.08.2017
Un loc important îl ocupă cheltuielile pentru învăţământul superior care
deţin o pondere importantă din totalul cheltuielilor alocate învăţământului.
Între sursele de finanţare a învăţământului superior amintim: donaţiile,
sponsorizările şi împrumuturile pentru studii, oportunităţi foarte
dezvoltate mai ales în SUA şi Australia.
În organizarea învăţământului universitar acţionează două principii care au
impact inclusiv asupra finanţării:
211
1. egalitatea de şansă, adică toţi aspiranţii să aibă şansa reuşitei şi toţi
studenţii să aibă şansa absolvirii, ambele independent de statutul lor etnic,
rasial, religios sau familial,
2. echitatea, adică toţi studenţii să se bucure de efecte similare decurgând
din alocaţiile bugetare.
5.1.2.1.Cheltuielile publice pentru învăţământ în România
Statul român asigură cetăţenilor săi drepturi egale de acces la toate
nivelurile şi formele de învăţământ preuniversitar şi superior, precum şi la
învăţarea pe tot parcursul vieţii, fără nici o formă de discriminare.
„Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi
din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din produsul intern
brut al anului respectiv. Suplimentar, unităţile şi instituţiile de învăţământ
pot obţine şi utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de
cercetare ştiinţifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din
PIB al anului respectiv.”70
În România învăţământul constituie prioritate naţională. Principiile care
guvernează învăţământul superior, precum şi învăţarea pe tot parcursul
vieţii din România sunt:
a. principiul echităţii - în baza căruia accesul la învăţare se realizează fără
discriminare;
b. principiul calităţii - în baza căruia activităţile de învăţământ se raportează
la standarde de referinţă şi la bune practici naţionale şi internaţionale;
c. principiul relevanţei - în baza căruia educaţia răspunde nevoilor de
dezvoltare personală şi social-economice;
d. principiul eficienţei - în baza căruia se urmăreşte obţinerea de rezultate
educaţionale maxime, prin gestionarea resurselor existente;
e. principiul descentralizării - în baza căruia deciziile principale se iau de
către actorii implicaţi direct în proces;
f. principiul răspunderii publice - în baza căruia unităţile şi instituţiile de
învăţământ răspund public de performanţele lor;
g. principiul garantării identităţii culturale a tuturor cetăţenilor români şi
dialogului intercultural;
h. principiul asumării, promovării şi păstrării identităţii naţionale şi a
valorilor culturale ale poporului român;
70
Legea educaţiei naţionale nr. 1/ 2011, art. 8
212
i. principiul recunoaşterii şi garantării drepturilor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
j. principiul asigurării egalităţii de şanse;
k. principiul autonomiei universitare;
l. principiul libertăţii academice;
m. principiul transparenţei - concretizat în asigurarea vizibilităţii totale a
deciziei şi a rezultatelor, prin comunicarea periodică şi adecvată a acestora;
n. principiul libertăţii de gândire şi al independenţei faţă de ideologii,
dogme religioase şi doctrine politice;
o. principiul incluziunii sociale;
p. principiul centrării educaţiei pe beneficiarii acesteia;
q. principiul participării şi responsabilităţii părinţilor;
r. principiul promovării educaţiei pentru sănătate, inclusiv prin educaţia
fizică şi prin practicarea activităţilor sportive;
s. principiul organizării învăţământului confesional potrivit cerinţelor
fiecărui cult recunoscut;
t. principiul fundamentării deciziilor pe dialog şi consultare;
u. principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca
beneficiar direct al sistemului de învăţământ.
Principiile finanţării învăţământului preuniversitar sunt următoarele:
a. transparenţa fundamentării şi alocării fondurilor;
b. echitatea distribuirii fondurilor destinate unui învăţământ de calitate;
c. adecvarea volumului de resurse în funcţie de obiectivele urmărite;
d. predictibilitatea, prin utilizarea unor mecanisme financiare coerente şi
stabile;
e. eficienţa utilizării resurselor.
Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi
elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi
confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanţarea de bază
pentru învăţământul profesional şi liceal acreditat, de stat, particular şi
confesional, precum şi pentru cel postliceal de stat.
Finanţarea se face în baza şi în limitele costului standard per elev sau per
preşcolar, după metodologia elaborată de Ministerul Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului. Învăţământul de stat este gratuit.
Pentru unele activităţi, niveluri, cicluri şi programe de studii se pot
percepe taxe.
213
Finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar se face după principiul
„resursa financiară urmează elevul”, în baza căruia alocaţia bugetară
aferentă unui elev sau unui preşcolar se transferă la unitatea de
învăţământ la care acesta învaţă. Învăţământul poate să fie finanţat şi
direct de către operatori economici, precum şi de alte persoane fizice sau
juridice.
Învăţarea pe tot parcursul vieţii este un drept garantat de lege şi este un
concept nou indrodus în noua lege a învăţământului. Învăţarea pe tot
parcursul vieţii include totalitatea activităţilor de învăţare realizate de
fiecare persoană, începând cu educaţia timpurie, în scopul dobândirii de
cunoştinţe, formării de deprinderi/abilităţi şi dezvoltării de aptitudini
semnificative din perspectivă personală, civică, socială şi/sau ocupaţională.
În România sursele de finanţare a învăţământului s-au diversificat în ultimii
ani, pe lângă bugetul de stat existând și alte surse: taxe de studii, venituri
proprii ale instituţiilor de învăţământ, donaţii, sponsorizări, resurse
externe.
În anul şcolar universitar 2015-2016 populaţia şcolară înscrisă la formele
de învăţământ preuniversitar şi superior a fost de 3,6151 mil. copii, elevi şi
studenţi.
Distribuţia populaţiei şcolare pe niveluri educaţionale se prezintă astfel:
învăţământul preşcolar 14,8%, învăţământul primar 25,9%, învăţământul
gimnazial 21,2%, învăţământul liceal 18,6%, învăţământul profesional 1,9%,
învăţământul postliceal 2,8%, învăţământul superior 14,8%.
În anul şcolar 2015-2016 au fost înregistraţi 535.200 studenţi, din care
76,7% licenţă, 19,6% masterat, 3,2% doctorat şi 0,5% postuniversitar.
Activitatea educaţională şi de instruire în sistemul de învăţământ a fost
asigurată de 236.957 cadre didactice, ponderea personalului didactic de
sex feminin fiind majoritară în toate nivelurile de educaţie, cu excepţia
învăţământului superior.71
Ponderea absolvenților de studii superiore (persoanele cu vârsta de 30-34
de ani) a continuat să crească, ajungând la 25,6 % în 2015. Cu toate
acestea, acesta este un procent relativ scăzut în comparație cu media UE
(38,7 % în 2015) și este al doilea cel mai mic din UE.
71
vezi în acest sens Ministerul Educaţiei Naţionale, Raport privind starea
învăţământului preuniversitar şi universitar din România, 2016
214
În acest context, România are unul dintre cele mai mari procente de
absolvenți în domenii precum inginerie, industrie manufacturieră și
construcții din UE (21 % față de 14 %), dar, de asemenea, unul dintre cele
mai mari procente de absolvenți în domenii precum științe sociale, afaceri
și drept (42 % în comparație cu media UE de 34 %)13. Proporția de
absolvenți din domenii precum științe, matematică și informatică a fost de
6 % în 2014 (media UE este 10 %), în timp ce 2 % au absolvit studii de
agricultură și agronomie.
Rata de ocupare a proaspăt absolvenților de studii superioare14 a crescut
cu 5 puncte procentuale în 2015, ajungând la 77,1 %, dar a rămas sub
media UE de 81,9 %.
Urmărind modul de atingere a indicatorilor prevăzuţi în „Educația și
formarea 2020” (ET 2020), România înregistrează progrese, însă rămâne
caracterizată de corelarea insuficientă a calificărilor și a programei școlare
cu evoluția pieței forței de muncă, precum și de mecanisme inadecvate de
asigurare a calității. Subfinanțarea sectorului, calitatea personalului
didactic, ratele de abandon școlar și ratele de absolvire sunt unele din
realităţile sistemului de învăţământ românesc.
Participarea adulților la învățarea pe tot parcursul vieții este cea mai
scăzută din UE, atingând 1,3 % în 2015. În general, participarea la învățarea
pe tot parcursul vieții este corelată pozitiv cu nivelul de educație (3,1 %
pentru absolvenții de învățământ terțiar în 2015 față de 0,3 % pentru cei cu
cel mult studii gimnaziale). Această situație consolidează discrepanțele
existente și capcana calificărilor slabe, în special pentru persoanele în
vârstă, cu un nivel scăzut de educație.

Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă
medicală cât şi o problemă socială.Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
defineşte sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală şi socială a
indivizilor (nu doar absenţa bolilor şi a infirmităţilor).”
În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfăşurarea
activităţii indivizilor cu efect în creşterea economică. În tabelul se prezintă
evoluţia cheltuielilor totale alocate pentru sănătate, pe sector.
215
Tabelul nr. 13 Evoluţia cheltuielilor pentru sănătate 1960-2009 (% din PIB)
1960 1980 1990 2000 2009
Ţara
Total Public Total Public Total Public Total Public Total Public
Australia 3,6 1,8 6,1 3,8 6,7 4,4 8,0 5,4 8,7 5,9*
Austria 4,3 3,0 7,4 5,1 8,3 6,1 9,9 7,6 22,0 8,6
Franţa 3,8 2,4 7,0 5,6 8,4 6,4 10,1 8,0 11,8 9,2
Germania na na 8,4 6,6 8,3 6,3 10,3 8,2 11,6 8,9
Anglia 3,9 3,3 5,6 5,0 5,9 4,9 7,0 5,6 9,8 8,2
SUA 5,1 1,2 9,0 3,7 12,4 4,9 13,7 5,9 17,4 8,3
Cehia na na na na 4,7 4,6 6,6 5,9 8,2 6,9
Polonia na na na na 4,8 4,4 5,5 3,9 7,4 5,3*
Sursa: prelucrare după OECD Health Data 2011, iunie 2011,www.oecd.org
Tabelul nr. 14 Evoluţia cheltuielilor private pentru sănătate (% în PIB)
Ţara/Anii 2000 2005 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2015
Australia 2,4 2,5 2,5 2,6 2,6 2,7 2,6 2,8 n.a na
Austria 2,3 2,4 2,3 2,3 2,4 2,4 2,4 2,4 2,4 8,0
Belgia 2,0 2,1 2,2 2,1 2,3 2,2 2,3 2,3 2,3 7,7
Canada 2,5 2,7 2,8 2,9 3,2 3,2 3,0 3,0 3,0 na
Cehia 0,6 0,8 0,9 1,1 1,2 1,2 1,1 1,1 1,1 7,6
Danemarca 1,4 1,5 1,5 1,5 1,7 1,6 1,6 1,5 1,6 8,0
Finlanda 1,9 2,0 1,9 1,9 2,1 2,1 2,1 2,1 2,2 7,2
Franţa 2,0 2,2 2,2 2,2 2,4 2,4 2,3 2,3 2,3 8,2
Germania 2,1 2,5 2,4 2,5 2,7 2,7 2,6 2,6 2,6 8,0
Ungaria 2,1 2,5 2,4 2,4 2,6 2,8 2,8 2,8 2,6 5,3
Italia 2,1 1,9 1,8 1,9 1,9 1,9 2,0 2,0 2,0 7,1
Japonia 1,4 1,5 1,5 1,6 1,8 1,7 1,8 1,8 1,7 na
Olanda 2,4 2,8 1,3 1,3 1,4 1,4 1,4 1,4 1,4 8,0
Polonia 1,6 1,8 1,8 1,8 1,9 1,8 1,8 1,9 1,9 4,7
Spania 2,0 2,3 2,3 2,3 2,3 2,4 2,4 2,5 n.a 6,2
Suedia 1,1 1,5 1,5 1,5 1,6 1,5 1,6 1,7 1,7 6,9
Elveţia 4,2 4,2 3,9 3,4 3,6 3,7 3,7 3,8 3,7 na
Turcia 1,8 1,7 1,7 1,5 1,1 1,2 1,1 1,0 1,1 na
Anglia 1,4 1,5 1,6 1,6 1,6 1,5 1,5 1,5 1,5 7,6
SUA 7,0 8,0 8,0 8,1 8,5 8,5 8,5 8,5 8,5 na
Sursa: prelucrare după OECD Health Data 2015,www.oecd.org
Se poate observa că în unele ţări o parte importantă a acestor cheltuieli
sunt suportate de către sectorul privat.
216
Tabelul nr. 15 Evoluţia cheltuielilor publice pentru sănătate 2000-2016 (% PIB)
Tara/Ani 2000 2005 2007 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Australia 7.6 8.0 8.1 8.5 8.6 8.7 8.8 9.1 9.4 9.6
Austria 9.2 9.6 9.5 10.1 9.9 10.1 10.2 10.3 10.3 10.4
Belgium 7.9 9.0 9.0 9.9 10.1 10.2 10.4 10.4 10.5 10.4
Canada 8.3 9.1 9.3 10.6 10.2 10.2 10.1 10.0 10.3 10.3
Chile 6.3 6.6 6.1 6.7 6.7 7.0 7.3 7.7 8.1 8.5
Cehia 5.7 6.4 6.0 6.9 7.0 7.0 7.7 7.6 7.2 7.2
Denmark 8.1 9.1 9.3 10.4 10.2 10.3 10.2 10.3 10.3 10.4
Estonia 5.2 5.0 5.0 6.3 5.8 5.8 6.0 6.2 6.5 6.7
Finland 6.8 8.0 7.8 8.9 8.9 9.3 9.5 9.5 9.4 9.4
France 9.5 10.2 10.0 10.7 10.7 10.8 10.9 11.1 11.1 11.0
Germany 9.8 10.3 10.0 11.0 10.7 10.8 11.0 11.1 11.2 11.3
Greece 7.2 9.0 9.1 9.6 9.1 8.8 8.3 7.9 8.4 8.2
Hungary 6.8 8.0 7.3 7.6 7.6 7.5 7.3 7.1 7.2 7.6
Iceland 9.0 9.2 8.7 8.8 8.6 8.7 8.7 8.8 8.6 8.6
Ireland 5.9 7.6 7.8 10.5 9.9 10.1 10.4 9.9 7.8 7.8
Israel 6.8 7.1 6.9 7.0 7.0 7.1 7.1 7.4 7.4 7.3
Italy 7.6 8.4 8.2 9.0 8.8 9.0 9.0 9.0 9.0 8.9
Japan 7.2 7.8 7.9 9.2 10.6 10.8 10.8 10.8 10.9 10.9
Korea 4.0 5.1 5.7 6.5 6.6 6.7 6.9 7.1 7.4 7.7
Latvia 5.4 5.9 5.8 6.1 5.6 5.4 5.4 5.5 5.8 5.7
Luxemburg 5.9 7.2 6.2 7.0 6.1 6.6 6.5 6.3 6.0 6.3
Mexico 4.9 5.9 5.8 6.0 5.8 5.9 6.0 5.7 5.9 5.8
Olanda 7.1 9.3 9.2 10.4 10.5 10.9 10.9 10.9 10.7 10.5
New Zealand 7.5 8.3 8.3 9.7 9.6 9.7 9.4 9.4 9.3 9.2
Norway 7.7 8.3 8.1 8.9 8.8 8.8 8.9 9.3 10.0 10.5
Poland 5.3 5.8 5.9 6.4 6.2 6.2 6.4 6.2 6.3 6.4
Portugal 8.4 9.4 9.1 9.8 9.5 9.3 9.1 9.0 9.0 8.9
Slovacia 5.3 6.6 7.2 7.8 7.4 7.6 7.5 6.9 6.9 6.9
Slovenia 7.8 8.0 7.5 8.6 8.5 8.7 8.8 8.5 8.5 8.6
Spain 6.8 7.7 7.8 9.0 9.1 9.1 9.0 9.1 9.2 9.0
Sweden 7.4 8.3 8.1 8.5 10.7 10.9 11.1 11.1 11.0 11.0
Elveţia 9.3 10.3 9.6 10.7 10.8 11.1 11.4 11.6 12.1 12.4
Turcia 4.6 4.9 5.3 5.1 4.7 4.5 4.4 4.3 4.1 4.3
M. Britanie 6.0 7.2 7.5 8.5 8.5 8.5 9.9 9.8 9.9 9.7
SUA 12.5 14.5 14.9 16.4 16.4 16.4 16.3 16.5 16.9 17.2
Sursa: prelucrare după OECD Health Data 2017,www.oecd.org
De asemenea, rezultă o evoluţie crescătoare a acestor cheltuieli începând

cu anul 1960.
Cheltuielile pe sănătate pe cap de locuitor în cadrul țărilor OCDE au crescut
în termeni reali cu 1,0% în 2013 și se așteaptă să crească la aceeași rată în
2014, în conformitate cu creșterea medie a PIB-ului în țările OCDE.
Creșterea cheltuielilor pentru sănătate se situează cu mult sub nivelurile
anterioare crizei, când creșterea medie anuală în cadrul OCDE a fost de
3,4%.
217
O treime din țările OCDE - majoritatea europene - au înregistrat o
reducere a cheltuielilor pentru sănătate în 2013: Grecia, Italia și Portugalia
au înregistrat reduceri continue ale cheltuielilor pentru sănătate de mai
mulți ani.
În timp ce ponderea publică medie a cheltuielilor pentru sănătate a rămas
constantă (aproximativ 73%), necesitatea de a reduce deficitele publice în
unele țări a dus la trecerea la surse private de finanțare prin modificări ale
drepturilor, modificări ale pachetului de beneficii și introducerea /
extinderea tarifelor de utilizare.
În Grecia și Portugalia, ponderea privată a cheltuielilor pentru sănătate a
crescut cu aproximativ 4% din 2009, ceea ce a condus ca o treime din
cheltuielile pentru sănătate să provină din surse private.
Alte țări OECD au extins acoperirea de sănătate a populației pe o perioadă
mai lungă de timp. Atât Turcia, cât și Mexicul au înregistrat o reducere
considerabilă a plăților suportate de cetățean, deoarece acoperirea publică
a fost extinsă.
Toate sectoarele sistemului de sănătate au înregistrat reduceri ale creșterii
față de nivelurile anterioare crizei. Sfârșitul brevetelor pentru unele
medicamente cu nume mari, împreună cu politicile de izolare a costurilor în
multe țări, a dus la scăderea cheltuielilor pentru produsele farmaceutice în
termeni reali. Cheltuielile pentru serviciile de prevenire au scăzut de
asemenea.
În afara țărilor din OCDE, cheltuielile pentru sănătate au crescut rapid în
țări precum China și Indonezia, pe măsură ce se tinde către o acoperire
generală cheltuielilor pentru sănătate.72
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
-întreţinerii şi funcţionării sistemului medical din ţară;
-unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor
(exemplu: vaccinările);
-unor acţiuni de educaţie sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina
preventivă.Medicina preventivă reprezintă un serviciu public. Instituţiile
din domeniul ocrotirii sănătăţii pot fi publice şi private iar raporturile dintre
ele diferă de la o ţară la alta.
72
Vezi OECD, Focus in health spending, iulie 2015
218
Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii, medicamente,
materiale, cheltuieli gospodăreşti, reprezentând circa 80-85% din totalul
alocat;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale, care
reprezintă circa 15-20%.
La nivel mondial există mai multe sisteme de finanţare a sănătăţii, dintre
care amintim: sistemul german, sistemul englez şi sistemul american. Mai
putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei de Est,
înainte de anul 1989, unde sănătatea se finanţa integral din bugetul de
stat, statul deţinând monopolul serviciilor de sănătate (nu exista
alternativă privată).
În România principalele surse de finanţare a sănătăţii sunt cotizaţiile
sociale.
Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate sunt:
-contribuţii sau cotizaţii pentru sănătate plătite atât de persoanele fizice
cât şi de angajatorii care alimentează fondurile financiare publice de
sănătate şi care sunt gestionate de organe specializate (Casa Naţională de
Asigurări de Sănătate);
-fonduri bugetare;
-resurse ale populaţiei destinate sănătăţii;
-venituri proprii ale unităţilor din domeniul ocrotirii sănătăţii;
-resurse externe (credite sau ajutoare).
Până în anul 1990, România a practicat sistemul socialist cu o finanţare
integrală de la buget a cheltuielilor de sănătate. După 1990 a început
pregătirea reformării sistemului sanitar, inclusiv a finanţării cheltuielilor
pentru sănătate şi anume: s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate
sănătăţii, s-a început privatizarea unităţilor sanitare (în prezent toate
farmaciile sunt privatizate), s-a pregătit introducerea unui nou sistem de
finanţare a sănătăţii de tip german bazat pe contribuţii suportate de
salariaţi şi angajatori.
În anul 1997 a fost aprobată Legea nr. 145 privind Asigurările sociale de
sănătate, bazate pe contribuţii, cu caracter obligatoriu.
Noul sistem a intrat în vigoare începând cu anul 1999. Această lege a fost
abrogată prin OUG nr. 150 din 2002 privind Organizarea şi funcţionarea
sistemului de asigurări sociale de sănătate, care la rândul său a fost
219
înlocuită de Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
completată şi modificată, dar valabilă şi la această dată.
În aceste condiţii, conform principiului solidarităţii, circa 4,5 milioane
cetăţeni români şi toate firmele plătesc pentru asistenţa medicală oferită
întregii populaţii.
În România cheltuielile publice pentru sănătate au fluctuat în ultimii ani
între 3,3% şi 4,2 % din PIB. Indicatorii internaţionali arată că în România,
cheltuielile publice pentru sănătate, ca procent din PIB, sunt asemănătoare
celor din alte ţări cu acelaşi nivel de dezvoltare, în schimb ca volum pe
locuitor este mult în urma tuturor ţărilor din UE (vezi tabel).
Tabelul nr. 16 Cheltuielile cu sănătatea în unele ţări din UE (% PIB)
Mil Euro pe
Ţara 2002 2006 2010 2011 2015
Euro* locuitor*
Germania 6,9 6,2 7,2 7,0 7,2 308.526 3.826
Cipru 3,1 3,1 3,3 3,4 2,6 1.244 1.443
Estonia 4,2 4,2 5,3 5,1 5,5 1.136 862
Grecia 5,0 5,3 7,5 6,0 4,5 15.777 1.439
Slovacia 5,0 5,8 6,4 5,9 7,2 4.093 752
România 4,1 3,3 3.6 3,4 4,2 7.431 372
Bulgaria 5,3 4,0 4,8 4,6 5,5 3.298 454
Danemarca 7,0 7,3 8,5 8,4 8,6 20.088 3.607
Suedia 6,8 6,6 7,1 7,0 6,9 48.375 5.039
Franţa 7,4 7,8 8,0 8,3 8,2 231.060 3.515
Spania 5,2 5,7 6,5 6,3 6,2 92.700 1.988
Marea Brit. 6,2 7,1 8,2 8,0 7,6 202.721 3.161
UE 27 6,4 6,7 7,5 7,3 n.a 926.728 1.843
UE 28 n.a n.a n.a n.a 7,2 n.a n.a
Sursa: prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” * date la 2013
Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt:

a.protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de
boală sau accident;
b.asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi
nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a Fondului Naţional Unic
de Asigurări Sociale de Sănătate.
Principiile de organizare a asigurărilor sociale de sănătate sunt:
a.organizarea ocrotirii sănătăţii ca un sistem unitar cu instituţii sanitare
publice şi private,
b.alegerea liberă a medicului de familie şi a Casei de Sănătate,
c.solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
d.alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de
medicamente şi de dispozitive medicale;
220
e.descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
f.participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate pentru formarea Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de
Sănătate;
g.participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la
managementul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate;
h.acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi
nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
i.transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
j.libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu Casele
Judeţene de Asigurări de Sănătate.
Asistenţa de sănătate publică reprezintă efortul organizat al societăţii în
vederea protejării şi promovării sănătăţii populaţiei. Asistenţa de sănătate
publică se realizează prin ansamblul măsurilor politico-legislative, a
programelor şi strategiilor adresate determinanţilor stării de sănătate,
precum şi prin organizarea instituţiilor pentru furnizarea tuturor serviciilor
necesare. Scopul asistenţei de sănătate publică îl constituie promovarea
sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Strategia sistemului sănătăţii publice urmăreşte asigurarea sănătăţii
populaţiei în cadrul unor comunităţi sănătoase. Asistenţa de sănătate
publică este o componentă a sistemului de sănătate publică. Ministerul
Sănătăţii Publice reprezintă autoritatea centrală în domeniul sănătăţii
publice din România.
Responsabilitatea pentru asigurarea sănătăţii publice revine Ministerului
Sănătăţii Publice, autorităţilor de sănătate publică teritoriale, precum şi
autorităţilor de sănătate publică din cadrul ministerelor şi instituţiilor cu
reţea sanitară proprie.
Asigurările sociale de sănătate publice oferă un pachet de servicii sanitare
de bază tuturor asiguraţilor.Sistemul asigurărilor sociale de sănătate
presupune următoarele elemente componente:
1.persoanele asigurate,
2.organele asigurărilor sociale de sănătate (Casa Naţională şi Casele
Judeţene de Asigurări de Sănătate);
3.furnizorii de servicii de sănătate;
4.Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate.
221
Persoanele asigurate sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în România,
precum şi cei care au drept de şedere în România şi plătesc contribuţii la
asigurările sociale de sănătate.
În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu
Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate, direct sau prin angajator.
Documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt: adeverinţa de
asigurat, carnetul de asigurat sau cardul naţional de asigurări sociale de
sănătate, eliberate prin grija Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate la
care este înscris asiguratul.
Organele asigurărilor sociale de sănătate sunt Casele de Asigurări de
Sănătate care gestionează fondurile colectate din contribuţii. Acestea
sunt instituţii autonome, organizate la nivel naţional, judeţean şi la nivelul
municipiului Bucureşti.
Casele Judeţene de Asigurări de Sănătate încheie contracte anuale cu
furnizori de servicii de sănătate stabilind condiţii de plată a serviciilor
acestora şi cerinţele de calitate ale prestărilor medicale.
Furnizorii de servicii de sănătate sunt: medicii, spitalele şi farmaciile.
Furnizorii încheie contracte anuale cu Casele Județene de Asigurări de
Sănătate pentru a fi plătiţi în funcţie de serviciile efectuate. Furnizorii pot fi
atât publici cât şi privaţi. Plata acestora se face, în principiu, în funcţie de
tarife sau preţuri negociate cu Casele Județene de Asigurări de Sănătate.
Asistenţa medicală este definită ca: furnizarea unei îngrijiri de sănătate
cuprinzătoare, de prim contact, indiferent de natura problemei de
sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii
sau în absenţa acesteia.
Medicii sunt plătiţi cu tarife pentru persoana asigurată (diferenţiat pe
grupe de vârstă) şi tarif pentru servicii medicale. În cazul spitalelor plata se
face cu ajutorul unor tarife pe caz rezolvat. Acestea sunt în curs de
extindere în toate spitalele şi se bazează pe grupe omogene de diagnostic.
Alături de aceste tarife există şi tarife pe zi spitalizare sau pe serviciul
medical.
Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează
şi integrează serviciile medicale furnizate pacienţilor de către el însuşi sau
de către alţi furnizori de servicii de sănătate. El asigură accesul în sistemul
sanitar pentru pacienţii săi, la nivelurile de competenţă cele mai adecvate
nevoilor acestora.
222
Ministerul Sănătăţii Publice asigură elaborarea şi coordonarea realizării
Programelor naţionale de Sănătate, în acord cu politicile şi strategiile
naţionale de sănătate, precum şi finanţarea unor programe de sănătate.
Autorităţile de sănătate publică din ministerele cu reţea sanitară proprie
coordonează realizarea programelor de sănătate specifice ministerului, cu
impact asupra sănătăţii, în concordanţă cu strategia Ministerului Sănătăţii
Publice.
Există şi programe naţionale de sănătate care reprezintă un ansamblu de
acţiuni multianuale, organizate în scopul evaluării, prevenirii, tratamentului
şi controlului bolilor cu impact major asupra stării de sănătate a populaţiei.
Programele naţionale de sănătate cuprind programe naţionale de evaluare,
profilactice şi cu scop curativ.Iată câteva exemple: Programul naţional de
diagnostic şi tratament cu ajutorul aparaturii de înaltă performanţă,
Programul naţional de boli cardiovasculare, Programul naţional de
oncologie.
Elaborarea programelor naţionale de sănătate are la bază următoarele
obiective:
-rezolvarea cu prioritate a problemelor de sănătate, în conformitate cu
Strategia naţională de sănătate a Ministerului Sănătăţii Publice;
-utilizarea eficientă a resurselor alocate pentru îndeplinirea obiectivelor şi a
indicatorilor aprobaţi;
-fundamentarea programelor pe nevoile populaţiei, evidenţiate din date
obiective;
-asigurarea concordanţei cu politicile, strategiile şi recomandările
instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale în domeniu.
Finanţarea Programelor naţionale de sănătate se realizează: de la bugetul
de stat, din veniturile proprii ale Ministerului Sănătăţii Publice, din bugetul
Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din transferuri de
la bugetul de stat şi din veniturile proprii, prin bugetul Ministerului
Sănătăţii Publice, către bugetul Fondului Naţional Unic de Asigurări Sociale
de Sănătate, precum şi din alte surse, inclusiv din donaţii şi sponsorizări.
Asistenţa de sănătate publică este garantată de stat şi finanţată din
bugetul de stat, bugetele locale, bugetul Fondului Naţional Unic de
Asigurări Sociale de Sănătate sau din alte surse. Protecţia sănătăţii publice
constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
223
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a
ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de
bază pentru asiguraţi.
Sursele de finanţare a sănătăţii şi a cheltuielilor publice de asigurări şi
asistenţă socială în România sunt: Fondul Naţional Unic de Asigurări
Sociale de Sănătate, Bugetul de stat, Bugetele locale, Fondul special pentru
sănătate.
1. Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se constituie din:
-contribuţii ale persoanelor fizice, cetăţeni români cu domiciliul sau
reşedinţa în România,
- sumele care se distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru
muncă. Din contribuţia asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de
stat se distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs, o cotă de 40%, care se
face venit la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate
pentru plata concediilor medicale;Veniturile provenite din sumele care se
distribuie fondului din contribuţia asiguratorie pentru muncă, se prevăd
distinct la partea de venituri a bugetului FNUASS,
- subvenţii de la bugetul de stat,
-dobânzi, donaţii, sponsorizări, venituri obţinute din exploatarea
patrimoniului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
- sume din veniturile proprii ale Ministerului Sănătății.
Colectarea contribuţiilor datorate de persoanele obligate să se asigure,
precum şi a contribuţiei asiguratorii pentru muncă datorată de angajator se
face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF şi organele fiscale
subordonate acesteia.
Atât contribuabilii cât şi cotele de contribuţii la sistemul de asigurări sociale
de sănătate, sunt stabilite prin Legea 227/2015 privind Codul Fiscal.
Conform articolelor 153 – 154 din Codul Fiscal, au calitatea de contribuabili
la sistemul de asigurări sociale de sănătate, atât cetăţenii români cu
domiciliul în ţară cât şi cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi au
obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară ori au domiciliul în
România.
Următoarele categorii de persoane fizice sunt exceptate de la plata
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate:
a. copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de
ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului
universitar, dar nu mai mult de 3 luni de la terminarea studiilor, ucenici sau
224
studenţi, studenţii - doctoranzi care desfăşoară activităţi didactice, potrivit
contractului de studii de doctorat, în limita a 4 - 6 ore convenţionale
didactice pe săptămână, precum şi persoanele care urmează modulul
instruirii individuale, pe baza cererii lor, pentru a deveni soldaţi sau gradaţi
profesionişti. Dacă realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor sau
venituri lunare cumulate din activităţi independente, activităţi agricole,
silvicultură şi piscicultură peste valoarea salariului de bază minim brut pe
ţară, pentru aceste venituri datorează contribuţie;
b. tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de
protecţie a copilului. Dacă realizează venituri din cele prevăzute mai sus
sau sunt beneficiari de ajutor social acordat în temeiul Legii nr. 416/2001,
cu modificările şi completările ulterioare, pentru aceste venituri datorează
contribuţie;
c. soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei
persoane asigurate;
d. persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul - Lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din
motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,
precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr.
51/1993 privind acordarea unor drepturi magistraţilor care au fost
înlăturaţi din justiţie pentru considerente politice în perioada anilor 1945 -
1989, cu modificările ulterioare, prin OG nr. 105/1999 privind acordarea
unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în
România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din
motive etnice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994
privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi
văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
prin Legea nr. 309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi
persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a
Serviciului Muncii în perioada 1950 - 1961, cu modificările şi completările
ulterioare, precum şi persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) pct. 1 din
Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989
şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie
1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru
drepturile băneşti acordate de aceste legi;
e. persoanele cu handicap, pentru veniturile obţinute în baza Legii nr.
448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
225
f. bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite
de Ministerul Sănătăţii, până la vindecarea respectivei afecţiuni;
g. femeile însărcinate şi lăuzele;
h. persoanele fizice care au calitatea de pensionari, pentru veniturile din
pensii, precum şi pentru veniturile realizate din drepturi de proprietate
intelectuală;
h1. persoanele fizice salariate pentru veniturile din proprietate intelectuală;
i. persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate
temporară de muncă, acordat în urma unui accident de muncă sau a unei
boli profesionale, precum şi cele care se află în concedii medicale acordate
potrivit OUG nr. 158/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 399/2006, cu modificările şi completările ulterioare, pentru
indemnizaţiile aferente certificatelor medicale;
j. persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de
alte drepturi de protecţie socială care se acordă din bugetul asigurărilor
pentru şomaj,
k. persoanele care se află în concediu de acomodare, potrivit Legii nr.
273/2004 privind procedura adopţiei, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, în concediu pentru creşterea copilului potrivit
prevederilor art. 2 şi art. 31 din OUG nr. 111/2010 privind concediul şi
indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor,
l. persoanele fizice care beneficiază de ajutor social potrivit Legii nr.
416/2001 privind venitul minim garantat,
m. persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate,
n. străinii aflaţi în centrele de cazare în vederea returnării ori expulzării,
o. personalul monahal al cultelor recunoscute, aflat în evidenţa
Secretariatului de Stat pentru Culte;
p. persoanele cetăţeni români, care sunt victime ale traficului de persoane,
pentru o perioadă de cel mult 12 luni;
q. voluntarii pentru veniturile din cadrul serviciilor de urgență;
s. persoanele fizice pentru veniturile din salarii şi asimilate salariilor în baza
contractelor individuale demuncă încheiate cu angajatori care desfăşoară
activităţi în sectorul construcţii, în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie
2028.
Persoanele fizice aflate în situaţiile prevăzute la literele d) - p) sunt
exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pe
perioada şi, după caz, pentru drepturile băneşti primite, dacă nu realizează
venituri. În cazul realizării de venituri, pentru acestea se datorează
contribuţia de asigurări sociale de sănătate.
226
Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate se datorează pentru (art.155
din Legea 227/2015) venituri din salarii sau asimilate salariilor.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora au obligaţia de a calcula şi de a reţine la sursă
contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de către persoanele
fizice care obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor.
Contribuţiile de asigurări sociale de sănătate individuale calculate şi
reţinute se plătesc, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei
pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se datorează, după caz.
Persoanele fizice care nu se încadrează în categoriile de persoane
exceptate de la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate si dacă estimează
pentru anul curent alte venituri, a căror valoare cumulată este cel puţin
egală cu 12 salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de
depunere a declaraţiei unice.
Încadrarea în plafonul anual de cel puţin 12 salarii minime brute pe ţară, în
vigoare la termenul de depunere a declaraţiei unice se efectuează prin
cumularea următoarelor venituri:
-venituri din activităţi independente,
- venituri din drepturi de proprietate intelectuală,
-venituri din asocierea cu o persoană juridică,
-venituri din cedarea folosinţei bunurilor,
-venituri din investiţii,
-venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
-venituri din alte surse,
Contribuabilii care desfăşoară activitate, în cursul anului fiscal, în mod
individual sau într-o formă de asociere fără personalitate juridică, sunt
obligaţi să depună la organul fiscal competent declaraţia unică privind
impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice,
pentru venitul estimat a se realiza în fiecare an fiscal, indiferent dacă în
anul fiscal anterior au înregistrat pierderi, până la data de 15 martie
inclusiv a fiecărui an. Fac excepţie contribuabilii care realizează venituri
pentru care impozitul se reţine la sursă.
Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate
de persoanele fizice constituie titlu de creanţă fiscală în sensul Legii nr.
227
207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.Termenul de plată a
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, pentru aceste persoane este
până la data de 15 martie inclusiv a anului următor celui pentru care se
datorează contribuţia.
Cota de contribuţie de asigurări sociale de sănătate este de 10% şi se
datorează de către persoanele fizice care au calitatea de angajaţi sau
pentru care există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate.
Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate se utilizează
pentru:
- pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi
a dispozitivelor medicale, tehnologiilor şi dispozitivelor asistive, inclusiv a
celor acordate în baza documentelor internaţionale cu prevederi în
domeniul sănătăţii la care România este parte.
Asistenţa medicală este definită ca: furnizarea unei îngrijiri de sănătate
cuprinzătoare, de prim contact, indiferent de natura problemei de
sănătate, în contextul unei relaţii continue cu pacienţii, în prezenţa bolii
sau în absenţa acesteia.
Medicul de familie este furnizorul de îngrijiri de sănătate care coordonează
şi integrează serviciile medicale furnizate pacienţilor de către el însuşi sau
de către alţi furnizori de servicii de sănătate. El asigură accesul în sistemul
sanitar pentru pacienţii săi, la nivelurile de competenţă cele mai adecvate
nevoilor acestora.
- cheltuieli de administrare şi funcţionare a CNAS şi a caselor de asigurări
de sănătate, într-o cotă de 3%.
- fond de rezervă la CNAS de 1%.
2. Bugetul de stat şi bugetele locale care finanţează acţiuni privind:
- lucrări de investiţii pentru construirea de noi unităţi medico-sanitare şi
pentru aparatură medicală de mare performanţă;
- pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă
naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.
3. Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat,
pe seama unor taxe în conformitate cu art.1 din OUG 77/2011 privind
stabilirea unei contribuţii pentru finanţarea unor cheltuieli în domeniul
sănătăţii, deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor,
prin reprezentanţii legali ai acestora, au obligaţia de a plăti trimestrial o
contribuţie pentru medicamentele incluse în programele naţionale de
228
sănătate, pentru medicamentele de care beneficiază asiguraţii în
tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de
prescripţie medicală prin farmaciile cu circuit deschis, pentru
medicamentele de care beneficiază asiguraţii în tratamentul spitalicesc,
precum şi pentru medicamentele utilizate in cadrul serviciilor medicale
acordate prin centrele de dializă, suportate din FNUASS şi din bugetul
Ministerului Sănătăţii. Această contribuţie se stabileşte prin aplicarea unui
procent, comunicat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, asupra
valorii consumului de astfel de medicamente.
Veniturile de mai sus gestionate de Ministerul Sănătăţii, sunt folosite
pentru:
- investiţii în infrastructură şi dotări în sistemul sanitar public;
- finanţarea programelor naţionale de sănătate;
- rezerva Ministerului Sănătăţii pentru situaţii speciale;
- sume alocate prin transfer în bugetul fondului pentru servicii medicale
sau medicamentee de care beneficiază asiguraţii în tratamentul
ambulatoriu, cu sau fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie
medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate;
- alte destinaţii,
- majorări de capital social prin aport in numerar, în condiţiile legii, la
societăţile aflate sub autoritatea Ministerului Sănătăţii la care statul este
acţionar majoritar.
Pentru acordarea concediilor şi indemnizaţiilor este obligatoriu un stagiu
minim de cotizare de 6 luni realizate în ultimele 12 luni anterioare lunii
pentru care se acordă concediul medical.
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate
temporară de muncă, fără condiţii de stagiu de cotizare, în cazul urgenţelor
medico-chirurgicale, tuberculozei, bolilor infecto-contagioase din grupa A
(stabilită prin HG), neoplaziilor şi SIDA.Asiguraţii beneficiază de concedii şi
indemnizaţii, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant.
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări şi asistenţă socială
Articolul 22 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la
Convenţia Europeană asupra drepturilor omului din 1950, la Strasbourg,
stabileşte că orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are
dreptul la securitate (protecţie) socială, în funcţie de resursele fiecărei ţări,
pentru realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale indispensabile
pentru libera dezvoltare a personalităţii sale.
229
Ideile din Declaraţia Universală au fost reformulate în Carta drepturilor
fundamentale ale UE, semnată la 7 decembrie 2000, la Nisa, apoi de
Constituţia Europeană, însumând într-un singur document întreaga arie a
drepturilor şi anume: drepturi civile, politice, economice şi sociale.
Constituţia României prevede dreptul fiecărui membru al societăţii la
protecţie socială, atunci când acesta se află în situaţie critică, fără să o
poată depăşi prin eforturi proprii.
La nivelul UE, în anul 2015, aceste cheltuieli deţineau o pondere de 40,6%
în total cheltuieli publice, fiind una din cele mai importante cheltuieli ale
statului, reprezentând 19,2% din PIB.
Aceste cheltuieli variază de la ţară la ţară de la 25,6% din PIB în Finlanda,
până la 9,6% în Irlanda. Din 2011, cheltuielile pentru protecția socială UE
au crescut ușor.
Cele două surse principale de finanțare a protecției sociale la nivelul UE au
fost contribuțiile guvernului general din impozite, reprezentând 40% din
încasările totale și contribuțiile sociale la 54%.Evoluţia în perioada 2005-
2015 este prezentată în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 17 Evoluţia cheltuielilor publice pentru protecţie socială (% PIB)
Total Euro
cheltuieli pe
Ţara 2005 2006 2007 2008 2009 2011 2015
mil. Euro locuito
2011 r 2011
Germania 21,9 21,0 19,9 19,7 21,9 19,6 19,0 508.270 6.215
M. Britanie 15,8 15,3 15,3 15,9 18,0 17,9 16,4 312.505 4.981
Franţa 21,8 21,8 21,6 21,9 23,5 23,9 24,6 476.200 7.306
Grecia 15,8 16,0 16,5 17,9 19,5 20,4 20,5 42.468 3.761
Polonia 17,0 16,9 15,6 15,6 16,5 15,9 15,9 58.879 1.528
România 10,4 10,4 10,6 11,8 14,2 14,1 11,5 18.549 868
Bulgaria 11,0 10,9 10,7 11,2 13,6 12,9 13,3 4.964 675
Spania 12,9 12,9 13,0 14,0 16,1 16,9 17,1 179.415 3.890
Italia 18,1 18,1 18,2 18,8 20,4 20,5 21,5 323.328 5.322
Austria 20,7 20,3 19,9 19,9 21,8 21,0 21,7 63.234 7.509
Irlanda 10,8 11,0 11,7 13,7 16,5 17,3 9,6 27.470 6.117
Portugalia 15,2 15,5 15,3 15,7 17,4 18,1 18,3 30.998 2.910
Danemarca 23,2 22,5 22,0 22,4 25,4 25,2 23,6 60.657 10.892
Suedia 23,0 22,2 21,1 21,1 23,0 20,8 20,9 80.443 8.513
Cipru 10,6 10,3 9,5 9,7 10,9 12,0 12,0 2.166 2.545
EURO 19,1 18,7 18,4 18,7 20,6 21,2 20,1 1.899.930 5.716
EU 27 18,5 18,1 17,7 18,1 20,1 19,6 n.a 2.480.614 4.932
EU 28 n.a n.a n.a n.a n.a n.a 19,2 n.a n.a
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011, 9/2013
230
Riscurile sociale pot fi de mai multe feluri:
-riscuri fizice, care afectează parţial sau total capacitatea de muncă
(invaliditatea, vârsta, handicapul);
-riscuri economice, care împiedică o persoană să exercite o activitate
producătoare de venit (şomajul);
-riscuri sociale propriu-zise, care afectează în mod substanţial veniturile
personale (familii cu mulţi copii, familii cu venituri mici, cheltuieli mari cu
tratametele medicale).
Principalele forme de asistenţă şi protecţie socială în România sunt tratate
în cele ce urmează.
1. Concediul şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă
(accidente în afara locului de muncă şi boli obişnuite conform OUG
158/2005).
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă astfel:
a. de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate
temporară de muncă;
b. din bugetul FNUASS începând cu:
-ziua următoare celor suportate de angajator şi până la data încetării
incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a pensionării acestuia;
-prima zi de incapacitate temporară de muncă în cazul persoanelor care nu
au nici calitatea de angajat şi nici cea de şomer (precizate anterior).
Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei, pentru fiecare tip de
afecţiune, este de cel mult 183 zile în interval de un an, socotit din prima zi
de îmbolnăvire.
Începând cu a 91-a zi concediul se poate prelungi până la 183 zile, cu avizul
medicului expert al asigurărilor sociale.Durata concediului şi a
indemnizaţiei este mai mare în cazul unor boli speciale cum ar fi:
tuberculoză, boli cardio-vasculare, SIDA sau neoplazii.
Medicul expert al asigurărilor sociale poate prelungi concediul medical
peste 183 zile, pentru cel mult 90 zile, în raport cu evoluţia cazului şi cu
rezultatele operaţiunilor de recuperare. În caz contrar, el poate opta
pentru cea de-a doua variantă – pensionarea de invaliditate a asiguratului.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei se determină prin aplicarea cotei
de 75% sau 100% asupra bazei de calcul prevăzută de lege, pentru fiecare
categorie de boală.
231
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă,
asiguraţii pot beneficia:
a.indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
b.concediu şi indemnizaţie pentru carantină;
c.tratament balnear, în conformitate cu programul individual de
recuperare.
2. Concediul şi indemnizaţia de maternitate (conform OUG 158/2005).
Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de
126 zile calendaristice (din care 63 zile concediu pentru sarcină, înainte de
naştere şi 63 zile concediu pentru lăuzie, după naştere), perioadă în care
beneficiază de indemnizaţia de maternitate.
Cele două concedii se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea
medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât durata
minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 zile calendaristice.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care nu mai au calitatea de
asigurat (din motive neimputabile lor), dacă nasc în termen de 9 luni de la
data pierderii calităţii de asigurat.Persoanele cu handicap asigurate
beneficiază, la cerere, de concediu pentru sarcină, începând cu luna a 6-a
de sarcină.
În situaţia copilului născut mort sau în situaţia în care acesta moare în
perioada concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe
toată perioada acestuia.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza
de calcul stabilită conform legii şi se suportă integral din bugetul FNUASS
pentru concedii şi indemnizaţii.
3. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav (conform
OUG 158/2005). Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei este de 85% din
baza de calcul.
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului
bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, până la
împlinirea vârstei de 18 ani.
Beneficiază de îndemnizaţie, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul
îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare prevăzute de lege. În aceleaşi
condiţii poate beneficia de indemnizaţie şi asiguratul care a fost numit
tutore.
232
Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat
de medicul de familie sau, după caz, a certificatului pentru persoanele cu
handicap.
Durata de acordare a indemnizaţiei este de maxim 45 zile calendaristice pe
an pentru un copil, cu excepţia cazurilor unor boli speciale sau unor
intervenţii chirurgicale când durata concediului medical este stabilită de
medicul curant.
4. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal (conform OUG 158/2005).
Dreptul la concediu de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de
OUG nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 25/2004.
Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie care
reprezintă 75% din baza de calcul. Atât concediul cât şi indemnizaţia de risc
maternal se acordă fără condiţia de stagiu de cotizare.
Beneficiază de acest drept femeile care se află în una din următoarele
situaţii:
a. sunt gravide, sunt mame, sunt lăuze ori alăptează, sunt de cetăţenie
română ori a unui stat membru al UE şi din Spaţiul Economic European,
care au raporturi de muncă sau raporturi de serviciu cu un angajator;
b. cetăţeni ai altor state şi apatrizi, care au, conform legii, domiciliul sau
reşedinţa în România, dacă fac parte din categoriile de salariate prevăzute
mai sus.
Nu beneficiază de aceste drepturi persoanele care prestează activităţi
independente şi nici persoanele aflate în şomaj.
Persoanele care solicită protecţia maternităţii la locul de muncă vor trebui
să-şi dovedească starea de maternitate şi necesitatea protecţiei speciale cu
documente emise de medicul de familie sau medicul curant. Ele nu vor
putea primi aceste drepturi simultan cu alte concedii şi indemnizaţii.
Medicul de medicina muncii este cel în drept să constate dacă sunt
îndeplinite condiţiile de risc maternal la locul de muncă al persoanei care
solicită de la angajator acest lucru.
Angajatorul poate lua una din următoarele măsuri prevăzute de lege:
- să modifice orarul de lucru al angajatei;
- să modifice condiţiile la locul de muncă;
- să repartizeze angajata la alt loc de muncă;
233
- să acorde concediul de risc maternal şi indemnizaţia respectivă.
În baza recomandării medicului de familie, salariata gravidă care nu poate
îndeplini durata normală de muncă din motive de sănătate, a sa sau a
fătului său, are dreptul la reducerea cu o pătrime a duratei normale de
muncă, cu menţinerea veniturilor salariale, suportate integral din fondul de
salarii al angajatorului, potrivit reglementărilor legale privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
5. Concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor până la
implinirea vârstei de 2 ani (conform OUG 111/2010).
Persoanele care, în ultimii 2 ani anteriori datei naşterii copilului, au realizat
timp de cel puţin 12 luni venituri din salarii şi asimilate salariilor, venituri
din activităţi independente, venituri din drepturi de proprietate
intelectuală, venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură,
supuse impozitului pe venit, beneficiază de concediu pentru creşterea
copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv 3 ani, în cazul copilului cu
handicap, precum şi de o indemnizaţie lunară.
Indemnizaţia lunară se stabileşte în cuantum de 85% din media
veniturilor nete realizate în ultimele 12 luni din ultimii 2 ani anteriori
datei naşterii copilului şi nu poate fi mai mică de 2,5 ori indicatorul social
de referință şi nici mai mare de 8.500 lei.73
Nivelul indemnizaţiei lunare se majorează cu 2,5 ori indicatorul social de
referință pentru fiecare copil născut dintr-o sarcină gemelară, de tripleţi
sau multipleţi, începând cu al doilea copil provenit dintr-o astfel de
naştere.
Persoanele care, în perioada în care sunt îndreptăţite să beneficieze de
concediul pentru creşterea copilului, obţin venituri supuse impozitului au
dreptul la un stimulent de inserţie în cuantum lunar de 50% din cuantumul
minim al indemnizaţiei stabilit.
Pentru persoanele care obţin venituri supuse impozitului, cu cel puţin 60
de zile înainte de împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani,
în cazul copilului cu handicap, stimulentul de inserţie se acordă astfel:
a. până la împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani;
b. până la împlinirea de către copil a vârstei de 4 ani, în cazul copilului cu
handicap.
73
Vezi OUG 111/2010, art.2
234
În cazul persoanelor care beneficiază de indemnizaţia lunară şi solicită
dreptul la stimulent de inserţie, plata acestei indemnizaţii se suspendă.
Începând cu drepturile lunii aprilie 2017, cuantumul stimulentului de
inserţie se stabileşte la 650 lei.
Drepturile se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
a. este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid;
b. are, conform legii, domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
c. locuieşte în România împreună cu copilul/copiii pentru care solicită
drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea acestuia/acestora.
Drepturile, reprezentând indemnizaţie sau stimulent de inserţie, se acordă
pe bază de cerere, însoţită în mod obligatoriu de:
a.copia actului de identitate al solicitantului şi a certificatului de naştere al
copilului pentru care se solicită dreptul ori, după caz, de livretul de familie,
certificate pentru conformitate cu originalul de către persoana care
primeşte documentele;
b.actele doveditoare privind calitatea solicitantului şi relaţia acestuia cu
copilul/copiii pentru care solicită dreptul;
c. actele doveditoare care să ateste îndeplinirea perioadelor prevăzute de;
d.dovada eliberată de angajator sau organele competente privind
veniturile realizate ori declarația fiscală (unică din anul 2018);
e.dovada privind suspendarea activităţii pentru perioada în care se solicită
concediul pentru creşterea copilului;
f.orice alte documente care să ateste îndeplinirea condiţiilor de
eligibilitate.
6. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj (sunt tratate în subcapitolul de
mai jos).
5.1.4.1 Cheltuielile pentru asigurările de şomaj
Referitor la ocuparea forţei de muncă, UE şi fiecare stat membru îşi
concentrează atenţia către unele priorităţi fundamentale:
1. atragerea şi menţinerea a cât mai multor oameni pe piaţa forţei de
muncă;
2. creşterea numărului locurilor de muncă şi modernizarea sistemelor de
protecţie socială;
3. îmbunătăţirea adaptabilităţii lucrătorilor şi a firmelor;
235
4. creşterea investiţiei în capitalul uman prin implementarea de sisteme de
educaţie şi de formare profesională mai bune.
În acest domeniu sunt folosite câteva concepte şi definiţii, astfel:
• populaţia activă din punct de vedere economic: cuprinde toate
persoanele care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia de
bunuri şi servicii în timpul perioadei de referinţă, incluzând populaţia
ocupată şi şomerii. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, populaţia activă în
România era de 8.879 mii persoane, din care 8.461 mii persoane ocupate şi
418 mii şomeri
 populaţia ocupată care cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste

care au desfăşurat o activitate economică producătoare de bunuri sau
servicii de cel puţin o oră în perioada de referinţă (o săptămână), în scopul
obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte
beneficii. De exemplu, la sfârșitul anului 2016, în România, populaţia
ocupată cuprindea 8.461 mii persoane.
Începând din anul 2011, în România, lucrătorii pe cont propriu şi lucrătorii
familiali neremuneraţi care lucrează în agricultură sunt consideraţi
persoane ocupate doar dacă sunt proprietarii producţiei agricole (nu
neapărat şi ai pământului) obţinute şi îndeplinesc una dintre următoarele
condiţii:
-producţia agricolă este destinată, fie şi măcar în parte, vânzării sau
schimbului în natură (troc),
-producţia agricolă este destinată exclusiv consumului propriu dacă aceasta
reprezintă o parte substanţială a consumului total al gospodăriei.
În afara persoanelor care au un loc de muncă şi au lucrat în cursul
săptămânii de referinţă, indiferent de statutul profesional, se consideră
persoane ocupate şi cele care fac parte din următoarele categorii:
-persoanele care în cursul săptămânii de referinţă au desfăşurat o muncă
oarecare, plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă erau în curs de
pregătire şcolară obligatorie, beneficiau de pensie, erau înscrise la Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM), primind sau nu
indemnizaţie de şomaj;
-ucenicii şi stagiarii remuneraţi, care lucrează cu program de lucru complet
sau parţial;
-membrii forţelor armate
Sunt excluse din populaţia ocupată persoanele care:
236
-desfăşoară activităţi agricole minore, în scop de recreere, hobby sau
pentru a obţine, suplimentar, produse alimentare fără ca acestea să
constituie o parte importantă a consumului total al gospodăriei;
-desfăşoară activităţi agricole (cu o durată de peste 10 ore/săpămână),
producţia agricolă fiind destinată exclusiv consumului propriu, dar aceasta
nereprezentând o parte substanţială a consumului total al gospodăriei.
 rata şomajului reprezintă ponderea şomerilor în populaţia activă. De
exemplu, în România, la sfârșitul anului 2016, rata şomajului a înregistrat la
nivelul ţării o valoare de 4,8%.
 şomerii înregistraţi sunt persoanele aflate în evidenţele ANOFM, care
beneficiază de prevederile legislaţiei privind protecţia socială a şomerilor.
De exemplu, la sfârșitul anului 2016, în România, numărul şomerilor era de
418 mii persoane, în scădere cu 94 mii, comparativ cu anul precedent.
În România fenomenele de pe piaţa muncii sunt reglementate prin Legea
nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă.
Măsurile prevăzute de această lege (art.3) au drept scop realizarea
următoarelor obiective:
 prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
 încadrarea sau reâncadrarea în muncă a persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă;
 sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate
ale populaţiei;
 asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
 stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
 stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă;
 îmbunătăţirea structurii ocupării forţei de muncă, pe ramuri economice
şi zone geografice;
 creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale
care se produc în economia naţională;
 protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj.
La nivel naţional şi teritorial situaţiile şi evoluţiile de pe piaţa muncii sunt
monitorizate, în principal, cu ajutorul unui sistem de indicatori statistici
privind: resursele de muncă, populaţia activă, populaţia ocupată, numărul
şomerilor, locurile de muncă vacante, indemnizaţia de şomaj, rata
237
şomajului, populaţia ieşită din şomaj prin ocupare, precum şi prin părăsirea
pieţei muncii.
În România, ANOFM are ca principal obiectiv creşterea gradului de ocupare
a forţei de muncă şi implicit scăderea ratei şomajului. Serviciile sale se
adresează şomerilor şi agenţilor economici.
ANOFM are în subordine Agenţia Municipiului Bucureşti, 41 de agenţii
judeţene (AJOFM), în cadrul cărora funcţionează agenţii locale şi puncte de
lucru, Centre judeţene de formare profesională a şomerilor, Centre
regionale de formare profesională a adulţilor, precum şi Centrul Naţional
pentru Formarea Profesională a Personalului Propriu cu sediul la Râşnov.
Obiectivele principale ale ANOFM sunt:
- instituţionalizarea dialogului social în domeniul ocupării şi formării
profesionale;
- aplicarea strategiilor în domeniul ocupării şi formării profesionale;
- aplicarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor neîncadrate în
muncă.
Sistemul de indicatori statistici şi metodologia de calcul a acestora se
stabilesc de Institutul Naţional de Statistică (INS), în colaborare cu
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS). ANOFM are
obligaţia, ca trimestrial şi anual, să facă publici indicatorii statistici privind
piaţa muncii.
Angajatorii au obligaţia să comunice AJOFM toate locurile de muncă
vacante, în termen de 5 zile lucrătoare de la vacantarea acestora. De
asemenea, angajatorii au obligaţia să comunice agenţiilor pentru ocuparea
forţei de muncă teritoriale, ocuparea locurilor de muncă vacante care au
fost comunicate, în termen de o zi de la data ocupării acestora.
Clasificarea ocupaţiilor din România este sistemul de identificare,
ierarhizare, codificare a ocupaţiilor din economie, care se elaborează
MMFPS în colaborare cu INS, cu alte ministere şi instituţii publice
interesate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului, după care se publică în
Monitorul Oficial al României.Utilizarea clasificării ocupaţiilor din România
este obligatorie la completarea documentelor oficiale.
Potrivit Legii nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, şomerul este: persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
- este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minim 16 ani şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
238
- starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru
prestarea unei munci;
- nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi
autorizate potrivit legii venituri mai mici decât valoarea indicatorului social
de referinţă al asigurărilor pentru şomaj şi stimulării ocupării forţei de
muncă;
- este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă şi-
ar găsi un loc de muncă;
Sunt asimilate şomerilor, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 16
ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se
încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
- sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap, în vârstă
de 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii
profesionale.
Conform definiţiei Biroului Internaţional al Muncii (BIM), şomerii sunt
persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan următoarele
condiţii:
- nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii
unor venituri;
- sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni
(inclusiv săptămâna de referinţă) diferite metode active pentru a-l găsi:
contactarea agenţiei (naţionale sau judeţene) pentru ocuparea forţei de
muncă sau a unei agenţii particulare de plasare în vederea găsirii unui loc
de muncă, contactarea directă a patronilor sau a factorilor responsabili cu
angajarea, susţinerea unor teste, interviuri, examinări, demersuri pentru a
începe o activitate pe cont propriu,publicarea de anunţuri şi răspunsuri la
anunţuri, studierea anunţurilor din mica publicitate, apel la prieteni, rude,
colegi, sindicate, altă metodă în afara celor menţionate;
- sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni (inclusiv
săptămâna în care s-a desfăşurat interviul), dacă s-ar găsi imediat un loc de
muncă.
De asemenea, în rândul şomerilor sunt incluse şi:
- persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi,
studenţi, pensionari), dar care au declarat că au căutat un loc de muncă
prin metode active şi sunt disponibile să înceapă lucrul.
239
Se constată faptul că definiția șomerului dată de BIM este diferită de aceea
din legislația românească.
În Legea nr.76/2002 se mai fac următoarele precizări:
1. stagiul de cotizare reprezintă perioada de timp pentru care s-a datorat
contribuţia asiguratorie pentru muncă;
2. asigurat este persoana fizică ce realizează venituri şi pentru care
angajatorul este obligat contribuţia asiguratorie pentru muncă, precum şi
persoana care se asigură prin încheierea unui contract de asigurare pentru
şomaj;
3. indemnizaţie de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor
asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor
absolvenţilor instituţiilor de învăţământ care nu s-au putut încadra în
muncă.
Beneficiari ai ajutorului de şomaj sunt persoanele în căutarea unui loc de
muncă, aflate în una dintre următoarele situaţii:
a. au devenit şomeri;
b. nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de
învăţământ;
c. ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea
acestuia;
d. au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie
internaţională;
e. cetăţeni străini sau apatrizi care au fost încadraţi în muncă sau au
realizat venituri în România;
f. nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din
detenţie.
Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru somaj, următoarele persoane:
1. asociat unic, asociaţi;
2. persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
3. membri ai asociaţiei familiale;
4. cetăţeni români care lucrează în străinătate;
5. alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit
legii şi care nu se regăsesc în una dintre situaţiile prevăzute mai sus.
Persoanele de mai sus pot încheia contract de asigurare pentru şomaj cu
AJOFM în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa,
dacă au cel puţin vârsta de 18 ani şi sunt asigurate în sistemul public de
pensii şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.
240
Venitul lunar pentru care se asigură acestea nu poate fi mai mic decât
salariul de bază minim brut pe ţară.Limita maximă este echivalentul de 5
ori câştigul salarial mediu brut.
Beneficiari ai indemnizației de șomaj sunt persoanele în căutarea unui loc
de muncă care au încetat raporturile de muncă din motive neimputabile
lor.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul
legii următoarele categorii de asiguraţi:
 persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual
de muncă sau pe bază de contract de muncă temporară cu excepţia
pensionarilor;
 funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza
actului de numire;
 persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care
sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe
durata mandatului;
 directorii cu contract de mandat și administratorii;
 persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;
 alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit
legii şi care nu se regăsesc în una din situaţiile de mai sus.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din
următoarele surse:
a. sumele care se distribuie bugetului asigurărilor pentru şomaj, respectiv
20% din contribuţia asiguratorie pentru muncă;
b. contribuţiile datorate de persoanele care încheie un contract de
asigurare pentru şomaj într-o cotă egală cu cota prevăzută de Legea nr.
227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare,
care revine bugetului asigurărilor pentru şomaj din cota contribuţiei
asiguratorie pentru muncă asupra venitului asigurat;
c. venituri din alte surse, inclusiv din finanțare externă.
În cazul în care sursele de mai sus nu acoperă finanţarea cheltuielilor,
deficitul bugetar se acoperă prin subvenţii de la bugetul de
stat.Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor
pentru şomaj se realizează prin Trezoreria statului.Disponibilităţile băneşti
înregistrate la finele anului de bugetul asigurărilor pentru şomaj se
reportează şi se utilizează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
241
Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj se
constituie, în principal, din: dobânzi, majorări pentru neplata la termen a
contribuţiilor, restituiri ale creditelor acordate în baza legii, taxe încasate
de ANOFM din activitatea de formare profesională şi cele pentru
acreditarea furnizorilor de servicii de ocupare a forţei de muncă, penalităţi,
amenzi şi alte sume prevăzute de lege.
Pentru neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute de lege se
aplică majorări de întârziere şi dacă nici acestea nu sunt plătite, ANOFM va
proceda la aplicarea măsurilor de executare silită.
Din sursele financiare constituite în cadrul bugetului asigurărilor pentru
şomaj se acoperă, în principal, următoarele cheltuieli:
a.plata indemnizaţiilor de şomaj;
b.plata contribuţiilor pentru asigurări sociale de pentru beneficiarii
indemnizaţiilor de şomaj, stabilite potrivit legii;
c.plăţile compensatorii acordate;
d.taxe, comisioane şi alte cheltuieli ocazionate de efectuarea plăţilor
prevăzute la litera a-c;
e.finanţarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi a
măsurilor pentru prevenirea şomajului;
f.finanţarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele care,
potrivit legii, beneficiază în mod gratuit de aceste servicii;
g.finanţarea studiilor, rapoartelor şi analizelor privind piaţa muncii,
comandate instituţiilor de specialitate de către Comisia Naţională de
Promovare a Ocupării Forţei de Muncă şi de ANOFM;
h.organizarea şi funcţionarea ANOFM, inclusiv realizarea de obiective de
investiţii, dotări şi alte cheltuieli de natura cheltuielilor de capital;
i.participarea la activitatea unor organizaţii internaţionale, inclusiv plata
cotizaţiilor pentru afilierea la acestea;
j.aplicarea măsurilor în vederea recuperării debitelor;
k.cofinanţarea unor proiecte privind modernizarea serviciilor de ocupare şi
formare profesională pe baza unor acorduri internaţionale;
l.cofinanţarea unor programe privind stimularea ocupării forţei de muncă;
m. rambursarea împrumuturilor contractate, precum şi plata de dobânzi şi
comisioane aferente acestora;
n. alte cheltuieli prevăzute de legislaţia în vigoare;
o.finanţarea serviciilor de evaluare şi certificare a competenţelor
profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale pentru persoanele
înregistrate la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă.
242
Nivelul cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se fundamentează
de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, la propunerea ANOFM,
în funcţie de indicatorii sociali stabiliţi pe baza analizelor, studiilor şi
prognozelor privind evoluţiile de pe piaţa muncii.
În tabelul de mai jos se prezintă evoluţia cheltuielilor privind asigurările
sociale de şomaj din România prin prisma politicilor privind piaţa muncii şi
ca pondere în total cheltuieli bugetare şi PIB.
Tabelul nr. 18 Evoluţia cheltuielilor privind şomajul în perioada 2007-2016
Indicatori 2007 2008 2011 2012 2016

Cheltuieli totale buget de stat, din care (mil
147.142 189.122 205.404 207.922 248.301
lei):
Cheltuieli pt. şomaj, din care (mil lei): 2.371 1.583 1.640 1.683 1.008
servicii privind piaţa muncii na na 149 519 na
măsuri privind piaţa muncii (active) na na 116 200 181
suport financiar privind piaţa muncii (pasive) na na 1.375 964 na
Ponderea cheltuielilor pt. şomaj în PIB (%) 0,6 0,3 0,3 0,3 0,1
Ponderea cheltuielilor pt. şomaj în total
1,6 0,8 0,8 0,8 0,4
cheltuieli (%)
Sursa: INSSE comunicat de presă nr. 229/2013, 230/2012, ANOFM, Raport de
activitate pentru anul 2016 şi calcule proprii
Indemnizaţia de şomaj se acordă pentru un timp diferenţiat, şomerilor, în
funcţie de stadiul de cotizare, astfel:
 pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin
un an;
 pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5
ani;
 pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de
10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă acordată lunar şi în mod
diferenţiat în funcţie de stagiul de cotizare şi reprezintă 75% din valoarea
indicatorului social de referinţă, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin un an.
Pentru cei cu un stagiu de cotizare mai mare de un an, la suma prevăzută
mai sus, se adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra mediei asupra
veniturilor care constituie baza de calcul al indemnizaţiei de şomaj pe
ultimele 12 luni în care s-a realizat stagiu de cotizare, a unei cote
procentuale diferenţiate, în funcţie de stagiul de cotizare, astfel:
- 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;
243
- 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 ani.
Pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare
pentru şomaj (care desfăşoară activităţi independente), la determinarea
sumei calculate prin aplicarea unei cote procentuale diferenţiate în funcţie
de stagiul de cotizare, se vor avea în vedere venitul lunar declarat în
contractul de asigurare pentru şomaj.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj au următoarele
obligaţii:
- să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate,
la AJOFM la care sunt înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea
încadrării în muncă;
- să comunice în termen de 3 zile AJOFM la care sunt înregistrate orice
modificare a condiţiilor care au condus la acordarea drepturilor;
- să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare
profesională oferite de AJOFM la care sunt înregistrate;
- să înregistreze în scris la AJOFM , apariţia stării de incapacitate temporară
de muncă;
- să caute activ un loc de muncă;
- să înştiinţeze în scris agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt
înregistrate apariţia stării de incapacitate temporară de muncă şi datele de
identificare, respectiv numele medicului prescriptor şi unitatea în care
funcţionează acesta, în termen de 24 de ore de la data acordării
concediului medical.
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care:
- la data solicitării dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau
nivelului studiilor sau refuză participarea la servicii pentru stimularea
ocupării şi de formare profesională oferite de AJOFM,
- absolvenţii care la data solicitării dreptului beneficiază de o formă de
învăţământ,
- absolvenţii licenţiaţi ai facultăţilor de medicină, medicină dentară şi
farmacie care, la data solicitării dreptului, au promovat concursul naţional
de rezidenţiat pe locuri sau pe posturi.
Statul prevede o serie de facilităţi, atât pentru şomeri, cât şi pentru
angajatori, în scopul promovării de măsuri active sub forma creării de
locuri de muncă, acordării de consultanţă celor în cauză sau acordării de
credite în condiţii avantajoase. Aceste măsuri sunt inspirate din practica
occidentală, care pleacă de la principiul susţinut de economistul Arthur
244
Laffer74: „nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că
muncesc.”
Măsurile pentru stimularea ocupării forţei de muncă vizează creşterea
şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea unui loc de muncă şi
stimularea angajatorilor pentru încadrarea în muncă a şomerilor şi crearea
de noi locuri de muncă și promovarea tinerilor cu risc de marginalizare
socială. Acestea se adresează atât persoanelor în căutarea unui loc de
muncă, cât şi angajatorilor şi sunt realizate prin servicii specializate,
furnizate de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă ori de alţi furnizori
de servicii din sectorul public sau privat.
În scopul prevenirii şomajului şi consolidării locurilor de muncă prin
creşterea şi diversificarea competenţelor profesionale ale persoanelor
încadrate în muncă, angajatorilor care organizează, în baza planului anual
de formare profesională, programe de formare profesională pentru proprii
angajaţi, derulate de furnizori de servicii de pregătire profesională,
autorizaţi în condiţiile legii, se acordă, din bugetul asigurărilor pentru
şomaj, o sumă reprezentând 50% din cheltuielile cu serviciile de formare
profesională organizate pentru un număr de cel mult 20% din personalul
angajat.
Angajatorii pot beneficia de suma prevăzută, o singură dată în cursul unui
an caledaristic.
Angajatorii sunt obligaţi să menţină raporturile de muncă sau de serviciu
ale persoanelor participante la programul de pregătire profesională, pentru
care s-a acordat suma prevăzută, cel puţin un an de la data acordării sumei.
În cazul concedierilor colective, angajatorii au obligaţia să înştiinţeze
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea adoptării unor
măsuri pentru combaterea şomajului şi prevenirea efectelor sociale
nefavorabile ale acestor concedieri.În aceste situaţii angajatorii sunt
obligaţi să acorde preaviz, conform prevederilor Codului Muncii sau ale
74
Arthur Laffer, economist american, emite în anii 1980 o teorie în care modelează
efectele creşterii ratelor de impozitare astfel: la creşterea ratelor de impozitare
veniturile fiscale vor creşte însă până la un punct considerat de maximă
acceptabilitate a ratei de impozitare. La creşterea acestei rate de impozitare peste
cea optimă, veniturile fiscale vor scădea întrucât contribuabilii vor renunţa la
activităţile impozabile care generează baza de impozitare (curba a lui Laffer). Ideile
lui Laffer au fost utilizate de preşedintele Reagen în reabilitatea economiei SUA
245
contractului colectiv de muncă, angajaţilor care urmează să fie
disponibilizaţi.
Principalele măsuri pentru stimularea ocupării forţei de muncă se
canalizează înspre creşterea şanselor de ocupare a persoanelor în căutarea
unui loc de muncă.Aceste măsuri se realizează de către ANOFM (art.57 din
Legea 76/2002), în principal, prin:
a. informarea şi consilierea profesională;
b. medierea muncii;
c. formarea profesională;
c1.evaluarea și certificarea competențelor profesionale dobândite pe alte
căi decât cele formale;
d.evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte
căi decât cele formale;
e. consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente
sau pentru iniţierea unei afaceri;
f. completarea veniturilor salariale ale angajaţilor;
g. stimularea mobilităţii forţei de muncă;
h. alte măsuri.
A. Informarea şi consilierea profesională
Informarea şi consilierea profesională constituie un ansamblu de servicii
acordate în mod gratuit persoanelor în căutarea unui loc de muncă, care au
ca scop:
- furnizarea de informaţii privind piaţa muncii şi evoluţia ocupaţiilor;
-evaluarea şi autoevaluarea personalităţii în vederea orientării
profesionale;
- dezvoltarea abilităţii şi încrederii în sine a persoanelor în căutarea unui loc
de muncă, în vederea luării de către acestea a deciziei privind propria
carieră;
- instruirea în metode şi tehnici de căutare a unui loc de muncă;
- îndrumarea pe parcursul procesului de integrare la noul loc de muncă.
Informarea şi consilierea profesională se realizează de centre specializate,
organizate în cadrul agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă, precum şi
de alte centre şi furnizori de servicii din sectorul public sau privat,
acreditaţi, care încheie cu agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă
contracte, în condiţiile legii.
ANOFM încheie, în scris, cu fiecare şomer de lungă durată înregistrat, un
acord de integrare în muncă, într-un termen ce nu vadepăşi 18 luni de la
dataînregistrării ca şomer.
246
B. Medierea muncii
Medierea muncii este activitatea prin care se realizează punerea în
legătură a angajatorilor cu persoanele în căutarea unui loc de muncă, în
vederea stabilirii de raporturi de muncă sau de serviciu.Agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă au obligaţia de a identifica locurile de muncă
vacante la angajatori şi a le face cunoscute persoanelor în căutarea unui loc
de muncă.
Serviciile de mediere pentru persoanele în căutarea unui loc de muncă se
acordă gratuit de către agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă şi
constau în:informaţii privind locurile de muncă vacante şi condiţiile de
ocupare a acestora prin publicarea, afişarea, organizarea de burse ale
locurilor de muncă, mediere electronică având ca scop punerea automată
în corespondenţă a cererilor şi ofertelor de locuri de muncă prin
intermediul tehnicii de calcul, preselecţia candidaţilor corespunzător
cerinţelor locurilor de muncă oferite şi în concordanţă cu pregătirea,
aptitudinile, experienţa şi cu interesele acestora.
Medierea muncii se poate realiza şi contracost de către furnizori de servicii
specializate, din sectorul public sau privat, acreditaţi de ANOFM (art.62 din
Legea 76/2002).
C. Formarea profesională
Persoanele în căutarea unui loc de muncă pot participa la programe de
formare profesională care să le asigure creşterea şi diversificarea
competenţelor profesionale în scopul asigurării mobilităţii şi reintegrării pe
piaţa muncii.Programele de formare profesională asigură, conform legii,
iniţierea, calificarea, recalificarea, perfecţionarea şi specializarea
persoanelor în căutarea unui loc de muncă. Formarea profesională a
persoanelor în căutarea unui loc de muncă se face ţinîndu-se seama de
cerinţele de moment şi de perspectivă ale pieţei muncii şi în concordanţă
cu opţiunile şi aptitudinile individuale ale persoanelor respective.
Formele prin care se realizează formarea profesională a persoanelor în
căutarea unui loc de muncă sunt: cursuri, stagii de practică şi specializare,
precum şi alte forme, în condiţiile legii.
Planul naţional de formare profesională se aprobă de Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale. Finanţarea activităţii de formare profesională se face
din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în baza indicatorilor stabiliţi prin
planul naţional de formare profesională aprobat.
247
Serviciile de formare profesională se asigură, gratuit, la cererea
persoanelor angajate, cu acordul angajatorului, sau la cererea
angajatorului, şi pentru persoanele aflate în următoarele situaţii:
- au reluat activitatea ca urmare a încetării concediului pentru creşterea
copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani în cazul copilului
cu handicap;
- au reluat activitatea după satisfacerea stagiului militar;
- au reluat activitatea ca urmare a recuperării capacităţii de muncă după
pensionarea pentru invaliditate.
D. Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte
căi decât cele formale.
În vederea certificării competenţelor profesionale obţinute pe alte căi
decât cele formale, persoanele înregistrate la agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă, pot beneficia, în mod gratuit, de servicii de evaluare şi
certificare a competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele
formale, a căror finanţare se asigură din bugetul asigurărilor pentru şomaj,
o singură dată, pentru fiecare perioadă în care se află în căutarea unui loc
de muncă.
Accesul la acestea se face în urma activităţii de informare şi consiliere
profesională sau de mediere, în situaţia în care, în cadrul acestor activităţi,
se constată că persoanele nu deţin certificat de competenţe profesionale,
calificare sau absolvire pentru unităţile de competenţe, ocupaţia ori
calificarea pentru care se asigură gratuit evaluarea competenţelor
profesionale şi nu au eventuale restricţii medicale cu privire la acestea.
Prin servicii de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale
dobândite pe alte căi decât cele formale se înţelege totalitatea drepturilor
de care beneficiază persoanele aflate in somaj pe toată durata participării
la procesul de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale
dobândite pe alte căi decât cele formale, inclusiv pe perioada de analiză a
propriei performanţe profesionale, în raport cu conţinutul standardului
ocupaţional sau standardului de pregătire profesională, în care este asistat
de către evaluatorul de competenţe profesionale, potrivit prevederilor
legale.
Persoanele care beneficiază, în mod gratuit, din bugetul asigurărilor pentru
şomaj, de servicii de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale
dobândite pe alte căi decât cele formale au obligaţia de a nu refuza, din
motive imputabile, locul de muncă oferit de agenţia pentru ocuparea forţei
248
de muncă, corespunzător competenţelor profesionale certificate, şi de a nu
întrerupe procesul de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale.
În situaţia în care acestea refuză, din motive imputabile, locul de muncă
oferit au obligaţia să restituie toate cheltuielile efectuate pentru serviciile
de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale, altele decât cele
formale pentru persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă,
înregistrate la agenţii.
Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi
decât cele formale, finanţate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, se
realizează de agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, prin:
a. centrele de formare profesională din subordinea acestora care sunt
autorizate ca centre de
evaluare;
b. centrele regionale de formare profesională a adulţilor ale ANOFM, care
sunt autorizate ca centre de evaluare;
c. persoanele juridice de drept public sau privat autorizate, în condiţiile
legii, ca centre de evaluare.
Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale dobândite pe alte căi
decât cele formale se realizează numai pentru ocupaţiile sau calificările
pentru care sunt autorizate.
E. Consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente
sau pentru iniţierea unei afaceri.
Consultanţa şi asistenţa pentru începerea unei activităţi independente sau
pentru iniţierea unei afaceri se acordă, la cerere, persoanelor în căutarea
unui loc de muncă, sub forma de servicii juridice, de marketing, financiare,
metode şi tehnici eficiente de management şi alte servicii de consultanţă.
Aceste servicii pot fi realizate de AJOFM sau de firme private, organizaţii
profesionale, fundaţii şi asociaţii specializate în aceste domenii, cu care
agenţiile încheie contracte. Aceste servicii se acordă gratuit:
a. persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, o singură dată, pentru
fiecare perioadă în care se află în căutarea unui loc de muncă;
b. persoanelor care au calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor pentru
şomaj, o singură dată, pentru fiecare perioadă în care au calitatea de
asigurat;
c. studenţilor care solicită acordarea de credite cu dobândă avantajoasă
din bugetul asigurărilor pentru şomaj.
F. Completarea veniturilor salariale ale angajaţilor
249
Persoanele cărora li s-a stabilit dreptul la indemnizaţia de şomaj potrivit
legii şi care se angajează pentru program normal de lucru, conform
prevederilor legale în vigoare, şi, ca urmare a angajării, le încetează plata
indemnizaţiei de şomaj beneficiază, din momentul angajării până la
sfârşitul perioadei pentru care erau îndreptăţite să primească indemnizaţia
de şomaj, de o sumă lunară, acordată din bugetul asigurărilor pentru
şomaj, reprezentând 30% din cuantumul indemnizaţiei de şomaj, stabilită
şi, după caz, reactualizată conform legii.
Absolvenţii instituţiilor de învăţământ şi absolvenţii şcolilor speciale, în
vârstă de minimum 16 ani, înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei
de muncă, în situaţia în care se angajează cu program normal de lucru,
pentru o perioadă mai mare de 12 luni, beneficiază, din bugetul asigurărilor
pentru şomaj, de o primă de încadrare egală cu de trei ori valoarea
indicatorului social de referinţă în vigoare la data încadrării.
Șomerii înregistrați la AJOFM de cel puțin 30 de zile, care nu beneficiază de
indemnizație de șomaj, în situația în care se angajează cu normă întreagă
pentru o perioadă mai mare de 3 luni, ulterior datei înregistrării la AJOFM,
beneficiază de o primă de activare în valoare de 1.000 lei, neimpozabilă,
care se acordă 50% la data angajării și 50% după expirarea perioadei de 3
luni de la angajare.
Nu beneficiază de aceste drepturi:
- absolvenţii care la data absolvirii studiilor aveau raporturi de muncă sau
de serviciu;
- absolvenţii care se încadrează la angajatori cu care au fost în raporturi de
muncă sau de serviciu în ultimii 2 ani;
- absolvenţii care la data solicitării dreptului urmează o formă de
învăţământ;
- absolvenţii instituţiilor de învăţământ faţă de care angajatorii au obligaţia,
potrivit legii, de a-i încadra în muncă;
- absolvenţii pentru care plata indemnizaţiei de şomaj a fost suspendată,
iar ulterior, ca urmare a schimbării duratei contractului individual de
muncă, plata indemnizaţiei de şomaj încetează.
G. Stimularea mobilităţii forţei de muncă
Persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de
muncă şi care se încadrează în muncă, potrivit legii, într-o localitate situată
la o distanţă mai mare de 15 km de localitatea în care îşi au domiciliul sau
reşedinţa, pot beneficia de o primă de încadrare, neimpozabilă.
250
Cuantumul primei se calculează la 0,5 lei/km, dar nu mai mult de 55 lei/zi,
proporţional cu numărul de zile în care persoanele în cauză desfăşoară
efectiv activitatea la angajatorul la care se realizează încadrarea în muncă.
Prima de încadrare se acordă pe o perioadă de 12 luni.
Persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de
muncă care se încadrează în muncă, potrivit legii, într-o altă localitate
situată la o distanţă mai mare de 50 km faţă de localitatea în care îşi au
domiciliul sau reşedinţa şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul
ori îşi stabilesc reşedinţa în localitatea respectivă sau în localităţile
învecinate acesteia pot beneficia de o primă de instalare.
Prima de instalare se acordă în cuantum diferenţiat, astfel:
a. 12.500 lei pentru persoanele înregistrate ca şomeri la agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă şi care se încadrează în muncă, potrivit legii, într-
o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi schimbă domiciliul sau îşi
stabilesc reşedinţa;
b. 15.500 lei pentru persoanele prevăzute la lit. a), care îşi schimbă
domiciliul sau îşi stabilesc reşedinţa, în situaţia în care sunt însoţite de
membrii familiei în sensul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Prima de încadrare şi prima de instalare, denumite prime de mobilitate, nu
se cumulează.
Persoanele înregistrate ca șomeri la AJOFM care se încadrează în muncă, cu
normă întreagă, pentru o perioadă de cel puțin 12 luni, într-o altă localitate
situată la o distanță mai mare de 50 km. față de localitatea unde își au
domiciliul sau reședința și, ca urmare a acestui fapt, își schimbă domiciliul
sau își stabilesc reședința în localitatea respectivă sau în localitățile
învecinate acesteia, beneficiază de o primă de relocare, neimpozabilă,
acordată din bugetul asigurărilor de șomaj, egală cu 75% din suma
destinată asigurării cheltuielilor pentru locuire în noul domiciliu sau noua
reședință, dar nu mai mult de 900 de lei.
Prima de relocare se acordă persoanelor a căror venituri nete lunare
realizate de către acestea în situația în care sunt persoane singure sau
împreună cu familiile acestora nu depașesc 5.000 lei/lună.
Prima de relocare se acordă la cerere, lunar, pe o perioadă de cel mult 36
de luni, dacă sunt respectate condițiile legale și nu se cumulează cu prima
de activare, cu prima de încadrare sau cu prima de instalare.
251
H. Alte măsuri - se referă la stimularea angajatorilor pentru încadrarea în
muncă a şomerilor şi se realizează prin:
a. subvenţionarea locurilor de muncă;
b. acordarea de credite în condiţii avantajoase în vederea creării de noi
locuri de muncă.
a. Subvenţionarea locurilor de muncă
Din bugetul asigurărilor pentru şomaj şi din alte surse alocate conform
prevederilor legale se pot subvenţiona cheltuielile cu forţa de muncă
efectuate în cadrul realizării unor programe care au ca scop ocuparea
temporară a forţei de muncă din rândul şomerilor, pentru executarea de
lucrări şi activităţi de interes pentru comunităţile locale, pentru:
-servicii publice de refacere şi întreţinere a infrastructurii, de ecologizare şi
de realizare a unor lucrări edilitare, organizate de autorităţile publice
locale, de firme private sau organizaţii neguvernamentale, cu avizul
administraţiei publice locale;
-servicii sociale care cuprind activităţi de îngrijire la domiciliu a copiilor,
bolnavilor, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, organizate de
autorităţile publice locale, organizaţii neguvernamentale şi alte organisme,
în condiţiile legii.
1. Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată
absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ primesc lunar, pe o perioadă de
12 luni, pentru fiecare absolvent încadrat, o sumă în cuantum de 2.250 lei.
Angajatorii care încadrează în muncă pe durată nedeterminată absolvenţi
din rândul persoanelor cu handicap primesc lunar, pentru fiecare
absolvent, suma prevăzuta mai sus pe o perioadă de 18 luni.
Angajatorii care încadrează absolvenţi în condiţiile de mai sus sunt obligaţi
să menţină raporturile de muncă sau de serviciu ale acestora cel puţin 18
luni de la data încheierii.
Angajatorii care, după îndeplinirea acestei obligaţii, menţin raporturile de
muncă sau de serviciu cu absolvenţii angajaţi, primesc, pentru fiecare an de
continuare a raporturilor de muncă sau de serviciu, un ajutor financiar egal
cu suma aferentă contribuţiei asiguratorii pentru muncă datorate de
angajatori pentru aceste persoane şi virate, pe o perioadă de cel mult 2 ani
de la data îndeplinirii obligaţiei. Acest ajutor financiar poate fi acordat pe o
perioadă de cel mult 2 ani.
2. Angajatorii care încadrează în muncă pe perioadă nedeterminată şomeri
în vârstă de peste 45 de ani sau şomeri care sunt părinţi unici susţinători ai
252
familiilor monoparentale, şomeri de lungă durată sau tineri NEET primesc
lunar, pe o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană angajată din
aceste categorii, o sumă în cuantum de 2.250 lei, cu obligaţia menţinerii
raporturilor de muncă sau de serviciu cel puţin 18 luni.
Tânăr NEET – este persoana cu vârsta cuprinsă între 16 ani şi până la

împlinirea vârstei de 25 de ani, care nu are loc de muncă, nu urmează o
formă de învăţământ şi nu participă la activităţi de formare profesională.
3. Angajatorii care încadrează în muncă, potrivit legii, şomeri care în
termen de 5 ani de la data angajării îndeplinesc, conform legii, condiţiile
pentru a solicita pensia anticipată parţială sau de acordare a pensiei pentru
limită de vârstă, dacă nu îndeplinesc condiţiile de a solicita pensia
anticipată parţială, beneficiază lunar, pe perioada angajării, până la data
îndeplinirii condiţiilor respective, de o sumă de 2.250 lei.
b. Acordarea de credite în condiţii avantajoase
Pentru crearea de noi locuri de muncă prin înfiinţarea sau dezvoltarea de
întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale, precum
şi activităţi independente desfăşurate de persoane fizice autorizate se pot
acorda, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, credite în condiţii
avantajoase.
Creditele se acordă în baza unor proiecte de fezabilitate, proporţional cu
numărul de locuri de muncă ce vor fi create, pentru o perioadă de cel mult
3 ani, pentru investiţii, inclusiv perioada de graţie de maximum 6 luni şi,
respectiv, un an pentru asigurarea producţiei, cu o dobândă de 50% din
dobânda de referinţă a BNR.
În judeţele în care rata medie anuală a şomajului s-a situat peste rata
medie anuală a şomajului pe ţară, comunicată de ANOFM, creditele se
acordă în anul calendaristic următor cu o dobândă de 25% din dobânda de
referinţă a BNR.
Beneficiază de credite, în condiţiile legii, cu dobânda prevăzută mai sus şi
persoanele în vârstă de până la 30 de ani, care au statut de student pentru
prima dată şi urmează studiile la cursuri de zi la o instituţie de învăţământ
superior de stat sau particular, autorizată sau acreditată, în condiţiile legii.
Beneficiarii de credite acordate trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
253
- să aibă cel mult 249 de angajaţi şi/sau membri cooperatori cu raporturi de
muncă sau de serviciu;
- activitatea de bază să se realizeze în producţie, servicii sau în turism;
-pe cel puţin 60% din numărul locurilor de muncă nou-create prin
înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii ori de unităţi
cooperatiste să fie încadrat personal provenind din rândul şomerilor
înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă;
- personalul încadrat să fie menţinut în activitate cel puţin 3 ani;
- locurile de muncă avute în vedere la acordarea de credite să nu fie
locurile de muncă vacante, rezultate în urma încetării raporturilor de
muncă a unor angajaţi în ultimele 12 luni premergătoare încheierii
contractului de creditare.
Şomerii care se obligă să înfiinţeze întreprinderi mici şi mijlocii, unităţi
cooperatiste, întreprinderi individuale, întreprinderi familiale sau care
desfăşoară o activitate economică în calitate de persoane fizice autorizate
au prioritate la obţinerea creditelor în condiţii avantajoase.
Pentru crearea de noi locuri de muncă pentru şomeri, se pot acorda, din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, de la capitolul „Împrumuturi”, fonduri
nerambursabile.Fondurile nerambursabile se acordă în baza unor proiecte
de fezabilitate, proporţional cu numărul de locuri de muncă ce vor fi
create.
Beneficiarii de credite acordate sau de fonduri nerambursabile acordate,
au obligaţia de a menţine locurile de muncă nou-create pentru o perioadă
minimă de 5 ani.Angajatorii care încadrează tineri cu risc de marginalizare
socială şi care beneficiază de acompaniament social personalizat în baza
unui contract de solidaritate, denumiţi angajatori de inserţie, beneficiază
lunar pentru fiecare persoană din această categorie, din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, de o sumă egală cu salariul de bază stabilit la
data angajării tinerilor, dar nu mai mult de două ori valoarea indicatorului
social de referinţă, în vigoare la data încadrării în muncă, până la expirarea
duratei contractului de solidaritate.
Evoluţia ratei şomajului în România, în ultimii zece ani, se prezintă conform
tabelului de mai jos:
254
Tabelul nr. 19 Evoluţia şomajului în România în ultimii şapte ani
Explicaţii 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2016
Populaţia
9.994 9.944 9.924 9.965 9.868 9.964 9.977 9.243 8.879
activă (mii)
Număr
641 575 681 725 730 661 649 609 418
şomeri (mii)
Rata
şomajului 6,4 5,8 6,9 7,3 7,4 6,7 7,0 6,6 4,8
total %
Rata
şomajului 5,4 4,7 5,8 6,5 6,8 6,2 7,7 6,1 4,3
feminin %
Rata
şomajului 7,2 6,7 7,7 7,9 7,9 7,0 6,2 6,9 5,2
masculin %
Sursa: prelucrare după INSSE Ocuparea şi şomajul în anii 2006-2012, Raport anual
ANOFM, 2016
La 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare Legea nr. 200/2006, lege ce transpune

Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor
membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii
angajatorului, cu modificările aduse prin Directiva Parlamentului European
şi a Consiliului nr. 2.002/74/CE.
Este legea care constituie Fondul de Garantare pentru plata creanţelor
salariale prin repartizarea a 15% din contribuţia asiguratorie pentru muncă.
Din acest fond se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din
contractele individuale de muncă şi din contractele colective de muncă
încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate
hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi
faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de
administrare, denumiţi angajatori în stare de insolvenţă (art.2 din Legea
200/2006).
Suma totală a creanţelor salariale suportate din Fondul de garantare nu
poate depăşi cuantumul a 3 salarii medii brute pe economie pe salariat.
5.1.4.2. Contribuţia asiguratorie pentru muncă
Contribuabilii obligaţi la plata contribuţiei asiguratorii pentru muncă sunt,
după caz:
a. persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora, pentru cetăţenii români, cetăţeni ai altor state sau
apatrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în
România, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene aplicabile în
255
domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind sistemele de
securitate socială la care România este parte;
b. persoanele fizice cetăţeni români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe
perioada în care au, conform legii, domiciliul sau reşedinţa în România, şi
care realizează în România venituri din salarii sau asimilate salariilor de la
angajatori din state care nu intră sub incidenţa legislaţiei europene
aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind
sistemele de securitate socială la care România este parte.
Contribuţia asiguratorie pentru muncă se datorează pentru veniturile din
salarii şi asimilate salariilor.
Cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Baza lunară de calcul al contribuţiei asiguratorii pentru muncă o reprezintă
suma câştigurilor brute realizate din salarii şi venituri asimilate salariilor, în
ţară şi în străinătate.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori au obligaţia de a
calcula contribuţia asiguratorie pentru muncă şi de a o plăti la bugetul de
stat, într-un cont distinct, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei
pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se plătesc veniturile.
Din contribuţia asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se
distribuie lunar, până la sfârşitul lunii în curs, o cotă de:
-15% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale constituit în
baza Legii nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de
garantare pentru plata creanţelor salariale;
-20% la Bugetul asigurărilor pentru şomaj;
-5% la Sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale;
-40% la bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate
pentru plata concediilor medicale;
-20% se face venit la bugetul de stat într-un cont distinct.
256
Cheltuielile publice pentru cultură au în vedere organizarea, funcţionarea şi
întreţinerea instituţiilor culturale legate de artă (biblioteci, muzee, teatre,
filarmonici, operă-operetă şi patrimoniu cultural), dar şi presă, edituri sau
case de film. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului.
În 2014, conform estimărilor Eurostat,peste 6 milioane de persoane au fost
angajate în domeniul cultural în UE și reprezintă circa 3% din numărul total
al persoanelor angajate. 6 din 10 persoane din domeniul culturii au studii
superioare.Din cei aproape 2 milioane de artiști și scriitori din UE, aproape
jumătate (49%) erau persoane care desfășoară o activitate independentă.
La nivelul statelor membre, cele mai mari cote de ocupare a forței de
muncă în domeniul culturii sunt înregistrate în Luxemburg (5,2%) și Suedia
(4,1%), urmate de Finlanda și Olanda (3,9% fiecare), precum și de
Danemarca (3,8%). Cea mai mică pondere a fost înregistrată în România
(1,1%), urmată de Slovacia (2,0%), Bulgaria (2,1%), Portugalia (2,2%) și
Grecia (2,3% ).75
Cheltuielile culturale au în structura lor diferite componente sub forma
cheltuielilor pentru recreere, cultură şi culte.Instituţiile şi acţiunile către
care sunt îndreptate aceste resurse sunt:
- instituţii culturale (bibliotecile, muzee, case de cultură, presă, edituri);
- instituţii artistice (teatre, instituţii muzicale, case de film);
- cultele;
- acţiuni sportive şi de tineret;
- acţiuni pentru petrecerea timpului liber.
Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetare, încasările proprii
ale instituţiilor respective, donaţiile şi sponsorizările. Instituţiile şi
activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se
finanţează de la bugetul statului fie parţial, fie integral prin acordarea de
subvenţii în completarea veniturilor proprii.
În ţările dezvoltate (Marea Britanie, Germania, Franța, Olanda), în anul
2015, resursele financiare publice cu această destinaţie reprezintă între
1,5% și 3,1% din totalul cheltuielilor şi între 1%-2% din PIB. În România, în
75
Vezi Eurostat, Newsrelease nr. 132/06.07.2016
257
anul 2015, cheltuielile pentru cultură reprezintă 1,2% din PIB și 3,4% din
total cheltuieli.76
Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor
acestor instituţii se poate afirma că multe instituţii de cultură şi artă
reprezintă o puternică componentă a protecţiei sociale deoarece oferă
populaţiei servicii gratuite sau cu preţuri accesibile.
În afara bugetului, finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din
veniturile proprii ale instituţiilor respective sau din bugetul local.
Specificul finanţării este legat de modul în care se finalizează activitatea
acestor instituţii:
a. în cazul finalizării în bunuri (cărţi, librete, partituri, filme, picturi,
sculpturi), acestea presupun vânzarea în condiţii economice, adică astfel
încât preţurile practicate să acopere costurile şi să rezulte chiar un profit. În
acest caz finanţarea este de tipul autofinanţării, iar bugetul intervine numai
în măsura în care preţul nu acoperă costul sau când doreşte să
subvenţioneze unele dintre aceste lucrări pentru a încuraja consumul lor;
b. în cazul finalizării prin servicii (audiţii, vizionări, concerte, spectacole),
acestea se fac adesea cu titlu gratuit (vizite la muzee, concerte pentru
copii) sau cu tarife modice. În acest caz finanţarea se face preponderent
prin buget în completarea încasărilor proprii a respectivelor instituţii sau
prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.
Finanţarea acestor activităţi se face în cea mai mare parte din bugetele
locale. Principala lor destinaţie o reprezintă activităţile curente (salarii,
materiale, servicii şi utilităţi generale) şi investiţii în infrastructură
(construcţii), iar ca excepţie, investiţii în opere de artă.
În multe ţări (inclusiv România) în categoria acestor cheltuieli se includ şi
cele pentru culte, activitatea sportivă, acţiuni pentru tineret şi
recreere/divertisment.
Finanţarea prin sponsorizare, în ţara noastră, este stimulată prin faptul că
sponsorul poate beneficia de reducerea bazei impozabile cu echivalentul
sponsorizărilor în domeniul cultural, dar nu mai mult cu 5-10% din baza
impozabilă, în funcţie de tipul de activitate (artă, religioasă, sportivă,
pentru tineret, pentru recreere sau restaurare) pe care a sponsorizat-o.77
76
vezi Eurostat, Newsrelease nr. 39/06.03.2017
77
vezi Legea 32/1994 privind sponsorizarea, art. 8
258
5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice
Cheltuielile publice pentru acţiuni economice sunt efectuate de stat în
contextul funcţiei sale de reglare a proceselor economice.
Intervenţia statului cu ajutorul acestor cheltuieli are efecte preponderente
asupra echilibrului intern, deoarece măreşte cererea pe piaţa internă prin
cererea/consumul public, sperând ca prin aceasta să se producă o
relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului
(prin creşterea veniturilor fiscale şi nefiscale).
Prin investiții publice are avea loc așa zisul efect de antrenare. De exemplu
construirea unei infrastructuri rutiere dezvoltate ar duce la următoarea
reacție în lanț: angajarea de forță de muncă pentru construirea ei, având
un impact pozitiv și asupra industriei materialelor de construcții, ulterior se
accelerează investițiile străine și românești, inclusiv în zonele defavorizate,
ducând la scăderea șomajului, creșterea cererii de oameni educați și
creșterea salariilor. Presiunea pe angajare ar duce la mărirea salariilor,
reflectate și în creșterea veniturilor bugetare și reducerea presiunii pe
bugetul de asigurări sociale precum și la creșterea cererii de bunuri.
Beneficiarul principal al acestor cheltuieli este sectorul economic public
(regii autonome, companii naționale, societăţi comerciale cu capital de
stat) şi, în mai mică măsură, sectorul economic mixt şi cel privat.
Dimensiunea sectorului economic public este, de aceea, unul din factorii ce
determină mărimea acestor cheltuieli, la care se adaugă orientarea politică
a partidelor aflate la putere privind necesitatea şi eficienţa deținerii unui
sector economic public.
În teoria economică se consideră, în general, ca neeficientă funcţionarea
sectorului economic public, deoarece tendinţa de a-l susţine prin buget
(chiar în pofida unei eficienţe) este o capcană în care guvernanţii cad
adesea, încercând să evite nemulţumirile sociale.
J.K. Galbraith78 atrăgea atenţia asupra efectelor negative ale acestei
modalităţi de intervenţie, care modifică nefast mecanismul „mâinii
78
John Kenneth Galbraith (15 octombrie 1908 - 29 aprilie 2006), economist
canadian - american, reprezentant al Şcolii keynesiene. Examinează în 1967 „noua
259
invizibile” (piaţa şi concurenţa), deoarece creează un regim inechitabil în
tratamentul agentului economic privat în comparaţie cu cel public, în
pofida faptului că apartenenţa la un sector de proprietate nu trebuie să
devină criteriu de preferenţialitate sau discriminare.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru
acţiuni economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare,
subvenţii, avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli
financiare) şi cheltuieli de capital (investiţii noi, restructurare, modernizări
sau amenajări).
În România, din punct de vedere al clasificaţiei funcţionale, aceste
cheltuieli se regăsesc în buget la partea a V a „Acţiuni economice” fiind
defalcate în cheltuieli pentru: Acţiuni generale economice, comerciale şi de
muncă, Combustibili şi energie, Industria extractivă, prelucrătoare şi
construcţii, Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare, Transporturi,
Comunicaţii, Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic şi Alte acţiuni
economice.
Aşa cum rezultă din tabelul de mai jos cheltuielile publice pentru acţiuni
economice raportate la PIB au o valoarea redusă, doar România, Grecia,
Bulgaria, Austria și Franța înregistrând valori mai ridicate.
În anul 2009, din totalul cheltuielilor cu scopuri economice: 22,4 %
reprezintă investiţii, 20,2 % subvenţii, 18,7% transferuri de capital, 17,2%
cheltuieli de întreţinere şi funcţionare, 12% compensaţii şi salarii iar 9,5%
alte cheltuieli.
stare industrială”. J.K. Galbraith demonstrează că politica economică a

întreprinderilor mari este generatoare de inflaţie
260
Tabelul nr.20 Evoluţia cheltuielilor pentru acţiuni economice (% din PIB)
Total
cheltuieli
Ţara 2006 2007 2008 2009 2010 2013 2015
mil. euro
2009
Germania 3,2 3,1 3,3 3,6 4,8 3,3 3,1 118.540
M. Britanie 3,0 2,9 4,8 4,3 3,1 3,1 3,1 53.146
Franţa 2,9 2,9 2,9 3,1 3,4 4,9 5,7 66.619
Grecia 5,0 5,0 5,6 5,3 4,4 15,1 8,9 10.016
Polonia 4,5 4,7 4,9 5,3 5,6 4,1 4,6 19.986
România 6,9 6,7 6,8 6,8 6,8 6,2 5,3 8.467
Bulgaria 4,2 5,2 5,7 4,0 5,1 5,1 6,1 1.857
Spania 4,8 5,1 5,2 5,6 5,2 4,4 4,4 54.474
Italia 4,8 4,0 3,8 4,4 3,8 4,2 4,1 59.583
Austria 4,9 4,6 4,9 5,0 5,7 5,7 6,2 16.255
Irlanda 4,1 4,2 5,9 7,4 25,0 3,1 3,4 39.060
Portugalia 3,6 3,5 2,8 3,9 5,6 3,4 5,1 9.637
Danemarca 3,0 2,9 2,7 3,1 3,4 3,6 3,7 7.931
Suedia 4,1 4,0 4,2 4,7 4,6 4,3 4,2 15.988
EURO 3,9 3,8 3,9 4,3 4,9 n.a 4,5 447.130
EU 27 3,8 3,7 4,2 4,4 4,7 n.a n.a 572.923
EU 28 n.a n.a n.a n.a n.a 4,3 4,3 n.a
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus”, nr. 42/2011, 33/2012,
Eurostat, Newsrelease nr. 39/06.03.2017
Din punctul de vedere al formei pe care le îmbracă, aceste cheltuieli se
constituie în cea mai mare parte în ajutoare de stat.
Ajutorul de stat este definit ca „avantaj economic acordat din surse sau
resurse de stat ori gestionate de stat,sub orice formă, care denaturează sau
ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi
sau sectoare de producţie, în măsura în care acesta afectează schimburile
comerciale dintre statele membre”79
Tot în actul normativ mai sus menționat se definește și „ajutorul de
minimis” care este un ajutor limitat conform normelor UE la un nivel care
nu distorsionează concurenţa şi/sau comerţul cu statele membre.
79
OUG nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat,
precum şi pentru modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, art. 2,
pct. d
261
Ca şi concept comunitar, ajutoarele de minimis au apărut în anul 1992 şi au
fost create inițial în beneficiul exclusiv al întreprinderilor mici și mijlocii.
Ulterior, aria de acoperire acestei categorii de ajutoare a fost extinsă şi la
întreprinderile mari, în condițiile în care cuantumurile reduse asociate
acestei categorii de ajutoare se consideră că nu distorsionează sau
distorsionează într-o măsură foarte redusă mediul concurențial și
concurenţa de pe piețe.
La ora actuală, valoarea maximă a ajutorului de minimis de care poate
beneficia o întreprindere într-o perioadă de 3 ani fiscali (anul de bază și cei
doi ani fiscali anteriori) este de 200.000 euro (echivalentul în lei), respectiv
100.000 euro pentru agenţii economici care activează în domeniul
transporturilor de marfă în numele terților sau contra cost.
În cazul ajutoarelor de minimis, nu există obligativitatea notificării acestora
la Comisia Europeană și nici obligația informării forului comunitar după
momentul punerii în aplicare a unei asemenea măsuri. Normele
procedurale asociate ajutoarelor de minimis sunt, în exclusivitate, stabilite
la nivelul Statului Membru.
Existența legislației în domeniul ajutorului de stat este esențială pentru
funcționarea şi protecția Pieței Unice, mai ales în condițiile în care pe
această piață funcționează foarte multe firme care furnizează bunuri şi
servicii pentru peste 500 milioane de consumatori.
Pe de altă parte obiectivul întreprinzătorului intră în contradicție cu
obiectivul statului și nu contribuie la realizarea binelui colectiv.De
asemenea, există zone în care întreprinzătorii, din considerente
economice, nu intenționează să investească deoarece riscurile asociate
investițiilor sunt prea mari, iar potențialele beneficii sunt prea reduse sau
chiar inexistente.
Eşecurile pieței are legătură cu cele arătate mai sus și se definesc ca acele
zone în care concurența nu se manifestă sau nu conduce la îndeplinirea
interesului public.
Eșecurile de piață, prin însăși natura lor, nu sunt sau nu pot fi soluționate
de întreprinzători acționând din proprie inițiativă sau mobilizând propriile
resurse. Aceștia nu au interesul economic să investească în soluționarea lor
și, pe de altă parte, sunt conștienți că orice investiție în direcția diminuării
eșecurilor de piață le va afecta competitivitatea și le va diminua profiturile.
De aceea, rolul soluționării sau diminuării eșecurilor de piață revine statului
care are la îndemână două mari opțiuni:
262
1. reglementarea legală a anumitor sectoare/domenii/activități/categorii
de probleme în care se manifestă eșecurile de piață;
2. compensarea financiară a anumitor eșecuri de piață.
Acordarea facilităților respective, în beneficiul firmelor, poate îmbrăca
forma ajutoarelor de stat.
Important este faptul că, întotdeauna, trebuie să existe o legătură cauzală
între acordarea ajutoarelor de stat și eșecurile de piață cărora acestea li se
adresează.
Acordarea ajutoarelor de stat este justificabilă doar în zonele/domeniile în
care se manifestă diferitele eșecuri de piață, iar cuantumul/nivelul
ajutoarelor acordate trebuie să fie proporțional cu nivelul eșecului care
trebuie compensat.
Orice sume excedentare acordate întreprinderilor au potențialul de a
acorda acestora un avantaj economic nejustificat, de natură a afecta, în
mod excesiv, concurența de pe piață. În această situație, efectele negative
ale acordării ajutoarelor de stat tind să depășească efectele pozitive ale
acordării lor.
În funcţie de baza legală comunitară avută în vedere, măsurile de sprijin se
clasifică în:
-ajutoare pentru care este necesară notificarea;
-ajutoare care sunt exceptate de la obligaţia notificării;
-ajutoare de minimis.
La nivel naţional, procedura privind notificarea unei măsuri de ajutor de
stat parcurge următoarele etape:
-elaborarea proiectului schemei de ajutor/măsurii de ajutor ad-hoc;
-elaborarea notificării;
-avizarea notificării de către Consiliul Concurenței;
-transmiterea notificării la Comisia Europeană.
În cazul ajutoarelor ilegale, Comisia poate iniția măsuri din proprie inițiativă
sau urmare unei plângeri depuse de persoanele interesate.Comisia poate
emite o decizie preliminară care poate fi însoțită de un:
-ordin de suspendare - decizie prin care se solicită Statului Membru să
suspende acordarea oricărui ajutor ilegal până la adoptarea de către
Comisie a unei decizii privind compatibilitatea ajutorului;
263
-ordin de recuperare - decizie prin care se solicită Statului Membru
recuperarea provizorie a oricărui ajutor ilegal, până la adoptarea unei
decizii privind compatibilitatea ajutorului.
Pentru emiterea unui ordin de recuperare, este necesar să fie îndeplinite,
cumulativ, următoarele criterii:
-conform jurisprudenței, nu există îndoieli cu privire la caracterul de ajutor
al măsurii în cauză;
-o intervenție este urgentă;
-există un risc serios de prejudiciere semnificativă și ireparabilă a unui
concurent.
Dacă Statul Membru nu respectă un ordin de suspendare sau de
recuperare, Comisia este îndreptățită, în cursul examinării fondului
chestiunii pe baza informațiilor disponibile, să sesizeze direct Curtea de
Justiție și să îi solicite acesteia să declare că nerespectarea constituie o
încălcare a tratatului. Beneficiarul nu mai poate primi nici un alt ajutor de
stat până la recuperarea/ rambursarea ajutorului dispusă în cadrul unei
proceduri comunitare.
În România, ajutorul de stat este reglementat prin Legea concurenței nr.
21/1996 și OUG nr.77 din 3 decembrie 2014 privind procedurile naționale
în domeniul ajutorului de stat.
Până la momentul aderării României la UE, Consiliul Concurenţei era
instituţia abilitată să autorizeze intenţia furnizorilor de ajutor de stat de a
implementa măsuri de sprijin în favoarea unor agenţi economici.
Începând cu anul 2007, aceste atribuţii au fost preluate de Comisia
Europeană, Consiliul Concurenţei îndeplinind rolul de autoritate de contact
în raporturile dintre Comisia Europeană şi autorităţile publice române şi
beneficiarii de ajutor de stat, implicaţi în procedurile din domeniul
ajutorului de stat.
În consecință, activitatea de monitorizare desfaşurată de către Consiliul
Concurenţei presupune colectarea, procesarea şi verificarea datelor şi
informaţiilor transmise de către furnizorii de ajutor de stat din România, în
scopul transmiterii raportării anuale către Comisia Europeană precum şi în
vederea elaborarii „Inventarului ajutoarelor de stat acordate în România”.
De asemenea, prin actualul cadru naţional în domeniul procedurilor în
domeniul ajutorului de stat, Consiliul Concurenţei poate să realizeze
controale la faţa locului şi să solicite furnizorului implementarea unor
măsuri pentru a se asigura respectarea condiţiilor stabilite în actele
264
normative prin care se instituie măsuri de ajutor de stat/de minimis.De
asemenea, Consiliul Concurenţei organizează şi păstrează registrul
ajutoarelor de stat şi de minimis acordate în România.
Se pot autoriza măsuri ce constituie ajutor de stat, cum sunt:
a.Ajutoarele de stat regionale
-Ajutoarele de stat pentru investiţii
-Ajutoarele de stat regionale pentru exploatare
-Ajutoarele de stat pentru dezvoltare urbană
b.Ajutoarele de stat pentru IMM-uri
-Ajutoarele pentru investiţii acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru consultanţă acordate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru participarea la târguri a IMM-urilor
-Ajutoarele pentru costurile de participare ale IMM-urilor la proiectele de
cooperare teritorială europeană
-Ajutoarele pentru acces la finanţare
-Ajutoarele pentru acoperirea costurilor de prospecţie
c.Ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare
-Ajutoarele pentru proiecte de cercetare și dezvoltare
-Ajutoarele pentru investiții în infrastructurile de cercetare
-Ajutoarele pentru clusterele de inovare
-Ajutoarele pentru inovare destinate IMM-urilor
-Ajutoarele pentru inovarea de proces și organizațională
d.Ajutoarele pentru formare
-Ajutoarele de stat pentru lucrătorii defavorizaţi şi pentru lucrătorii cu
handicap
-Ajutorul pentru recrutarea/încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap
acordat sub formă de subvenții salariale
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor suplimentare generate de
încadrarea în muncă a lucrătorilor cu handicap
-Ajutoarele pentru compensarea costurilor aferente asistenței acordate
lucrătorilor defavorizați
e.Ajutoarele de stat pentru protecţia mediului
-Ajutoarele pentru investiţii care permit întreprinderilor să aplice
standarde pentru protecţia mediului mai stricte decât cele ale UE sau să
îmbunătăţească nivelul de protecţie a mediului în absenţa standardelor UE
-Ajutoarele pentru adaptarea anticipată la viitoarele standarde ale UE
-Ajutoarele pentru investiţii în măsuri de eficienţă energetică
-Ajutoarele pentru investiții în cogenerare de înaltă eficiență
265
-Ajutoarele pentru exploatare/investiții destinate promovării producției de
energie din surse regenerabile
-Ajutoarele pentru investiții în vederea reabilitării siturilor contaminate
-Ajutoarele pentru investiții destinate reciclării și reutilizării deșeurilor
Ajutoarele pentru investiții în infrastructura energetică
-Ajutoarele pentru studii de mediu
f.Ajutoarele de stat destinate reparării daunelor provocate de anumite
dezastre naturale
g.Ajutoarele pentru infrastructurile de bandă largă
h.Ajutoarele de stat pentru cultură și pentru conservarea patrimoniului
-Ajutoarele pentru operele audiovizuale
i.Ajutoarele de stat pentru infrastructurile sportive și pentru
infrastructurile de agrement multifuncționale
j.Ajutoarele de stat pentru investiții în infrastructurile locale
Exemple de cheltuieli eligibile:
-costuri salariale ale angajatorului (salariul brut, inclusiv contribuțiile
obligatorii);
-costuri investiționale (imobilizări corporale și necorporale – terenuri,
clădiri, instalații, mașini, echipamente, mijloace de transport și drepturi de
brevet, licențe, know-how, cunoștințe tehnice nebrevetate);
-costuri de adaptare a spațiilor;
-costuri juridice, de consiliere, de consultanță, de traducere, pentru
realizarea de studii, costurile altor servicii;
-dobânzi și prime de garantare;
-taxe, impozite, chirii, redevențe;
-utilități (energie, electrică, apă, energie termică);
-impozite;
-cheltuieli administrative;
-amortizare;
-costurile îngrijirii copilului și îngrijirii părinților, costurile legate de
concediul pentru îngrijirea copilului;
-costuri de deplasare.
Ajutoarele de stat se mai pot clasifica în directe și indirecte.Ajutoarele
directe au rolul de intervenție și ajutor, presupunând un transfer financiar,
iar cele indirecte sprijină din punct de vedere economic și social firmele,
deci nu presupun efectiv transferuri bănești.
Ajutoarele financiare directe sunt: subvenţiile, investiţiile, avansurile
rambursabile şi finanţarea informării/publicităţii aşa cum sunt prezentate
mai jos:
266
A. Subvenţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenţi
economici în dificultate (activitate economică ineficientă) și se clasifică în
trei mari categorii:
1. subvenţii de funcţionare/exploatare, care au în vedere acoperirea
diferenţei între preţul de vânzare al unui produs/serviciu (mai mic) şi costul
acestuia (mai mare) Dacă preţul de vînzare (mai mic) este rezultatul unei
măsuri administrative a statului, atunci de astfel de subvenţii pot beneficia
şi agenţii economici privaţi;
2. subvenţii pentru export, care iau cel mai adesea forma primei de export
şi au ca scop susţinerea puterii competitive a agenţilor economici naţionali
pe pieţe străine.Cuantumul primei este stabilit astfel:
PE = pi − pe
unde:
pi = preţul cel mai mic pe piaţa internă,
pe = preţul cel mai mare pe piaţa externă.
Subvenţiile pentru export pot apărea şi sub alte forme: restituirea unor
impozite plătite de exportatori (restituirea TVA pentru produsele exportate
este generalizată în ţările ce practică această taxă de consum), facilităţi la
transport sau avantaje valutare.
3. subvenţii pentru dobânzi, care au în vedere diminuarea costurilor
presupuse de apelul la credit al firmelor care fac export (prin Eximbank).
Acest lucru se poate realiza printr-o convenţie cu o bancă comercială sau
un consorţiu/grup de bănci comerciale privind stabilirea unei dobânzi sub
nivelul pieţei, urmând ca diferenţa să o suporte statul din buget. Accesul la
credite cu dobânzi subvenţionate poate fi plafonat sau nu, condiţionat sau
nu, pentru toţi agenţii economici sau numai pentru cei publici. Pe de altă
parte, se mai poate realiza prin deschiderea de către stat a unor linii de
credit cu dobânda sub nivelul pieţei, prin constituirea în buget sau într-un
fond special a unor surse financiare dedicate acestui scop.
B. Investiţiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru
dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales, în ramuri sau zone
(regiuni) defavorizate. Obiectivele de investiţii pot fi: crearea de noi unităţi
economice, extinderea unora existente, modernizări, restructurări, crearea
de infrastructură (căi de comunicaţie şi utilităţi).
C. Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru
finanţarea în coparticipare cu firma organizatoare a unor acţiuni externe de
prospectare a pieţei sau de prezentare de produse. Aceste avansuri sunt
267
restituite de agentul organizator din vânzările rezultate în urma
respectivelor acţiuni.
D. Finanţarea informării/publicităţii reprezintă ajutoare financiare
destinate difuzării de informaţii, studiilor de marketing sau de fezabilitate,
organizării de expoziţii, târguri, saloane de prezentare sau participării la
astfel de manifestări.
Ajutoarele financiare indirecte sunt: avantajele fiscale şi garanţiile, fiind
prezentate în continuare.
A. Avantajele fiscale reprezintă obligaţii fiscale pe care agenţii economici
(publici sau privaţi) le au faţă de stat şi la care acesta renunţă în beneficiul
lor. Cele mai uzuale forme sunt: amortizarea accelerată, reducerea
impozitului pe profitul reinvestit, creditul fiscal80, diminuarea sau scutirea
de unele impozite/taxe pentru investiţiile realizate în ramuri de interes
major sau în zone considerate defavorizate.
B. Garanţiile reprezintă obligaţii de plată pe care şi le asumă statul faţă de
creditori şi în beneficiul unei firme ce a solicitat acestora un împrumut, în
cazul în care acesta din urmă nu poate garanta sarcinile de rambursare
convenite cu creditorii. Sursa de finanţare a tuturor acestor cheltuieli o
reprezintă bugetul de stat.
Statul garantează împrumuturi pentru unele firme care îşi desfăşoară
activitatea în domenii prioritare şi care apelează la asemenea resurse
pentru promovarea de programe de dezvoltare şi retehnologizare,
protecţia mediului, absolut necesare economiei naţionale.
În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu-şi onorează
obligaţia faţă de banca creditoare, statul se obligă să ramburseze creditul
pe seama resurselor bugetare. Ministerul Finanţelor Publice este autorizat
să emită garanţii de stat pentru împrumuturi contractate de agenţi
economici sau autorităţi ale administraţiei publice locale, desemnate prin
hotărâre de guvern, pentru care se prevede că rambursarea
împrumuturilor respective se face din resursele proprii ale entităţilor
nominalizate.
80
Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin
intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la
sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul străin, atunci
impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin reţinerea şi virarea de
o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit
268
Garanţia emisă de MFP are la bază avizul Comitetului Interministerial de
Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, respectiv al Comisiei de Autorizare a
Împrumuturilor Locale.
Ministerul Finanţelor Publice emite o scrisoare de garanţie în favoarea
instituţiei creditoare, după ce a acceptat clauzele contractuale între
aceasta şi potenţialul beneficiar (entităţile mai sus menţionate), în care se
specifică condiţiile împrumutului. Garanţia reprezintă o obligaţie a statului
român, care se execută în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are
capacitatea să achite, în întregime sau parţial, împrumutul, dobânda,
comisioanele sau alte costuri stabilite.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către
stat a împrumuturilor contractate, se constituie Fondul de risc, care se
gestionează de Ministerul Finanţelor Publice prin contul curent general al
Trezoreriei Statului, format din:
 sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate de stat, cu excepţia autorităţilor administraţiei
publice, de la care nu se percepe comision,
 dobânzi la disponibilităţile aflate în contul Fondului de risc,
 dobânzi şi penalităţi de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru
neplata în termen a obligaţiilor fiscale ale beneficiarilor de împrumut,
 fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop,
 alte surse constituite în acest scop.
În funcţie de gradul de risc al împrumutului, Ministerul Finanţelor Publice
determină cuantumul comisionului de risc. Sumele plătite de MFP, în
eventualitatea insolvenţei beneficiarilor de împrumut se recuperează de la
debitori, conform legii.
Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare: reflectă politica statului
în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi încuraja
inovarea.
Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu
forma pe care o îmbracă cercetarea:
a. cercetarea fundamentală, al cărei scop este inovarea teoretică,
extinderea limitelor cunoaşterii - este finanţată în mare măsură de către
stat;
269
b. cercetarea aplicativă, al cărei scop este inovarea practică, respective
crearea de produse, servicii, tehnologii, tehnici, reţete noi sau îmbunătăţite
și este finanţată în mare măsură de agenţii economici;
c. cercetarea de dezvoltare, se bazează pe cunoştinţele deja existente are
ca scop aplicarea cercetării sau transferul ei în economie şi societate fiind
finanţată în mare măsură de către agenţii economici.
Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fondurile de
cercetare-dezvoltare ale agenţilor economici şi sursele externe. Iată cum au
evoluate aceste cheltuieli între 2005 și 2013.
Tabelul nr. 21 Cheltuieli totale privind activitatea de cercetare dezvoltare
TOTAL SECTOR DE ACTIVITATE

ANUL NON-
mil. lei PRIVAT STAT ÎNVĂȚĂMÂNT
PROFIT
2005 1.184 589 404 162 29
2006 1.566 759 506 278 23
2007 2.177 907 739 525 7
2008 2.981 893 1.221 860 7
2009 2.357 947 823 583 4
2010 2.413 925 887 591 10
2011 2.787 1.005 1.135 637 10
2012 2.873 1.119 1.176 567 11
2013 2.465 756 1.213 486 10
Sursa: prelucrare după Teselios Delia, Impactul cheltuielilor cu cercetarea
dezvoltarea în economia românească, Strategii Manageriale nr.2, 2015
O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor,
care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţii
economici) şi care îşi constituie fonduri proprii pe care, în mare măsură, le
folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare
(laboratoare, dotări, echipamente, aparatură), pentru întreţinerea unui
mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă
operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane de cea mai înaltă
calificare pentru desfăşurarea cercetării ştiinţifice.
Finanţarea bugetară (şi nu numai) a cercetării are la bază principiul
selecţiei, al competivităţii între oferte de cercetare similare sau apropiate,
din care este aleasă una pe baza programului propus finanţatorului.
Obiectivul strategic a României este încurajarea investiţiilor cu scopul
urgentării reducerii decalajelor ce despart ţara noastră de ţările avansate
din UE. De aceea Ministerul Finanţelor Publice urmăreşte prioritizarea
finanţării investiţiilor, în sensul finanţării prioritare a investiţiilor care au un
270
impact economic şi social imediat în contextul unei dezvoltări regionale
durabile şi echilibrate, aflate într-un stadiu avansat de implementare.
Ministerul Finanţelor Publice administrează la această dată - 23.08.2017 - ,
3 scheme de ajutor de stat, după cum urmează:
- H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având
ca obiectiv stimularea investiţiilor cu impact major în economie,
- finanţarea în condiţiile prevederilor schemei de ajutor de stat pentru
sprijinirea investiţiilor care promovează dezvoltarea regională prin crearea
de locuri de muncă, aprobată prin H.G. nr. 332/2014,
- restituirea ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre
nivelul standard al accizelor şi nivelul accizelor diferenţiat pentru motorina
utilizată drept combustibil pentru motor, prevăzută prin H.G. nr. 537/2014.
Conform tabelului de mai jos, suma totală a ajutoarelor de stat și de
minimis acordate efectiv în România la nivelul anului 2015 s-a ridicat la
10,4 miliarde lei, respectiv 1,5% din PIB aferent anului 2015, în scădere față
de valoarea totală a ajutoarelor de stat și de minimis plătite în România în
anul 2014, de 11,1 miliarde de lei, valoare care reprezenta 1,7% din PIB.
Tabelul nr. 22 Ajutorul de stat și de minimis în anul 2015
Total ajutor
Acordat din Acordat
de
% din fonduri din fonduri
Explicații stat/de
total bugetare europene
minimis (mil
(mil lei) (mil lei)
lei)
Ajutor de stat privind obiectivele
orizontale
3.035,4 29,1 2.954,6 80,8
(cercetare-dezvoltare,protecția mediului,
eficiență energetică, IMM)
Ajutor de stat pentru obiective sectoriale
(închidere mine de cărbune, producție de 206,9 1,98 154,1 52,8
film, broadband)
Ajutor de stat pentru obiective regionale 2.482,5 23,8 665,8 1.816,7
Ajutor de stat ad hoc pentru transport
2,2 0,02 2,2 0,0
gaze naturale
SUBTOTAL 5.727,0 3.776,7 1950,3
Ajutor de minimis 895,3 8,6 258,5 636,8
Ajutor de stat în agricultură 680,7 6,5 680,7 0,0
Ajutor de stat pentru servicii de interes
1.300,1 12,5 1.300,1 0,0
economic general
Ajutor de stat în sectorul transporturilor 1.821,9 17,5 1.821,9 0,0
TOTAL 10.425,0 100 7.837,9 2.587,1
Sursa: prelucrare după Consiliul Concurenței, Raport anual, 2016
271
5.3. Cheltuielile privind serviciile publice generale
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor
organe specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt
organe ale puterii şi administraţiei publice, în care se includ:
• instituţia prezidenţială sau monarhică;
• organele puterii legislative centrale sau locale (parlamentul şi camerele
sale, consiliile locale);
• organele puterii judecătoreşti: în ţara noastră aici se includ Ministerul
Justiţiei şi structura sa de Tribunale, Judecătorii, Curţi de Apel, Curtea
Supremă de Justiţie şi Ministerul Public;
• organele executive centrale sau locale (guvern, ministere, prefecturi,
primării): în ţara noastră, aici se includ şi Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională, Avocatul Poporului, alte agenţii.
Şi această categorie de cheltuieli publice, manifestă tendinţa de creştere de
la o perioadă la alta, ca şi celelalte cheltuieli publice.
Printre factorii care influenţează nivelul acestor cheltuieli enumerăm:
-mărimea şi structura aparatului de stat şi ale justiţiei, care reclamă
cheltuieli importante pentru întreţinere şi funcţionare,
-nivelul salarizării funcţionarilor publici,
-dezvoltarea economică, socială şi urbană care conduce la apariţia unor
sarcini şi atribuţii noi pentru organele aparatului de stat, trebuie
soluţionate probleme social-economice, administrative, edilitar-
gospodăreşti, trebuie adaptate permanent formele de administraţie la
modificările social-economice.
Toate statele se confruntă cu o serie de probleme cum sunt: crima
organizată, traficul de droguri, terorismul, corupţia, creşterea tensiunii
sociale ca urmare a amplificării şomajului,
-creşterea concentrării populaţiei în centrele urbane,
-înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică modernă.
Cheltuielile pentru servicii publice generale, diferă de la o ţară la alta în
funcţie de gradul de dezvoltare economică.
În ţările din UE, acestea au ponderi în totalul cheltuielilor publice între
25,5% în Cipru şi 7,8% în Bulgaria şi între 10,2% şi 3,2% în PIB în cazul
aceloraşi ţări, media UE fiind în 2015 de 6,2% din PIB și 13,1% în total
cheltuieli.
272
În România ponderea este 13,5% în total cheltuieli bugetare şi 4,8% în
PIB.81
În cadrul acestei categorii, cheltuielile curente sunt predominante, circa
85% şi cuprind salarii şi alte drepturi băneşti, procurări de bunuri şi servicii,
cheltuieli administrativ - gospodăreşti.
Cheltuielile de capital cuprind construcţii dar mai ales înzestrări cu
echipamente şi mijloace de transport.
Principala sursă de finanţare o reprezintă bugetul de stat. Mai pot exista şi
alte surse cum ar fi: venituri proprii realizate din anumite activităţi
specifice, donaţii, ajutoare financiare externe sau credite externe.
81
Vezi Eurostat, Newsrelease, nr. 39/2017
273
5.4.Cheltuielile privind ordinea publică şi siguranţa
naţională
Cheltuielile de acest tip sunt ocazionate de necesitatea existenţei unor
organe specializate, rezultate din însăşi existenţa statului. Acestea sunt
organe ale puterii şi administraţiei publice, organe de ordine publică care
cuprind: poliţia, jandarmeria, serviciile de informaţii, serviciile speciale de
pază şi protecţie, penitenciare.
Într-o lume globală complexă, dinamică și conflictuală, puternic afectată de
criza economică și financiară, siguranța cetățenilor și ordinea publică
reprezintă obiective fundamentale ale guvernării țării. Ele au ca domeniu
de referință drepturile fundamentale ale omului, ordinea constituțională și
se înfăptuiesc în contextul participării active la construcția europeană,
cooperării euroatlantice și evoluțiilor globale.
Cele mai mari amenințări la adresa siguranței cetățenilor și a mediului de
afaceri din România le reprezintă manifestările criminalității organizate. La
nivelul UE, au fost identificați o serie de factori favorizanți și vulnerabilități
care pot fi exploatați de elementele infractoare în desfășurarea activităților
ilicite, după cum urmează: criza economică, nodurile importante de
transport, comunitățile din diasporă, corupția, entități constituite legal prin
care se realizează activități ilicite, atitudinea și comportamentul publicului
față de anumite infracțiuni, raportul dintre riscuri și beneficii în urma
săvârșirii unui anumit tip de infracțiuni, ușurința entităților infracționale de
a pătrunde pe piețele de desfacere, internetul, comerțul electronic,
legislația și oportunitățile transfrontaliere, furturile de identitate și frauda
prin folosirea documentelor falsificate.82
În România aceste cheltuieli sunt cuprinse în Partea a II a a bugetului de
stat „Apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”, care conţine cheltuieli
pentru „Apărare” şi cheltuieli pentru „Ordine publică şi siguranţă
naţională.”
Ponderea pe care o deţin cheltuielile pentru „Ordine publică şi siguranţă
naţională” şi cheltuielile pentru „Apărare” în total cheltuieli de „Apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională” este aproximativ aceeaşi pentru
perioada 2000-2006, deţinând fiecare 51%, respectiv 49%.
82
Vezi Strategia națională de ordine și siguranță publică 2015-2020
274
În perioada 2007-2009 alocaţiile pentru cheltuielile cu ordinea publică şi
siguranţă naţională cresc puternic.
Acest fapt se datorează redimensionării, profesionalizării şi restructurării
efectivelor și noilor obiective ale Ministerului Administraţiei şi Internelor
privind aderarea la spaţiul Schengen.
Sursa de finanțare a cheltuielor privind ordinea publică şi siguranţa
naţională o reprezintă în principal bugetul de stat.Mai există și alte surse
cum ar fi veniturile proprii obținute din activitatea specifică: taxe, amenzi,
contravalaorea serviciilor executate pe baza de contract (în cazul
Jandarmeriei).
Tabelul nr. 23 Evoluţia PIB, a cheltuielilor totale şi a cheltuielilor pentru ordine
publică şi siguranţă naţională, în perioada 2000 – 2016
Cheltuieli Cheltuieli Pondere cheltuieli cu
PIB
totale bugetul cu ordine ordinea publică şi
(mil. lei
Ani de stat publică şi siguranţa naţională
preţuri
(mil. lei preţuri siguranţă % în total
curente) % în PIB
curente) naţ. chelt.
2000 80.985 14.376 1.129 1,4 7,9
2001 117.946 18.401 2.002 1,7 10,9
2002 152.017 23.639 2.538 1,7 1,7
2003 197.428 29.108 3.240 1,6 11,1
2004 247.368 35.132 3.885 1,6 11,1
2005 287.200 37.018 2.881 1,0 7,8
2006 342.400 43.655 6.904 2,0 15,8
2007 404.700 64.374 10.094 2,5 15,7
2008 503.958 80.889 11.507 2,3 14,2
2009 491.274 89.852 10.597 2,2 11,8
2010 513.641 102.628 10.757 2,4 10,5
2013 637.583 216.168 14.270 2,2 6,6
2014 666.637 225.808 15.481 2,3 6,9
2015 711.103 243.426 16.691 2,3 6,9
2016 761.474 242.204 15.550 2,0 6,4
Sursa:Prelucrare după Huba Cătălina Carmen, „Evoluţia dinamică şi structurală a
cheltuielilor pentru ordine publică şi siguranţă naţională”, Finanţele şi stabilitatea
economică în contextul crizei financiare, 11-12 dec. 2009 şi INSSE, http://www.
insse.ro/ cms/files/Anuar%20 statistic/21/21% 20Finante_ro.pdf
Dinamica în valori nominale a cheltuielilor bugetare şi a celor de ordine
publică şi siguranţă naţională din România în perioada 2000-2010, denotă
creşteri puternice de peste 7 ori pentru cheltuielile bugetare şi de aprope
11 ori pentru cheltuielile de ordine publică şi siguranţă naţională, faţă de o
creştere de numai 6,4 ori a PIB. Se constată două puncte de inflexiune în
dinamica ascendentă mai sus menţionată, respectiv anul 2005 şi anul 2009.
275
Acestea reprezintă evoluţii generate de caracterul electoral al celor doi
ani.Cheltuielile pentru ordine publică şi siguranţă naţională, diferă de la o
ţară la alta. În ţările din UE, acestea au ponderi în totalul cheltuielilor
publice între 1,8% în Danemarca şi 6,8% în Bulgaria, media UE fiind în 2015
de 3,7%.
Ponderea acestor cheltuieli în PIB variază de la un maxim de 2,8% în
Bulgaria la un minim de 1% în Danemarca şi Luxemburg, media UE fiind în
2015 de 1,8%. În România ponderea este 6,9% în total cheltuieli bugetare şi
2,3% în PIB, în anul 2015.83
83
Vezi Eurostat, Newsrelease, nr. 39/2017
276
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea
Cheltuielile pentru apărare răspund unor necesităţi colective de asigurare a
independenţei naţionale şi a climatului de pace, exprimând în acelaşi timp
preocuparea pentru dezvoltarea continuă a funcţiei externe a statului.
Cheltuielile pentru apărare sunt cheltuieli neproductive, care consumă
definitiv o parte din PIB şi de aceea ele trebuie să reprezinte o tendinţă de
reducere în timp a volumului lor. Totuşi, trebuie ţinut cont că nivelul
acestor cheltuieli depinde şi de factori externi (mondiali sau regionali) şi că
aceştia nu sunt întotdeauna de natură să provoace o micşorare a
cheltuielilor militare.
Pe total, cheltuielile militare la nivel mondial cunosc o tendinţă de creştere
(în 1988 peste 1.563 miliarde dolari, iar în 2014, 1.711 miliarde dolari).84
Şi în structură, se constată o menţinere şi chiar o creştere a consumurilor
de resurse umane în cercetarea ştiinţifică din domeniul militar. În acest
domeniu sunt antrenate multe cadre bine pregătite, iar cheltuielile de
cercetare-dezvoltare cu caracter militar reprezintă 20-25% din cheltuielile
mondiale pentru toate destinaţiile.
Unele ţări, însă, au mari câştiguri de pe urma creşterii producţiei militare şi
anume din exportul de armament.Situaţia principalelor ţări exportatoare
de armament şi valoarea acestor exporturi în anul 1993 se prezintă astfel:
Tabelul nr.24 Principalele ţări exportatoare şi importatoare de armament
Ţări exportatoare de armament Ţări importatoare de armament

Nr.
Exporturi (în mld. Importuri (în mld.
crt. Ţara Ţara
$) $)
1 SUA 59,0 Turcia 14,0
2 Rusia 25,0 India 12,0
3 Germania 10,0 Egipt 8,0
4 Marea Britanie 5,5 Arabia Saudită 7,5
5 Franţa 5,3 Ungaria 6,0
6 Cehia 2,7 Japonia 5,5
7 China 2,4 Iran 5,0
8 Coreea de Nord 2,3 Indonezia 4,8
9 Italia 2,0 China 4,5
10 Israel 1,3 Taiwan 4,2
84
vezi http://www.sipri.org/database
277
Odată cu trecerea timpului situaţia nu s-a schimbat radical. Aproximativ
aceleaşi ţări sunt în continuare mari exportatoare de arme, respectiv: SUA,
Rusia şi Germania.
În ceea ce priveşte ţările importatoare, deşi ierarhia s-a schimbat,
aproximativ aceleaşi ţări se înarmează continuu, respectiv: India, China,
Arabia Saudită, în rândul marilor ţări importatoare intrând şi Pakistan sau
Koreea de Sud.
Evoluţia descrisă şi cele mai mari firme producătoare de armament în anul
2013, se poate observa în tabelele următoare.
Tabelul nr.25 Cele mai importante ţări exportatoare şi importatoare de arme în
perioada 2010–2014
% în total % în total
Nr.
Exportator exporturi de Importator importuri de
crt.
arme arme
1 SUA 31 India 15
2 Rusia 27 China 5
3 Germania 5 Arabia Saudită 5
4 Franţa 5 Emiratele Arabe Unite 4
5 China 5 Pakistan 4
6 M. Britanie 4 Australia 4
7 Spania 3 Turcia 3
8 Italia 3 SUA 3
9 Ukraina 3 Koreea de Sud 3
10 Israel 2 Singapore 3
Sursa: SIPRI Yearbook 2015
Tabelul nr.26 Cei mai importanţi producători de arme în anul 2013
Vânzări de arme Profit (md.

Nr.crt. Firma producătoare
(md. USD) USD)
1 Lockheed Martin 35,490 2,981
2 Boeing 30,700 4,585
3 BAE Systems (UK) 26,820 275
4 Raytheon 21,950 2,013
5 Northrop Grumman 20,200 1,952
6 General Dynamics 18,660 2,357
7 EADS (trans-Europe) 15,740 1,959
8 United Technologies 11,900 5,721
9 Finmeccanica (Italy) 10,560 98
10 Thales (France) 10,370 761
278
Evoluţia ţărilor cu ele mai mari cheltuieli militare întocmită de Institutul
Internaţional de Cercetare pentru Pace din Stockholm (SIPRI) până în anul
2014 arată astfel:
Tabelul nr. 27 Ţările cu cele mai mari cheltuieli militare în anul 2014 şi România
2011 2012 2013 2014
Nr.crt Total Total Total Total
Ţara % %
. chelt. % din chelt. chelt. chelt. % din
din din
(md. PIB (md. (md. (md. PIB
PIB PIB
USD) USD) USD) USD)
1 SUA 711,3 4.6 684,8 4,2 639,7 3,8 609,9 3,5
2 China (estim) 147,3 2,0 169,6 2,0 191,2 2,0 216,4 2,1
3 Rusia (estim) 70,2 3,7 81,1 4,0 87,8 4,2 84,5 4,5
4 Arabia Saudită 48,5 7,2 56,5 7,7 67,0 9,0 80,8 10,4
5 Franţa 64,6 2,3 60,0 2,3 62,4 2,3 62,3 2,2
6 M.Britanie 60,3 2,4 58,5 2,4 56,9 2,2 60,5 2,2
7 India 49,6 2,6 47,2 2,5 47,4 2,5 49,9 2,4
8 Germania 48,1 1,3 46,5 1,4 47,7 1,3 46,5 1,2
9 Japonia 60,5 1,0 60,0 1,0 48,7 1,0 45,8 1,0
10 Koreea de S. 30,9 2.6 31,7 2.6 33,9 2.6 36,7 2.6
11 Brazilia 36,9 1.5 33,9 1.5 32,9 1.5 31,7 1.4
12 Italia 38,1 1,7 33,7 1,7 33,9 1,6 30,9 1,5
11 România 2,4 1,3 2,3 1,4 2,5 1,3 2,5 1,3
Sursa: prelucrare după http://www.sipri.org/database accesat la 31.10.2015
SUA utilizează 43% din bugetul global pentru apărare, în timp ce în Europa
acesta a scăzut cu 0,8%, pe fondul recesiunii economice. Germania şi Italia
au înregistrat scăderi ale bugetelor alocate apărării.
În anul 2015 institutul suedez SIPRI a prezentat analiza cheltuielilor militare
mondiale, care cu un total de 1.711 miliarde $ în 2014, reprezintă o
scădere cu 1,9% în termeni reali, faţă de 2011, aşa cum se vede în tabelul
de mai jos.
Scăderea a avut loc ca urmare a reducerii cheltuielilor militare în SUA şi
Europa de Est, reduceri compensate în cea mai mare parte ca urmare a
creşterii cheltuielilor în Asia, Orientul Mijlociu şi Africa. Politica de
austeritate a determinat scăderea cheltuielilor militare şi în UE.
Începând cu anul 2008, 18 din cele 31 de state membre UE şi NATO au
redus cu peste 10% cheltuielile militare în termeni reali.
Pe zone geografice remarcăm cea mai mare creştere a cheltuielilor în
Europa de Vest +15,0%, Orientul Mijlociu 24,5,3% şi Africa 34,4%. În zona
Europei de Est cheltuielile militare ale Ucrainei au crescut cu 24%, iar cele
ale Rusiei au crescut cu 44% (+25,8 miliarde $ în 2014 faţă de 2010). China
se situează pe primul loc cu o creştere a cheltuielilor de 75,5% (+93,1
miliarde $ în 2014 faţă de 2010).
279
Tabelul nr. 28 Evoluţia cheltuielilor militare pe plan mondial în perioada 2010-
2014 (md.USD)
Regiunea 2010 2011 2012 2013 2014

Africa 34,6 38,9 40,4 43,9 46,5
Africa de Nord 12,1 15,2 16,3 17,9 19,2
Africa Sub-Sahariană 22,5 23,7 24,1 26,0 27,2
America 815 805 768 718 677
America Centrală şi Caraibe 7,5 7,8 8,5 9,0 9,8
America de Nord 741 732 691 636 596
America de Sud 66,3 65,1 68,8 72,6 72
Asia şi Oceania 356 371 388 403 423
Asia Centrală şi de Sud 61,7 62,9 63,2 63,7 65,0
Asia de Est 265 280 297 312 329
Oceania 29,3 28,8 27,8 27,6 29,5
Europa 394 387 392 389 391
Europa de Est 298 287 280 273 266
Europa de Vest 73,1 78,6 90 94 102,1
Europa Centrală 22,6 22,1 21,9 21,4 22,7
Orientul Mijlociu 139 141 151 165 173
TOTAL 1738 1744 1740 1719 1711
Cheltuielile pentru apărare, în ţara noastră, servesc întreţinerii şi dotării

forţelor armate. Acest fapt se datorează redimensionării, profesionalizării,
restructurării şi disponibilizării efectivelor din forţele armate pentru
trecerea la o armată de profesionişti faţă de noile obiective ale Ministerului
Apărării, îndeplinirea obligaţiilor şi angajamentelor asumate prin
documente internaţionale, continuarea participării la misiuni
internaţionale organizate sub egida NATO, UE sau a altor organisme
internaţionale.
Ele cuprind şi cheltuieli de integrare euroatlantică, pentru participarea la
„Parteneriatul pentru Pace” sau participarea la operaţiuni de menţinere a
păcii.
Peste 52% din total sunt cheltuieli curente, iar restul cheltuieli de capital şi
rambursări de credite externe.
În România volumul cheltuielilor militare, în perioada 1990-2016 au evoluat
astfel:
280
Tabelul nr.29 Evoluţia cheltuielilor cu apărarea în România
Indicatori 1990 1995 2000 2005 2007 2010 2013 2014 2015 2016
Cheltuieli pentru
298 1.526 1.406 3.968 4.158 3.929 4.968 5.694 6.769 6.849
apărare (mil lei)
% în total
9,0 6,0 9,4 10,2 6,5 3,8 2,3 2,5 2,8 2,8
cheltuieli
% în PIB 3,5 2,1 n/a n/a n/a 1,5 0,8 0,9 1,0 0,9
Sursa: Prelucrare după INSSE, http://www. insse.ro/ cms/files/Anuar%20
statistic/21/21% 20Finante_ro.pd și mfinante.ro
281
5.6. Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi ape
Aceste cheltuieli au crescut uşor în UE comparativ cu anul 2005. Ele includ
managementul deşeurilor, reducerea a poluării, protecţia biodiversităţii şi
a peisajului, precum şi cheltuielile cu privire la dezvoltarea locuinţelor,
dezvoltare comunitară (alimentare cu apă şi iluminat stradal).
Ameninţările globale care apasă astăzi asupra mediului amintesc faptul că
bunăstarea socială nu se reduce la o simplă acumulare de bunuri şi servicii.
În faţa amplorii ameninţărilor care vizează mediul înconjurător, omul a
devenit conştient de apartenenţa sa la un ecosistem planetar, care îl
integrează şi îl depăşeşte în complexitate şi dimensiune.
Cheltuielile publice pentru protecţia mediului reflectă politica ecologică a
statului şi sunt efectuate de acesta pentru menţinerea parametrilor
ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le-
ar putea avea asupra mediului natural.
Această concepţie, apărută la începutul anilor „70” şi a fost menţionată în
lucrarea „Limitele dezvoltării” (Clubul de la Roma, 1972), este cunoscută azi
ca dezvoltare durabilă şi presupune concomitenţa dezvoltării economice
cu, cel puţin, păstrarea parametrilor de mediu.
Intervenţia statului în această chestiune este determinată de caracterul
public al mediului înconjurător şi de faptul că alterarea lui afectează
întreaga comunitate. Statul intervine, dar nu este echitabil şi nici raţional
ca eforturile de refacere şi păstrare a caracteristicilor de mediu natural să
fie suportate de întreaga societate în mod solidar. De aceea, în finanţarea
acestor acţiuni, primează principiul „poluatorul plăteşte”.
În 2010, Cipru, a înregistrat cele mai mari valori, 3,1% din PIB. Cele mai
mici procente s-au înregistrat în Estonia 0,3% din PIB, aşa cum se prezintă
în tabelul de mai jos.
282
Tabelul nr. 30 Evoluţia ponderii cheltuielilor pentru servicii şi dezvoltare publică,
locuinţe, mediu şi ape în PIB în unele ţări din UE (% din PIB)
Total
cheltuieli
Ţara 2005 2006 2007 2008 2009 2010
mil. euro
2010
Germania 1,5 1,4 1,2 1,1 1,4 1,4 33.180
Marea Brit. 1,7 2,0 2,1 2,1 2,6 2,3 39.300
Franţa 2,6 2,8 2,8 2,7 3,0 2,9 55.891
Grecia 0,9 0,9 0,9 0,9 1,1 1,0 2.224
Polonia 2,1 1,9 1,8 1,8 1,9 1,7 6.178
România 1,9 1,9 1,9 1,8 2,0 2,0 2.534
Bulgaria 1,4 1,8 2,7 2,2 2,6 1,7 619
Spania 1,8 1,7 1,8 2,0 2,2 2,1 22.163
Italia 1,6 1,5 1,5 1,6 1,7 1,5 24.718
Austria 1,1 1,1 1,1 1,0 1,2 1,2 3.458
Irlanda 2,4 2,6 3,3 3,2 3,4 2,9 4.619
Portugalia 1,2 1,4 1,3 1,4 1,3 1,3 2.299
Danemarca 1,2 1,0 1,1 1,0 1,1 0,9 1.979
Suedia 1,2 1,1 1,1 1,1 1,2 1,0 3.725
Cipru 2,8 2,8 3,1 3,2 3,5 3,1 550
Estonia 1,1 0,8 1,5 1,7 1,1 0,3 36
EURO 17 1,8 1,7 1,7 1,7 1,9 1,9 171.074
EU 27 1,8 1,7 1,7 1,7 1,9 1,9 230.125
Sursa: Prelucrare după Eurostat, „Statistics in focus” nr. 42/2011şi 33/2013
Cele mai importante cheltuieli din acest capitol sunt rezervate cheltuielilor
privind protecţia mediului. Mult timp, calitatea mediului înconjurător a fost
percepută ca o grijă nefondată dar acum, aceasta constituie una din cele
mai stringente probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai este vorba
numai de conservarea cadrului natural, ci este pusă sub semnul întrebării
însăşi supravieţuirea speciei umane.
Sursele financiare pentru astfel de cheltuieli sunt: fonduri
provenite/cheltuite de agenţii economici (penalităţi pentru pagube
produse mediului, investiţii pentru protejarea mediului/ combaterea
poluării, impozite/taxe/redevenţe pentru consumul factorilor de mediu),
fonduri ale bugetului, fonduri speciale pentru protecţia
mediului/combaterea poluării, credite/ajutoare de la organisme
internaţionale.
Cheltuielile pentru protecţia mediului reprezintă măsura economică a
eforturilor pe care societatea le realizează pentru a răspunde problemelor
generate de starea mediului, într-o anumită etapă, ele referindu-se la
283
următoarele activităţi: protecţia calităţii aerului şi a climei, protecţia
calităţii apelor, managementul deşeurilor, protecţia solului şi a apelor
subterane, reducerea zgomotului şi a vibraţiilor, protecţia surselor
naturale şi conservarea biodiversităţii, proteţia împotriva radiaţiilor,
cercetare-dezvoltare, administrarea generală a mediului, educaţie,
instruire, informare, alte activităţi specifice.
În România cheltuielile totale de protecţie a mediului (CTPM) se determină
prin însumarea următoarelor elemente :
- Investiţiile totale (It), ce includ investiţiile efectuate de producătorii
nespecializaţi din activităţi industriale, de producătorii specializaţi şi cele
efectuate de administraţia publică locală;
- Cheltuieli curente interne totale (CCIt), obţinute prin adunarea
cheltuielilor curente interne efectuate de producătorii nespecializaţi,
specializaţi şi a celor efectuate de administraţia publică locală.
Costurile de mediu sunt cele legate de degradarea efectivă sau potenţială a
activelor naturale datorită activităţilor economice.
Pentru a putea determina eficienţa activităţii agricole trebuie calculate şi
suportate costurile de mediu de către unii ageţi economici sau chiar de
agricultori dacă aceştia contribuie direct la poluarea mediului înconjurător.
În România, cheltuielile pentru protecţia mediului reflectă fluxurile de
finanţare a mediului şi includ plăţile pentru activităţile economice care au
ca scop producerea de servicii specifice pentru prevenirea, reducerea sau
combaterea pagubelor aduse mediului.
Acestea sunt grupate în: investiţii şi cheltuieli curente care la rândul lor
includ cheltuielile curente interne (salariile şi contribuţiile sociale,
consumurile de materii prime, combustibili, energie, apă şi alte materiale
auxiliare, cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare, instruire, informare,
administrare de mediu) şi cheltuielile curente externe (cheltuieli pentru
servicii de protecţia mediului cumpărate de la terţi şi pentru taxe cu titlu de
mediu plătite ).
Domeniile de mediu se referă la activităţile specifice pentru protecţia
mediului, respectiv: protecţia aerului, protecţia apei, managementul
deşeurilor, protecţia solului şi a apelor subterane, protecţia resurselor
naturale şi conservarea biodiversităţii, combaterea zgomotului şi a
vibraţiilor, alte domenii (cercetare-dezvoltare în domeniul mediului,
administrarea generală a mediului, instruire).
284
În anul 2012, cheltuielile pentru protecţia mediului la nivel naţional au fost
de aproximativ 17,3 miliarde lei, reprezentând 3,0% din PIB comparativ cu
3,2% în anul 2011, 2,0% în anul 2009 şi 1,8% în anul 2008.
Tabelul nr.31 Cheltuielile pentru protecţia mediului pe sect. de activitate şi
categorii de cheltuieli, 2010 (mii lei)
din care
Total
Sectoare de activitate Cheltuieli curente
cheltuieli Investiţii
interne externe
Producători
7.054.426 2.353.193 3.495.240 1.205.993
nespecializaţi
Silvicultură, exploatare
forestieră şi servicii 52.881 26.014 15.064 11.803
anexe
Industria extractivă 676.606 403.769 120.565 152.272
Industria prelucrătoare 3.354.904 389.913 2.591.272 373.719
Producţia şi furnizarea
de energie electrică şi
1.315.438 577.780 240.800 496.858
termică, gaze şi apă
caldă
Captarea, tratarea şi
1.481.594 899.645 486.235 95.714
distribuirea apei
Construcţii 83.127 5.228 37.248 40.651
Transporturi 89.876 50.844 4.056 34.976
Producători specializaţi 10.208.965 499.699 8.597.637 1.111.629
Administraţie publică
3.571.218 1.263.309 1.049.767 957.367
locală
TOTAL 20.834.609 4.116.201 13.142.644 3.274.989
Sursa: Comunicat de presă nr. 253 din 22.10.2013 al Institutului Naţional de
Statistică
La nivel naţional ponderea investiţiilor producătorilor nespecializaţi a

reprezentat 57,2 %, din totalul investiţiilor pentru protecţia mediului,
urmată de cea a administraţiei publice (30,7 %) şi a producătorilor
specializaţi (12,1 %).
În industria prelucrătoare s-au realizat 47,6% din cheltuielile pentru
protecţia mediului a producătorilor nespecializaţi, în timp ce sectorul
„Captarea, tratarea şi distribuirea apei”, a absorbit 21,0 %, iar sectorul
„Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă caldă”
18,6%.
Pe domenii de mediu, cele mai mari cheltuieli s-au înregistrat pentru
managementul deşeurilor (57,4 % din totalul cheltuielilor pentru protecţia
mediului), urmate de cheltuielile pentru protecţia apei (18,5%) şi de
285
cheltuielile peentru alte domenii de mediu (14,3%), aşa cum rezultă din
tabelul de mai jos.
Unul dintre cele mai importante instrumente economice folosite de politica
de mediu din România îl constituie Fondul de mediu.
Tabelul nr. 32 Cheltuielile pentru protecţia mediului pe domenii de mediu şi
categorii de producători, 2012
Total (mii Producători Producători Administraţie
Domenii de mediu
lei) nespecializaţi specializaţi Publică
Protecţia aerului 1.197.834 943.819 85.676 168.339
Protecţia apei 3.251.824 1.747.081 88.415 1.416.328
Managementul
10.080.456 378.849 8.751.153 950.454
deşeurilor
Protecţia solului şi a
324.425 285.030 25.308 14.087
apelor subterane
Protecţia resurselor
naturale şi conservarea 185.726 155.094 26.182 4.450
biodiversităţii
Alte domenii de mediu 2.519.354 2.338.560 120.602 60.192
Sursa: Comunicat de presă nr. 256 din 22.10.2012 al Institutului Naţional de
Statistică
Fondul de mediu este un instrument economico – financiar specific şi

propriu tranziţiei, de refacere a mediului degradat de utilizarea neraţională
a acestuia în perioada regimului comunist şi de degrevare parţială a
dezvoltării economice de costurile ridicate ale recuperării capitalului
natural. Fondul de mediu este acel organism care finanţează aceste
investiţii.
Veniturile fondului provin, în primul rând, din tarife şi taxe de poluare, pe
baza principiului „poluatorul plăteşte”, conform căruia entităţile care
poluează contribuie la suportarea costurilor de prevenire şi control al
poluării.
Cele mai importante contribuții la Fondul pentru mediu sunt datorate în
România pentru: materialele aferente ambalajelor și anvelopele introduse
pe piața românească (produse în România, importate sau achiziționate din
alte state membre ale UE), care sunt aplicate la diferența dintre cantitățile
efectiv colectate și valorificate și obiectivele legale de colectare și
valorificare; uleiurile introduse pe piața românească (0,3 lei per kg);
emisiile de poluanți în atmosferă, provenind de la surse fixe (de exemplu
fabrici, centrale electrice), care depind de tipul de poluant; pungile din
materiale ne-biodegradabile livrate clienților (0,1 lei pe pungă); substanțe
286
periculoase (2% din valoarea substanțelor periculoase plasate pe piața
națională).
Firmele care introduc pe piața românească echipamente electrice si
electronice, baterii si acumulatori, trebuie să finanțeze colectarea și
reciclarea deșeurilor aferente
287
REZUMAT
Statele moderne urmăresc în cadrul politicilor sociale următoarele obiective:
garantarea unui venit minim fiecărui membru al societăţii, diminuarea ariei de
nesiguranţă în cazul anumitor fenomene şi asigurarea unor servicii sociale tuturor
indivizilor, la standarde cât mai ridicate Realizarea acestei concepţii generează
cheltuieli social-culturale, reprezentând servicii gratuite sau parţial gratuite de care
beneficiază întreaga populaţie sau o parte a ei.
Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor

din domeniul învăţământului şi educaţiei cât şi a unor acţiuni din domeniul
educaţiei.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate: întreţinerii şi funcţionării

sistemului medical din ţară, unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea
îmbolnăvirilor precum şi unor acţiuni de educaţie sanitară.În prezent accentul în
ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina preventivă.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii

sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru
asiguraţi.
Principalele forme de asistenţă şi protecţie socială în România sunt: concediul şi

indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, concediul şi indemnizaţia
de maternitate, concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav,
concediul şi indemnizaţia de risc maternal şi cheltuielile pentru asigurările de
şomaj
Cheltuielile cu protecţia socială a şomerilor cuprind: ajutor de şomaj, ajutor de

integrare profesională, alocaţie de sprijin, cheltuieli pentru formarea profesională,
plăţi pentru stimularea şomerilor care se angajează înainte de expirarea perioadei
de şomaj, plăţi pentru stimularea mobilităţii forţei de muncă, plăţi pentru
stimularea angajatorilor care încadrează şomeri din categoria defavorizaţi, plăţi
compensatorii efectuate în cadrul programelor de restructurare, privatizare şi
lichidare, plăţi pentru stimularea absolvenţilor, combaterea marginalizării sociale şi
alte cheltuieli.
Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii, măsuri şi

acţiuni prin care statul reprezentat de autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau
înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale situaţiilor care pot genera
marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei sau grupurilor.
Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice pentru acţiuni

economice includ cheltuieli curente (de întreţinere şi funcţionare, subvenţii,
avansuri rambursabile, dobânzi subvenţionate, cheltuieli financiare) şi cheltuieli de
capital (investiţii, restructurare, modernizare, amenajări).
288
TESTE GRILĂ
1. Structura cheltuielilor pentru acţiuni social culturale cuprinde:
1. cheltuielile pentru învăţământ
2. cheltuielile cu asigurările sociale
3. cheltuielile cu asistenţa socială
4. cheltuielile cu sănătatea
5. cheltuielile pentru cultură, recreere şi religie
6. cheltuielile cu protecţia şi securitatea socială
a) ( 1, 2, 4, 5) b) (1, 3, 4, 5) c) (1, 4, 5, 6) d) ( 3, 4, 5, 6) e) ( 2, 4, 5, 6)
2.Contribuţia datorată pentru asigurarea sănătaţii personalului este:
a. 9,5% asupra venitului brut al salariatului şi 5,2% asupra fondului de salarii lunar
b. 16% asupra venitului brut al salariatului şi 9,5 % asupra fondului de salarii lunar
c. 5,5% asupra venitului brut al salariatului şi 5,2% asupra fondului de salarii lunar
d. 6,5% asupra venitului brut al salariatului şi 6,2% asupra fondului de salarii lunar
3. Sunt beneficiari ai ajutorului de şomaj persoanele care:
1. au devenit şomeri
2. nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ
3. au fost disponibilizaţi prin desfacerea contractului de muncă din vina lor
4. ocupă un loc de muncă şi din diferite motive doresc schimbarea lui
5. sunt căsătoriţi şi au mai mult de 3 copii
a) ( 1, 2, 3,) b) ( 1, 2, 5) c) ( 2, 3, 4) d) (1, 2, 4) e) (1, 4, 5)
4. În cadrul cheltuielilor pentru acţiuni economice ajutoarele financiare indirecte

sunt:
a. subvenţiile, investiţiile, avansurile rambursabile, finanţarea publicităţii
b.transmiterea efectivă a unei sume de bani din bugetul statului pentru acţiuni
economice
c.subvenţiile, investiţiile, avansurile rambursabile, finanţarea publicităţii,
avantajele fiscale, garanţiile
d. avantajele fiscale şi garanţiile
5. Domeniile de mediu se referă la următoarele activităţi:

1. protecţia aerului
2. protecţia apei
3. managementul deşeurilor
4. combaterea zgomotului şi a vibraţiilor
5. cercetare-dezvoltare primară
6. administrarea generală a comunităţii
a) (3,4,5,6) b) (2,3,4,5) c) (1,2,3,4) d) (1,2,3,6) e) (1,2,5,6) f) (2,3,5,6)
6. Indemnizaţia de şomaj se acordă şomerilor, astfel:

1. pentru 3 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an
2. pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de cel puţin un an
3. pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare între 5 şi 10 ani
4. pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani
5. pentru 18 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 15 ani
a) (3,4,5) b) (2,3,4) c) (1,2,3) d) (2,3,5) e) (2,4,5) f) (1,3,5)
289
290
CAPITOLUL 6 ASIGURĂRILE SOCIALE ÎN ROMÂNIA
6.1.Principiile şi rolul asigurărilor sociale de stat în România
6.2.Formele de protecţie a cetăţenilor prin sistemul public de pensii
6.3.Perspectivele şi evoluţia sistemului de pensii din România-
sistemul privat
CONCEPTE CHEIE: asigurări sociale, sistem public de pensii, sistem privat de

pensii, incesibilitate, contribuţia pentru asigurări sociale, pensia pentru limită de
vârstă, pensia anticipată, pensia anticipată parţială, pensia de invaliditate,
pensia de urmaş, vârsta standard de pensionare, stagiul minim de cotizare,
stagiul complet de cotizare, punct de pensie, grad de invaliditate, pensii
obligatorii administrate privat, ASF- Sectorul Pensii Private, Pilonul I, Pilonul II,
Pilonul III, pensii facultative administrate privat
1.Cunoaşterea concepţiilor despre asigurările sociale.
2.Relevarea principiilor după care se ghidează sistemul public de pensii.
3.Prezentarea modului de finanţare a cheltuielilor cu asigurările sociale în
România.
4.Descrierea şi înţelegerea principalelor categorii de pensii.
5.Cunoaşterea elementelor esenţiale privind pensiile.
6.Prezentarea altor prestaţii acordate prin sistemul public de pensii.
7.Prezentarea sistemul privat de pensii din România, necesitate şi
evoluţie.
291
6.1. Principiile şi rolul asigurărilor sociale de stat în
România
Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de
societate, pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară
sau permanentă de a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor.
În sistemul public de pensii sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:
I. a. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de
muncă;
b. funcţionarii publici;
d. alte persoane care realizează venituri asimilate salariilor pentru care se
datorează contribuţie de asigurări sociale, potrivit prevederilor Legii nr.
227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare;
II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe
durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a
cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, cu
cele ale persoanelor prevăzute la pct. I;
III. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se asigură din
bugetul asigurărilor pentru şomaj;
IV. persoanele care realizează venituri din activităţi independente şi/sau
din drepturi de proprietate intelectuală.
Datorează contribuţia de asigurări sociale, dacă estimează pentru anul
curent venituri nete a căror valoare cumulată este cel puţin egală cu 12
salarii minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a
declaraţiei unice.
de persoanele fizice, pentru venitul estimat a se realiza în fiecare an se
depune la organul fiscal competent până la data de 15 martie inclusiv a
fiecărui an.
Baza anuală de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, o reprezintă
venitul ales de contribuabil, care nu poate fi mai mic decât nivelul a 12
salarii minime brute pe ţară.
Orice persoană se poate asigura în sistemul public de pensii în baza unui
contract de asigurare socială, în vederea obţinerii pensiei pentru limită de
vârstă şi, după caz, în vederea completării venitului asigurat utilizat la
calculul acestei categorii de pensie.
292
Venitul anual asigurat pentru aceste persoane este cel ales de contribuabil,
care nu poate fi mai mic decât nivelul a 12 salarii minime brute pe ţară.
În sistemul public de pensii, evidenţa drepturilor şi obligaţiilor de asigurări
sociale se realizează pe baza codului numeric personal al asiguratului.
Mulţimea şi diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor
de finanţare, conferă asigurărilor sociale caracterul de sistem.
În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele
componente:
A. sistemul public de pensii, cu caracter general, gestionat în principal de
Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Casa Naţională de
Pensii Publice (CNPP). În subordinea CNPP funcţionează Case Judeţene de
Pensii, în fiecare municipiu-reşedinţă de judeţ, precum şi Casa de Pensii a
Municipiului Bucureşti, denumite Case teritoriale de pensii.
B. casele de pensii sectoriale, sunt casele de pensii care funcţionează în
subordinea Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi
Internelor şi Serviciului Român de Informaţii, cu respectarea legislaţiei în
vigoare privind protecţia informaţiilor clasificate în instituţiile din sistemul
naţional de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională;
C. asigurările sociale pentru sănătate, dedicate exclusiv acestui scop şi care
sunt gestionate de Casa Naţională de Asigurări pentru Sănătate şi de Casele
Judeţene şi a municipiului Bucureşti.
D. sistemul de pensii private
Administrarea sistemului public de pensii se realizează prin CNPP şi prin
Casele de pensii sectoriale.Organizarea sistemului public de pensii este
realizată pe baza unor principii care exprimă caracterul legal şi general al
acestuia.
1. principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează
sistemul public de pensii bazat pe aceleaşi norme de drept, pentru toţi
participanţii la sistem;
2. principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au,
conform legii, obligaţia de a participa la sistemul public de pensii,
drepturile de asigurări sociale exercitându-se corelativ cu îndeplinirea
obligaţiilor;
3. principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale
se constituie pe baza contribuţiilor datorate de persoanele fizice şi juridice
participante la sistemul public de pensii, drepturile de asigurări sociale
cuvenindu-se în temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
293
4. principiul egalităţii, prin care se asigură tuturor participanţilor la sistemul
public de pensii, contribuabili şi beneficiari, un tratament
nediscriminatoriu, între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, în ceea
ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
5. principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile de asigurări sociale se
redistribuie pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public de pensii,
conform legii;
6. principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul
public de pensii îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi
pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea riscurilor asigurate prevăzute
de lege;
7. principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a
sistemului public de pensii;
8. principiul imprescriptibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu se
prescrie;
9. principiul incesibilităţii, potrivit căruia dreptul la pensie nu poate fi cedat,
total sau parţial.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se
face din venituri dedicate, şi anume:
a. contribuţia pentru asigurările sociale,
b. contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă,
c. contribuţia angajatorului la fondul pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, prin redistribuire din contribuția asiguratorie de muncă,
d. dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum şi alte venituri, în care se
includ lichidări de debite şi excedentul anului bugetar anterior,
e. sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului
asigurărilor sociale de stat, care se aprobă prin legile bugetare anuale.
Contribuţia pentru asigurările sociale - în sistemul public sunt contribuabili:
-cetăţenii români, cetăţenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au,
conform legii, domiciliul ori reşedinţa în România;
-cetăţenii români, cetăţenii altor state şi apatrizii care nu au domiciliul sau
reşedinţa în România, în condiţiile prevăzute de legislaţia europeană
aplicabilă în domeniul securităţii sociale, precum şi de acordurile privind
sistemele de securitate socială la care România este parte;
-persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora, atât pe perioada în care persoanele fizice care
realizează venituri din salarii ori asimilate salariilor desfăşoară activitate,
cât şi pe perioada în care acestea beneficiază de concedii şi indemnizaţii de
asigurări sociale de sănătate;
294
-Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, pentru persoanele
care beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau de alte drepturi de protecţie
socială ori de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate care se acordă
din bugetul asigurărilor pentru şomaj,
-Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin casele de asigurări de
sănătate subordonate, pentru indemnizaţiile de asigurări sociale de
sănătate;
-unităţile trimiţătoare, pentru personalul român trimis în misiune
permanentă în străinătate, inclusiv pentru categoriile de personal trimise în
misiune temporară sau permanentă în străinătate prevăzute prin hotărâre
a Guvernului, pentru soţul/soţia care însoţeşte personalul trimis în misiune
permanentă în străinătate şi căruia/căreia i se suspendă raporturile de
muncă sau raporturile de serviciu şi pentru membrii Corpului diplomatic şi
consular al României, cărora li se suspendă raporturile de muncă, ca
urmare a participării la cursuri ori alte forme de pregătire în străinătate, pe
o durată care depăşeşte 90 de zile calendaristice.
-persoanele care încheie contract de asigurare socială.
Contribuţiile de asigurări sociale se datorează pentru următoarele
categorii de venituri:
a. venituri din salarii sau asimilate salariilor,
b. venituri din drepturi de proprietate intelectuală
c. venituri din activităţi independente,
d. indemnizaţii de şomaj,
e. indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.
Se exceptează de la plata contribuţiilor de asigurări sociale următoarele
venituri:
-prestaţiile suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat, potrivit legii;
-veniturile din salarii şi asimilate salariilor realizate de persoanele fizice
asigurate în sisteme proprii de asigurări sociale, din activităţi pentru care
există obligaţia asigurării în aceste sisteme potrivit legii;
-veniturile acordate, potrivit legii, personalului militar în activitate,
poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special care îşi desfăşoară
activitatea în instituţiile din sectorul de apărare, ordine publică şi securitate
naţională, pentru care se datorează contribuţie individuală la bugetul de
stat potrivit Legii nr.223/2015 privind pensiile militare de stat.
- ajutoarele/sumele acordate potrivit legii, în cazul decesului personalului
din cadrul instituţiilor publice de apărare, ordine publică şi securitate
naţională, decedat ca urmare a participării la acţiuni militare, şi
295
indemnizaţiile lunare de invaliditate acordate personalului ca urmare a
participării la acţiuni militare.
Venituri din salarii şi venituri asimilate salariilor care nu se cuprind în baza
lunară de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale sunt:
-sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale constituite
prin subscripţie publică;
-ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile,
ajutoarele pentru dispozitive medicale, ajutoarele pentru naştere,
ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a
calamităţilor naturale, veniturile reprezentând cadouri în bani şi/sau în
natură oferite salariaţilor, cele oferite pentru copiii minori ai acestora,
inclusiv tichetele cadou, contravaloarea transportului la şi de la locul de
muncă al salariatului, acordate de angajator pentru salariaţii proprii sau
alte persoane, precum şi contravaloarea serviciilor turistice şi/sau de
tratament, inclusiv transportul, pe perioada concediului, acordate de
angajator pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, astfel
cum este prevăzut în contractul de muncă. Cadourile în bani şi în natură
oferite de angajatori angajaţilor, cele oferite în beneficiul copiilor minori ai
acestora, inclusiv tichetele cadou, cu ocazia Paştelui, zilei de 1 iunie,
Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte religioase, precum şi
cadourile în bani şi în natură oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie
nu sunt cuprinse în baza lunară de calcul, în măsura în care valoarea
acestora pentru fiecare persoană în parte, cu fiecare ocazie din cele de mai
sus, nu depăşeşte 150 lei;
-contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu, potrivit repartiţiei de
serviciu, numirii conform legii sau specificităţii activităţii prin cadrul
normativ specific domeniului de activitate, precum şi compensarea
diferenţei de chirie, suportată de persoana fizică, conform legilor speciale;
-cazarea şi contravaloarea chiriei pentru locuinţele puse la dispoziţia
persoanelor cu rol de reprezentare a interesului public, a angajaţilor
consulari şi diplomatici care lucrează în afara ţării, în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
-contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de
protecţie şi de lucru, a alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi
materialelor igienico - sanitare, a altor drepturi privind sănătatea şi
securitatea în muncă, precum şi a uniformelor obligatorii şi a drepturilor de
echipament, ce se acordă potrivit legislaţiei în vigoare;
-contravaloarea cheltuielilor de deplasare pentru transportul între
localitatea în care angajaţii îşi au reşedinţa şi localitatea unde se află locul
296
de muncă al acestora, pentru situaţiile în care nu se asigură locuinţă sau nu
se suportă contravaloarea chiriei, conform legii;
-indemnizaţiile şi orice alte sume de aceeaşi natură, primite de salariaţi,
directori şi administratori potrivit legii, pe perioada delegării/detaşării,
după caz, în altă localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului,
în limita plafonului neimpozabil stabilit prin lege, precum şi cele primite
pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi cazare;
-indemnizaţiile de instalare ce se acordă o singură dată, la încadrarea într-o
unitate situată într-o altă localitate decât cea de domiciliu, în primul an de
activitate după absolvirea studiilor, în limita unui salariu de bază la
angajare, precum şi indemnizaţiile de instalare şi mutare acordate, potrivit
legilor speciale, personalului din instituţiile publice, potrivit legii;
-cheltuielile efectuate de angajatori pentru pregătirea profesională şi
perfecţionarea angajaţilor, administratorilor stabiliţi potrivit actului
constitutiv, contractului de administrare/mandat şi directorilor care îşi
desfăşoară activitatea în baza contractului de mandat potrivit legii;
-costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice, inclusiv
cartelele telefonice, efectuate în vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu;
-avantajele sub forma dreptului la stock options plan, la momentul
acordării şi la momentul exercitării acestuia;
-diferenţa favorabilă dintre dobânda preferenţială stabilită prin negociere
şi dobânda practicată pe piaţă, pentru credite şi depozite;
-biletele de valoare sub forma tichetelor de masă, voucherelor de vacanţă,
tichetelor cadou, tichetelor de creşă, tichetelor culturale, acordate potrivit
legii;
-avantaje primite în legătură cu o activitate dependentă prevăzute de
Codul fiscal;
-veniturile acordate la momentul disponibilizării, venitul lunar de
completare sau plăţile compensatorii, suportate din bugetul asigurărilor de
şomaj, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii;
-veniturile obţinute de către persoanele fizice care desfăşoară activităţi în
cadrul misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor culturale
româneşti din străinătate.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de
condiţiile de muncă normale, deosebite, speciale şi alte condiţii de muncă
şi sunt prevăzute de articolul 138 din Legea 227/2015 privind Codul Fiscal.
Locuri de muncă în condiţii deosebite: sunt locurile de muncă unde gradul
de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor
categorii de servicii publice, pe toată durata timpului normal de muncă,
297
poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la comportamente
riscante în activitate, cu consecinţe asupra securităţii şi sănătăţii în muncă
a asiguraţilor.
Locurile de muncă în condiţii speciale: sunt locurile de muncă unde gradul
de expunere la factorii de risc profesional sau la condiţiile specifice unor
categorii de servicii publice, pe durata a cel puţin 50% din timpul normal de
muncă, poate conduce în timp la îmbolnăviri profesionale, la
comportamente riscante în activitate, cu consecinţe grave asupra
securităţii şi sănătăţii în muncă a asiguraţilor.
Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:
a.unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în
subteran cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;
b.activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor
prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii;
c.activităţile din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi siguranţei
naţionale, prevăzute de actele normative cu regim clasificat emise până la
data de 31.12.2010;
d.aviaţia civilă, pentru personalul navigant;
e.activităţile şi unităţile prevăzute în anexele nr. 2 şi 3 din legea pensiilor,
periodic, din 5 în 5 ani, aceste locuri de muncă în condiţii speciale fiind
supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiţii speciale;
f.activitatea artistică desfăşurată în profesiile prevăzute în Anexa nr. 4 din
legea pensiilor.
Cotele de contribuţii de asigurări sociale, sunt:
a. 25% datorată de către persoanele fizice care au calitatea de angajaţi
sau pentru care există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale,
În perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2028 inclusiv, pentru
persoanele fizice care realizează venituri din salarii şi asimilate salariilor
realizate în baza contractelor individuale de muncă încheiate cu angajatori
care desfăşoară activităţi în sectorul construcţii, cota contribuţiei de
asigurări sociale se reduce cu 3,75 puncte. Persoanele care datorează
contribuţia la fondul de pensii administrat privat reglementat de Legea nr.
411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, sunt scutite de la
plata acestei contribuţii în limita acestei cote.
b. 4% datorată în cazul condiţiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt
prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
cu modificările şi completările ulterioare, de către persoanele fizice şi
juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora;
298
c. 8% datorată în cazul condiţiilor speciale de muncă, astfel cum sunt
prevăzute în Legea nr. 263/2010, de către persoanele fizice şi juridice care
au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora.
Nu se cuprind în baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale
datorate de angajatorii care desfăşoară activităţi în sectorul construcţii,
veniturile din salarii şi asimilate salariilor realizate de persoanele fizice
realizate în baza contractelor individuale de muncă încheiate cu aceşti
angajatori, în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2028 inclusiv.
În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de
contribuţie aferentă fondurilor de pensii administrate privat, prevăzută
de Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Contribuţia de asigurări sociale datorată de contribuabili nu se
impozitează.
Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale datorată de către
asiguraţii, respectiv de către angajatorii acestora se fac lunar de către
angajatori. Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale pentru şomeri
se fac lunar de către instituţia care administrează bugetul asigurărilor
pentru şomaj.
Calculul şi plata contribuţiei individuale de asigurări sociale pentru
perioada în care asiguratul beneficiază de indemnizaţie de asigurări sociale
de sănătate se efectuează, după caz, de către: angajator;instituţia abilitată
de lege să efectueze plăţi din bugetul asigurărilor pentru şomaj; Casa de
Asigurări de Sănătate;de către asiguratul pe bază de declaraţie şi contract.
Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul
persoanelor fizice care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor,
o reprezintă câştigul brut realizat din salarii şi venituri asimilate salariilor, în
ţară şi în alte state, cu respectarea prevederilor legislaţiei europene
aplicabile în domeniul securităţii sociale, precum şi a acordurilor privind
sistemele de securitate socială la care România este parte si cuprinde:
a.câştigul salarial brut;
b. indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate suportate de angajator
sau din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, potrivit legii,
primite pe perioada în care persoanele fizice care realizează venituri din
salarii sau asimilate salariilor beneficiază de concedii medicale şi de
indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.
299
Contribuţia de asigurări sociale datorată de către persoanele fizice care
obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor, în baza unui contract
individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp partial, nu poate fi mai
mică decât nivelul contribuţiei de asigurări sociale calculate prin aplicarea
cotei legale asupra salariului de bază minim brut pe ţară în vigoare în luna
pentru care se datorează contribuţia de asigurări sociale, corespunzător
numărului zilelor lucrătoare din lună în care contractul a fost activ;
În cazul în care din calcul rezultă o bază lunară de calcul mai mare decât
valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, cota contribuţiei de
asigurări sociale se aplică asupra echivalentului a de 5 ori câştigul salarial
mediu brut, pe fiecare loc de realizare al venitului.
Pentru persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora, baza lunară de calcul pentru contribuţia de asigurări
sociale o reprezintă suma câştigurilor brute realizate de persoanele fizice
care obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor asupra cărora se
datorează contribuţia, pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite,
speciale sau în alte condiţii de muncă.
Contribuţia individuală de asigurări sociale datorată de asiguraţi se reţine
integral din:
a.câştigul salarial brut realizat lunar;
b.indemnizaţia de asigurări sociale de sănătate stabilită potrivit legii, în
situaţia asiguraţilor aflaţi în concediu medical.
Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt
asimilate acestora, sunt obligate să depună lunar, până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile, Declaraţia
privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi
evidenţa nominală a persoanelor asigurate.
Contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează, reţine şi se
virează lunar de către angajator, respectiv de către plătitorul de venit, la
bugetul asigurărilor sociale de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei pentru care se plătesc veniturile sau până la data de 25
inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se datorează, după caz,
în contul deschis la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului la care acesta
este luat în evidenţă ca plătitor de impozite şi taxe.
Contribuţia la fondul de pensii administrat privat, care este parte din
contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de
pensii, se transmite de CNPP şi de casele de pensii sectoriale fondurilor de
300
pensii administrate privat.Lunar, până cel târziu în data de 20 a lunii
următoare celei în care plătitorii au depus declaraţia nominală de
asigurare, CNPP şi casele de pensii sectoriale transmit fiecărui
administrator lista nominală de virare şi virează sumele către fondul de
pensii pe care acesta îl administrează.
În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate
bugetului asigurărilor sociale de stat, casele teritoriale de pensii
procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea
sumelor cuvenite, conform dispoziţiilor legale privind executarea
creanţelor bugetare.
Neplata contribuţiei de asigurări sociale la termenele prevăzute, generează
plata unor dobânzi şi penalităţi de întârziere calculate pentru fiecare zi de
întârziere, până la data achitării sumei datorate, inclusiv.
Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente și
venituri din proprietate intelectuală se încadrează în categoria asiguraţilor
obligatoriu în sistemul public de pensii dacă estimează pentru anul curent
venituri nete a căror valoare cumulată este cel puţin egală cu 12 salarii
minime brute pe ţară, în vigoare la termenul de depunere a declaraţiei
unice.
de persoanele fizice, pentru venitul estimat a se realiza în fiecare an se
depune la organul fiscal competent până la data de 15 martie inclusiv a
fiecărui an, iar plata se efectuează la bugetul de stat, până la data de 15
martie inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului.
Baza anuală de calcul al contribuţiei de asigurări sociale, o reprezintă
venitul anual ales de contribuabil, care nu poate fi mai mic decât nivelul a
12 salarii minime brute pe ţară.
Pentru persoanele fizice care realizează venituri din drepturi de proprietate
intelectuală pentru care impozitul se reţine la sursă, obţinute de la un
singur plătitor de venit, iar nivelul net estimat al acestor venituri, pentru
anul curent, este cel puţin egal cu 12 salarii minime brute pe ţară, plătitorul
de venit are obligaţia să calculeze, să reţină, să plătească contribuţia de
asigurări sociale şi să depună Declaraţia privind obligaţiile de plată a
contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a
persoanelor asigurate, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei
pentru care se plătesc veniturile.
301
În contractul încheiat între părţi se desemnează plătitorul de venit în
vederea calculării, reţinerii şi plăţii contribuţiei prin reţinere la sursă,
precum şi venitul ales pentru care datorează contribuţia, în anul în curs.
Nivelul contribuţiei calculate şi reţinute la fiecare plată de către plătitorul
de venit este cel stabilit de părţi, până la concurenţa contribuţiei aferente
venitului ales precizat în contract.
Contribuţia asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă: se plăteşte de
către cei ce beneficiază de trimiteri la tratament balnear şi odihnă prin
sistemul public al asigurărilor sociale.
Contribuţia se stabileşte diferenţiat pe tip de trimitere, staţiune, sezon,
durata sejurului, categoria de confort, mărimea salariului tarifar/pensiei,
costul trimiterii. Pentru anumite categorii de beneficiari se acordă reduceri
ale contribuţiei, calculată după criteriile de mai sus, astfel:
• 100% pentru pensionarii IOVR neangajaţi, beneficiari de ajutor social,
pensionarii de asigurări sociale şi pensionarii militari cu pensie minimă;
• 75% pentru suferinzii de silicoză şi fibroză pulmonară;
• 50% pentru suferinzii de boli profesionale.
Contribuţia la fondul pentru accidente de muncă şi boli profesionale:
potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi
boli profesionale, se constituie din 5%, din contribuția asiguratorie de
muncă, care se face venit la sistemul de asigurare pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, conform prevederilor Legii nr. 227/2015 privind
Codul fiscal.
Veniturile sistemului de asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale se prevăd distinct la partea de venituri a bugetului asigurărilor
sociale de stat.
Dobânzi şi penalităţi de întârziere, precum şi alte venituri, în care se includ
lichidări de debite şi excedentul anului bugetar anterior.
Sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetului
asigurărilor sociale de stat, care se aprobă prin legile bugetare anuale.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat acoperă contravaloarea
prestaţiilor de asigurări sociale din sistemul public de pensii, cheltuielile
privind organizarea şi funcţionarea sistemului public de pensii, finanţarea
unor investiţii proprii şi alte cheltuieli prevăzute de lege.
Din veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat se prelevă anual până la
3% pentru constituirea unui fond de rezervă. Fondul de rezervă cumulat nu
poate depăşi nivelul cheltuielilor prevăzute pentru anul bugetar respectiv.
302
Fondul de rezervă se constituie în anii în care bugetul asigurărilor sociale de
stat este excedentar, nu primeşte sume pentru echilibrare şi numai după
acoperirea deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale
de stat.
Fondul de rezervă se utilizează pentru acoperirea prestaţiilor de asigurări
sociale în situaţii temeinic motivate sau a altor cheltuieli ale sistemului
public de pensii, aprobate prin legea bugetului asigurărilor sociale de
stat.Fondul de rezervă nu se poate utiliza în primii 3 ani de la începerea
constituirii acestuia.
303
6.2. Formele de protecţie a cetăţenilor prin sistemul
public de pensii
Fondurile privind asigurările de pensii se constituie în cadrul bugetului
asigurărilor sociale de stat, fiind elaborat şi administrat de Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale fiind aprobat de Parlament o dată cu
bugetul de stat şi este parte componentă a bugetului public naţional.
Sistemul public de pensii este administrat de Casa Naţională de Pensii
Publice (CNPP), care este o instituţie publică de interes naţional, cu
personalitate juridică, organ de specialitate al administraţiei publice
centrale.
Conform articolului 51 din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de
pensii publice, în sistemul public de pensii din România, se acordă
următoarele categorii de pensii:
a. pensia pentru limită de vârstă;
b. pensia anticipată;
c. pensia anticipată parţială;
d. pensia de invaliditate;
e. pensia de urmaş.
În sistemul public de pensii o persoană poate beneficia de o singură
categorie de pensie dintre cele de mai sus.
a. Pensia pentru limită de vârstă.
Pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc,
cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de
pensionare şi stagiul minim de cotizare.
Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani
pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor
standard de pensionare,conform eşalonării.
Stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru
bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului
minim de cotizare, conform eşalonării.
Stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, atât pentru femei, cât şi
pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea
stagiului complet de cotizare, conform eşalonării.
304
Categoriile de personal care au realizat stagiul complet de cotizare şi au
dreptul la pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea vârstelor standard
de pensionare, sunt:
a. persoanele care au realizat stagii de cotizare în condiţii deosebite de
muncă;
b. persoanele care au realizat stagii de cotizare în grupa I de muncă,
potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, şi celor care au realizat
stagii de cotizare în locurile de muncă încadrate în alte condiţii de muncă şi
în condiţii speciale;
c. cu câte 6 luni, pentru fiecare an de privare de libertate, de deportare în
străinătate, după data de 23 august 1944, şi/sau de prizonierat;
Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap
preexistent calităţii de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard
de pensionare, în funcţie de gradul de handicap, după cum urmează:
a. cu 15 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap grav, dacă au realizat, în
condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin o treime
din stagiul complet de cotizare;
b. cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, dacă au realizat,
în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin două
treimi din stagiul complet de cotizare;
c. cu 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap mediu, dacă au realizat, în
condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, stagiul complet de
cotizare.
Nevăzătorii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de
vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet
de cotizare.
b. Pensia anticipată
Pensia anticipată se cuvine, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii vârstei
standard de pensionare, persoanelor care au realizat un stagiu de cotizare
cu cel puţin 8 ani mai mare decât stagiul complet de cotizare prevăzut de
lege.
La stabilirea stagiului de cotizare necesar acordării pensiei anticipate nu se
iau în considerare perioadele asimilate.Cuantumul pensiei anticipate se
stabileşte în aceleaşi condiţii în care se stabileşte cel al pensiei pentru
limită de vârstă.
305
La acordarea pensiei anticipate, reducerea vârstei standard de pensionare
nu poate fi cumulată cu nicio altă reducere.
La data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de
vârstă, pensia anticipată se transformă în pensie pentru limită de vârstă şi
se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii
de cotizare realizate în perioada de suspendare a plăţii pensiei
anticipate.Transformarea pensiei anticipate în pensie pentru limită de
vârstă, se face din oficiu.
c. Pensia anticipată parţială
Pensia anticipată parţială se cuvine, cu cel mult 5 ani înaintea împlinirii
vârstei standard de pensionare, persoanelor care au realizat stagiul
complet de cotizare, precum şi celor care au depăşit stagiul complet de
cotizare cu până la 8 ani.
La stabilirea stagiului de cotizare necesar acordării pensiei anticipate
parţiale nu se iau în considerare perioadele asimilate.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei
pentru limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de
cotizare realizat şi cu numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de
pensionare, conform tabelului de mai jos:
Tabelul nr.33 Procentul de diminuare pentru fiecare lună de anticipare (%)
Perioada de cotizare realizată peste
Procentul de diminuare pentru fiecare
stagiul standard complet de cotizare
lună de anticipare (%)
prevăzut în anexa nr. 5
până la 1 an 0,50
peste 1 an 0,45
peste 2 ani 0,40
peste 3 ani 0,35
peste 4 ani 0,30
peste 5 ani 0,25
peste 6 ani 0,20
între 7 şi 8 ani 0,15
Sursa:Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, art.65, al.4
Persoanele care au locuit cel puţin 30 de ani în zonele afectate de poluarea

remanentă din cauza extracţiei şi prelucrării minereurilor neferoase cu
conţinut de cupru, plumb, sulf, cadmiu, arseniu, zinc, mangan, fluor, clor, a
pulberilor metalice şi/sau de cocs metalurgic, precum şi a emisiilor de
amoniac şi derivate, respectiv Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna, Târgu Mureş,
Slatina, Turnu Măgurele şi Râmnicu Vâlcea pe o rază de 8 km în jurul
306
acestor localităţi, beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare
cu 2 ani fără penalizarea.Aceste prevederi se aplică până la data de 31
decembrie 2030.
La acordarea pensiei anticipate parţiale, reducerea vârstei standard de
pensionare nu poate fi cumulată cu nicio altă reducere.
vârstă, pensia anticipată parţială se transformă în pensie pentru limită de
vârstă şi se recalculează prin eliminarea diminuării şi prin adăugarea
perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în
perioada de suspendare a plăţii pensiei anticipate parţiale.Transformarea
pensiei anticipate parţiale în pensie pentru limită de vârstă se face din
oficiu.
d. Pensia de invaliditate
Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total sau cel
puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza:
a. accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, conform legii;
b. neoplaziilor, schizofreniei şi SIDA;
c. bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
Au dreptul la pensie de invaliditate şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au
pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, ca urmare a
accidentelor de muncă sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din
cauza practicii profesionale.
Persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea
de muncă şi marii mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria
Revoluţiei din Decembrie 1989 ori în legătură cu evenimentele
revoluţionare din decembrie 1989, care erau cuprinşi într-un sistem de
asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din această cauză, au
dreptul la pensie de invaliditate în aceleaşi condiţii în care se acordă pensia
de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.
În raport cu gradul de reducere a capacităţii de muncă (art.69 din Legea
263/2010), invaliditatea este:
a. de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă şi a
capacităţii de autoîngrijire;
b. de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă,
cu păstrarea capacităţii de autoîngrijire;
307
c. de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă, persoana putând să presteze o activitate
profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de
muncă.
Criteriile şi normele pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de
invaliditate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea la
propunerea Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, cu avizul Ministerului
Sănătăţii.
CNPP şi casele de pensii sectoriale, prin intermediul Institutului Naţional de
Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă organizează,
îndrumă şi controlează activitatea de expertiză medicală şi recuperare a
capacităţii de muncă.
Evaluarea capacităţii de muncă, în vederea stabilirii gradului de invaliditate,
se face, la cerere, până la data împlinirii vârstei standard de pensionare
prevăzută de prezenta lege, de către medicul specializat în expertiza
medicală a capacităţii de muncă din cadrul CNPP denumit medic expert al
asigurărilor sociale.
Pentru evaluarea capacităţii de muncă, cererea şi documentele medicale
ale solicitantului se depun la cabinetul de expertiză medicală a capacităţii
de muncă din cadrul casei teritoriale de pensii competente, în funcţie de
domiciliul solicitantului.
În urma examinării clinice şi analizării documentelor medicale, medicul
expert al asigurărilor sociale completează raportul de expertiză medicală a
capacităţii de muncă şi emite decizia medicală asupra capacităţii de muncă
Decizia medicală se emite în termen de 45 de zile de la data înregistrării
cererii şi se comunică în termen de 5 zile de la emitere.Decizia medicală
asupra capacităţii de muncă poate fi contestată, în termen de 30 de zile de
la comunicare la comisiile medicale de contestaţii.
Contestaţia prevăzută se soluţionează în termen de 45 de zile de la
înregistrare. Decizia emisă în soluţionarea contestaţiei se comunică în
termen de 5 zile de la data soluţionării.
Deciziile comisiilor medicale de contestaţii date în soluţionarea
contestaţiilor pot fi atacate la instanţele judecătoreşti competente în
termen de 30 de zile de la comunicare.
Persoanele care şi-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unor boli
obişnuite sau a unor accidente care nu au legătură cu munca beneficiază
308
de pensie de invaliditate dacă au realizat stagiul de cotizare necesar. La
stabilirea pensiei de invaliditate se acordă un stagiu potenţial, determinat
ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat
până la data acordării pensiei de invaliditate.Stagiul potenţial rezultat nu
poate fi mai mare decât stagiul de cotizare pe care persoana l-ar fi putut
realiza de la data acordării pensiei de invaliditate până la împlinirea vârstei
standard de pensionare, la care poate solicita pensie pentru limită de
vârstă.
Pensionarii de invaliditate încadraţi în gradul I de invaliditate au dreptul, în
afara pensiei, la o indemnizaţie pentru însoţitor, în cuantum fix.Cuantumul
indemnizaţiei pentru însoţitor reprezintă 80% din valoarea unui punct de
pensie, stabilită în condiţiile legii.Indemnizaţia pentru însoţitor se suportă
de la bugetul de stat.
Pensionarii de invaliditate sunt supuşi revizuirii medicale periodic, în
funcţie de afecţiune, la intervale cuprinse între un an şi 3 ani, până la
împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de
medicul expert al asigurărilor sociale.
După fiecare revizuire medicală, medicul expert al asigurărilor sociale, emit
o nouă decizie medicală asupra capacităţii de muncă, prin care se
stabileşte, după caz:
a. menţinerea în acelaşi grad de invaliditate;
b. încadrarea în alt grad de invaliditate;
c. redobândirea capacităţii de muncă.
Dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna
următoare celei în care s-a emis decizia medicală asupra capacităţii de
muncă, emisă în urma revizuirii medicale.
Neprezentarea, din motive imputabile pensionarului, la revizuirea medicală
atrage suspendarea plăţii pensiei începând cu luna următoare celei în care
era prevăzută revizuirea medicală sau, după caz, încetarea plăţii pensiei.
Revizuirea medicală se poate efectua şi la cererea pensionarilor, dacă
starea sănătăţii lor s-a îmbunătăţit sau, după caz, s-a agravat.
Nu mai sunt supuşi revizuirii medicale pensionarii de invaliditate care:
a. prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;
b. au împlinit vârstele standard de pensionare;
c. au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de pensionare
şi au realizat stagiile complete de cotizare.
309
Pensionarii de invaliditate, sunt obligaţi să urmeze programele
recuperatorii întocmite de medicul expert al asigurărilor sociale care a emis
decizia medicală asupra capacităţii de muncă, în vederea reintegrării socio-
profesionale.
Neîndeplinirea, din motive imputabile pensionarului, a acestei obligaţii
atrage suspendarea plăţii pensiei începând cu luna următoare constatării.
vârstă, pensia de invaliditate devine pensie pentru limită de vârstă.
e. Pensia de urmaş
Pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă
susţinătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru
obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş:
a. până la vârsta de 16 ani;
b. dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit
legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;
c. pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în
perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute mai sus.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la
împlinirea vârstei standard de pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de
cel puţin 15 ani.În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani,
dar de cel puţin 10 ani, cuantumul pensiei de urmaş cuvenit soţului
supravieţuitor se diminuează cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv cu 6,0%
pentru fiecare an de căsătorie în minus.Soţul supravieţuitor are dreptul la
pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de
gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin un an.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi
de durata căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a
unui accident de muncă sau a unei boli profesionale şi dacă nu realizează
venituri lunare din activităţi dependente ori dacă acestea sunt mai mici de
35% din câştigul salarial mediu brut.
Soţul supravieţuitor care nu îndeplineşte condiţiile, beneficiază de pensie
de urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data decesului, dacă în această
perioadă nu realizează venituri lunare din activităţi dependente sau dacă
acestea sunt mai mici de 35% din câştigul salarial mediu brut utilizat la
fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
310
Soţul supravieţuitor care are în îngrijire, la data decesului susţinătorului,
unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensie de
urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în
perioadele în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate
profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau dacă acestea sunt
mai mici de 35% din câştigul salarial mediu brut
Pensia de urmaş se stabileşte, după caz, din:
a. pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul,
în condiţiile legii, susţinătorul decedat;
b. pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului a
survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru
limită de vârstă.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte procentual din punctajul mediu
anual realizat de susţinător, aferent pensiei, în funcţie de numărul
urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:
a. 50% - pentru un singur urmaş;
b. 75% - pentru 2 urmaşi;
c. 100% - pentru 3 sau mai mulţi urmaşi.
Cuantumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi, se
stabileşte prin însumarea drepturilor de pensie de urmaş, calculate după
fiecare părinte.
Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual
realizat de asigurat cu valoarea unui punct de pensie.Valoarea punctului de
pensie se stabileşte prin lege. La data de 01.01.2011, valoarea punctului de
pensie este de 732,8 lei, la data de 01.01.2013 este de 762,1 lei, de la data
de 01.01.2015 este de 830,20 lei, în anul 2016 valoarea punctului de pensie
este de 871,7 lei, în anul 2017 valoarea punctului de pensie este de 917,5
lei, de la data de 1 iulie 2017, valoarea punctului de pensie, este de 1.000
lei, iar începând de la 1 iulie 2018 este 1.100 lei.
Valoarea punctului de pensie se va majora anual până în anul 2020, cu
100% rata inflaţiei, la care se adaugă 50% din creşterea reală a salariului
mediu brut, realizate pe anul precedent.
În situaţia în care unul dintre aceşti indicatori, are valoare negativă, la
stabilirea valorii punctului de pensie se utilizează indicatorul cu valoare
pozitivă.În situaţia în care aceşti indicatori au valori negative se păstrează
ultima valoare a punctului de pensie.
311
Începând cu anul 2021, valoarea punctului de pensie se majorează anual cu
100% rata inflaţiei la care se adaugă 45% din creşterea reală a salariului
mediu brut, realizate pe anul precedent. Procentul din creşterea reală a
salariului mediu brut, luat în considerare la majorarea anuală a valorii
punctului de pensie, se reduce gradual cu câte 5% în fiecare an.Începând cu
anul 2030, valoarea punctului de pensie se majorează anual cu 100% rata
inflaţiei realizată pe anul precedent .
Pentru persoanele înscrise la pensie începând cu 1 ianuarie 2011, la
punctajul mediu anual determinat, se aplică un indice de corecţie calculat
ca raport între 43,3% din salariul mediu brut realizat pe anul precedent şi
valoarea unui punct de pensie în vigoare la acea dată.Indicele de corecţie
menţionat se aplică o singură dată, la înscrierea iniţială la pensie.
Punctajul mediu anual realizat de asigurat se determină prin împărţirea
numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale ale
asiguratului la numărul de ani corespunzător stagiului complet de
cotizare.La calcularea punctajului mediu anual, a punctajului anual şi a
punctajului lunar se utilizează 5 zecimale.
Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a sumei
punctajelor lunare realizate în anul calendaristic respectiv.Punctajul lunar
se calculează prin raportarea câştigului salarial brut sau, după caz, a
venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei de
asigurări sociale, la câştigul salarial mediu brut din luna respectivă,
comunicat de Institutul Naţional de Statistică.
În situaţia asiguratului care contribuie la un fond de pensii administrat
privat, punctajul lunar stabilit se corectează cu raportul dintre contribuţia
datorată la sistemul public de pensii şi contribuţia prevăzută de lege pentru
condiţii normale de lucru.Pentru lunile pentru care Institutul Naţional de
Statistică încă nu a comunicat câştigul salarial mediu brut se utilizează,
pentru întreaga lună, ultimul câştig salarial mediu brut comunicat.
Pentru stagiul potenţial, acordat persoanelor în drept să obţină o pensie de
invaliditate, punctajul lunar este de:
a. 0,70 puncte pentru gradul I de invaliditate;
b. 0,55 puncte pentru gradul II de invaliditate;
c. 0,35 puncte pentru gradul III de invaliditate.
Pentru perioadele în care persoana a fost şomer, la determinarea
punctajului lunar se iau în considerare drepturile băneşti lunare acordate
care au constituit baza de calcul a contribuţiei de asigurări sociale.
312
Pentru asiguraţii care au realizat stagiul minim de cotizare şi care
contribuie la sistemul public de pensii după împlinirea vârstei standard de
pensionare, punctajul lunar realizat în perioada respectivă se majorează cu
0,5%.Majorarea punctajului lunar nu se acordă pentru perioadele în care se
cumulează pensia cu venituri de natură salarială.
Persoanele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în
grupele I şi a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie
2001, cele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în
condiţii deosebite, condiţii speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit
legii, beneficiază de majorarea punctajelor lunare realizate în perioadele
respective, după cum urmează:
a. cu 25% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri
încadrate în grupa a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1
aprilie 2001, sau în locuri de muncă încadrate în condiţii deosebite, potrivit
legii;
b. cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri
încadrate în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1
aprilie 2001, sau în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale, potrivit
legii;
c. cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri
încadrate în alte condiţii de muncă, potrivit legii.
Pensia se acordă la cererea persoanei îndreptăţite, a tutorelui sau a
curatorului acesteia, a persoanei căreia i s-a încredinţat sau i s-a dat în
plasament copilul minor, după caz, depusă personal ori prin mandatar
desemnat prin procură specială.
În sistemul public de pensii plata pensiei se face lunar.Pensia se plăteşte
personal titularului, tutorelui sau curatorului acestuia, persoanei căreia i s-
a încredinţat ori i s-a dat în plasament copilul urmaş sau, după caz,
mandatarului desemnat prin procură specială.
Plata pensiei se face, în funcţie de opţiunea pensionarului, la domiciliul sau,
după caz, reşedinţa pensionarului, în cont curent cu card ataşat, în
condiţiile stabilite prin convenţiile încheiate între CNPP şi Compania
Naţională „Poşta Română” - S.A. sau între CNPP și băncile comerciale,
precum şi între CNPP si alte instituţii de credit.
În sistemul public de pensii, în afara pensiilor, se mai pot acorda
următoarele prestaţii:
313
a. tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la
bugetul FNUASS, pentru asiguraţi şi pensionari;
b. bilete de odihnă, pentru asiguraţi;
c. ajutor de deces, în cazul decesului asiguratului, pensionarului sau unui
membru al familiei.
a. Acordarea prestaţiilor privind tratamentul balnear (art.122 din Legea
263/2010): se face prin atribuirea de bilete de tratament solicitanţilor
îndreptăţiţi, în limita numărului de locuri asigurate în unităţi de tratament
din proprietatea CNPP, precum şi a numărului de locuri contractate cu alte
unităţi de profil şi a sumelor alocate pentru această prestaţie prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat.
Asiguraţii şi pensionarii sistemului public de pensii pot beneficia de
tratament balnear, după cum urmează:
a. gratuit - pensionarii de invaliditate, în cadrul programului de recuperare
întocmit de medicul expert al asigurărilor sociale;
b. cu suportarea de către beneficiar a unei contribuţii băneşti - asiguraţii
sistemului public de pensii şi pensionarii.
Durata tratamentului balnear este de 12 - 18 zile. Criteriile pe baza cărora
se acordă bilete pentru tratament balnear, precum şi nivelul contribuţiei
băneşti individuale a asiguraţilor şi a pensionarilor se aprobă anual, prin
ordin comun al conducătorilor CNPP şi ai caselor de pensii sectoriale.
Locurile de tratament balnear se asigură în unităţile de tratament din
proprietatea CNPP şi, în completare, prin contracte încheiate, potrivit legii,
cu alte unităţi de profil. La încheierea contractelor se va ţine seama de
gradul de solicitare al staţiunii şi de categoria de confort oferită, precum şi
de nivelul maxim al tarifelor, stabilit de CNPP şi casele de pensii sectoriale,
ce poate fi suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat.
b. Biletele de odihnă se pot acorda, asiguraţilor sistemului public de pensii
care îşi desfăşoară activitatea în instituţiile publice în care nu este
reglementată constituirea fondului social, cu suportarea de către beneficiar
a unei părţi din costul biletului.
Diferenţa până la costul integral al biletului de odihnă se suportă de la
bugetul asigurărilor sociale de stat.Criteriile pe baza cărora se acordă bilete
de odihnă, precum şi nivelul cotei de participare individuală a asiguraţilor
se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
c. Ajutorul de deces acordat în cazul decesului asiguratului sau al
pensionarului (art.125 din Legea 263/2010): beneficiază de ajutor de deces
314
o singură persoană care face dovada că a suportat cheltuielile ocazionate
de deces şi care poate fi, după caz, soţul supravieţuitor, copilul, părintele,
tutorele, curatorul sau, în lipsa acestora, oricare persoană care face această
dovadă.Dovada se poate face prin orice mijloc de probă admis de lege.
Cuantumul ajutorului de deces se stabileşte anual prin legea bugetului
asigurărilor sociale de stat şi nu poate fi mai mic decât valoarea câştigului
salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale
de stat.
Conform art. 16 din Legea nr. 3/2018, în vigoare de la 3 ianuarie 2018,
cuantumul ajutorului de deces este în cazul asiguratului sau
pensionarului, la 4.162 lei şi în cazul unui membru de familie al
asiguratului sau al pensionarului, la 2.081 lei.
Asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în cazul decesului
unui membru de familie care nu era asigurat sau pensionar la data
decesului. Se consideră membru de familie:
a. soţul;
b. copiii proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei
încredinţaţi spre creştere şi educare familiei, în vârstă de până la 18 ani
sau, dacă îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, fără a depăşi
vârsta de 26 de ani, precum şi copiii incapabili de muncă, indiferent de
vârstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de muncă înaintea vârstelor
menţionate;
c. părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.
Acordarea ajutorului de deces nu este condiţionată de realizarea unui
anumit stagiu de cotizare. Ajutorul de deces se achită în termen de 24 de
ore de la solicitare de:
a. angajator, în cazul decesului asiguratului, respectiv al unui membru de
familie al acestuia;
b. instituţia care gestionează bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cazul
decesului şomerului, respectiv al unui membru de familie al acestuia;
c. casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii sectorială, în cazul
decesului pensionarului sau al asiguratului, respectiv al unui membru de
familie al acestuia.
Sumele reprezentând ajutor de deces, care se plătesc de angajator
asiguraţilor, în contul asigurărilor sociale, se reţin de acesta din
contribuţiile de asigurări sociale datorate pentru luna respectivă.
315
În baza Legii nr. 346/2002 republicată privind asigurarea pentru accidente
de muncă şi boli profesionale în legătură cu munca, se constituie tot în
cadrul Fondului pentru asigurări sociale de stat, însă se administrează
separat Fondul de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale
(FAAMBP).
Veniturile sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale se constituie prin distribuirea a 5% din contribuţia asiguratorie
pentru muncă, datorata de angajatori. Cota contribuţiei asiguratorie pentru
muncă este de 2,25%. aupra fondului de salarii.
Sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii (art.5 din Legea 346/2002):
 persoanele care-şi desfăşoară activitatea pe baza unui contract individual
de muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici,
cât şi persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau
numite în cadrul autorităţii executive, legislative sau judecătoreşti, pe
perioada mandatului şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a
cooperaţiei meşteşugăreşti;
 şomerii, pe toată perioada efectuării practicii profesionale în cadrul
cursurilor organizate potrivit legii;
 ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată perioada efectuării practicii
profesionale.
În cazul şomerilor, contribuţia se suportă integral din bugetul asigurărilor
pentru şomaj şi se datorează pe toată durata efectuării practicii
profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii, în cotă de 1%
asupra cuantumului drepturilor acordate pe perioada respectivă.
Se pot asigura, pe bază de contract individual de asigurare, persoanele
fizice care desfăşoară activităţi economice pe cont propriu (într-o manieră
independentă), iar contribuţia datorată este de 1% asupra venitului lunar
asigurat, indiferent de activitatea prestată.
Indemnizaţiile acordate pentru accidente de muncă şi boli profesionale, se
calculează şi se plătesc de către angajatori şi se recupereaza de la Casele
teritoriale de pensii.
Asiguraţii beneficiază de următoarele drepturi, ca urmare a accidentelor de
muncă sau a bolilor profesionale în legătură cu munca:
 indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă;
 indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă sau pentru
reducerea timpului de muncă;
 reabilitare şi reconversie profesională.
316
 reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
 compensaţii pentru atingerea integrităţii;
 despăgubiri în caz de deces;
 rambursări de cheltuieli.
 servicii medicale acordate în unităţi sanitare cu personalitate juridică şi
secţii/compartimente de boli profesionale/medicina muncii sau în sistem
ambulatoriu prin cabinetele de medicina muncii aflate în structura
spitalelor pentru tratamentul acordat bolilor profesionale şi accidentelor
de muncă.
 plata pensiilor de invaliditate ca urmare a unui accident de muncă sau
boală profesională.
 plata pensiilor de urmaş, în cazul decesului ca urmare a unui accident de
muncă sau boală profesională.
Casele teritoriale de pensii preiau în plată numai persoanele care
beneficiază de una din indemnizaţiile consemnate mai sus, chiar dacă
angajatorul şi-a încetat activitatea, în condiţiile legii (prin faliment,
reorganizare judiciară sau administrativă), cât şi persoanele asigurate prin
contract individual, precum şi persoanele care beneficiază de indemnizaţia
de şomaj.
1. Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă (art.32 din
Legea 346/2002),
Cuantumul acesteia reprezintă 80% din baza de calcul, determinată astfel:
 pentru salariaţi, media veniturilor salariale brute pe ultimele 6 luni, sau,
dacă stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, media veniturilor salariale
brute pe perioada respectivă;
 drepturile încasate de şomeri în ultimele 6 luni;
 în cazul contractelor individuale de asigurare, venitul lunar asigurat în
ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului.
Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă în cazul
urgenţelor medico-chirurgicale este de 100% din media venitului lunar
asigurat din ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului.
În cazul bolilor profesionale sau al accidentelor de muncă, certificatul
medical se vizează în mod obligatoriu, prin grija angajatorului, de direcţiile
de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, respectiv de casa
teritorială de pensii în a cărei rază se află sediul angajatorului sau domiciliul
asiguratului.
317
Indemnizaţia se suportă în primele trei zile de incapacitate, de către
angajator, iar din a patra zi, din sumele prevăzute pentru asigurarea la
accidente de muncă şi boli profesionale in bugetul asigurărilor sociale de
stat.
Indemnizaţia se acordă pe o perioadă de cel mult 183 zile în interval de un
an, socotite din prima zi de îmbolnăvire (inclusiv spitalizare).
Medicul curant poate propune în situaţii temeinic justificate, prelungirea
concediului peste 183 zile în scopul evitării pensionării de invaliditate şi
menţinerii asiguratului în activitate. Medicul expert al asigurărilor sociale,
poate decide, fie prelungirea concediului medical cu maxim 90 zile, fie
pensionarea pe caz de invaliditate.
2. Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc de muncă sau pentru
reducerea timpului de muncă (art.39 din Legea 346/2002).
Asiguraţii care, datorită unei boli profesionale sau unui accident de muncă,
nu îşi mai pot desfăşura activitatea la locul de muncă anterior manifestării
riscului asigurat pot trece temporar în alt loc de muncă. Îndemnizaţia
pentru trecerea temporară în alt loc de muncă se acordă în condiţiile în
care venitul salarial brut lunar realizat de asigurat la noul loc de muncă este
inferior mediei veniturilor sale lunare din ultimele 6 luni, calculate de la
momentul depistării afecţiunii.
Indemnizaţia pentru reducerea timpului de lucru cu o pătrime din durata
normală, ca urmare a unor afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau
boli profesionale, se acordă asiguraţilor care, în aceste condiţii, nu mai pot
realiza durata normala de muncă.
Indemnizaţia se acordă pentru o perioadă de cel mult 90 zile într-un an
calendaristic, în una sau mai multe etape, asiguraţilor care au beneficiat de
indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă şi care şi-au refăcut
capacitatea de muncă, dar nu mai pot presta aceeaşi muncă sau o pot
presta, dar reducând programul de lucru.
Cuantumul indemnizaţiei este egal cu diferenţa dintre media veniturilor
salariale din ultimele 6 luni şi venitul salarial brut realizat de asigurat la
noul loc de muncă sau prin reducerea timpului normal de muncă, însă, fără
a depăşi 25% din baza de calcul.
3. Reabilitarea şi reconversia profesională (art.28 din Legea 346/2002).
Prestaţiile şi serviciile pentru reabilitare şi reconversie profesională se
acordă de către asigurator la solicitarea asiguraţilor care, deşi nu şi-au
318
pierdut complet capacitatea de muncă, nu mai pot desfăşura activitatea
pentru care s-au calificat, ca urmare a unui accident de muncă sau a unei
boli profesionale.Asiguratorul preia în sarcina sa cheltuielile pentru
următoarele prestaţii şi servicii de reabilitare şi reconversie profesională:
a. cheltuielile privind serviciile medicale şi psihologice pentru aprecierea
stării fizice, mentale şi aptitudinale în vederea reconversiei profesionale;
b. costul cursurilor de calificare sau de reconversie;
c. plata unei indemnizaţii pe durata cursurilor de calificare şi de
reconversie.
Indemnizaţia se acordă asiguraţilor care au beneficiat de indemnizaţie
pentru incapacitate temporară de muncă şi după refacerea capacităţii de
muncă nu mai pot presta aceeaşi muncă. Indemnizaţia se acordă numai
dacă asiguratul respectă integral programul de instruire pe toată durata
cursurilor. Ea se acordă lunar şi reprezintă 70% din salariul de bază brut al
persoanei asigurate, avut înaintea producerii riscului.
Indemnizaţia nu se acordă dacă persoana asigurată beneficiază, în paralel
de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă sau de
indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă.
4. Reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă.
Asiguraţii au dreptul la prestaţii medicale pentru reabilitarea stării de
sănătate şi recuperarea capacităţii de muncă (art.22 din Legea 346/2002),
corespunzătoare leziunilor şi afecţiunilor cauzate prin accidente de muncă
sau boli profesionale, după cum urmează:
1. asistenţa medicală de urgenţă la locul accidentului, în mijloacele de
transport specializate şi în unităţile spitaliceşti precum şi transportul
aferent;
2. tratament medical ambulatoriu, analize medicale şi medicamente,
prescrise de medic;
3. servicii medicale în spitale sau în unităţi sanitare specializate pentru boli
profesionale;
4. tratament de recuperare a capacităţii de muncă în unităţi de specialitate;
5. servicii de chirurgie reparatorie;
6. cure balneoclimaterice;
7. investigaţii de specialitate şi analize de laborator, necesare în vederea
stabilirii caracterului de profesionalitate al bolilor.
Asiguratorul are obligaţia de a achita contravaloarea serviciilor medicale
acordate până când se realizează:
319
a. restabilirea stării de sănătate sau ameliorarea deficienţelor de sănătate
survenite în urma unui risc asigurat;
b. prevenirea diminuării ori a pierderii capacităţii de muncă şi a necesităţii
de îngrijire permanentă.
Contravaloarea biletelor pentru tratament balnear prescris de medicul
asiguratorului celor care se află în incapacitate temporară de muncă, ca
urmare în exclusivitate a unui accident de muncă sau a unei boli
profesionale, se suportă integral din contribuţiile de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale.
5. Compensaţii pentru atingerea integrităţii.
Au dreptul la o compensaţie pentru atingerea integrităţii asiguraţii sau
persoanele care au avut calitatea de asigurat conform prevederilor
prezentei legi şi care, în urma accidentelor de muncă sau a bolilor
profesionale, au rămas cu leziuni permanente care produc deficienţe şi
reduc capacitatea de muncă între 20 - 50%, exclusiv persoanele care
beneficiază de pensie de invaliditate. Compensaţia se acordă la solicitarea
persoanei îndreptăţite, pe baza deciziei medicului asiguratorului.
Compensaţia pentru atingerea integrităţii reprezintă o sumă fixă în bani şi
se acordă integral, o singură dată, fără a afecta celelalte drepturi sau
indemnizaţii la care este îndreptăţit asiguratul, şi nu este luată în baza de
calcul pentru determinarea acestor drepturi. Cuantumul compensaţiei
pentru atingerea integrităţii se stabileşte în funcţie de gravitatea leziunii, în
limita unui plafon maxim de 12 salarii de bază minime brute pe ţară
garantate în plată la data confirmării caracterului profesional al
accidentului sau al bolii.
Criteriile şi grilele pe baza cărora se acordă compensaţia pentru atingerea
integrităţii se stabilesc prin decizie a preşedintelui CNPP.
6. Despăgubiri în caz de deces (art.45-48 din Legea 346/2002).
În cazul decesului asiguratului, ca urmare a unui accident de muncă sau a
unei boli profesionale, beneficiază de despăgubire în caz de deces o singură
persoană, care poate fi, după caz: soţul supravieţuitor, copilul, părintele,
tutorele, curatorul, moştenitorul, în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa
acesteia, persoana care dovedeşte că a suportat cheltuielile ocazionate de
deces.
Cererea pentru obţinerea despăgubirii în caz de deces se depune la sediul
asiguratorului, însoţită de actele din care rezultă dreptul solicitantului.
Admiterea sau respingerea cererii se face prin decizie emisă de asigurator
în termen de 20 de zile de la data depunerii cererii.
320
Decizia se comunică în scris solicitantului în termen de 5 zile de la data
emiterii ei. Plata despăgubirii în caz de deces se face în termen de 15 zile
de la data comunicării deciziei.
7. Rambursări de cheltuieli (art.49 din Legea 346/2002).
Asiguratorul acordă rambursări de cheltuieli în următoarele situaţii:
a. transportul de urgenţă, în cazuri temeinic justificate, când salvarea
victimei impune utilizarea altor mijloace decât cele uzuale;
b. confecţionarea ochelarilor, a aparatelor acustice, a protezelor oculare, în
situaţia în care acestea sunt necesare sau au fost deteriorate ca urmare a
unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;
c. în cazul aplicării dispozitivelor medicale implantabile prin intervenţie
chirurgicală în vederea recuperării deficienţelor organice, funcţionale sau
fizice cauzate de accidente de muncă şi boli profesionale.
Costurile suportate de asigurator sunt destinate să asigure recuperarea
funcţionalităţii organismului celui asigurat, iar cuantumul acestora se va
stabili anual prin decizie a preşedintelui CNPP.
321
6.3. Perspectivele şi evoluţia sistemului de pensii din
România - sistemul privat
În contextul unui fenomen tot mai accentuat de îmbătrânire a populaţiei
care pune presiune din ce în ce mai mare asupra mecanismelor de
protecţie socială, gestionarea sistemului public de pensii reprezintă o
provocare pentru toate statele lumii, inclusiv pentru cele dezvoltate
economic, cu sisteme de securitate socială cu tradiţie.
Atât la nivel european cât şi la nivel naţional, s-a ridicat problema
reformării acestor sisteme pentru a se asigura sustenabilitatea
mecanismelor publice de pensii, în vederea creşterii calităţii vieţii
pensionarilor la un nivel mai apropiat de cel din perioada activă.
Reforma s-a concretizat în introducerea şi implementarea, în cadrul
sistemului de asigurări sociale, a două noi mecanisme de pensii, unul
obligatoriu, celălalt facultativ, ambele administrate de către firme private.
Implementarea sistemului de pensii private a avut rezultate diferite în
ţările din UE, cum ar fi: Ungaria, Cehia, Austria. De exemplu, în Cehia,
implementarea sistemului de pensii facultativ, în paralel cu sistemul public
de pensii a fost un eşec, fapt pentru care piaţa cehă de profil nu s-a
dezvoltat la nivelul pieţelor vecine. O situaţie aproape similară a cunoscut
şi Austria.
În schimb, în Ungaria, sistemul de pensii administrate privat s-a dovedit
viabil, atrăgând peste 52% din populaţia activă a Ungariei, acest fapt
datorându-se introducerii în prima fază a pilonului II (cel obligatoriu). În
prezent sistemul de pensii administrate privat din Ungaria este
naţionalizat.
Pe plan mondial, spre deosebire de situaţia din UE, pensiile private suscită
controverse în ceea ce priveşte mărimea contribuţiilor atât din partea
acţionarilor firmelor, care vor reduse aceste contribuţii, cât şi din partea
guvernelor şi salariaţilor, care le vor crescute. Astfel, firmele din SUA
îngheaţă sau stopează contribuţiile pentru pensiile private pentru că
acestea au devenit mult prea costisitoare. În timp ce în urmă cu 5 ani multe
firme aveau surplusuri şi puteau contribui consistent la scheme de plată a
pensiilor private, în prezent sistemul privat din SUA este subfinanţat ca
urmare a diminuării contribuţiilor.
Pensiile au devenit o povară pentru firmele americane confruntate cu
competiţia salariilor mici, din alte zone ale globului, mai ales din China şi
322
India. Chiar şi firmele care nu au probleme financiare, renunţă sau
diminuează fondurile de pensii. Spre exemplu compania Verizon a blocat
planurile de pensii a 30.000 de angajaţi. General Motors deţine cel mai
mare program privat de pensii de care beneficiază aproximativ 600.000 de
persoane.
În anul 2004, planul preşedintelui George Bush de a restructura sistemul
public de pensii a eşuat. Americanii sunt îngrijoraţi de nivelul de trai pe
care îl vor avea după pensionare, mulţi angajaţi fiind nevoiţi să lucreze mai
mult timp. Firmele din unele domenii ca industria aviatică sau cea
constructoare de maşini iau cele mai drastice măsuri referitoare la pensii.
Activele fondurilor de pensii au atins recordul de 8.400 miliarde dolari în
2004. Este vorba de activele combinate ale celor mai mari fonduri de pensii
din lume, atât publice, cât şi private, care au crescut în 2004 cu 27%,
depăşind recordul de 6.600 miliarde dolari atins în 2003. Acest fapt s-a
datorat redresării generale a câştigurilor de pe pieţele financiare, care au
dus la aprecierea considerabilă a activelor.
Pe ansamblu, în statelor studiate, creşteri mai mari au înregistrat Japonia –
54%, Australia – 26%, Danemarca – 23%, Olanda – 23%, Marea Britanie –
18%. În acelaşi timp, în SUA cota de piaţă a scăzut în 2004 cu aproximativ
8%, ajungând la 44,7%. De menţionat că influenţa fondurilor de pensii
asupra economiei mondiale este în creştere.
Fondurile de pensii rămâne principalul vehicul de finanțare pentru
planurile de pensii private, cu 25.200 miliarde dolari USD active
administrate la sfârșitul anului 2014, reprezentând 66,8% din totalul
activelor de pensii private din OCDE.
Raportate la PIB fondurile de pensii a ajuns la 84,4% în țările OECD și 36,4%
în țările nemembre ale OECD. Olanda are cel mai mare raport - 159,3% din
PIB urmată de Islanda (146.8%), Elveţia (120.3%) şi Australia (110%).
În nici una dintre țările nemembre ale OCDE selectate, activele
administrate de fondurile de pensii nu a depășit dimensiunea PIB.
Acest lucru poate fi explicat în unele țări prin maturitatea sistemului de
pensii, care este încă tânăr. De exemplu, în Armenia contribuțiile obligatorii
la fondurile de pensii private au fost introduse la începutul anului 2014.
În alte țări, acest lucru poate fi explicat prin nivelul scăzut al contribuțiilor,
ca procent din PIB (determinat de ratele de contribuție scăzute și/sau
323
acoperire redusă). Într-adevăr, țări precum Austria, Belgia, Germania, Italia,
Slovenia sau Spania au un nivel de contribuție mai mici de 1% din PIB în
contrast cu nivelurile contribuții de 7,5% din PIB în Australia, 5% în Olanda
și 8,1% în Elveția.
Fondurile de pensii din țările OCDE au investit în anul 2014, 23,8% din
portofoliul lor în acțiuni, 51,3% în obligaţiuni şi 9,6% în numerar și
depozite. Modul de alocare a activelor s-a schimbat uşor față de sfârșitul
anului 2013. Ponderea obligațiunilor a crescut în timp ce alocările în cash și
alte investiții a scăzut, locările în acțiuni a rămas aproximativ la fel.
Pensiile private pot fi oferite și gestionate de mai multe tipuri de vehicule
de finanțare: Fonduri de pensii, Fonduri şi rezerve gestionate de patronate,
Contractele de asigurare de pensii (oferite de firmele de asigurări) și
fondurile administrate bănci şi societăţi de investiții.
În țările OECD, Fondurile de pensii sunt principalul vehicul de finanțare şi
gestionare pentru planurile de pensii private (66,8%), Băncile și fondurile
administrate de societăți de investiții au reprezentat 21,0% din activele de
pensii private totale, urmate de contracte de asigurare de pensii și de
rezervele gestionate de angajatori.
Totuşi în câteva țări, Fondurile de pensii nu gestionează cea mai mare parte
a activelor de pensii private. În Danemarca, Franța, Coreea și Suedia, de
exemplu, companiile de asigurări dețin mai multe active legate de pensii
decât fondurile de pensii. În Danemarca, cele mai multe planuri de pensii
ocupaționale sunt gestionate de societățile de asigurare de viață
specializate.
În aceeaşi perioadă, în cadrul UE, au fost dezbătute schemele de pensii
suplimentare care să completeze pensiile de stat şi să garanteze un venit şi
un standard de viaţă adecvat. În absenţa unui model european
recomandat, majoritatea statelor au optat în favoarea sistemului
multipilon susţinut de Banca Mondială.
Strategia Băncii Mondiale în domeniul pensiilor vizează implementarea
unui sistem fundamentat pe trei piloni:
 Pilonul I – reprezentat de vechiul sistem public de pensii, care se va
reduce ca dimensiune;
 Pilonul II – reprezentat de fondurile private de pensii;
 Pilonul III – reprezentat de pensiile private voluntare.
Reforma sistemului de pensii din România a constituit o necesitate şi în
acelaşi timp o preocupare a guvernelor post-decembriste începând cu anul
324
1992, când a fost publicată prima Cartă Albă în domeniu, la recomandările
UE.
Deteriorarea raportului de dependenţă este reflectată clar în evoluţia
contribuţiilor pentru asigurările sociale. La începutul anilor „90”,
contribuţia era de 20% din salariul brut, dar încercându-se obţinerea de noi
resurse pentru un sistem de pensii aproape de colaps, procentul
contribuţiei a crescut cu 15% până în 2002.
Efectul direct este împovărarea economiei deoarece aceste contribuţii,
indiferent dacă sunt suportate de angajat sau de angajator, ridică
semnificativ costul muncii, ceea ce face România mai puţin atractivă pentru
investiţii şi încurajează dezvoltarea economiei informale.
Valoarea reală a pensiilor a scăzut în timp şi înregistrează un trend oscilant
în funcţie de performanţele economice şi de măsurile de ordin politic la un
moment dat.Se urmăreşte să se atingă ca obiectiv acceptat, menţinerea
unei rate de înlocuire a veniturilor asigurate la un nivel de cel puţin 45%.
Procesul este explicabil deoarece indexarea pensiilor a urmat, în principal,
rata inflaţiei, în timp ce salariile au crescut mai repede, urmând logica
pieţei cu alte variabile ca productivitatea, evoluţia mobilităţii forţei de
muncă cât şi cea de creştere economică.
Creşterea contribuţiei la asigurările sociale de stat nu a fost suficientă
pentru realizarea unor venituri, care să permită menţinerea pensiilor reale
la nivelul celor realizate în luna octombrie 1990 (înainte de liberalizarea
preţurilor).
Situaţia financiară a schemei de pensii a fost problematică încă din 1990.
Chiar dacă totalul cheltuielilor pentru pensii reprezintă în România o parte
mai mică din PIB (circa 8,8%) în comparaţie cu media UE (10,4%), ele sunt
însă prea mari comparativ cu veniturile bugetare.
Fondul de pensii a avut deficite, încă de la începutul anilor 1990. Singurii
ani, când fondul a avut un rezultat final pozitiv au fost anii 2003, 2004 şi
2006 iar în prezent situaţia este specifică unei crize profunde. Cel puţin din
punct de vedere teoretic susţinerea plăţii pensiilor din credite externe este
nefavorabilă în principal pe termen mediu şi lung.
Evoluţia demografică nu este favorabilă pentru o echilibrare naturală a
sistemului de pensii în viitor. Din contră, previziunile demografice sunt
îngrijorătoare.
325
Estimările demografice ale ONU arată că până în 2030 grupa de vârstă de
„65 +” va reprezenta aproape o cincime (18,9%) din populaţia României,
comparativ cu 10,4% în 1990 şi 14,8% în 2005.
Cea mai mare anomalie a economiei româneşti este că la o populaţie de 20
de milioane de persoane există 10 milioane de oameni apţi de muncă, din
care doar 4,4 milioane lucrează, iar 5,3 milioane sunt pensionari.Iată cum
arată evoluţia numărului mediu de salariaţi şi pensionari:
Graficul nr.1 Evoluţia numărului mediu de salariaţi şi pensionari 1990-2014
Atunci când cea mai mare parte a copiilor născuţi în explozia de natalitate,
provocată de decretul lui Ceauşescu din anul 1966, vor ajunge la vârsta
pensionării, tot atunci generaţia, semnificativ mai puţin numeroasă, de
copii născuţi după 1990 va forma majoritatea contribuabililor pentru
pensiile primilor.
Numărul mediu al pensionarilor de asigurări sociale a fost de 5,3 mil iar
pensia medie lunară de 893 lei la finele trimestrului 3 a anului 2015.
Fiecare salariat din România susţine, din contribuţiile sociale pe care le
plăteşte, pensiile a circa 1,17 pensionari, situaţie mai bună decât cea din
2010, când raportul era 1 salariat la 1,26 de pensionari, dar mult
deteriorată faţă de 1990, când 1 salariat plătea pensia a 0,43 pensionari.
România a ajuns în prezent la cel mai scăzut număr de pensio¬nari din
1995 încoace, de 5,3 milioane, dar reducerea acestei categorii de populaţie
nu reu¬şeşte să amelioreze distorsiunile de ansamblu ale sistemului,
pentru că în continuare numărul pensionarilor este mai mare decât cel al
salariaţilor.
Tipurile de pensii primite şi pensia medie lunară se prezintă astfel:
326
Tabelul nr. 34 Situaţia pensionarilor la 30.09.2015
Număr
% în total
pensionari (mii Pensia medie (lei)
pensionari
Tip pensie persoane)
Trim 3 Trim 3 Trim 3 Trim 3 Trim 3 Trim 3
2014 2015 2014 2015 2014 2015
Limita de vârstă 3.915 3.914 73,2 74,0 960 1.011
Invaliditate 709 675 13,3 12,8 574 581
Pensie de urmaş 606 592 11,3 11,2 469 501
Pensie anticipată
95 84 1,8 1,6 624 626
parţial
Pensie anticipată 20 23 0,4 0,4 1.040 1.073
TOTAL 5.345 5.280
Bugetul asigurărilor sociale de stat înregistrează, încă din anul 2006 deficite
anuale, în anul 2009 ajungând la cel mai mare deficit, circa 1,5 miliarde
euro. Conform unei estimări din anul 2009 a Băncii Mondiale, se
evidenţiază faptul că la nivelul anului 2050, deficitul creat de cheltuielile cu
pensiile din PIB, prin păstrarea sistemului actual, va ajunge la 12%.
Cauzele esenţiale ale reducerii vârstei standard de pensionare o reprezintă
activitatea în grupe de muncă, pensionarea pe motiv de invaliditate şi
îndeplinirea anticipată a stagiului complet de cotizare. Se adaugă vârstele
mult mai reduse practicate de sistemele de pensii speciale cum ar fi 50 de
ani pentru personalul navigant din aviaţia civilă, 55 ani pentru militari şi
poliţişti, 60 de ani pentru magistraţi şi personalul auxiliar din tribunale şi
curţi de apel.
În ultimii ani, sistemul de pensii publice se confruntă cu o problemă foarte
serioasă şi anume cea legată de creşterea masivă, de multe ori frauduloasă,
a pensionărilor de invaliditate. Astfel, de la 600.000 persoane ce
beneficiau de pensii de invaliditate în anul 2001 s-a ajuns la 900.000 de
pensionari de invaliditate în anul 2009, înregistrându-se astfel o creştere de
peste 50%, cu efecte negative semnificative asupra cheltuielilor bugetului
de asigurări sociale.
Existenţa unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie
de privilegii şi tratament inegal pentru unele categorii profesionale, a creat
o diferenţă uriaşă între cea mai mică pensie şi cea mai mare pensie publică.
La 1 octombrie 2009, cea mai mică pensie era 350 lei, în timp ce, cea mai
mare pensie din sistemele de pensii speciale depăşea 37.000 lei, adică era
de peste 100 ori mai mare.
327
România are nevoie de o intervenţie energică, singura alternativă care
poate fi luată în considerare, nu pentru a stopa scăderea populaţiei, un
obiectiv greu, dacă nu chiar imposibil de realizat pe termen scurt şi mediu,
ci pentru a diminua degradarea structurilor demografice viitoare.
Prima mare revizuire a sistemului de pensii în România a avut loc în anul
2000, prin adoptarea Legii nr. 19/2000, intrată în vigoare la 01 aprilie 2001,
care reglementa sistemul public de pensii. În perioada 2005 – 2008 şi
România a implementat strategia de reformare şi modernizare a sistemului
de pensii, bazată pe diversificarea surselor de obţinere a pensiilor (sistem
multipilon), încadrându-se în tendinţele europene în domeniu.
Cele două legi care stau la baza sistemului de pensii private din România
sunt: Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările şi
completările ulterioare şi Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii
administrate privat, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Un alt moment important pentru perioada de început a pensiilor private în
România a fost înfiinţarea şi demararea activităţii Comisiei de
Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (CSSPP), autoritatea
administrativă autonomă de reglementare şi supraveghere prudenţială,
aflată sub control parlamentar, care asigură controlul public, transparent şi
eficient, al gestionării sistemului pensiilor private.
Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, îşi începe
activitatea la 1 ianuarie 2006, prin aplicarea legislaţiei în domeniu.
Funcţionarea CSSPP a fost susţinută în primii ani din împrumutul Băncii
Mondiale cu destinaţia organizării şi dezvoltării instituţiei pentru
supravegherea şi reglementarea sistemului pensiilor private
Începând cu anul 2013 în conformitate cu prevederilor OUG nr. 93/2012,
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere
Financiară (ASF) - Sectorul Pensii Private, aceasta a preluat atribuţiilor şi
prerogativelor Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private
(CSSPP). De atunci ASF exercită atribuţii de autorizare, reglementare,
supraveghere şi control asupra sistemului de pensii private.
Conform legislaţiei din România, sistemul de asigurări sociale are
următoarea structură:
 componenta obligatorie redistributivă, administrată public - Pilonul I;
328
 componenta obligatorie, bazată pe capitalizare, administrată privat -
Pilonul II, reglementată prin Legea nr. 411/2004 privind fondurile de
pensii administrate privat;
 componenta facultativă, bazată pe capitalizare, de asemenea
administrată privat - Pilonul III, reglementată prin Legea nr. 204/2006
privind pensiile facultative.
Crearea acestui sistem de pensii duce la: eliminarea presiunii asupra
bugetului asigurărilor sociale, la stimularea creşterii economice prin
investirea sumelor acumulate la fondurile de pensii, la dezvoltare pieţei de
capital (activele imobilizate cresc şi sprijină dezvoltarea unor proiecte mari)
şi la crearea de noi locuri de muncă.
Astfel, sunt avute în vedere următoarele obiective:
 complementaritatea dintre politica de ocupare a forţei de muncă şi cea
de pensionare, în special în relaţie cu pensionarea anticipată;
 promovarea conceptului de îmbătrânire activă, ce implică o prelungire a
vieţii active, descurajând în acelaşi timp pensionarea anticipată. Se
adresează, în principal, populaţiei în vârstă de peste 45 ani care, la nivel
comunitar, înregistrează una din cele mai scăzute rate de participare pe
piaţa muncii;
 extinderea impactului acestei abordări şi asupra tinerei generaţii;
 stabilirea unui set de criterii pentru autorizarea sau aprobarea fondurilor
de pensii, cum ar fi forma juridică a fondurilor, profesionalismul
administratorilor – aceasta, pentru a înlătura neîncrederea în structurile
financiare ale ţării, generate de crahurile financiare ale SAFI şi FNI;
 reguli de supraveghere a activităţii fondurilor de pensii, inclusiv
raportarea periodică şi jurisdicţia de control a autorităţii competente;
 stabilirea unor reguli pentru desfăşurarea politicii investiţionale a
fondurilor de pensii.
În legătură cu pilonul I al sistemului de pensii, componenta obligatorie
redistributivă, principalele evoluţii înregistrate după anul 2000 sunt
descrise mai jos.
Cheltuielile totale anuale pentru pensii în România, în anul 2009, au fost de
circa 39 miliarde lei, constituind cea mai mare categorie de cheltuieli
bugetare, ponderea acestora în PIB fiind de 8%, cu tendinţă de creştere.
Bugetul asigurărilor sociale de stat înregistrează, încă din anul 2006 deficite
anuale, în anul 2009 ajungând la cel mai mare deficit, circa 1,5 miliarde
euro. Numărul total de pensionari în plată în România la nivelul lunii
329
noiembrie 2009 era de 5,54 milioane de persoane în timp ce numărul total
de contribuabili la sistemul public de pensii nu depăşea, la aceeaşi dată
5,65 milioane de persoane, ducând la un raport de dependenţă al
sistemului public de pensii de 0,98 pensionari/1 contribuabil.
Conform unei estimări din anul 2009 a Băncii Mondiale, se evidenţiază
faptul că la nivelul anului 2050, deficitul creat de cheltuielile cu pensiile din
PIB, prin păstrarea sistemului actual, va ajunge la 12%.
În prezent, în România, vârsta medie reală de pensionare este mult prea
scăzută, aceasta fiind de 54 ani şi 7 luni, faţă de vârstele standard de
pensionare cerute de legislaţia în vigoare în ianuarie 2010, de 58 ani şi 9
luni pentru femei, respectiv 63 ani şi 9 luni pentru bărbaţi.
Cauzele esenţiale ale reducerii vârstei standard de pensionare o reprezintă
activitatea în grupe de muncă, pensionarea pe motiv de invaliditate şi
îndeplinirea anticipată a stagiului complet de cotizare. Se adaugă vârstele
mult mai reduse practicate de sistemele de pensii speciale cum ar fi 50 de
ani pentru personalul navigant din aviaţia civilă, 55 ani pentru militari şi
poliţişti, 60 de ani pentru magistraţi şi personalul auxiliar din tribunale şi
curţi de apel.
În ultimii ani, sistemul de pensii publice se confruntă cu o problemă foarte
serioasă şi anume cea legată de creşterea masivă, de multe ori frauduloasă,
a pensionărilor de invaliditate. Astfel, de la 600.000 persoane ce
beneficiau de pensii de invaliditate în anul 2001 s-a ajuns la 900.000 de
pensionari de invaliditate în anul 2009, înregistrându-se astfel o creştere de
peste 50%, cu efecte negative semnificative asupra cheltuielilor bugetului
de asigurări sociale.
Existenţa unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o serie
de privilegii şi tratament inegal pentru unele categorii profesionale, a creat
o diferenţă uriaşă între cea mai mică pensie şi cea mai mare pensie publică.
La 1 octombrie 2009, cea mai mică pensie era 350 lei, în timp ce, cea mai
mare pensie din sistemele de pensii speciale depăşea 37.000 lei, adică era
de peste 100 ori mai mare.
De aceea, în anul 2010, legislaţia în domeniu a fost schimbată prin legea nr.
263/2010, principalele elemente noi fiind următoarele:
-creşterea vârstelor standard de pensionare pentru bărbaţi şi femei,
-creşterea vârstelor de pensionare pentru personalul din domeniul apărării
naţionale, ordinii publice şi siguranţei naţionale,
330
-reevaluarea vârstelor standard de pensionare pentru persoanele ce vor fi
integrate în sistemul unitar de pensii din magistratură, diplomaţie, personal
auxiliar din instanţe de judecată, funcţionari publici parlamentari,
-integrarea persoanelor aparţinând sistemelor speciale de pensii în
sistemul unitar de pensii publice,
-modificarea procedurii de stabilire a valorii punctului de pensie,
-recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data
introducerii sistemului unitar de pensii publice,
-creşterea numărului de contribuabili la sistemul unitar de pensii publice cu
cei care realizează venituri din profesii liberale, manageri şi asociaţii
familiale,
-descurajarea numărului de pensionări anticipate parţiale,
-descurajarea pensionărilor de invaliditate abuzive, nejustificate medical,
-finanţarea indemnizaţiei de însoţitor pentru pensionarii de invaliditate
gradul I din bugetul de stat.
În legătură cu pilonul II al sistemului de pensii, reglementat de Legea nr.
411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, se poate spune
faptul că scopul sistemului fondurilor de pensii administrate privat este
asigurarea unei pensii private, distinctă şi care suplimentează pensia
acordată de sistemul public, pe baza colectării şi investirii, în interesul
participanţilor, a unei părţi din contribuţia individuală de asigurări sociale.
(art.1 aliniatul 2)
Aceasta este o componentă obligatorie administrată privat, cu respectarea
următoarelor principii:
 administrarea prudenţială a activelor fondurilor de pensii (capitalul social
minim necesar pentru administrarea unui fond de pensii este echivalentul
în lei, calculat la cursul de schimb al BNR la data constituirii, al sumei de 4
milioane euro);
 asigurarea securităţii activelor (înfiinţarea unui fond de garantare
constituit din fondurile proprii ale administratorilor şi din profitul rezultat
din investirea acestora);
 diversificarea investiţiilor şi calitatea activelor prin menţinerea unui nivel
adecvat al solvabilităţii şi lichidităţii;
 administrarea riscului valutar, precum şi a altor riscuri specifice.
Resursele fondurilor de pensii se constituie din sumele provenite din
contribuţiile făcute de participanţi (minim 50.000 participanţi în primii 3 ani
de funcţionare a fondului) şi din sumele provenite din investirea acestora.
331
Aşa cum s-a mai arătat supravegerea activelor fondurilor de pensii se face
de către ASF - Sectorul Pensii Private. Menţionăm principalele atribuţii pe
care le are:
 acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor şi autorizaţiilor
fondurilor de pensii, administratorilor, depozitarilor şi auditorilor
financiari,
 supravegherea prudenţială a sistemului de pensii private,
 controlul activităţii din sistemul de pensii private ,
 controlul constituirii şi virării de către angajator a contribuţiei la fondurile
de pensii,
 adoptarea de norme privind sistemul de pensii private, elaborarea şi/sau
avizarea proiectelor de acte normative care privesc supravegherea
pensiilor private,
 investiţiile fondurilor de pensii,
 participanţii la fonduri de pensii,
 lichidarea administratorilor fondurilor de pensii,
 provenienţa capitalului vărsat de fondatori,
 fondul de rezervă,
 activitatea de depozitare a activelor fondurilor de pensii,
 calcule actuariale,
 procedura de efectuare a controlului, procedura internă de soluţionare a
sesizărilor si contestaţiilor,
 verificarea organizării, evidenţei si administrării separate a activelor şi
pasivelor fiecărui fond de pensii private de cele ale administratorului,
 verificarea existenţei la fiecare administrator a unor proceduri
administrative şi contabile clare, precum şi a unui mecanism
corespunzător de control intern,
 întocmirea si actualizarea Registrului fondurilor de pensii private,
 desemnarea administratorului special în vederea protejării intereselor
participanţilor şi beneficiarilor la fondurile de pensii private,
 informarea şi educarea populaţiei cu privire la sistemul de pensii private.
ASF - Sectorul Pensii Private controlează entităţile implicate în sistemul de

pensii private, cel puţin o dată pe an. ASF - Sectorul Pensii Private publică,
în termen de 6 luni de la sfârşitul fiecărui an calendaristic, într-o broşură,
un raport privind evoluţia şi funcţionarea fondurilor de pensii private,
performanţa administratorilor şi a entităţilor implicate în acest domeniu, în
anul precedent.
ASF - Sectorul Pensii Private încheie protocoale de colaborare cu instituţiile
de colectare şi evidenţa contribuţiilor de asigurări sociale, în scopul
332
accesului la informaţiile privind modul de constituire şi virare a
contribuţiilor de către angajatori. De asemenea, ASF - Sectorul Pensii
Private colaborează cu alte instituţii şi autorităţi din ţară şi din străinătate
care au rol de supraveghere şi reglementare a pieţelor financiare din
statele membre ale Uniunii Europene.
Participanţii la fondul de pensii administrat privat sunt:
 obligatoriu, persoanele în vârstă de până la 35 ani, care devin pentru
prima dată asiguraţi la sistemul public de pensii;
 facultativ, persoanele în vârstă de până la 45 ani, care sunt deja asigurate
şi contribuie la sistemul public de pensii, care pot adera numai la un singur
fond de pensii în acelaşi timp şi pot avea un singur cont la fondul de pensii
al cărui participant este.
O persoană devine participant la un fond de pensii prin semnarea unui act
de aderare individual, din proprie iniţiativă sau în urma repartizării sale de
către instituţia de evidenţă.
La semnarea actului de aderare participanţii sunt informaţi asupra
condiţiilor schemei de pensii
private, mai ales în ceea ce priveşte: drepturile şi obligaţiile părţilor
implicate în schema de pensii private, riscurile financiare, tehnice şi de altă
natură, precum şi despre natura şi distribuţia acestor riscuri.
Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de
asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii (deci, nu instituie
obligaţii financiare suplimentare pentru participanţi).
Legea nr. 411/2004, stabilește o cotă transferată de 2%, în anul 2008,
urmând ca în termen de 9 ani de la începerea activității de colectare,
contribuția la fondul de pensii să se majoreze la o cotă maximă de 6%, cu o
creștere de 0,5% pe an până în anul 2015 inclusiv, respectiv cu o creștere
de 0,1% în anul 2016 și cu o creștere de 0,9% în anul 2017, începând cu
data de 1 ianuarie a fiecărui an.85
Cota transferată către Pilonul II este de 5,1% în anul 2017, guvernul
menținând cota la nivelul din anul 2016.
Contribuţia la fondul de pensii administrat privat se deduce din veniturile
brute lunare care reprezintă bază de calcul pentru contribuţia individuală
85
Vezi Legea 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, art. 43
333
de asigurări sociale, împreună şi în aceeaşi modalitate de calcul cu
contribuţia obligatorie.
Casa de pensii calculează, pentru fiecare participant, cuantumul
contribuţiei datorate fondului de pensii administrat privat, luând în
considerare baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale
înscrisă în declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a
obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat sau, după caz,
în declaraţia de asigurare la sistemul public de pensii şi întocmeşte listele
nominale de viramente pentru fiecare fond de pensii.
Virarea contribuţiilor pentru fondurile de pensii administrate privat se
realizează de către Casa de pensii prin diminuarea conturilor de venituri
ale bugetului asigurărilor sociale de stat, pe baza informaţiilor cuprinse în
listele nominale de viramente, întocmite separat, pentru fiecare fond de
pensii.
Activele fondului de pensii pot fi investite numai în:
a. instrumente ale pieţei monetare, inclusiv conturi şi depozite în lei la o
bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei instituţii de
credit străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şi care nu se
află în procedura de supraveghere specială ori administrare specială sau a
cărei autorizaţie nu este retrasă, fără să depăşească un procent mai mare
de 20% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
b. titluri de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice din România, de
state membre ale UE sau aparţinând Spaţiului Economic European, în
procent de până la 70% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
c. obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile administraţiei
publice locale din România sau din statele membre ale UE ori aparţinând
Spaţiului Economic European, în procent de până la 30% din valoarea
totală a activelor fondului de pensii;
d. valori mobiliare tranzacţionate pe pieţe reglementate şi supravegheate
din România, statele membre ale UE sau aparţinând Spaţiului Economic
European, în procent de până la 50% din valoarea totală a activelor
fondului de pensii;
e. titluri de stat şi alte valori mobiliare, emise de state terţe, în procent de
până la 15% din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
f. obligaţiuni şi alte valori mobiliare, tranzacţionate pe pieţe reglementate
şi supravegheate, emise de autorităţile administraţiei publice locale din
state terţe, în procent de până la 10% din valoarea totală a activelor
fondului de pensii;
334
g. obligaţiuni şi alte valori mobiliare ale organismelor străine
neguvernamentale, dacă aceste instrumente sunt cotate la burse de valori
autorizate şi dacă îndeplinesc cerinţele de rating, în procent de până la 5%
din valoarea totală a activelor fondului de pensii;
h. titluri de participare, emise de organisme de plasament colectiv în valori
mobiliare din România sau din alte ţări, în procent de până la 5% din
valoarea totală a activelor fondului de pensii;
i. alte forme de investiţii prevăzute de normele Comisiei.
Startul perioadei de aderare la fondurile de pensii administrate privat -
Pilonul II, a fost dat la data de 17 septembrie 2007.Situaţia evoluţiei
activelor nete şi a numărului de participanţi la acest pilon se prezintă
conform tabelului de mai jos:
Tabelul nr. 35 Evoluţia activelor nete şi a numărului de participanţi la Pilonul II
30.06.2009 31.12.2010 30.09.2013 31.07.2017

Nr. Activ Număr Activ Număr
Fond de pensii Activ Număr Activ Număr
crt. net mil. net mii pers
net mii net mii
md. pers md.
mil. lei pers. mil. lei pers.
lei lei
1 BCR 49,0 159,2 221,9 337,1 0,72 0,47 2,39 587,15
2 BRD 38,4 112,9 107,4 142,6 0,35 0,23 1,26 367,63
3 NN (ING ) 613,4 1.586,1 1.697,8 1.656,7 4,79 1,76 13,5 1.940,86
4 VITAL 42,9 149,8 115,1 176,4 0,38 0,26 3,52 857,63
5 EUREKO 84,1 326,9 237,5 368,5 0,72 0,46 - -
6 ARIPI 124,7 451,7 348,3 496,1 1,06 0,56 3,15 690,64
7 VIVA 108,8 349,1 284,7 382,7 - - - -
METROPOLITAN
8 113,5 296,5 306,5 326,9 1,78 0,84 5,28 968,33
(ALICO)
AZT VIITORUL
9 372,3 1.219,5 1.012,7 1.299,6 2,95 1,39 8,08 1517,04
TĂU
TOTAL 1.547,1 4.651,7 4.331,9 5.186,4 12,75 5,97 37,18 6.929,28
Sursa: Prelucrare după buletine informative lunare, www.csspp.ro şi ASF
În legătură cu Pilonul III al sistemului de pensii - componenta facultativă
administrată privat, baza legală este asigurată prin Legea nr. 204/2006
privind pensiile facultative, care prevede următoarele:
„Participantul la un fond de pensii facultative este angajatul, funcţionarul
public sau persoana autorizată să desfăşoare o activitate independentă,
potrivit legii, persoana care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau
care este numită în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti,
pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperative potrivit Legii nr.
1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, precum şi altă
persoană care realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole,
care aderă la un fond de pensii facultative şi care contribuie sau/şi în
335
numele căreia s-au plătit contribuţii la un fond de pensii facultative şi are
un drept viitor la o pensie facultativă.”86
Aderarea la un fond de pensii facultative este o opţiune individuală. O
persoană poate participa la mai multe fonduri de pensii facultative. La
semnarea actului de aderare participanţii sunt informaţi asupra condiţiilor
schemei de pensii facultative, mai ales în ceea ce priveşte drepturile şi
obligaţiile părţilor implicate în schema de pensii facultative, riscurile
financiare, tehnice şi de altă natură, precum şi despre natura şi distribuţia
acestor riscuri.
Actul individual de aderare este un contract scris, încheiat între persoana
fizică şi administrator, şi conţine acordul persoanei la contractul de
societate civilă şi la prospectul schemei de pensii facultative, precum şi
faptul că a primit o copie a acestor documente şi a acceptat conţinutul
acestora.
Contribuţiile la un fond de pensii facultative se stabilesc conform regulilor
acelei scheme de pensii facultative, se reţin şi se virează de către angajator,
odată cu contribuţiile de asigurări sociale obligatorii, sau de către
participant, lunar, în contul fondului de pensii specificat în actul individual
de aderare.
Contribuţia la un fond de pensii facultative poate fi de până la 15% din
venitul salarial brut lunar sau din venitul asimilat acestuia al persoanei
care aderă la un fond de pensii facultative.
Această contribuţie poate fi împărţită între angajat şi angajator potrivit
prevederilor stabilite prin contractul colectiv de muncă sau, în lipsa
acestuia, pe baza unui protocol încheiat cu reprezentanţii angajaţilor.
Angajatorul constituie şi virează lunar contribuţia datorată de fiecare
angajat care a aderat la un fond de pensii facultative, pe baza unui
exemplar al actului individual de aderare la prospectul schemei de pensii
facultative încheiat cu un administrator.
Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative este
deductibilă pentru fiecare participant din venitul salarial brut lunar sau din
venitul asimilat acestuia, în limita unei sume reprezentând echivalentul în
lei a 200 euro, într-un an fiscal.
86
Legea 204/2006, art.74, al. 1
336
Suma reprezentând contribuţiile la fondurile de pensii facultative ale unui
angajator proporţional cu cota acestuia de participare este deductibilă, la
calculul profitului impozabil, în limita unei sume reprezentând, pentru
fiecare participant, echivalentul în lei a 200 euro, într-un an fiscal.87
Dreptul la pensia facultativă se deschide, la cererea participantului, cu
îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative:
a. participantul a împlinit vârsta de 60 de ani;
b. au fost plătite minimum 90 de contribuţii lunare;
c. activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei
facultative minime prevăzute prin normele adoptate de ASF.88
Primele contribuţii la fondurile de pensii facultative - Pilonul III, au fost
colectate în luna mai 2007. Situaţia activelor şi numărul de participanţi la
acest pilon se prezintă în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 36 Valoarea activelor şi numărul de participanţi la Pilonul III
30.06.2010 30.09.2013 31.07.2017
Nr. Activ Activ Activ

Fond de Pensii net Nr. net Nr. net Nr.
crt.
mil. part. mil. part. mil. part.
lei lei lei
1 BCR PLUS 51,4 52.488 123,4 84.134 303,8 127.816
2 BRD MEDIO 1,8 1.806 30,6 13.100 90,4 23.511
3 BRD PRIMO 1,9 2.555 - - - -
4 NN OPTIM 78,1 53.693 269,5 96.019 676,3 149.169
5 NN ACTIV 37,2 23.625 86,9 31.197 191,1 41.058
6 STABIL 1,0 2.069 7,6 4.787 17,1 5.145
7 PENSIA MEA 15,8 9.797 33,2 10.278 60,1 9.906
8 OTP STRATEG 0,30 302 - - - -
9 EUREKO CONFORT 1,0 3.142 4,1 3.768 - -
10 RAIFFEISEN ACUM. 14,0 6.761 37,1 8.151 72,1 11.084
11 AZT MODERATO 41,3 27.352 109,5 34.077 208,4 38.168
12 AZT VIVACE 20,3 18.058 48,3 20.285 83,0 20.372
13 CONCORDIA 0,30 260 - - - -
14 AEGON ESENȚIAL 7,0 3.819
TOTAL 264,4 201.908 750,2 305.796 1.709,3 430.048
Sursa: Prelucare după buletine informative lunare, www.csspp.ro şi ASF
87
vezi Legea 204/2006, art.76, al. 8 şi 9
88
vezi Legea 204/2006, art.93, al. 2
337
REZUMAT
Asigurările sociale sunt o formă de protecţie şi sprijin, organizată de societate,
pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de
a-şi câştiga prin muncă existenţa lor şi a familiilor lor. Mulţimea şi diversitatea
contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanţare, conferă asigurărilor
sociale caracterul de sistem.
În ţara noastră, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente:

sistemul public de pensii, casele de pensii sectoriale, asigurările sociale pentru
sănătate, sistemul de pensii private.
Constituirea surselor financiare în sistemul asigurărilor sociale de stat se face din

venituri dedicate, şi anume: contribuţia pentru asigurările sociale, contribuţia
asiguraţilor pentru tratament balnear şi odihnă, contribuţia angajatorului la fondul
pentru accidente de muncă şi boli profesionale, dobânzi şi penalităţi de întârziere,
precum şi alte venituri, sume alocate de la bugetul de stat pentru echilibrarea
bugetului asigurărilor sociale de stat, care se aprobă prin legile bugetare anuale.
În sistemul public de pensii se acordă următoarele categorii de pensii: pensia

pentru limită de vârstă, pensia anticipată, pensia anticipată parţială, pensia de
invaliditate, pensia de urmaş.
În sistemul public de pensii, în afara pensiilor, se mai pot acorda următoarele

prestaţii: tratament balnear, altul decât cel care, potrivit legii, se suportă de la
bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, pentru asiguraţi şi
pensionari;bilete de odihnă, pentru asiguraţi;ajutor de deces, în cazul decesului
asiguratului, pensionarului sau unui membru al familiei.
Atât la nivel european cât şi la nivel naţional, s-a ridicat problema reformării
acestor sisteme pentru a se asigura sustenabilitatea mecanismelor publice de
pensii, în vederea creşterii calităţii vieţii pensionarilor la un nivel mai apropiat de
cel din perioada activă.
Reforma s-a concretizat în introducerea şi implementarea, în cadrul sistemului de

asigurări sociale, a două noi mecanisme de pensii, unul obligatoriu, celălalt
facultativ, ambele administrate de către firme private.
Participanţii la fondul de pensii administrat privat sunt: obligatoriu, persoanele în

vârstă de până la 35 ani şi facultativ, persoanele în vârstă de până la 45 ani, care
sunt deja asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, care pot adera numai
la un singur fond de pensii în acelaşi timp şi pot avea un singur cont la fondul de
pensii al cărui participant este.
338
TESTE GRILĂ
1. Asigurările sociale sunt:
a. cheltuielile pentru refacerea şi dezvoltarea capacităţii de a depăşi cu forţe
proprii situaţiile de dificultate
b. cheltuielile utilizate de instituţiile publice pentru sănătate
c. o formă de protecţie şi sprijin pentru cazul de incapacitate temporară sau
permanentă de a câştiga prin muncă existenţa
2. Au obligaţia să se asigure persoanele care au cel puţin vârsta de:

a. 16 ani
b. 24 ani
c. 18 ani
d. 26 ani
3. Principiul incesibilităţii se referă la:

a. dreptul la pensie nu se prescrie
b. dreptul la pensie nu poate fi cedat, total sau parţial
c. statul organizează şi garantează sistemul public de pensii bazat pe aceleaşi
norme de drept, pentru toţi participanţii la sistem
4. Cotele de contribuţii de asigurări sociale pentru condiţii normale de muncă,

sunt:
a. 26,3%, din care: 10,5% datorate de angajaţi şi 15,8% datorate de angajatori
b. 31,3% din care: 15,5% datorate de angajaţi şi 25,8% datorate de angajatori
c. 31,3%, din care: 5,5% datorate de angajaţi şi 30,8% datorate de angajatori
5. În România vârsta standard de pensionare este de:

a. 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei
b. 65 de ani pentru bărbaţi şi 65 de ani pentru femei
c. 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei
d. 63 de ani pentru bărbaţi şi 62 de ani pentru femei
6. Participanţii la fondul de pensii administrat privat sunt:

a. obligatoriu persoanele în vârstă de până la 35 ani şi facultativ persoanele în
vârstă de până la 45 ani
b. toate persoanele care plătesc contribuţii pentru asigurări sociale
c. obligatoriu persoanele în vârstă de până la 35 ani şi facultativ toate persoanele
care plătesc contribuţii pentru asigurări sociale
7. Contribuţia la fondul de pensii private este:

a. parte din contribuţia individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public
de pensii de 2,5%
b. toate contribuţiile pentru asigurări sociale datorate la sistemul public de pensii
c. contribuţia individuală de asigurări sociale în procent de minim 5,1%
339
340
CAPITOLUL 7 SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE
PUBLICE
7.1. Noţiunea de resurse financiare publice şi structura acestora

7.2 Impozitele – principală resursă financiară publică
7.2.1. Conţinutul economic şi trăsăturile impozitului
7.2.2. Elementele tehnice ale impozitului
7.2.3. Principiile impunerii fiscale
7.2.4. Clasificarea impozitelor
7.3. Indicatorii de apreciere a veniturilor publice
7.4. Fiscalitatea și caracteristicile ei
7.4.1. Fiscalitate şi politică fiscală
7.4.2. Dubla impunere internaţională
7.4.3. Evaziunea fiscală
7.4.4. Paradisurile fiscale
7.5. Evoluţii ale resurselor publice pe plan european
CONCEPTE CHEIE: resurse financiare publice, impozit, subiectul impozitului,

obiectul impozitului, unitatea de impunere, cota de impunere, baza impozabilă,
suportatorul impozitului, asieta, fiscalitate, evaziune fiscală, impozite directe,
impozite indirecte, impozite personale, impozite reale, impozit pe venit, impozit
pe avere
1. Definirea şi clasificarea resurselor financiare publice.
2. Punerea în evidenţă a rolului economic şi a trăsăturilor impozitului.
3. Prezentarea elementelor tehnice a impozitului.
4. Cunoaşterea noţiunii de fiscalitate.
5. Înţelegerea rolului politicii fiscale.
6. Cunoaşterea principiile impunerii stabilite prin Codul fiscal românesc.
7. Clasificarea impozitelor, importanţa clasificării impozitelor.
341
7.1. Noţiunea de resurse financiare publice şi structura
acestora
Economia unei țări are nevoie de resurse pentru a se dezvolta.„Resursele
sunt elemente ale bogaţiei unei naţiuni.”89
Ele provin din PIB, la care se adaugă importul. Toate aceste resurse
provenite din PIB şi import sunt folosite pentru consum, formare de capital
brut şi export. Vorbind despre resurse în general, avem în vedere resursele
materiale, resursele umane, resursele valutare, resursele informaţionale şi
resursele financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti dintr-o
economie legal şi posibil a fi mobilizate, necesare realizării obiectivelor
economice şi sociale, într-un interval de timp determinat.
În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi
instituţiilor publice, resursele firmelor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ precum şi resursele populaţiei.
Resursele financiare publice includ: resursele administraţiei de stat
centrale şi locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de
stat precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter
autonom.
Resursele financiare au un caracter limitat. Pornind de la această idee se
pune problema alocării eficiente a resurselor necesare producerii tuturor
categoriilor de bunuri publice, private şi mixte.
În condiţiile economiei moderne, ale unei pieţe imperfecte, statul, prin
guvern, acţionează fie direct ca producător şi consumator de bunuri, fie ca
partener al vieţii publice care reglementează şi intervine pentru a asigura o
funcţionare normală a pieţei.
Este vorba despre rolul alocativ al statului, care vizează tocmai utilizarea
resurselor pentru producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii.
Se apreciază, în teoria finanţelor publice, că alocarea efectivă a resurselor
este optimă dacă cerinţele consumatorilor sunt satisfăcute la nivel maxim
prin intermediul sectorului privat şi a celui public.
89
Văcărel Iulian și colab. Finanțe publice, ediția a IV a, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2003, pag. 338
342
Producţia de bunuri şi servicii publice este finanţată din resursele bugetare,
adică din impozite şi taxe plătite de toţi contribuabilii, persoane fizice şi
juridice. Cetăţenii unui stat, pot manifesta la un moment dat, o preferinţă
faţă de procurarea bunurilor publice şi a celor private, preferinţă
determinată de o anumită distribuţie a veniturilor şi a averii.
Există o multitudine de factori de influenţă a volumului resurselor
financiare publice, astfel:
-factori economici, concretizaţi în PIB şi dinamica sa;
-factori monetari: masă monetară, credit, dobândă cu influență asupra
preţului şi a evoluţiei lui;
-factori sociali, respectiv educaţionali, culturali şi de sănătate;
-factori demografici, numărul şi structura populaţiei care determină
numărul contribuabililor;
-factori politici şi militari;
-factori de natură financiară, care se concretizează în dimensiunea
cheltuielilor publice.
Aceşti factori au condus la apariţia unor noi tipuri de resurse publice având
drept efect diversificarea structurii financiare.
În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se clasifică
astfel:
a. după conţinutul economic:
-venituri fiscale - sunt prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege
având în acelaşi timp o flexibilitate redusă, adică condiţiile lor nu se pot
modifica decât prin lege ca de exemplu: impozite, taxe sau contribuţii;
-venituri nefiscale - respectiv veniturile provenite de la agenţii economici
cu capital majoritar de stat;
-resurse de trezorerie - împrumuturi pe termen scurt sub forma
certificatelor de depozit şi bonurilor de tezaur, efectuate de Ministerul
Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor temporare a bugetului de
stat;
-împrumuturi publice pe termen mediu sau lung - obligaţiuni de stat sau
credite contractate de la organisme financiare internaţionale, state, bănci
sau consorţii bancare private;
-finanţare prin emisiune monetară fără acoperire - mijloc de finanţare a
deficitului bugetar care generează inflaţie.
b. în funcţie de ritmicitatea încasărilor:
343
-resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la care statul
apelează în mod obişnuit în condiţii considerate normale şi care se
încasează la buget cu o anumită regularitate, de exemplu: impozitele,
contribuţiile pentru asigurările sociale de stat, contribuţii ce alimentează
fondurile speciale şi veniturile nefiscale;
-resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii deosebite,
când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice, de exemplu:
împrumuturile de stat, transferurile şi ajutoarele.
c. în funcţie de provenienţă:
-resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;
-resurse (venituri) externe, provenite din străinătate.
d. după nivelul de referinţă:
-resurse financiare ale bugetului de stat;
-resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
-resurse financiare care alimentează fonduri cu destinaţie specială;
- resurse financiare ale bugetelor locale.
Dacă ne referim la principalele componente ale veniturilor publice, atunci
acestea sunt, la nivelul anului 2014 în UE, impozitele indirecte 35,1% din
total venituri, impozitele directe 33,8% din total venituri și contribuțiile
sociale 31,4% din total venituri.
Structura impozitării diferă semnificativ între statele membre. Unele state
membre tind să aibă o proporție mai mare de venituri din taxe de consum
și o proporție mai mică a impozitelor pe muncă. Bulgaria și Croația se
remarcă cu aproximativ jumătate din veniturile provenite din taxele de
consum.
Impozitele pe capital sunt mai mult de un sfert din veniturile totale în
Marea Britanie, Malta, Cipru și Luxemburg și mai puțin de 10% în Estonia.
UE este una din zonele cu cea mai mare impozitare. În 2014, raportul
dintre impozitele și contribuțiile sociale obligatorii în PIB a fost de 38,8%. În
general, nivelul de impozitare al UE este ridicat în comparație cu alte state
cu economii avansate: aproape 13% din PIB peste nivelul pentru SUA și cu
8% peste cele înregistrate de Japonia. De asemenea, este semnificativ mai
mare decât Noua Zeelandă (32,4%), Canada (30,8%), Australia (27,5% în
2013) și Coreea de Sud (24,6%).
În comparație cu vecinii săi din cadrul AELS, UE înregistrează un raport
mediu al impozitelor la PIB aproape identic cu cel al Islandei și al Norvegiei,
Elveția avand un nivel inferior, 27%.
344
În 2014, 52,6% din veniturile fiscale (inclusiv contribuțiile sociale) au fost
colectate de guvernul central sau federal, 31,0% au acumulat fondurile de
asigurări sociale și 10,4% au revenit administrației publice locale.90
90
Pentru evoluția veniturilor în UE vezi Taxation Trends in the European Union,
2016
345
7.2. Impozitele – principala resursă financiară publică
Impozitul reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile şi/sau
averea persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea
acoperirii cheltuielilor publice. Definiţia impozitului este dată de
economişti care încearcă să-i surprindă elementele esenţiale.
Dreptul statului de a reglementa perceperea de impozite a fost interpretat
şi explicat în diferite forme în teoriile economice. Astfel s-au exprimat o
serie de concepţii primare cu privire la aceasta problemă.
Una dintre ele se bazează pe faptul că la început, impozitul era datorat şi
plătit numai de popoarele cucerite şi era considerat semnul supunerii
acestor popoare. Potrivit acestei concepţii, obligaţia de a plăti impozite era
dezonorantă pentru cetăţenii liberi şi aparţinea numai populaţiei din
provinciile sau regiunile cucerite.
Alături de aceasta, la începutul Evului Mediu, a fost exprimată în Franţa o
altă concepţie cu privire la plata impozitelor. Astfel, potrivit acestei
concepţii, impozitul reprezenta „ajutorul” plătit de cetăţeni la cererea
regelui, pentru a asigura resursele necesare satisfacerii unor nevoi publice.
O altă concepţie este reprezentată de teoria contractului social, formulată
de J. J. Rousseau, care susţine că dreptul statului de a percepe impozite
este rezultatul convenţiei prin care cetăţenii renunţă la o parte din
libertăţile lor în favoarea statului.
Teoria solidarităţii, consideră statul ca fiind un produs al interesului social,
al solidarităţii sociale, iar plata impozitelor se face tot din solidaritate
socială şi naţională, impozitele fiind văzute ca şi nişte contribuţii benevole,
ce erau acceptate de către cetăţeni.
Teoria care a fost formulată de Adam Smith (1723-1790) şi susţinută de
Montesquieu (1689-1755) este cea a echivalenţei impozitelor, numită si
teoria schimbului sau teoria intereselor. Această teorie afirmă că
impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat supuşilor săi, iar
într-o variantă mai modernă, această teorie arată că statul acordă
346
plătitorilor de impozite, ca şi echivalent, protecţia persoanelor, a
proprietăţii acestora, precum şi toate avantajele publice, sociale şi
culturale.
Profesorul D. D. Şaguna releva că „dincolo de aceste teorii mai mult sau mai
puţin filozofice, cert este că impozitul reprezintă o contribuţie obligatorie
pentru toţi cetăţenii unui stat, fără a se avea în vedere interesele fiecărui
contribuabil în parte, ci numai interesele colectivităţii, luate ca un ansamblu
de entităţi independente.”91
Dex-ul prezintă următoarea definiţie a impozitului: „Plată obligatorie
stabilită prin lege, pe care cetăţenii, instituţiile etc. o varsă din venitul lor în
bugetul statului.”
În Dicţionarul Enciclopedic, există următoarea definiţie: „impozitul este o
contribuţie obligatorie şi fără contraprestaţie (directă), efectuată către
bugetul statului sau local de persoane fizice sau juridice potrivit unor norme
stabilite de stat.”
Trecând în revistă toate aceste definiţii putem concluziona: impozitele se
definesc ca plată bănească obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă
efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetului statului în cuantumul
şi la termenele stabilite de lege, fără obligaţia statului de a presta un
serviciu egal, direct şi imediat.
Din definiţiile date mai sus, rezultă:
-elementul de autoritate, adică impozitul este perceput întotdeauna ca un
act de autoritate, de constrângere;
-elementul de transfer, adică impozitul este o prelevare de avuţie efectuată
asupra patrimoniului contribuabilului, iar veniturile din impozite se
depersonalizează, ele fiind alocate acoperirii unor cheltuieli a căror
avantaje nu îi vizează direct pe plătitori.
Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă suma de bani plătită de o
persoană fizică sau juridică, pentru un serviciu prestat plătitorului de
către stat sau instituţiile sale.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar pentru
că ele contribuie ca resurse la bugetul general consolidat al statului în
foarte mare măsură, aşa cum s-a arătat mai sus.
91
Şaguna Dan Drosu, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, Editura Eminescu,
Bucureşti, 2000, pag.505
347
Pe plan economic, rolul impozitelor se manifestă la nivelul statului, prin
intervenţionismul lui şi se concretizează în faptul că, prin tipologia şi
dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate
încuraja sau nu activitatea economică.
Pe plan social, rolul impozitului se manifestă în mai multe direcţii, reţinând
rolul lor de instrument de redistribuire a PIB - ului între clasele sociale,
indivizi, între persoanele fizice și cele juridice, este deci vorba de
redistribuirea averii.

Impunerea fiscală este stabilită prin lege, care precizează pentru fiecare
impozit în parte care sunt: contribuabilii, materia impozabilă, termenele de
plată, mărimea impozitului şi sancţiunile referitoare la sustragere de la
plată. De altfel, informaţiile cuprinse în aceste legi includ elementele
caracteristice fiecărui impozit introdus în practica fiscală curentă a fiecărei
ţări.
Aceste elemente sunt:
1. Subiectul impozitului – reprezintă persoana fizică sau juridică obligată
prin lege la plata impozitului, se mai numește contribuabil.
Legea stabileşte în unele cazuri un terţ împuternicit şi obligat să reţină
impozitul şi să-l verse la buget. Exemplu: în cazul impozitului pe salariu,
salariatul este subiect, întrucât el plăteşte impozitul din salariul său, dar
reţinerea şi virarea la buget revine angajatorului.Procedeul se mai numește
stopaj la sursă.
2. Suportatorul impozitului – este persoana fizică sau juridică ce suportă
efectiv plata impozitului. Suportatorul impozitului este persoana care
suportă efectiv impozitul din veniturile sale, care de cele mai multe ori este
subiectul impozitului. Ca regulă generală, la impozitele indirecte (TVA,
accize) suportatorul diferă de plătitor şi, acesta din urmă transmite
presiunea fiscală, iar acest fenomen este cunoscut sub denumirea de
repercursiunea impozitelor. La impozitele directe, de regulă, subiectul şi
suportatorul sunt aceeaşi persoană.
3. Obiectul impozitului – este materia supusă impunerii. Exemplu: venitul,
averea (clădiri, automobile), încasări din vânzări de mărfuri, prestări de
servicii. Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea şi
evaluarea materiei impozabile.
4. Sursa impozitului – arată din ce anume se plăteşte impozitul. În mod
obişnuit aceasta este venitul contribuabilului.
348
5. Unitatea de impunere – reprezintă elementul cu ajutorul căruia se
dimensionează obiectul impozabil - poate fi unitate monetară, unitate de
suprafaţă sau o altă unitate.
6. Baza impozabilă – reprezintă rezultatul evaluării obiectului impozabil.
Metodele folosite pentru evaluarea obiectului impozabil sunt de două
feluri: directe şi indirecte.
Evaluarea prin metoda directă:
- se bazează pe declaraţia de impunere a unei terţe persoane a cărei
calitate şi obligaţie este stabilită prin lege;
- se bazează pe declaraţia contribuabilului, căruia i se stabileşte prin lege
obligaţia să declare existenţa unui obiect impozabil, forma în care trebuie
făcută şi termenul până la care trebuie depusă această declaraţie.
Evaluarea prin metoda indirectă:
-se efectuează pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil
(evaluarea unui imobil se face pe baza materialelor de construcţie utilizate,
a suprafeţei construite, samd);
-se efectuează forfetar, ceea ce presupune o anumită mărime a obiectului
impozabil, convenită între stat şi plătitor în cazul unor impozite;
-se efectuează administrativ, ceea ce presupune stabilirea valorii
obiectului impozabil de către organul fiscal pe baza unor norme şi
normative de care dispune (exemplu: evaluarea clădirilor).
Baza impozabilă poate fi la fel sau diferită de obiectul impozabil. La
stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în domeniul
demografic sau obiective sociale cum ar fi limitarea consumului unor
bunuri dăunătoare cetăţenilor şi societăţii.
7. Cota de impunere – reprezintă mărimea cu ajutorul căreia se calculează
impozitul. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă
procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).
8. Termenul de plată – indică data până la care impozitul trebuie achitat
statului. În caz de neachitare a impozitului până la data stabilită, legea
prevede sancţiuni: penalităţi de întârziere, dobânzi sau majorări de
întârziere.
9. Facilităţile fiscale – se referă la posibilitatea ca actul prin care a fost
instituit impozitul să prevadă unele facilităţi la plată pentru anumiţi
subiecţi şi perioade şi în anumite condiţii.
349
10. Sancţiunile aplicabile – pentru fiecare impozit stabilit prin lege se
stabilesc sancţiuni în cazul nerespectării regimului impozitului. Ne referim
aici la dobânzi penalizatoare, amenzi, samd.
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la
cunoştinţă contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului şi
termenele de plată ale acestuia.
După aceasta se trece la perceperea/încasarea impozitelor. Perceperea
impozitelor sau încasarea veniturilor bugetare se poate realiza prin mai
multe metode: plata directă, reţinere (stopaj) la sursă, aplicarea de timbre
fiscale sau executare silită.
În literatura de specialitate se foloseşte foarte des termenul de „asietă”.
Aceasta reprezintă modul de aşezare a impozitului. Aşezarea impozitelor
presupune efectuarea mai multor operaţiuni succesive, constând în
stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului
impozitului şi perceperea/încasarea impozitului. Deci asieta este un proces
cu mai multe etape care duce în final la încasarea unui impozit la bugetul
statului.
Gradul de colectare a impozitelor poate fi calculat cu ajutorul următoarei
formule:
Siî
Gci  x100
Sipb
Gci - grad de colectare a impozitelor,
Siî - impozitele încasate,
Sipb - impozitele prevăzute în bugetul aprobat.
Acest indicator poate fi calculat și pentru fiecare impozit în parte.

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă şi
echitate. Unele ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul),
iar altele pe echitate (social-democraţia).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de principii
prin care se realizează impunerea fiscală.
Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea
următoarele principii ale impunerii: justa impunere (echitatea fiscală),
350
certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitului şi randamentul
impozitelor.
Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel, în anii „70” a formulat
principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii, neutralităţii,
legitimităţii şi lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor care
intervin în economie conform doctrinei keynesiste.
Acestea sunt:
1. principii de echitate fiscală;
2. principii de politică financiară;
3. principii de politică economică;
4. principii de politică socială.
1. Principii de echitate fiscală.
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de
impunere. Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea
contributivă a plătitorului, după mărimea obiectului impozabil şi după
natura venitului impozabil.
Acest principiu presupune existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală. Echitatea
pe orizontală presupune ca la acelaşi venit, indiferent de sursă, să se
stabilească acelaşi impozit.
Echitatea pe verticală presupune ca la venituri diferite ca mărime şi ca
sursă să se stabilească impozite diferite.
În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi
principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei de
corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului.
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre, fiind
principala modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună
corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului,
cât şi cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii în
cote proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.
351
În cazul impunerii proporționale se aplică aceeași cotă de impozit,
indiferent de mărimea obiectului impozabil, pastând aceeași proporție
între volumul venitului (averii) și cuantumul impozitului datorat.
Impozitul în cote progresive are caracteristic faptul că nivelul impozitului
crește pe măsura sporirii materiei impozabile.Cotele progresiei pot crește
fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.
Impozitul în cote progresive simple se aplică aceeași cotă de impozit asupra
întregii materii impozabile aparținând unui contribuabil.Cota de impozit va
fi cu atât mai mare cu cât va crește volumul materiei impozabile.
Impozitul în cote progresive compuse presupune divizarea materiei
impozabile în mai multe tranșe, iar pentru fiecare tranșă de venit sau avere
este stabilită o anumită cotă de impozit.Prin însumarea impozitelor parțiale
calculate pe fiecare tranșă de venit se obține impozitul total din sarcina
contribuabilului.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală internaţională, cel
care permite în cea mai mare măsură respectarea cerinţelor echităţii fiscale
este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive în tranşe compuse.
Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de impunere,
chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce automat la
respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi îndeplinirea
celorlalte condiţii amintite anterior.
2. Principii de politică financiară.
Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să
răspundă următoarelor cerinţe:
 să fie un impozit general, deci să aibă un caracter universal;
 să fie un impozit stabil în timp, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi
din punct de vedere legislativ;
 să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de resurse
financiare ale statului;
 să nu permită evaziunea fiscală;
 să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea lor.
3. Principii de politică economică.
Aceste principii cer ca la stabilirea mecanismelor impozabile să se
urmărească şi obiective economice cum ar fi:
 stimularea investiţiei;
 creşterea economică;
352
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
 reorientarea consumului.
4. Principii de politică socială.
Principiile social-politice ţin de programul politic al partidului (sau coaliţiei)
ce se află la guvernare. Menţionăm aici principiul solidarităţii umane, la
baza căruia stă coeziunea de acţiune a tuturor factorilor responsabili
(instituţii publice, dar şi societate civilă), care priveşte pe cei aflaţi
temporar în dificultate.
Principiile impunerii stabilite prin Codul Fiscal92 românesc se referă la:
1. Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de
investitori şi capitaluri cu diferite forme de proprietate, asigurând condiţii
egale investitorilor, capitalului românesc şi străin.
2. Certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare, care să
nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele
de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să
poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată
determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii
lor fiscale.
3. Echitatea fiscală (justeţea) la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea
diferită a veniturilor în funcţie de mărimea acestora.
4. Eficienţa impunerii, prin asigurarea nivelurilor similare ale veniturilor
bugetare de la un exerciţiu bugetar la altul prin menţinerea randamentului
impozitelor în toate fazele ciclului economic.
5. Predictibilitate impunerii asigură stabilitatea impozitelor timp de cel
puţin un an în care nu pot interveni modificări în sensul creşterii sau
introducerii de noi impozite şi taxe.
În practica fiscală internaţională întâlnim o diversitate de impozite, care se
deosebesc ca formă şi conţinut. De aceea, pentru a identifica uşor efectele
diferitelor categorii de impozite în plan economic, financiar, social şi politic
este necesară gruparea acestora pe baza următoarelor criterii:
1. trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor;
92
Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art. 3
353
2. obiectul asupra cărora se aşează;
3. scopul urmărit de stat prin instituirea lor;
4. frecvenţa perceperii lor;
5. instituţia care le administrează.
1. După caracteristicile de fond şi formă, impozitele se clasifică:
 impozite directe - se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice
sau/şi juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor
legale de impunere şi se percep direct de la subiectul impozitului la
anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul acestor impozite,
subiectul şi suportatorul impozitului sunt una şi aceeaşi persoană.
La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii în:
- impozite reale - se stabilesc în legătură cu deţinerea unor obiecte
materiale (cum sunt pământul, clădirile sau magazinele), făcându-se
abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Au cunoscut o
largă aplicabilitate în perioada capitalismului premonopolist, dar se mai
practică şi în prezent în cazul clădirilor, terenurilor ocupate de clădiri sau
exploataţiilor agricole.
- impozite personale - ţin seama de situaţia personală a contribuabilului şi
se aşează asupra veniturilor sau averii avându-se în vedere şi situaţia
personală a subiectului impozitului. În această categorie se includ:
impozitele pe veniturile persoanelor fizice, impozitele pe veniturile
societăţilor de capital, impozitele pe averea propriu-zisă, impozitele pe
circulaţia averii şi impozitele pe sporul de avere.O formă a impozitelor
directe personale sun contribuțiile sociale care pot fi platite de angajați, de
angajatori sau de ambele părți.
 impozite indirecte - se percep cu ocazia vânzării unor bunuri şi al
prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători,
comercianţi sau prestatori de servicii şi sunt suportate de către
consumatorii bunurilor şi serviciilor impozabile. În cazul acestor impozite,
prin lege, se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice
sau juridice decât suportatorului acestora. Impozitele indirecte după forma
lor se clasifică în: taxe de consum, venituri din monopoluri fiscale, taxe
vamale şi taxe de timbru şi de înregistrare.
2. După obiectul impunerii:
 impozite pe venit;
 impozite pe avere;
 impozite pe consum.
354
3. După scopul urmărit:
 impozite financiare (acoperă cheltuielile statului);
 impozite de ordine (suprataxele pentru limitarea consumului unor
produse, impozitele pentru fondurile speciale).
4. După frecvenţa încasării:
 impozite permanente sau ordinare (se încasează periodic);
 impozite incidentale sau extraordinare (sunt instituite pentru perioade
determinate, au un scop bine precizat, care odată realizat atrage după sine
desfiinţarea impozitului respectiv).
5. După instituţia care le administrează:
 impozite ale administraţiei centrale (încasate la bugetul de stat);
 impozite ale administraţiei locale (se încasează de organul local care le-
a iniţiat la bugetul local).
În România impozitele sunt structurate pe criterii economice în
conformitate cu structura sistemului bugetar.Veniturile publice sunt
grupate şi nominalizate prin clasificaţia indicatorilor financiari aprobată
prin Legea bugetară anuală inclusiv pentru fondurile speciale. Principalele
categorii de venituri publice sunt prezentate la capitolul 2. Cea mai
însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile fiscale, deci
impozitele.
După clasificarea FMI, distingem următoarele grupe de impozite:
1. impozitul pe venit, beneficii şi câştiguri din capital în cadrul căreia intră:
impozitul pe venitul net, impozitul pe venitul societăţilor,
2. impozitul pe salarii şi mâna de lucru în care se includ: impozitele pentru
salariaţi şi patroni,
3. impozitul asupra patrimoniului: impozitul pe valoarea patrimoniului net
şi impozitul pe tranzacţii mobiliare şi imobiliare,
4. impozite interioare pe bunuri şi servicii (impozitul pe cifra de afaceri, pe
vânzări şi pe valoarea adăugată),
5. impozitul pe comerţul exterior şi tranzacţii internaţionale (taxe de
import-export şi beneficiile din monopoluri de import-export),
6. alte încasări fiscale: impozite de tip capitaţie, alte taxe de timbru.
355
7.3. Indicatorii de apreciere a veniturilor publice
1. Indicatorii nivelului veniturilor publice (VP) se calculează în 2 forme:
- în mărime absolută, ca sumă a veniturilor publice, calculate în monedă
naţională sau în valută;
V n = ∑ V ni
unde:
- V n volumul (suma) veniturilor publice totale în preţuri nominale
- V n i veniturile prevăzute în bugetul ni în preţuri nominale
Veniturile publice totale în expresie nominală (V n ) arată volumul

veniturilor publice calculate în preţurile perioadei la care se face referire.
Nu asigură comparabilitatea datelor în timp.
- în mărime relativă:
a. ca pondere a veniturilor publice în PIB, indicator ce permite realizarea
unor comparaţii internaţionale între ţări, reflectând partea din PIB ce se
concentrează (adună) la dispoziţia statului.
VP
G= X 100
PIB
b. Cel mai utilizat indicator, în special în comparaţiile internaţionale, este
rata fiscalităţii (RF), care prezintă o importanţă deosebită pe plan
economic, financiar, social şi politic.
Rata fiscalităţii exprimă gradul de redistribuire a PIB prin intermediul
instrumentelor fiscale (impozite, taxe, contribuţii sociale) şi se calculează ca
raport procentual între totalul veniturilor fiscale (VF) (suma totală a
prelevărilor obligatorii la dispoziţia statului) şi PIB, într-o anumită perioadă,
de regulă 1 an.
VF
RF = X 100
PIB
Nivelul fiscalităţii diferă de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta,
identificându-se următoarele tendinţe:
- în general, în ţările dezvoltate rata fiscalităţii este mai mare (de exemplu,
cele mai mari rate ale fiscalităţii se înregistrează în Suedia, Danemarca,
Finlanda, Olanda, cu niveluri de peste 50%);
- în unele ţări dezvoltate (SUA, Australia, Noua Zeelandă), în care sistemele
private în domeniile asigurărilor sociale, sănătăţii şi învăţământului sunt
dezvoltate, nivelul ratei fiscalităţii este mai scăzut;
- rata fiscalităţii în România este, până în prezent, de cca. 30%.
356
Se poate aprecia însă că acest nivel este influenţat de evaziunea fiscală
(arierate către bugetul general consolidat, munca la negru, venituri
necontabilizate, contrabandă etc.), astfel încât nivelul real al fiscalităţii a
fost mai mare decât cel reflectat de datele statistice.
Numai calculată corect, rata fiscalităţii se corelează cu alţi indicatori
macroeconomici (de exemplu, ritmul creşterii economice), evidenţiind
măsura în care nivelul fiscalităţii reprezintă un veritabil impuls pentru
economie sau un element de stagnare, chiar de regres asupra producţiei,
investiţiilor şi ocupării forţei de muncă.
La nivel microeconomic, gradul de fiscalitate sau rata fiscalităţii care se
calculează astfel:
impozite  taxe  contributi i
Rf  x100
profit
sau
Rf  x100
cifra de afaceri
La nivelul persoanelor fizice, acelaşi indicator se calculează după formula:

Rf  x100
venituri
c. ca raport între veniturile publice şi numărul locuitorilor unei ţări sau
zone – rezultă indicatorul venituri publice medii pe locuitor exprimate în
lei, dolari SUA sau euro şi se calculează cu formula:
VP
Vloc 
Populatie
2. Indicatorii structurii veniturilor publice (Gi)
- permit analiza compoziţiei veniturilor publice pe surse de provenienţă a
acestora şi se calculează cu ajutorul mărimilor relative de structură prin
raportarea fiecărei categorii de venit (VPi) la totalul veniturilor publice:
VPi
Gi = X 100
VP
unde: Gi = ponderea categoriei de venit i în totalul veniturilor publice
- conform clasificărilor internaţionale structura veniturilor publice după
principalele surse de formare cuprinde: venituri fiscale (impozite directe
pe profit, pe venit, contribuţii pentru asigurările sociale etc.) + impozite
indirecte (TVA, accize, taxe vamale etc.) + venituri nefiscale (dividende la
capitalul social al statului de la societăţile comerciale, vărsăminte din
357
profitul net al regiilor autonome şi de la instituţii publice) + venituri din
capital (venituri din valorificarea unor bunuri ale statului, inclusiv din
privatizare).
- analiza în dinamică a evoluţiei structurii veniturilor publice trebuie să
evidenţieze o serie de tendinţe, precum:
a. ponderea cea mai mare o deţin veniturile cu caracter fiscal (în medie
peste 90% din total);
b. există tendinţa de devansare a impozitelor directe, de către impozitele
indirecte, ceea ce contribuie la stimularea muncii şi a investiţiilor, la
consolidarea sectorului privat;
c. contribuţia impozitelor indirecte la crearea resurselor statului este
puternic erodată de evaziune fiscală;
d. în multe ţări se constată că în totalul impunerilor, ponderea cea mai
mare o deţin contribuţiile sociale.
3. Indicatorii dinamicii (evoluţiei) veniturilor publice
- evidenţiază evoluţia în timp a veniturilor publice, tendinţa de creştere /
descreştere a acestora;
- reflectă evoluţia cheltuielilor publice într-o perioadă de timp de la anul de
bază (0) la anul 1 (ultimul an al perioadei analizate),
- evoluţia în timp a oricărui indicator valoric, implicit şi a veniturilor publice
se poate realiza sub 2 forme:
a. Modificarea absolută a veniturilor publice (ДVt) – exprimă evoluţia
veniturilor publice totale de la perioada 0 la perioada 1 în mărime absolută
şi se determină:
- în preţuri nominale, curente (ДVt n ), se calculează conform formulei:
ДVt n = Vt1 – Vt0
- în preţuri reale, constante (ДVt r ), se calculează conform formulei de mai
jos:
Vt 1 Vt
ДVt r = x 100 - 0 x 100
IP1 IP0
b. Modificarea relativă (%ДVt) – exprimă creşterea sau descreşterea

veniturilor publice, în procente, în anul analizat faţă de anul de bază:
- în preţuri nominale, (%ДVt n ):
Vt 1
%ДVt n = x 100 - 100
Vt 0
- în preţuri constante, reale, (%ДVt r ):
358
Vt 1
IP1
%ДChpt r = x 100 - 100
Vt o
IP0
359
7.4. Fiscalitatea și caracteristicile ei

Fiscalitatea reprezintă o componentă importantă a vieţii social-economice
a unei țări, deoarece formarea resurselor financiare publice se bazează în
principal pe prelevărilor obligatorii de la persoanele fizice şi juridice.
Fenomenele financiare vizând constituirea resurselor financiare publice, în
vederea repartizării pentru acoperirea necesităţilor publice, au impact în
mod deosebit asupra domeniilor economic, social şi politic.
Fiscalitatea reprezintă un factor major în deciziile investiţionale ale
firmelor, întrucât reprezintă un cost al afacerii, indiferent de tipul, mărimea
sau locaţia geografică a acesteia.
Un studiu Băncii Mondiale din anul 2005 arată principalele 14 cauze de
îngrijorare cu care se confruntă mediul de afaceri în momentul luării unor
decizii investiţionale. Dintre acestea, nivelul impozitării este poziţionat pe
locul trei, iar domeniul reglementării şi administrării fiscale pe şapte.
Deci, se simte nevoia unui sistem fiscal simplu, transparent şi stabil, care să
permită investitorilor să îşi creioneze strategii pe termen lung care să
asigure conducerea coerentă a afacerilor.
Această condiţie este mai stringentă în perioade de stagnare sau criză
economică, când constrângerile financiare afectează derularea afacerilor.
În asemenea perioade, statul trebuie să intervină pentru a scădea povara
fiscală şi pentru a ajuta mediul de afaceri să iasă din criză.
Fiscalitatea aparţine ştiinţei finanţelor, iar acestea din urmă, aparţin
economiei politice. Pornind de la acest fapt, putem afirma că analiza
fiscalităţii nu se poate realiza izolat, ci luând în considerare relaţiile de
interdependenţă între fiscalitate şi domeniile economic, juridic şi politic.
În practica financiară, fiscalitatea de definește ca un sistem de percepere
a impozitelor şi taxelor de către autorităţile publice, în scopul realizării
funcţiilor social-economice ale statului.
360
„Sistemul fiscal cuprinde totalitatea legislației care reglementează
impozitele, taxele, contribuțiile, modalitățile de colectare, așezare și
încasare a lor în vederea alimentării sistematice a bugetului de stat,a
bugetelor locale și a fondurilor speciale extrabugetare.”93
Fiscalitatea vizează relaţii stabilite între două părţi – stat şi contribuabili –
părţi ce devin, datorită regimului juridic, subiecte de drept.
La stabilirea relaţiilor financiare între stat, ca reprezentant al puterii, pe de
o parte şi contribuabil, pe de altă parte, un rol important îl are concepţia
politică a partidului (sau a grupurilor politice) care se află la putere la un
moment dat şi care se concretizează în strategia şi programul de guvernare
în domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
În acest context, nu putem neglija interdependenţa dintre fiscalitate şi
managementul public, mai ales în ceea ce priveşte aspecte precum
previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea şi controlul
din perspectivă fiscală.
Ponderea cea mai mare în cadrul resurselor financiare publice ordinare
este deţinută de veniturile fiscale, respectiv impozite, taxe şi contribuţii,
suportate şi achitate de contribuabili, ca urmare a desfăşurării unei
activităţi sau a deţinerii în proprietate a unor bunuri.
Fiecare guvern adoptă o metodologie fiscală proprie, privind aşezarea
impozitelor şi taxelor, pe de o parte, cât şi perceperea şi încasarea lor, pe
de altă parte.
Încasarea impozitelor este o problemă importantă a fiecărui stat şi se
măsoară cu ajutorul indicatorului Gradul de colectare a impozitelor şi
poate fi determinat cu ajutorul relaţiei arătate în capitolul anterior.
Constatarea şi individualizarea obligaţiei bugetare se realizează prin titlul
de creanţe bugetare, care reprezintă un act juridic unilateral. El se
întocmeşte de către organele ce compun aparatul fiscal al statului, cărora
le revin competenţe în a calcula impozitele şi taxele datorate bugetului
public.
Titlurile de creanţe bugetare pot fi:
93
Bistriceanu D. Gheorghe, Sistemul fiscal al României, Editura Universitară,
București, 2008, pag. 11
361
a.cu caracter explicit (proces-verbal de impunere, declaraţia de impunere
sau declaraţie vamală);
b.cu caracter implicit (proces-verbal de control sau statele de plată ale
salariaţilor).
Răspunderea contribuabilului poate fi contravenţională sau penală (şi se
poate cumula cu răspunderea materială sau civilă), în funcţie de scopul
concret urmărit de lege, şi anume, recuperarea integrală a creanţelor
statului.
Mărimea prelevărilor obligatorii la bugetul public este dependentă de
anumiţi factori:
1. ponderea sectorului public în economia ţării;
2. nivelul cotelor de impozit;
3. dimensiunile nevoilor bugetare şi mijloacele de acoperire a acestora;
4. proporţiile evaziunii fiscale.
Această mărime a prelevărilor obligatorii în bugetul public scoate în
evidenţă nivelul fiscalităţii într-o ţară la un moment dat care diferă în
funcţie de două categorii de factori:
1.factori proprii sistemului fiscal (numărul impozitelor, modul de calcul a
impozitelor sau progresivitatea impunerii);
2.factori independenţi de sistemul fiscal (PIB sau natura instituţiilor
politice).
Pentru analiza nivelului fiscalităţii într-o anumită perioadă de timp se
utilizează o serie de indicatori printre care cel important este rata presiunii
fiscale, aspect tratat în capitolul anterior. Suportabilitatea sau nivelul
fiscalităţii şi se determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii prezentat
mai sus.
De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru determinarea
unui nivel de impunere rezonabil. În acest context, o măsură a acestui nivel
o furnizează modelul lui Artur Laffer, al cărui obiect este determinarea unui
nivel de impunere zis optim, deoarece realizează maximum de încasări
fiscale în condiţii unui echilibru general cerere/ofertă.
Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când aceasta asigură creşterea
economică măsurată prin creşterea PIB-ului. Nivelul fiscalităţii optime
trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în parte, în funcţie de condiţiile
economice, sociale specifice şi în funcţie de nivelul de dezvoltare.
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al
analizei economice.
362
Pe plan contabil este important să se arate că rata de presiune fiscală nu
ţine cont de faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări
obligatorii. Astfel, fluxurile contabilizate la numărător nu sunt consolidate,
adică nu elimină prelevările obligatorii vărsate de administraţiile publice
(cum ar fi contribuţiile sociale pe care instituţiile statului şi colectivităţile
locale le varsă în contul angajaţilor lor). Ca urmare, nu este vorba de
prelevări nete, operate asupra unor agenţi economici. Pe de altă parte,
puterea publică recuperează, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe
care ea le cheltuieşte.
Din punct de vedere al analizei economice, se consideră rata de presiune
fiscală ca o cheltuială ce pune în evidenţă aspectul confiscatoriu al
prelevărilor obligatorii şi se neglijează faptul că ele sunt reinvestite în
circuitul economic sub forma cheltuielilor publice.
Deci, rata de presiune fiscală reprezintă un indicator de comensurare a
părţii de venituri provenite din economie, care trec printr-un proces de
distribuire obligatorie şi publică, în loc să fie lăsate la libera dispoziţie a
iniţiativei private.
Abordarea fiscalităţii în termeni relativi nu are o relevanţă pragmatică fără
o corelare cu abordarea ei în termeni reali, materiali. În termeni relativi
putem spune că nivelul fiscalităţii în România se situează la limite
rezonabile comparativ cu ţările dezvoltate (33-34%).
Chiar dacă în Marea Britanie există acelaşi nivel al ratei fiscalităţii,
comparaţia nu este relevantă, deoarece baza de raportare este practic
radical diferită între PIB-ul realizat pe locuitor în România şi cel realizat în
Marea Britanie (diferenţa este de 1 la 12).Se poate concluziona că atât
forţa de susţinere a fiscalităţii, cât şi efectele în termeni reali ai promovării
unei anumite rate a fiscalităţii sunt de cel puţin 12 ori mai mari în această
ţară decât în România.
În consecinţă, se pune întrebarea: „Până unde poate creşte presiunea
fiscală? Oare nu există limite în calea majorării impozitelor?”
Stabilirea unor limite a presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat
pe specialişti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când se afirma că
fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Însă, datorită creşterii cheltuielilor
publice de la un an la altul, ca urmare a implicării statului în viaţa
economică şi socială, impozitele şi contribuţiile sociale au avut o evoluţie
ascendentă, în fiecare etapă de dezvoltare, mărimea acestora fiind
363
considerată ca fiind la limita maximă, adică acea limită care o dată
depăşită, ar periclita bunul mers al economiei.
De menţionat că, stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale
este aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator diferă în
funcţie de perioadă, ţară, context economic, politic şi social.
Nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:
1. până la 30%, reprezintă o fiscalitate redusă (SUA, Japonia). Acest nivel
are următoarea caracteristică: poate creea unele dificultăţi în acoperirea
cheltuielilor publice;
2. 30-40%, reprezintă o fiscalitate medie ( în ţările bogate din UE);
3. depăşeşte 50%, reprezintă o fiscalitate ridicată (Danemarca, Suedia).
Acest nivel de fiscalitate are următoarele caracteristici:
- aceste ţări au resurse financiare mari pentru acoperirea cheltuielilor
publice, dar contribuabilii au mai puţine venituri pentru a asigura
dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau pentru a economisi;
- apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu fiscalitate redusă
(paradisuri fiscale).
Deoarece în totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regulă, şi contribuţiile
pentru asigurările sociale care au o destinaţie precisă şi în multe ţări se
găsesc într-un buget distinct (bugetul asigurărilor sociale de stat), spre
deosebire de restul impozitelor şi taxelor care odată încasate la bugetul de
stat se depersonalizează, se obişnuieşte să se calculeze şi o rată a fiscalităţii
fără luarea în calcul a acestor contribuţii.
Nivelul fiscalităţii cunoaşte diferenţieri importante de la o ţară la alta şi de
la o perioadă la alta. Problema fiscalităţii trebuie privită nu numai din
prisma ponderii încasărilor din impozite şi taxe în PIB, ci şi în funcţie de alţi
factori şi anume:
-structura impozitelor şi taxelor (raportul dintre impozitele directe şi cele
indirecte);
-raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe
veniturile persoanelor juridice;
-raportul dintre contribuţiile obligatorii ale angajatorilor şi cele ale
angajaţilor.
Pentru a controla presiunea fiscală, statul trebuie să ţină cont de anumite
caracteristici:
-în măsura în care presiunea fiscală creşte trebuie ca impozitul să nu creeze
distorsiuni grave, ci să fie just, pentru a nu determina mişcări sociale;
364
-de la un anumit nivel în sus, orice impunere suplimentară devine
dăunătoare economiei, fără a aduce încasări mai mari la buget (fapt
demonstrat prin Curba Laffer în timpul mandatului preşedintelui american
Ronald Reagan);
-presiunea fiscală este influenţată şi de preferinţele puterii politice care se
află la guvernare la un moment dat;
-creşterea presiunii fiscale reprezintă o sursă de conflict şi nu generează o
motivaţie normală pentru muncă, încurajând „munca la negru” şi frauda
fiscală;
-reducerea presiunii fiscale trebuie să vizeze concomitent două măsuri
contradictorii: lărgirea bazei de impozitare să se facă concomitent cu
reducerea cotelor de impunere, fără ca, pe total, să se reducă veniturile de
care bugetul public are nevoie.
Economistul californian Arthur Laffer a demonstrat pe baza unui
instrument analitic - Curba Laffer - ideea conform căreia orice creştere a
presiunii fiscale provoacă, de la un anumit nivel, o scădere a sumei
prelevărilor obligatorii încasate de către puterea publică.
A.Laffer a demonstrat că valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie
crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag
maxim (corespunzător nivelului maxim al curbei), dincolo de care devine o
funcţie descrescătoare a acestei rate, conform graficului de mai jos:
Graficul nr. 2 Curba Laffer
Suma M
prelevărilor N N’
obligatorii
0 25 50 75 100
Rata presiunii fiscale
365
Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare dacă rata
fiscalităţii ar atinge valoarea de 100% (în acest caz limită, orice activitate
impozabilă ar dispărea). Aceasta se explică prin faptul că prelevările
obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.
Din grafic, se poate observa că, până la un anumit nivel de urcare a cotei
procentuale a impozitului, se înregistrează o creştere a încasărilor din
impozite, după care (depăşindu-se acel nivel), încasările la buget tind să
scadă drastic.
Aceasta înseamnă că o cotă progresivă prea ridicată a impozitului pe venit,
respectiv pe profitul firmelor, determină o curbă descendentă a încasărilor,
ca reacţie din partea plătitorilor nevoiţi să-şi restrângă investiţiile şi
activitatea, ceea ce atrage după sine o reducere a producţiei realizate şi a
bazei de calcul impozitelor.
În aceste condiţii, se poate admite că, la o cotă tot mai înaltă a impozitului,
rămâne un venit disponibil tot mai redus, nestimulativ şi insuficient pentru
a realiza noi investiţii, ca suport al extinderii capacităţilor de producţie şi al
creării de locuri de muncă, această practică având, pe ansamblu, un impact
negativ asupra interesului de a munci, economisi şi investi precum şi
asupra dezvoltării societăţii.
O rată care depăşeşte nivelul optim are un efect descurajator asupra
investitorilor şi salariaţilor. Ea este urmată de o reducere a producţiei, a
bazei de impozitare şi a veniturilor bugetare provenite din impozite şi taxe.
Curba Laffer se divide în două părţi, delimitate de punctul M: partea stângă
este cea admisibilă (sau normală), în care încă mai sunt rezerve de creştere
a prelevărilor obligatorii, prin mărimea ratei presiunii fiscale (între punctele
N şi M) şi partea dreaptă, denumită zona inadmisibilă, în care orice
suplimentare a presiunii fiscale este în măsură să ducă la diminuarea
veniturilor autorităţilor publice. Dimpotrivă, în această zonă presiunea
fiscală trebuie scăzută conform segmentului M – N’ pe curbă.
Curba Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică, deoarece nu permite
identificarea cu exactitate a valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscală
devine excesivă.
Raţionamentul lui Laffer a avut drept punct de plecare teoria ofertei care a
constituit unul dintre principiile de bază după care s-au ghidat preşedinţii
americani Ronald Reagan şi George Bush. Această abordare pune accentul
366
pe măsurile microeconomice destinate creşterii productivităţii şi eficienţei
economice.
Adepţii teoriei ofertei au considerat că reducerea impozitelor constituie un
stimulent necesar pentru economia americană aflată în recesiune sub
administraţia Reagan şi au susţinut că această reducere nu va produce nici
un efect secundar negativ. Dimpotrivă, s-a mers pe ideea că populaţia va
plăti impozite mai mici, administraţia va obţine venituri mai mari, iar
producţia şi eficienţa vor creşte.
Previziunea centrală a adepţilor teoriei ofertei – potrivit căreia munca şi
economiile vor creşte considerabil pe măsură ce cota marginală de impozit
se va micşora – s-a dovedit până la urmă a fi incorectă. Ca dovadă,
veniturile federale ale SUA s-au diminuat, iar bugetul federal a trecut de la
un echilibru aproximativ în 1979 la un deficit fără precedent de 200
miliarde $, după 1983.
În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, apar unele
fenomene negative care pot influenţa viaţa economico-socială, pe termen
mediu sau lung, şi anume:
a. scăderea efortului productiv. Concepţiile liberale susţin punctul de
vedere conform căruia, la niveluri înalte ale impozitelor apar efecte
descurajante asupra muncii, economisirii şi investiţiilor. În acest context, se
estimează existenţa a două tipuri de reacţii opuse, pe care le poate provoca
o majorare a impozitului pe venit:
1.efectul de substituţie, care constă în diminuarea timpului de muncă
furnizat de un individ datorită diminuării remuneraţiei sale nete;
2.efectul de venit, care înseamnă creşterea cantităţii de muncă depusă în
scopul de a compensa pierderea venitului net datorată creşterii
impozitului.
b. frauda fiscală care constă în nedeclararea sau falsa declarare a
veniturilor impozabile de către contribuabili, în scopul sustragerii, în parte
sau în totalitate, de la plata impozitelor.
c. deteriorarea competitivităţii internaţionale - orice creştere a fiscalităţii
suportată de agenţii economici se repercutează în nivelul preţurilor
practicate la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanţare, de
investiţii şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra
competitivităţii firmei respective în relaţiile cu exteriorul.
Fiscalitatea se realizează, practic, prin politica fiscală, care reprezintă
concepţia, măsurile şi acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în
367
formarea veniturilor bugetare şi în finanţarea cheltuielilor publice, tipurile
de impozite, perceperea şi folosirea lor ca instrument de stimulare a
creşterii economice.
Politica fiscală are la bază criteriul de eficienţă fiscală, adică necesitatea de
randament cât mai mare al acesteia; ea trebuie să asigure mobilizarea unor
venituri publice cât mai mari, în condiţiile încurajării afacerilor, a
investiţiilor, concomitent cu promovarea echităţii în contribuţia fiecăruia la
venituri, cu asigurarea protecţiei sociale.
Trebuie avut în vedere faptul că, redistribuirea veniturilor pentru
reducerea sărăciei şi a decalajelor între săraci şi bogaţi are doar conotaţii
teoretice, datorită imposibilităţii de realizare a egalităţii în termeni de
bunăstare, iar efectul obţinut va fi tocmai contrar, respectiv polarizarea
socială tot mai pronunţată, pe fondul scăderii productivităţii muncii şi a
reducerii eficienţei în activitatea economică.
Această teorie, denumită generic „paradoxul redistribuirii”, formulată de
Walter Karpi şi Joachim Palme, are la bază schimbarea comportamentului
economic, prin inhibarea înclinaţiei de a munci, în lipsa unor stimulente
băneşti justificative şi juste, conducând, în final, la situaţii de ineficienţă pe
plan economic.
Nivelul redus al redistribuirii promovat de administraţia americană, are la
bază următorul argument al lui Andrew Schotter (adept al teoriei alocării
juste): „Americanii tind să simtă că venitul nu poate fi redistribuit în mod
fundamental fără a distruge libertăţile şi stimulentele pe care le asigură
sistemul pieţei libere.”
Presiunea fiscală medie globală exercitată la nivelul UE în perioada 1999-
2007 era de 42,5%. Cele mai ridicate presiuni fiscale medii globale s-au
înregistrat în ţările nordice cu valori apropiate de 50%, iar cele mai scăzute
în România, Lituania, Letonia cu valori apropiate de 30%.
Presiunea fiscală a fost influenţată de cotele de impozitare venitului
persoanelor fizice, a cotei impozitului pe profit, de reducerea sau creşterea
bazei impozabile şi de modificarea PIB-ului.
Toate studiile efectuate relevă faptul că în ţările în curs de dezvoltare
presiunea fiscală este redusă, încercând să stimuleze dezvoltarea
economică şi atragerea de investiţii, creşterea numărului locurilor de
muncă şi a productivităţii muncii, în timp ce în ţările dezvoltate se
întâlneşte o fiscalitate ridicată.
În prezent, în România, o politică fiscală activă, de redistribuire a
368
veniturilor, promovată pe plan naţional (care presupune un nivel ridicat al
impozitelor şi contribuţiilor sociale), determină distorsiuni, prin intermediul
preţurilor, în competiţia economică pe piaţa internaţională.
Romano Prodi, fost preşedinte al Comisiei Europene, vorbind despre
reforma modelului economic şi social european, afirma că aceasta
„necesită conjugarea tradiţiei solidariste a statului social – cea mai mare
cucerire a secolului XX, cu capacitatea de a concura într-o economie
globalizată – cea mai mare sfidare a secolului XXI.”
Amploarea fiscalităţii este redată şi prin alţi câţiva indicatori
macroeconomici cum ar fi: numărul de impozite şi taxe, ponderea în PIB a
veniturilor bugetare, veniturilor fiscale raportate la PIB, structura
veniturilor fiscale, gradul de colectare sau eficienţa colectării.
Sistemul de taxe şi impozite în România este caracterizat de o colectare
slabă a acestora, cu o administrare ineficientă şi o birocraţie excesivă, o
bază de impozitare relativ redusă, cu multe excepţii şi deduceri legale şi o
evaziune fiscală ridicată.
În tabelul de mai jos se prezintă evoluția ponderii in PIB a principalelor
venituri si cheltuieli ale bugetului general consolidat.
369
Tabel nr. 37 Evoluția ponderii in PIB a principalelor venituri si cheltuieli ale
bugetului general consolidat
Sursa: www.mfinante. ro

Dubla impunere reprezintă un fenomen internaţional şi reprezintă
impunerea aceluiaşi venit sau bun, de două sau mai multe ori, în cadrul
aceluiaşi exerciţiu financiar.
În practica fiscală sunt cunoscute două forme de impunere, şi anume:
dubla sau multipla impunere economică şi dubla sau multipla impunere
juridică.
Dubla impunere economică reprezintă supunerea aceluiaşi venit sau a
aceleiaşi averi, la mai multe impozite, în aceeaşi ţară. De exemplu, în
România există dublă impunere şi chiar multiplă impunere a aceleiaşi
materii impozabile:
-produsul finit vândut şi încasat, altfel spus, valoarea încasată de un agent
economic este supusă la mai multe impozite: impozit pe profit, TVA;
-valoarea nou creată de o societate comercială suportă o multiplă
impunere: mai întâi salariile, apoi TVA, apoi impozit pe profit;
-dubla impunere a dividendelor: mai întâi impunerea profitului sub forma
impozitului pe profit, după care se impune a doua oară partea din profitul
net repartizat sub formă de dividende;
-multipla impunere a valorii în vamă, în cazul produselor importate astfel:
370
Vv x Tv = Vt Vv + Vt = V1
V1 x A = Va V1 + Va = V2
V2 x TVA = VT V2 + VT = V3
în care:
Vv reprezintă valoarea mărfurilor în vamă;
Tv reprezintă cota de taxă vamală aplicată;
Vt reprezintă valoarea taxei vamale plătită în vamă;
A reprezintă cota accizelor calculate în vamă;
Va reprezintă valoarea accizelor plătite;
TVA reprezintă cota de TVA aplicată în vamă;
VT reprezintă valoarea taxei vamale aplicată;
V3 reprezintă preţul pe piaţa internă al produsului importat.
Se observă că taxele se aplică după formula dobânzii compuse, adică nu la
valoarea iniţială Vv ci la valorile intermediare V1 V2 rezultate din adăugarea
la valoarea iniţială a valorii impozitului calculate anterior.
Dubla impunere juridică se manifestă atunci când aceeaşi materie
impozabilă (venit sau avere), aparţinând aceleiaşi persoane fizice sau
juridice este supusă aceluiaşi impozit de două ori, pentru aceeaşi
perioadă de timp, în două state diferite.
Se numeşte dublă impunere juridică, deoarece materia impozabilă este
impusă de două regimuri juridice diferite (din ţări diferite).
Dubla impunere juridică poate apărea atât în cazul impozitelor directe, cât
şi al unora dintre impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale). În acest
scop, statele încheie convenţii pentru evitarea dublei impuneri
internaţionale.
Fenomenul de dublă impunere aduce în prim plan raporturile de
dependenţă care se nasc între stat ca putere suverană şi individ.
Suveranitatea fiscală a statului reprezintă competenţa exclusivă a statului
pe teritoriul său, în domeniul fiscal sau altfel spus, dreptul fiecărui stat de a
institui şi încasa impozite şi taxe de la cetăţenii săi.
Suveranitatea fiscală se exercită prin:
-autoritatea legiuitoare (parlamentul) care are competenţa de a institui
impozite şi taxe;
371
-autoritatea executivă (guvernul) care răspunde de aşezarea şi perceperea
impozitelor în cadrul politicii sale fiscale;
-instanţele judecătoreşti chemate să soluţioneze litigiile fiscale, între
cetăţeni şi instituţiile statului.
Raporturile de dependenţă ale indivizilor faţă de stat pot fi de mai multe
feluri: dependenţă politică, socială şi economică. Dependenţa politică este
dată de naţionalitatea persoanei respective, faptul că este sau nu cetăţean
al statului respectiv (rezident sau nerezident).Dependenţa socială se
manifestă prin şederea individului în ţara în care se află reşedinţa sau
domiciliul său.Dependenţa economică rezultă din faptul că individul
desfăşoară o activitate economică în ţara respectivă sau deţine bunuri
impozabile în ţara respectivă. Atunci când aceste trei categorii de
dependenţe sunt reunite la acelaşi individ se poate spune că există o
dependenţă totală de suveranitatea fiscală a unui stat.
Există din ce în ce mai multe situaţii când acelaşi individ se află în legătură
politică, economică sau socială faţă de două sau mai multe state (este
cetăţean al unui stat, are domiciliul în alt stat şi are sursa de venituri în al
treilea stat sau în statul de domiciliu).În acest caz persoana respectivă are
legături fiscale cu două sau mai multe state, fiind supus regimului de dublă
impunere (multiplă impunere) juridică internaţională.
În practica fiscală se cunosc două concepţii aplicate de către statele lumii,
şi anume:
1.concepţia teritorială, care are la bază criteriul sursei (originii) veniturilor
ori a locului unde este situată averea;
2.concepţia globală, care are la bază criteriul rezidenţei (sau al
domiciliului fiscal).
În ţara în care se aplică concepţia teritorială sunt supuse impozitării toate
veniturile, indiferent de natura lor (profit, salarii, câştiguri din profesii
libere, dividende, dobânzi, chirii), dacă au sursa pe teritoriul statului
respectiv. Nu are relevanţă locul unde îşi are rezidenţa (sediul) beneficiarul
veniturilor respective.
În schimb, în ţara în care se aplică concepţia globală, fac obiectul impunerii
toate veniturile (bunurile) persoanelor fizice şi juridice care au rezidenţa
sau sediul, după caz, în statul respectiv. Nu are importanţă de unde provin
acele venituri sau unde se află situate bunurile luate în calcul pentru
impozitare. Ca atare, factorul hotărâtor în acest caz, îl reprezintă persoana
fizică sau juridică (contribuabilul) şi nu veniturile sau bunurile acestuia.
372
Conform celor două concepţii fiscale, apare un conflict de interese între
autorităţile fiscale din două sau mai multe state cu care se află în
dependenţă fiscală persoanele respective. Pentru evitarea dublei impuneri
juridice internaţionale se semnează convenţii bilaterale între statele
respective.
În condiţiile existenţei unei convenţii de evitare a dublei impuneri, în
practică se aplică două metode principale de calcul, şi anume:
1.metoda scutirii, care se referă la venit;
2.metoda creditării, care se referă la impozit.
Metoda scutirii cunoaşte două variante:
a.metoda scutirii totale, conform căreia, statul de rezidenţă scuteşte în
totalitate de la impozitare venitul obţinut de rezidentul său în statul de
origine al venitului (statul sursă). Efectiv, statul de rezidenţă nu este
interesat, din punct de vedere fiscal (al impozitării), de venitul obţinut de
rezidentul său în alt stat;
b.metoda scutirii progresive, conform căreia, statul de rezidenţă nu
impozitează veniturile obţinute de contribuabilul său din statul străin (de
sursă), dar ţine cont de existenţa lor, în scopul cumulării (globalizării) cu
toate celelalte venituri obţinute (din toate sursele interne şi externe),
numai pentru stabilirea cotei de impozitare, aferentă venitului total.
Această metodă are aplicabilitate numai în cazul în care în statul de
rezidenţă se aplică impunerea veniturilor în cote progresive. În cazul cotei
unice de impozitare (ca în România) nu are aplicare.
Metoda creditării cunoaşte şi ea tot două variante:
a. metoda creditării totale, conform căreia, impozitul plătit în statul străin
se scade în totalitate din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, chiar şi în
cazurile în care, impozitul datorat în statul străin este mai mare decât
impozitul rezultat în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului obţinut
din statul sursă;
b. metoda creditării parţiale, conform căreia, impozitul plătit în statul
străin se scade din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, însă numai până
la limita impozitului ce rezultă în ţara de reşedinţă, prin impozitarea
venitului obţinut din statul sursă. Această metoda este folosită de
numeroase state, printre care şi România, în scopul anulării efectelor
generate de politica unor state de a utiliza cote reduse de impozitare a
veniturilor, ca fenomen de dumping fiscal internaţional.
373
Prin convenţiile de evitare a dublei impuneri se prevede, ca regulă
generală, că problema evitării dublei impuneri nu se pune în statul de
origine a venitului (statul sursă), ci în statul de rezidenţă. Statul sursă a
venitului nu este interesat dacă în celălalt stat contractant al convenţiei
(statul rezident) se impozitează sau nu veniturile acordate de el şi nici în ce
cote se impozitează.
În consecinţă, orice venit obţinut de rezidentul unui stat, în alt stat, se
impozitează conform prevederilor fiscale din statul respectiv (statul sursă
sau de origine a venitului).
În statele UE, politicile privind impozitele indirecte sunt de competenţa
autorităţilor comunitare (pentru că ele sunt cuprinse în preţuri care se
practică pe tot cuprinsul UE), în timp ce politicile referitoare la impozitele
directe sunt de resortul autorităţii statelor membre.
În concluzie, problema evitării dublei impuneri este problema exclusivă a
statului de rezidenţă şi nu a statului de origine a veniturilor (care îşi
respectă regulile sale).
Statele membre UE au fost de la început preocupate de a găsi căi de
armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea firmelor cât şi
impozitarea la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla
impozitare economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de
armonizare centralizată a sistemelor fiscale. Din păcate, directivele
Comisiei Europene în acest sens au fost retrase în anii 1975 – 1980,
invocându-se principiul subsidiarităţii, Comunitatea Europeană neavând
puteri exclusive în domeniul fiscal.
Ca atare statele instituie prin acte normative dispoziţii prin care se
urmăreşte prevenirea impunerii repetate de către două suveranităţi fiscale,
a unor venituri, bunuri, servicii, astfel:
-scutirea de impozit a profitului obţinut din filialele unor societăţi, aflate în
străinătate, în măsura în care se bucură de autonomie economico-
financiară şi funcţională;
-scutirea de taxe vamale la exportul mărfurilor, pentru a stimula
valorificarea acestora pe piaţa externă ori scutirea de TVA a unor astfel de
exporturi;
-introducerea creditului fiscal, ca instrument de lucru prin care se deduce
din impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite în
străinătate de rezidenţi ai statului respectiv.
374
Trebuie remarcat faptul că nu fac obiectul convenţiilor pentru evitarea
dublei impuneri juridice contribuţiile pentru protecţie socială, deoarece
nu sunt considerate impozite asupra cuantumului total al salariilor. Se are
în vedere faptul că statul nu percepe astfel de contribuţii în calitatea sa de
autoritate publică, ci de asigurator, respectiv de organizator, la nivel
naţional, al unor prestaţii sociale. Ca atare, dreptul de a percepe astfel de
contribuţii îl are numai un singur stat, adică acela care acordă protecţie în
cadrul securităţii sociale, persoanelor ce-şi desfăşoară activitatea pe
teritoriul său.
Unele state au renunţat la astfel de contribuţii şi finanţează cheltuielile
pentru securitate socială pe seama impozitelor generale. În scopul
asigurării compatibilităţii internaţionale în materie fiscală, în statistica
financiară, contribuţiile pentru securitate socială sunt asimilate impozitelor
şi se includ în totalul resurselor fiscale ale statului.
În Codul fiscal românesc, apare termenul de credit fiscal, care desemnează
o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit, cu suma
impozitului achitată în străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei
impuneri.

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea, pe diferite căi, de la obligaţiile
fiscale sau ascunderea, sub diferite forme, a surselor şi a cuantumului
veniturilor impozabile.
Evaziunea fiscală poate fi săvârşită la adăpostul legii („evaziune legală”) sau
cu încălcarea prevederilor legale („evaziune frauduloasă”). În acest din
urmă caz evaziunea este considerată infracţiune.
Evaziunea fiscală „legală” constă în sustragerea contribuabilului de la plata
impozitelor, fără a încălca legea, utilizând în favoarea sa, o prevedere
lacunară sau imprecisă a legii, în scopul evitării plăţii impozitului (mai ales
atunci când este vorba de excepţii prevăzute de lege sau unele facilităţi ale
legii pentru anumite categorii de persoane fizice sau juridice).
Referitor România, putem menţiona că din anul 1990 şi până în 2005 s-a
emis un număr foarte mare de acte normative conţinând numeroase
facilităţi fiscale în scopul dezvoltării activităţii economice, în special prin
atragerea de capital străin. În acelaşi timp, putem menţiona şi faptul că
asemenea facilităţi au fost folosite din plin, ca un principal instrument de
„evaziune fiscală legală”, pentru diferite grupuri de interese din sfera
375
puterii care acţionau în stil mafiot, diminuându-se fraudulos veniturile
bugetare.
Este ştiut faptul că, măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca
unul din cele mai importante instrumente de influenţare a activităţii
economice, în special pentru stimularea dezvoltării unor domenii de
activitate, produse şi servicii, inclusiv prin acordarea de facilităţi fiscale.
Aceste facilităţi au constat în:
-amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a celorlalte obligaţii
bugetare;
-scutiri şi reduceri de impozite şi taxe;
-scutiri sau reduceri de majorări de întârzieri.
Prin facilităţile fiscale acordate nu s-au stimulat prioritar activităţile
productive. Aceasta nu se putea face decât în condiţiile în care se acordau
facilităţi cum ar fi:
1. pentru investirea profitului (prin scutirea de la impozitare a profitului
investit);
2. pentru stimularea angajării de personal şi menţinerea acestuia în
activitate câţiva ani (prin scutirea de la plata impozitului pe salarii pentru
personalul suplimentar angajat);
3. scutirea de la impozitare a profitului aferent mărfurilor exportate;
4. scutirea de la impozitare a dividendelor pe perioada în care acestea sunt
lăsate în societate spre a fi folosite în scopul dezvoltării propriei activităţi.
România a ajuns un adevărat „paradis al evaziunii fiscale legale”,
menţinând o legislaţie fiscală ambiguă, care în loc să stimuleze munca şi
procesele de economisire şi de investire a permis numeroase abuzuri la
adăpostul legii.
Putem vorbi în România, chiar de o evaziune fiscală „legislativă” prin
emiterea de „legi corecte” pe „prevederi incorecte”. Acesta reprezintă unul
din paradoxurile fiscale existente în România – adică, acele raţionamente
legislative fiscale care, din cauza unor greşeli ascunse (deliberat sau nu) –
duc la evaziune fiscală „legală”.
Nivelul evaziunii fiscale în România este exprimat într-o gamă largă de
indicatori. Potrivit datelor statistice al Ministerului Finanţelor Publice, în
cazul în care în 2009 ar fi reuşit să impozitele economia la negru, statul ar fi
încasat venituri de 58,2 mld.lei, adică 11,3% din PIB. România ar fi încheiat
astfel anul cu un excedent bugetar de 4,1%, faţă de deficitul de 7,2% din
PIB raportat.
376
În anul 2013 evaziunea fi scală a reprezentat 16,2% din PIB atingând
valoarea de 22 miliarde de euro.Se constată că valoarea aproape s-a dublat
în ultimii 14 ani, deoarece în anul 2000 aceasta era de 9,1% din PIB.94
Asemenea stări de lucruri ridică serioase probleme, în plan intern cât şi
extern, din punctul de vedere al principiilor de politică economică
promovate de România şi, în special, din punctul de vedere al principiilor
de politică fiscală.
Plecând de la acest aspect, investitorii străini din România au solicitat în
repetate rânduri, o revizuire a legislaţiei fiscale, care să elimine corupţia în
administraţie şi să reducă aria evaziunii fiscale din partea întreprinzătorilor.
Cerinţele ar fi următoarele: transparenţa mediului de afaceri, reducerea
birocraţiei, eficientizarea aparatului administrative, o siguranţă mai mare a
afacerilor, un climat fiscal stabil şi combaterea corupţiei.
Confirmarea cea mai bună a celor afirmate mai sus, o constituie existenţa
unui număr însemnat de societăţi comerciale, dintre cele mai mari din
România, care, de la înfiinţare (unele de peste 15 ani), au fost şi sunt
permanent pe pierdere.
Paradoxul fiscal constă în faptul că, în timp ce aceste societăţi au înregistrat
permanent pierderi, au reuşit să-şi mărească patrimoniul cu zeci şi sute de
milioane de euro. Aceasta, pentru că au folosit sumele datorate bugetului
de stat şi unităţilor cu capital de stat (creditori sau furnizori) pentru
finanţarea propriilor investiţii.
Totodată, datorită facilităţilor acordate de lege, peste 80% din aceste
societăţi şi-au înfiinţat, la fiecare 6 luni, o nouă societate comercială, în
scopul sustragerii „pe cale legală” de la plata impozitului pe profit. Acest
fapt explică numărul foarte mare de societăţi comerciale înfiinţate până în
decembrie 1994 şi care, după expirarea perioadei de scutire de la plata
impozitului pe profit, şi-au încetat efectiv activitatea, fără a fi însă şi
lichidate. Deşi numărul acestora trecea de 400.000, ele nu au fost verificate
sau au fost verificate superficial.
Evaziunea fiscală frauduloasă presupune acţiuni ale contribuabilului ce
îndeplinesc următoarele condiţii cumulative: încalcă o prescripţie legală,
scopul acţiunilor este de a nu plăti impozitul cuvenit statului.
94
Vezi Ilie Luiza, Cum pierde România 28 de miliarde de euro pe an,
www.dcnews.ro din 30.10.2014
377
Se poate face o clasificare a fenomenelor de evaziune fiscală ilegală: frauda
tradiţională sau prin disimulare, frauda juridică, frauda contabilă, frauda
prin evaluare.
1. Frauda tradiţională sau prin disimulare: constă în sustragerea parţială
sau totală de la plata obligaţiilor fiscale, prin întocmirea şi depunerea de
documente incorecte sau prin abţinerea întocmirii documentelor cerute de
legislaţia în vigoare. Se includ aici următoarele procedee:
 abţinerea de la declaraţii fiscale şi întocmirea de declaraţii fiscale false
(modificarea încasărilor în sensul reducerii acestora, în scopul reducerii
TVA şi a profitului impozabil, prin încasări în numerar fără chitanţă şi
vânzări fără factură);
 creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin
includerea în cheltuielile de exploatare a unor cheltuieli făcute în scop
personal, publicitate exagerată, cheltuieli false privind recompensarea unor
salariaţi sau a unor brevete care nu există;
 diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor privind bunuri
imobiliare;
 producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin,
desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin
(la negru). Munca la negru – caracteristică pentru rezistenţa la impozite –
permite celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate (principale sau
complementare). De asemenea, îi scuteşte pe patroni de cheltuieli sociale
(contribuţii sociale obligatorii, cotizaţii);
2. Frauda juridică: constă în a ascunde adevărata natură a unui organism
sau a unui contract. De exemplu:
 o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără scop
lucrativ, pentru a nu plăti impozit (pe venit sau pe profit);
 transformarea în ascuns a unui contract de asociere într-un contract de
muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia să obţină avantaje de pe
urma calităţii de salariat;
3. Frauda contabilă (printre cele mai greu de identificat în practică):
constă în a crea aparenţa unei contabilităţi regulate şi corecte, prin
utilizarea unor documente false, în scopul majorării tuturor cheltuielilor
efectuate şi diminuării, în mod indirect, a veniturilor: declaraţii fiscale false,
documente de plată fictive, registre şi evidenţe fiscale nereale, evidenţe
contabile duble (reale şi fictive), bilanţuri falsificate.Scopul, constă în
reducerea profitului impozabil sau stabilirea unei valori a TVA sau accize
reduse (false). Aici se includ cazurile de fals intelectual, în scopul ascunderii
masei impozabile.
378
4. Frauda prin evaluare: constă în procedee diverse ce pot cuprinde
diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi
provizioanelor, având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.
Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu financiar este
urmată de subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi
valoarea de amortizat a activelor imobilizate.În cazul provizioanelor
excesive, acestea trebuie reintegrate în beneficii, atunci când reiese că sunt
fără obiect.În ceea ce priveşte diminuarea valorii stocurilor, adevărata lor
valoare apare în momentul vânzării acestora.
O altă formă de evaziune fiscală apare atunci când administratorul sau
contabilul constituie fără respectarea prevederilor legale, provizioane
deductibile fiscal, pentru a micşora profitul impozabil.
Cazuri concrete de fraudă prin evaluare:
 cumpărarea de acţiuni supraevaluate de la o persoană fizică, care este
în acelaşi timp administratorul firmei cumpărătoare sau acţionar majoritar.
În acest fel, persoana fizică realizează venituri ilicite din infracţiunile de
bancrută frauduloasă sau înşelăciune în dauna persoanei juridice
achizitoare, al cărei reprezentant este. Falsificarea, sustragerea sau
distrugerea evidenţelor societăţii ori ascunderea unei părţi din activul
acesteia, înfăţişarea de datorii inexistente în registrele societăţii reprezintă
forme de manifestare a bancrutei frauduloase;
 reevaluarea şi revânzarea succesivă a activelor, în felul următor:
cumpărarea de mijloace fixe (clădiri) de către o firmă, apoi vânzarea lor la
jumătate din valoare, patronului firmei, care, la rândul său, le închiriază
aceleaşi firme;
 achiziţionarea unor active supraevaluate din fonduri obţinute prin
bancrută frauduloasă, urmată de recuperarea diferenţei de preţ a activului
supraevaluat (prin înţelegere între vânzător şi cumpărător, care aveau
acelaşi interes).
În România, în anul 2005 a fost revizuită legislaţia privind evaziunea fiscală,
prin adoptarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, care abrogă Legea nr. 87/1994 pentru combaterea
evaziunii fiscale.
Premisele care au stat la baza elaborării noii legi:
 o reglementare mai clară, mai coerentă şi mai puţin permisivă privind
frauda fiscală;
379
 sub aspect subiectiv, toate aceste acte de sustragere de la plata
obligaţiilor fiscale sunt săvârşite cu intenţie, organele de control având
obligaţia de a proba intenţia de fraudare a contribuabilului;
 posibilitatea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în concurs cu alte
infracţiuni, cum ar fi: falsul sau uzul de fals, bancruta frauduloasă, spălarea
banilor sau crima organizată;
 justa sancţionare, care prevede existenţa unei strânse corelaţii între
gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată contribuabilului.
Legea prevede numai sancţiuni specifice infracţiunilor, celelalte abateri ale
contribuabililor, de natura contravenţiilor în domeniul fiscal, fiind stabilite
şi sancţionate de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.
Pe plan internaţional, cele mai reprezentative exemple de evaziune fiscală
la adăpostul legilor sunt cele care se practică de companiile transnaţionale
prin înfiinţarea unor filiale, în ţări unde fiscalitatea este mai redusă. Între
acestea şi „unitatea mamă” din ţara cu o fiscalitate ridicată – au loc relaţii
contractuale fictive, doar scriptice, însoţite de transferuri de sume mari de
bani, care scapă de povara fiscului.
O asemenea ţară devine, pentru întreprinzătorii abili, din toată lumea, un
adevărat paradis fiscal, un loc în care se pot obţine profituri însemnate fără
a plăti impozite. Asemenea „oameni de succes” care desfăşoară activităţi la
adăpostul legii, deci nu încalcă legea, nu pot fi acuzaţi şi nu pot fi traşi la
răspundere penală. Profiturile obţinute în aceste „paradisuri fiscale”,
numite şi teritorii offshore sunt transferate peste hotarele ţării respective
şi dispar fără urmă, prin ingenioase metode de spălare a banilor, obţinuţi
mai mult sau mai puţin legal.
Un om de afaceri este considerat corect şi performant, atât timp cât nu
încalcă legea şi reuşeşte să obţină un profit mai mare, inclusiv prin neplata
„legală” a impozitelor. Aceasta, deoarece legea permite acest lucru, este
neclară, imprecisă şi lasă loc la diferite interpretări.
Preocupările şi acţiunile practice ale omului de afaceri sunt nu de a-şi
maximiza obligaţiile fiscale (impozitele datorate statului), ci de a-şi
maximiza profiturile personale, prin orice mijloace legale, inclusiv prin
folosirea unor reglementări necorespunzătoare pentru stat.
Acest lucru a fost subliniat de economistul englez Adam Smith (1723-1790)
care, cu circa 230 ani în urmă, arăta în cartea sa „Avuţia naţiunilor”
următoarele: „Fiecare om, atâta timp cât nu încalcă legile, are dreptul
380
deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi
convine.”
Concluzia este că, la prosperitatea economică şi socială nu se ajunge
urmărind să sancţionăm „oamenii de succes”, care au abilitatea de a face
bani „la umbra legii”, inclusiv pe seama unor venituri care, în condiţiile
unor reglementări corespunzătoare s-ar cuveni bugetului de stat. Soluţia
trebuie căutată în altă parte. Fiecare stat trebuie să aibă o legislaţie
raţională, cu prevederi clare şi precise, imperative, care să nu lase loc la
diferite interpretări. Legislaţia fiscală trebuie să stimuleze munca, procesele
de economisire şi investiţiile, să instaureze un climat de legalitate, de
domnie a legii, a raţiunii şi a principiilor de eficienţă, dar şi de echitate
fiscală şi socială.

Termenul „paradis fiscal” se referă la orice ţară sau zonă care percepe
zero impozite sau impozite reduse pentru toate sau doar pentru unele
categorii de venituri, un anumit nivel de secret bancar sau comercial,
cerinţe minime din partea băncii centrale şi nici un fel de restricţii asupra
schimburilor valutare.
În vederea sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, unele firme
utilizează frecvent metoda înfiinţării de filiale în ţări unde fiscalitatea este
mai redusă şi organizarea unor relaţii artificiale (doar scriptice) între
acestea şi unităţile producătoare aflate pe teritoriul altei ţări, în care
fiscalitatea este mai ridicată. Către aceste filiale sunt dirijate profitul
unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări, eludându-se astfel fiscul.
Recurgerea la asemenea metode de lucru din partea agenţilor economici
constituie evaziune fiscală.
Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui
impozit către autorităţile locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata
unor impozite extrem de reduse.
Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale
reprezintă o modalitate mai elevată şi mai recentă de evaziune fiscală.
Aceste firme nu pot intra în contact cu agenţi economici autohtoni şi, deci,
nu au voie să efectueze tranzacţii decât cu străinătatea.
381
De regulă, entităţile „offshore”95, sunt create de firmele occidentale
(corporaţii, bănci, societăţi de asigurări) şi au un singur scop, care
constituie obiectivul principal al managementului oricărei societăţi
comerciale: maximizarea profitului prin orice mijloace legale, în speţă prin
diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea profitului, profitului reinvestit
sau creşterilor de capital.
Nimeni nu poate fi acuzat că se foloseşte de prevederile legale pentru a
plăti cât mai puţin la buget. În cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă
să se plaseze într-o poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia într-o mai
mare măsură de avantajele oferite de reglementările fiscale în vigoare.
Această caracteristică este tentantă pentru agenţii economici din diferite
ţări cu o fiscalitate ridicată, dintre care și România.
Atâta timp cât poziţia favorabilă a contribuabilului este perfect legală, nu
există nici un motiv de condamnare, după cum arată chiar Curtea Supremă
a SUA: „fiecare cetăţean are dreptul să-şi aranjeze în aşa fel lucrurile încât
să-şi minimizeze obligaţiile fiscale. Nimeni nu trebuie să-şi planifice
veniturile şi cheltuielile în funcţie de exigenţele maxime ale Ministerului de
Finanţe. Nici un cetăţean nu are datoria patriotică de a plăti maximum de
taxe.”
Centrele offshore nu mai sunt învăluite în mister ca acum douăzeci de ani
sau folosite doar de oamenii şi firmele foarte bogate, ci s-au transformat
într-o afacere globală, odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare,
implicând circa jumătate din valoarea tranzacţiilor financiare ale lumii. Sunt
suficient de puternice pentru a păstra secrete bancare şi alte aspecte
favorabile legate de condiţiile legale acordate.
Industria offshore este stabilită în teritorii restrânse, care pot fi
caracterizate astfel:
 aparţin de o zonă cu o monedă puternică, atractivă pentru tranzacţii
financiare şi comerciale;
 sunt zone stabile politic, fără mişcări sociale şi schimbări dese în
legislaţia fiscală, fapt ce asigură o siguranţă a afacerilor;
 beneficiază de o protecţie puternică a secretului bancar, fără control
din partea băncii centrale;
95
În limbajul comercial, termenul englez offshore sau off-shore se traduce în
română prin extrateritorial
382
 beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor şi
profiturilor, şi, de refuzul instituţiilor locale de a coopera cu organele
fiscale străine;
 beneficiază de o reţea densă de instituţii bancare care ignoră controlul
schimburilor din partea băncii centrale, şi care, sunt deservite de legături
aeriene bune şi de reţele moderne de telecomunicaţii, ce asigură legăturile
cu ţările dezvoltate.
Ministerul de Finanţe din ţările cu fiscalitate ridicată se străduieşte să
compromită ideea de offshore, arătând că astfel de firme sunt plăci
turnante ale spălării banilor, ale tranzacţiilor ce ascund evaziune fiscală
ilegală.
În ţara noastră activităţile ilicite de spălare a banilor sunt sancţionate prin
Legea nr. 656/2002 modificata şi completată cu OUG 53/2008 privind
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor. Aceste reglementări au apărut
ca urmare a angajamentelor asumate în cadrul Tratatului de aderare la UE
şi necesităţii de a transpune în legislaţia internă Directiva 2005/60/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului privind prevenirea utilizării
sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului.
Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor este organ de
specialitate cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului României,
care are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea spălării banilor şi
a finanţării actelor de terorism, scop în care primeşte, analizează,
prelucrează informaţii şi sesizează, în condiţiile Legii nr.656/2002,
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Agenţii economici care intră sub incidenţa acestor reglementări sunt :
- instituţiile de credit și sucursalele băncilor străine;
-instituţii financiare (fonduri de investiţii, societăţi de investiţii);
-societăţi de asigurări şi reasigurări;
-agenţi economici care desfăşoară activităţi de jocuri de noroc, amanet,
vânzare-cumpărare de obiecte de artă, metale şi pietre preţioase, dealeri,
turism, prestări de servicii şi orice alte activităţi similare care implică
punerea în circulaţie a valorilor;
-persoanele fizice şi juridice care acordă asistenţă de specialitate juridică,
notarială, contabilă, financiar - bancară, cu respectarea dispoziţiilor legale
privind secretul profesional;
-persoanele cu atribuţii în procesul de privatizare;
383
-oficiile poştale şi persoanele juridice care prestează servicii de transmitere
de bani, în lei sau în valută;
-agenţii imobiliari;
-trezoreria statului;
-casele de schimb valutar;
-orice altă persoană fizică sau juridică, pentru acte şi fapte săvârşite în
afara sistemului bancar.
Paradisul fiscal este un paradis financiar propice spălării banilor proveniţi
din orice trafic.Odată ce profitul ilicit a fost obţinut, scopul deţinătorilor
acestuia, de a spăla banii sau de a-i ascunde, astfel încât să-i poată folosi
ulterior fără să fie consideraţi un venit nedeclarat, este realizat cu uşurinţă
prin intermediul firmelor din paradisurile fiscale.
Pentru că baza încasărilor bugetare o constituie veniturile realizate din
activităţile offshore, statele – paradisuri fiscale - au tot interesul să asigure
protecţia identităţii investitorilor, precum şi interesele financiare ale
acestora.
De obicei, adevăratul proprietar este anonim, stând în umbră, iar afacerile
firmei offshore sunt conduse de un împuternicit al acestuia, care lucrează
în baza unui mandat dat de proprietar. Legătura dintre mandatar şi
proprietar se realizează fie prin poştă, fie prin telefon, fax, e-mail, deoarece
sistemele bancare şi de comunicaţii moderne, de care dispun ţările
paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor şi utilizarea lor în
siguranţă, chiar în locul în care au fost obţinute iniţial.
Paradisurile fiscale se pot folosi în toate cele trei etape ale procesului de
spălare a banilor:
1.plasarea numerarului, care, de obicei, se face prin curieri şi cu aeronave
particulare;
2.stratificarea, care constă într-o serie de tranzacţii financiare în lanţ,
menite să ducă la pierderea oricărei urme ce ar face legătura între
fondurile ilegale iniţiale şi forma lor aparent legală. De menţionat că, în
faza de stratificare se folosesc două sau mai multe firme înregistrate în
paradisuri fiscale diferite, astfel încât, practic este imposibil de a se face o
investigare a întregului circuit al tranzacţiilor.
3.integrarea, faza de creare a legitimităţii averii, care are ca sursă iniţială
profitul ilegal, şi care, se realizează prin utilizarea unor firme de faţadă
înregistrate în paradisurile fiscale, ce nu au nici o activitate decât cea
specifică de spălare a banilor.
384
Fondurile sunt returnate în ţara de origine a proprietarului firmei offshore
prin diferite procedee:
 sub forma donaţiilor sau împrumuturilor de la firmă la persoana fizică,
care constituie adevăratul proprietar al acesteia;
 sub forma plăţilor indirecte în beneficiul rudelor contribuabilului;
 sub forma conturilor personale (practicat şi în România), deschise la
diferite bănci şi în localităţi diferite, prin care se transmit sume sub plafonul
maxim.
Redăm mai jos câteva modalităţi practice de realizare a evaziunii fiscale:
1. Firma românească exportă un produs către o firmă offshore la un preţ
ce nu acoperă costurile de producţie. Firma offshore, care, în fapt aparţine
tot proprietarului firmei româneşti (dar administrată de către un mandatar
al acestuia), revinde marfa la preţul pieţei, obţinând o diferenţă pozitivă pe
care o depune în contul său.În felul acesta, firma românească lucrează în
pierdere, neputându-şi plăti creditorii (inclusiv statul) şi nici nu distribuie
dividende acţionarilor. Pentru a-şi continua activitatea, firma românească
apelează la credite de la firma offshore, plătindu-i dobânzile aferente.
2. O altă variantă folosită constă în utilizarea unor facturi de import
supraevaluate, pentru a se crea posibilitatea scoaterii din ţară a unor sume
obţinute ilicit. Se introduc în ţară produse prin contrabandă, care se
comercializează prin intermediul unui lanţ de firme fantomă. Neexistând
documente valabile de import, se apelează la documente vamale aferente
unor produse importate legal, dar pentru care se utilizează preţuri
supraevaluate, în scopul scoaterii din ţară a unor sume în valută cât mai
mari. De asemenea, se aleg acele produse fără taxe vamale la import sau
cu taxe foarte mici.
Există pe plan internaţional numeroase „oaze fiscale” sau „paradisuri
fiscale”, cum ar fi: Elveţia, Liechtenstein, Luxemburg, Bahamas, Bermude,
Panama, Gibraltar, Insulele Virgine, Insulele Cayman din Marea
Caraibelor.Statul american Delaware este considerat de unii specialişti în
domeniu cel mai mare paradis fiscal din lume.
De exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de
firme industriale şi comerciale, reale sau fictive, decât totalul populaţiei
sale, respectiv aproximativ 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicaţia
constă în faptul că orice firmă care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui
stat este exceptată de la plata impozitului pe profit.
385
De asemenea, în Insulele Cayman (teritoriu dependent de Marea Britanie)
cu o populaţie de numai 20.000 de locuitori, sunt înregistrate în jur de
19.000 de diferite firme, peste 500 de bănci şi peste 300 de firme de
asigurări. De menţionat că 20 din primele 25 mari bănci din lume au filiale
deschise în aceste insule, fapt ce a determinat ca acest nou centru
financiar, în numai câţiva ani, să deţină aproape 10% din piaţa
eurodolarilor.
Gibraltarul serveşte drept poartă de intrare pentru mărfurile străine UE
pentru care nu se doreşte să se plătească taxe vamale. Orice marfă sosită
aici din alte părţi ale globului, poate fi reetichetată cu marca noii sale
origini, la un cost moderat. Aceasta va permite mărfii care nu provine din
UE, supusă impozitării şi taxelor vamale, să scape de acestea pentru un
preţ minim.Colonie britanică, Gibraltarul are înregistrate în jur de 40.000
de firme, depăşind numărul locuitorilor.
Facilităţi fiscale acordate:
1. activitate bancară şi de asigurări fără licenţă;
2. plata unui impozit forfetar de 225 dolari pe an;
3. capitalul minim pentru înfiinţarea unei firme este 100 dolari SUA;
4. nu este necesară publicarea conturilor;
5. nu există reţineri la sursă;
6. nu există impozit pe profit;
7. nu există TVA, taxe de înregistrare sau de timbru;
8. nu există convenţii de dublă impunere.
Insulele Virgine reprezintă, de asemenea, o ţară fără taxe. Rezidenţii
plătesc un impozit pe venit scăzut, şi anume: de la 3 la 15% pentru un venit
până la 25.000 lire şi 20% peste această sumă. Acest stat care depinde tot
de Marea Britanie are ca resursă esenţială turismul. Nu este necesar ca
persoana care înfiinţează o societate aici, să fie prezentă, ci poate desemna
un reprezentant local.Regimul fiscal: nu există taxe locale, nu există taxe de
timbru, nu există control al schimburilor şi nu există impozit pe profit.
386
7.5.Evoluţii ale resurselor publice pe plan european
Importanţa sectorului administraţiei publice în economie se poate evalua
prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor totale ale administraţiei publice
ca procent din PIB. În UE, veniturile publice totale în 2016 au fost 44,9 %
din PIB (în creştere faţă de anul 2006 când au fost 43,9 % din PIB), aşa cum
rezultă din tabelul alăturat.
Aşa cum rezultă din tabelul de mai jos, veniturile publice raportate la PIB,
în UE s-au menţinut în perioada 2006-2016 în limitele a 44-45%.
Evident că sunt ţări care au un procent de impozitare şi colectare superior
acestor cifre şi aici ne referim la Danemarca care înregistrează deseori
procente peste 55%, Finlanda, Suedia dar şi Franţa, Austria și Belgia care se
apropie constant de 50%.
La polul opus se află un grup de ţări care nu reuşesc decât procente de 30%
şi puţin peste. Ne referim aici la România, Bulgaria, Irlanda, Lituania dar și
Spania și Marea Britanie.
387
Tabelul nr. 38 Evoluţia veniturilor publice în UE în perioada 2001-2016 (% PIB)
Nr
Ţări 2001 2006 2007 2010 2012 2013 2014 2015 2016
crt
1 UE 28 n.a. 43,9 44,0 43,6 44,8 45,3 45,2 44,9 44,9
2 EURO 19 n.a. 44,5 44,7 44,3 46,1 46,6 46,8 46,4 46,2
3 Belgium 49,5 48,7 48,3 49,3 51,6 52,7 52,0 51,4 50,7
4 Bulgaria 41,7 35,5 38,5 33,4 34,0 36,9 36,3 39,0 35,5
5 Cehia 38,3 38,5 39,3 38,6 40,5 41,3 40,6 41,4 40,5
6 Denmark 55,4 54,8 54,6 54,3 55,2 55,8 58,4 53,1 52,9
7 Germany 44,5 43,0 43,0 43,0 44,4 44,4 44,6 44,7 45,1
8 Estonia 34,7 36,5 36,8 40,7 38,8 38,1 38,7 40,5 40,7
9 Irlanda 34,1 36,7 36,2 33,3 33,8 34,0 34,4 27,6 27,5
10 Grecia 40,9 39,2 40,4 41,3 46,3 48,3 46,4 48,3 49,7
11 Spania 38,1 40,5 40,9 36,2 37,5 38,2 38,6 38,6 37,9
12 France 50,0 50,2 49,7 49,6 52,0 52,9 53,6 53,1 52,8
13 Italy 44,5 44,0 45,2 45,6 47,8 48,1 48,2 47,8 47,1
14 Cyprus 35,7 37,8 40,9 37,5 36,1 36,5 40,4 39,2 39,2
15 Latvia 33,0 35,5 33,3 36,2 36,1 35,9 35,6 35,8 36,4
16 Lituania 33,1 34,0 34,4 35,4 33,0 32,9 34,1 34,9 34,5
17 Luxembourg 44,2 41,0 42,4 43,4 44,7 44,0 43,8 42,7 42,7
18 Ungaria 43,7 42,3 45,0 45,0 46,3 47,0 47,4 48,5 45,6
19 Malta 35,0 39,7 38,9 37,9 38,9 40,0 41,9 39,9 39,1
20 Olanda 45,1 43,2 42,7 43,2 43,2 44,0 43,9 42,8 43,8
21 Austria 51,1 47,7 47,8 48,3 48,9 49,6 50,0 50,6 49,5
22 Polonia 38,5 41,1 41,2 38,1 38,9 38,4 38,8 39,0 38,8
23 Portugalia 38,3 40,9 41,5 40,6 42,9 45,1 44,5 44,0 43,1
24 România 32,7 33,1 35,4 32,7 33,3 33,0 33,5 35,0 31,7
25 Slovenia 43,4 43,0 42,1 43,6 44,4 45,3 44,8 45,2 43,6
26 Slovacia 38,0 35,0 34,2 34,5 36,0 38,4 38,9 42,8 40,0
27 Finlanda 53,1 52,3 51,9 52,1 54,0 55,0 54,9 54,2 54,2
28 Suedia 56,1 53,5 53,0 51,1 50,7 51,0 50,1 50,5 51,1
29 M. Britanie 40,3 40,0 39,8 39,1 38,4 39,2 38,2 38,5 39,2
30 Croaţia n.a. 41,8 42,5 41,3 41,7 42,5 42,6 45,2 47,6
Sursa: Eurostat -Tables
Statele cu cea mai mare pondere a veniturilor în PIB sunt cele care se
bazează pe impozitarea directă: Danemarca, Marea Britanie, Suedia,
Finlanda, Italia. După revenirea din criză se observă o creștere a ponderii
veniturilor în PIB în ţările care au la bază impozitarea indirectă: Estonia,
Bulgaria, România sau Polonia.
388
Tabelul nr. 39 Structura veniturilor publice în UE (% în total venituri)
Impozite Impozite Contribuții
Nr.
Ţări indirecte directe sociale
crt.
2010 2014 2010 2014 2010 2014
1 UE 38,6 35,1 30,4 33,8 31,1 31,4
2 ZONA EURO 36,2 33,0 30,6 31,7 33,1 35,5
3 Belgia 30,3 29,2 37,2 39,2 32,4 31,6
4 Bulgaria 55,4 52,4 18,8 19,9 25,8 27,8
5 Cehia 34,0 35,6 20,8 21,2 45,2 43,2
6 Danemarca 35,4 33,3 62,7 67,4 2,1 0,1
7 Germania 29,8 28,7 29,4 31,6 40,8 39,7
8 Estonia 41,7 43,2 19,9 23,0 38,5 33,8
9 Irlanda 41,4 38,0 37,9 44,9 20,7 17,1
10 Grecia 39,7 43,8 25,2 27,2 35,1 29,0
11 Spania 33,0 34,5 30,9 31,8 38,6 34,9
12 Franța 35,5 34,7 25,8 28,7 39,3 37,4
13 Italia 33,5 35,6 34,9 34,2 31,7 30,2
14 Cyprus 43,8 44,0 31,1 29,8 25,1 26,2
15 Latvia 42,4 43,9 27,1 27,0 30,7 29,1
16 Lituania 44,7 41,7 17,4 18,3 38,3 40,2
17 Luxemburg 32,0 34,2 38,8 36,9 29,2 28,8
18 Ungaria 45,5 48,7 22,6 17,4 31,9 33,9
19 Malta 41,8 40,5 40,1 42,5 18,1 17,0
20 Olanda 32,2 31,2 31,5 29,2 36,3 39,6
21 Austria 35,0 33,8 30,3 32,0 34,9 34,2
22 Polonia 43,5 40,2 21,9 21,7 34,9 38,4
23 Portugalia 43,1 41,7 28,4 32,0 28,5 26,2
24 România 45,2 46,6 22,6 22,4 32,2 31,0
25 Slovenia 38,5 41,2 21,8 19,6 40,1 39,2
26 Slovacia 37,2 34,9 19,1 21,9 43,7 43,3
27 Finlanda 32,0 33,0 38,2 38,1 29,8 28,9
28 Suedia 39,7 51,7 42,2 41,8 18,1 6,5
29 M. Britanie 36,9 39,3 44,4 42,3 18,7 18,4
30 Croaţia n.a. 51,3 n.a. 16,7 n.a. 32,1
Sursa: prelucrare după Eurostat Statistical books, Taxation trends in UE, 2016
Aşa cum am văzut în subcapitolele anterioare, veniturile fiscale pot fi
grupate în trei categorii principale: impozite indirecte definite ca impozitele
legate de producţie şi importuri (cum ar fi TVA), impozite directe constând
din impozitele pe venit şi avere şi impozitele pe capital şi contribuţiile
sociale.
Impozitele directe permit o mai mare redistribuire, iar pentru cele indirecte
este imposibilă introducerea progresivităţii. De asemenea taxarea directă
este mult mai vizibilă electoratului. Contribuţiile sociale, se află, de regulă,
în strânsă legătură cu asigurările sociale (pensii, şomaj şi sănătate).
389
În anul 2014, veniturile fiscale în UEa rămas relativ egal distribuite între
contribuţiile sociale (31,4% din total venituri), impozitele pe venit şi avere
(33,8%) şi impozitele pe producţie şi importuri (35,1%).
Nu acelaşi lucru se poate spune despre România, unde cele mai importante
venituri sunt impozitele indirecte (46,6%) urmate de contribuţiile sociale
(31,0%) şi impozitele directe (22,4%). România ocupă, la nivelul anului
2014, locul 5 în ceea ce priveşte ponderea impozitelor indirecte în PIB,
locul 15 în ceea ce priveşte ponderea contribuţiilor sociale şi locul 20 în
ceea ce priveşte ponderea impozitelor directe.
Structura impozitării variază semnificativ între statele membre ale UE. În
ceea ce privește ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale,
Danemarca are cea mai mare pondere (67,4%), urmată de Irlanda, Malta,
Regatul Unit și Suedia, cu o cotă între 40% și 50% din venituri.
În general, ponderea contribuțiilor sociale în veniturile fiscale totale este în
mod corespunzător scăzută în aceste țări. În Danemarca, există un motiv
special pentru ponderea extrem de scăzută a contribuțiilor sociale: cele
mai multe cheltuieli pentru bunăstare sunt finanțate din impozitarea
generală. Acest lucru necesită niveluri ridicate ale impozitelor directe și,
într-adevăr. Germania, Olanda și Franța au sisteme fiscale care reprezintă
imaginea în oglindă a Danemarcei, cu cote ridicate ale contribuțiilor sociale
în totalul veniturilor fiscale și cotele relativ scăzute ale veniturilor din
impozite directe.
Cea mai mică pondere a impozitelor directe în total impozite la nivelul
anului 2014 o are Croaţia (numai 16,7%),Ungaria (17,4%) și Lituania
(18,3%). Toate aceste ţări au adoptat sisteme de impozitare cu cote fixe
care conduc la o reducere puternică a impozitelor directe faţă de cele
indirecte. Aceste cote mai scăzute ale impozitelor directe sunt
contrabalansate în proporții relativ mai mari de impozitele indirecte
(Bulgaria (52,4%), Croația (51,3%) și Ungaria (48,7%) sau de cotele mai mari
ale contribuțiilor sociale (Slovacia (43,3%), Republica Cehă (43,2%) și
Lituania (40,2%).
În ceea ce priveşte impozitele indirecte, cea mai mare pondere în totalul
veniturilor se regăseşte la Bulgaria (52,4%), Suedia (51,7%) și Croaţia
(51,3%).
Cele mai reduse ponderi le înregistrează Germania (28,7%), Belgia (29,2%)
şi Olanda (31,2%). Există diferenţe semnificative între statele membre UE şi
în ceea ce priveşte repartizarea poverii fiscale în funcţie de bazele de
390
impozitare. Deşi cele mai importante taxe indirecte sunt armonizate, există
diferenţe semnificative în ceea ce priveşte taxele pe consum.
Impozitarea consumului este un domeniu care de la debutul crizei
economice şi financiare a fost puternic afectat. Datele arată că taxele de
consum, au crescut brusc începând cu anul 2010. În ultimii patru ani s-au
înregistrat creşteri ridicate ale cotelor la TVA. Cu toate acestea, doar
jumătate din veniturile teoretice din TVA sunt colectate.
Între 2011 şi 2012 un număr mare de state membre a crescut cota TVA.
Portugalia a majorat TVA la 23%, Marea Britanie de la 17,5% la 20%, Cipru
şi Irlanda de la 17% la 23%. Majorări cu 1% au avut loc şi în Letonia,
Polonia, Slovacia şi Italia. Anumite ţări au cote de TVA diferenţiate. În
Ungaria, Danemarca şi Franţa atât majorarea TVA, cât şi măsurile de lărgire
a bazei de impozitare au fost menite să transfere povara fiscală de la
factorul muncă şi capital către consum, în vreme ce în restul statelor
membre, majorările au fost realizate în vederea creşterii veniturilor fiscale.
Totuți,tendința de creștere până în 2014 a cotelor standard de TVA s-a
oprit. De atunci, doar două state membre și-au modificat ratele standard
de TVA. Luxemburg și-a majorat rata cu 2% în 2015, iar România și-a redus
rata standard de TVA în 2016 cu 4%.
Cea mai mare rată standard de TVA se regăsește în Ungaria (27%), urmată
de Croația, Danemarca și Suedia (toate cele 25%). Cele mai scăzute rate
sunt în Luxemburg (17%) și Malta (18%).
În anii 2011 şi 2012, nivelul accizelor a crescut semnificativ în majoritatea
statelor membre, mai ales prin creşterea cotelor standard. În câteva ţări,
accizele pentru combustibilii utilizaţi în transport, electricitate, ţigări şi
alcool au fost considerabil mărite.
În unele state au fost mărite accizele la energie şi alte taxe de mediu. S-au
introdus: taxă pe combustibilul nuclear - Germania, taxă la bilete de avion
pentru avioanele care pleacă de pe aeroporturile interne - Germania şi
Austria, taxă pe emisiile de CO2 - Irlanda.
Austria, Belgia şi Olanda au luat în calcul şi emisiile de gaze în ce priveşte
înmatricularea autovehiculelor.
Letonia a introdus o taxă pe autovehiculele deţinute de persoane juridice şi
a crescut taxele la autovehiculele de lux şi la cele cu mare capacitate
cilindrică.
391
În România a fost introdusă taxa de poluare care în 2016 a fost scoasă.
Accizele la ţigări şi alcool au fost mărite într-un număr mare se state printre
care şi România.
Sistemul de impozitare care pune accent pe contribuţiile sociale se află în
Slovacia 43,3%, Cehia 43,2% şi Lituania 40,2% din total venituri. Germania
şi Olanda, pun şi ele accent pe contribuţiile de asigurări sociale
reprezentând opusul sistemului de impozitare din Danemarca (0,1%) şi
Suedia (6,5%), unde ponderea contribuţiilor sociale în totalul veniturilor
este redusă.
Faţă de 2010, când contribuţiile de asigurări sociale au rămas neschimbate
în majoritatea statelor membre, acestea au crescut considerabil în 2011 şi
mai ales în 2012. Cotele standard au fost mărite în Grecia, Letonia şi
Regatul Unit. Sporirea contribuţiilor de asigurări sociale a fost înregistrată
în Bulgaria, contribuţia pentru pensii, în Franţa, în Ungaria, asigurările de
sănătate şi în Polonia contribuţiile persoanelor cu disabilităţi.
Majorări pe diferite categorii de salariaţi au fost înregistrate în Austria
pentru fermieri şi şomeri, iar în Portugalia pentru funcţionarii publici. Alte
creşteri sub forma amendării bazei de impozitare au fost efectuate în Cipru
şi Slovacia. Singura excepţie o constituie Germania, care a micşorat
contribuţia la asigurarea de pensii de la 19,9% la 19,6% de la 1 ianuarie
2012.
În decursul ultimului deceniu, factorii de decizie politică au recurs adesea la
reduceri ale impozitelor și contribuțiilor sociale pe forța de muncă care are
salarii mici, pentru a spori capacitatea de angajare a lucrătorilor slab
calificați. Astfel în 2005, media impozitului UE a fost de 41% și de 39% în
2014.
În 13 state membre, impozitele pe muncă a fost mai mici în 2015 decât în
2005, iar reducerile au fost deosebit de mari în Olanda (scădere cu 10,8%),
Suedia (cu 5,8%) și Marea Britanie (în scădere cu 4,6%). Cele mai mari
creșteri înregistrate în aceeași perioadă au fost în Ungaria, Irlanda și
Portugalia
Dacă ar fi să caracterizăm în câteva cuvinte sistemul fiscal românesc,
putem spune:
- Impozitul pe venitul persoanelor fizice: începând din 2005, cota unică de
impozitare de 16% a înlocuit sistemul de cote progresive cu patru tranşe de
impozitare (între 18% şi 40%). Această cotă se aplică, în general, veniturilor
din activităţi independente, drepturilor de autor, veniturilor din folosinţa
392
bunurilor mobile şi imobile (cum ar fi chiriile), câştigurilor de capital şi de
asemenea, veniturilor din dobânzi. Sistemul electronic naţional de plată a
fost lansat în martie 2011.
Începând cu anul 2018, cota de impozit este de 10% şi se aplică asupra
venitului impozabil corespunzător fiecărei surse de venit.
- Impozitul pe profit: tot din 2005 se aplica cota unică de 16% aplicată
asupra profitului impozabil. Persoana juridică română care
distribuie/plăteşte dividende către o altă persoană juridică română are
obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul pe dividende stabilit
prin aplicarea unei cote de impozit de 5% asupra dividendului brut
distribuit/plătit unei persoane juridice române. Înainte de 2005 cota de
impozitare era de 25%. Câştigurile din capital reprezintă venituri supuse
reglementărilor privind impozitul pe profit, neexistând reglementări
separate ale acestui impozit.
- TVA: începând cu data de 1 ianuarie 2016 şi până la data de 31 decembrie
2016, cota standard de TVA este 20%, iar începând cu data de 1 ianuarie
2017 cota standard este 19%.În paralel, pentru unele bunuri şi servicii se
aplică cote reduse de TVA.
Cota redusă de 9% se aplică pentru medicamente, proteze, produse
ortopedice, precum şi pentru livrarea următoarelor bunuri: alimente,
inclusiv băuturi, cu excepţia băuturilor alcoolice, destinate consumului
uman şi animal, animale şi păsări vii din specii domestice, seminţe, plante şi
ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a
completa sau înlocui alimentele, livrarea de îngrășăminte și pesticide în
agricultură, livrarea apei pentru irigații în agricultură, servicii de alimentare
cu apă și canalizare.
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru
următoarele: livrări de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia
celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii; serviciile constând în
permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente
istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi
botanice, bâlciuri, parcuri de distracţii şi parcuri recreative ale căror
activităţi sunt încadrate la codurile CAEN 9321 şi 9329, târguri, expoziţii şi
evenimente culturale, evenimente sportive, cinematografe, altele decât
cele scutite; livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a
terenului pe care sunt construite, cazarea în cadrul sectorului hotelier sau
al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate
393
pentru camping,serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia
băuturilor alcoolice, altele decât berea, dreptul de utilizare a facilităților
sportive, transportul de persoane cu trenurile sau vehiculele istorice cu
tracţiune cu aburi pe linii înguste în scop turistic sau de agrement,
transportul de persoane utilizând instalaţiile de transport pe cablu -
telecabină, telegondolă, telescaun,teleschi - în scop turistic sau de
agrement, transportul de persoane cu vehicule cu tracţiune animală,
folosite în scop turistic sau de agrement, transportul de persoane cu
ambarcaţiuni folosite în scop turistic sau de agrement.
De la introducerea TVA, din anul 1993 şi până la începutul anului 2019,
evoluţia cotelor de TVA aplicate în România, se prezintă astfel:
- de la 01 iulie 1993 la 31 decembrie 1994, cota standard a fost 18%;
- de la 01 ianuarie 1995 la 31 ianuarie 1998, cotele au fost 18%, standard şi
9% redusă;
- de la 01 februarie 1998 la 31 decembrie 1999, cotele au fost 22%
standard şi 11% redusă;
- de la 01 ianuarie 2000 la 31 decembrie 2003, cota standard a fost 19% şi
a fost eliminată cota redusă;
- de la 01 ianuarie 2004 la 31 decembrie 2008, cotele au fost prezent 19%
- de la 01 ianuarie 2009 la 30 iunie 2010, cotele au fost 19 % standard, 9%
şi 5% cote reduse;
- de la 01 iulie 2010 la 31 decembrie 2015, cotele au fost 24 % standard,
9% şi 5% cote reduse;
- de la 01 ianuarie 2016 la 31 decembrie 2016, cotele au fost 20 %
standard, 9% şi 5% cote reduse;
- de la 01 ianuarie 2017 cotele sunt 19 % standard, 9% şi 5% cote
reduse.Scutirile de TVA fără drept de deducere se aplică, printre altele,
tratamentelor medicale, unor activităţi culturale, educaţionale şi serviciilor
publice poştale, anumitor tranzacţii bancare şi financiare, de asigurare şi
reasigurare.
- Taxe pe avere şi tranzacţii: nu există impozite nete pe avere, nici pe
donaţii sau moşteniri. Proprietăţile imobiliare sunt supuse unui impozit
local pe clădiri. Impozitul se percepe în cote cuprinse între 0,08% – 0,2%
asupra valorii impozabile a clădirilor rezidenţiale deţinute de persoane
fizice şi o cotă cuprinsă între 0,2% şi 1,3% asupra valorii impozabile a
clădirilor nerezidenţiale.
Aceleaşi cote de impunere se aplică şi pentru clădirile deţinute de firme, cu
precizarea că în cazul în care clădirea nu a fost reevaluată în ultimii trei ani
394
anteriori anului de referinţă, cota este de 5%. Terenurile aflate atât în
interiorul cât şi în afara limitelor oraşului sunt, în general, supuse
impozitului local pe teren. Impozitul se stabileşte luând în calcul suprafaţa
terenului, rangul localităţii în care este amplasat terenul, zona şi categoria
de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de Consiliul Local, prin
înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu suma stabilită pe
fiecare categorie în parte.
- Contribuţiile sociale obligatorii: sunt contribuţii exprimate în cote
procentuale din fondul de salarii realizat , datorate atât de angajator cât şi
de angajat.
Contribuţiile de asigurări sociale pentru pensii datorate în prezent sunt:
-25% de către persoanele fizice care au calitatea de angajaţi sau pentru
care există obligaţia plăţii contribuţiei de asigurări sociale, potrivit legii;
-4% în cazul condiţiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu
modificările şi completările ulterioare, de către persoanele fizice şi
juridice care au calitatea de angajator;
-8% în cazul condiţiilor speciale de muncă, astfel cum sunt prevăzute în
Legea nr. 263/2010, de către persoanele fizice şi juridice care au calitatea
de angajatori.
În decursul timpului aceste cote au cunoscut diverse valori:
- aprilie 2001, cota a fost 35% împărţită între angajator 23,33% şi angajat
11,67%;
- ianuarie 2003, cota a fost 34% împărţită între angajator 24,5% şi angajat
9,5%;
- ianuarie 2004, cota a fost 31,5% împărţită între angajator 22% şi angajat
9,5%;
- ianuarie 2006, cota a fost 29,15 împărţită între angajator 19,65 % şi
angajat 9,5%;
9,5%;
9,5%;
- februarie 2009, cota a fost 31,3%, împărţită între angajator 20,8% şi
angajat 10,5%.
- octombrie 2014, cota a fost 26,3%, împărţită între angajator 15,8% şi
angajat 10,5%.
- ianuarie 2018, cota a devenit 25%, datorată de angajat.
395
Pentru condiţiile de muncă deosebite şi speciale, cotele erau mai mari cu
5% şi respectiv 10%, iar din ianuarie 2018, sunt cu 4% și respectiv 8% mai
mari și aceste diferențe sunt datorate de angajator.
Angajaţii contribuie şi la fondul de asigurări de sănătate într-o cotă de
10%.
Angajatorul trebuie să mai plătească o contribuţie asiguratorie pentru
muncă care se datorează pentru veniturile din salarii şi asimilate
salariilor. Cota contribuţiei asiguratorie pentru muncă este de 2,25%.
Din contribuţia asiguratorie pentru muncă încasată la bugetul de stat se
distribuie lunar : 15% la Fondul de garantare pentru plata creanţelor
salariale; 20% la Bugetul asigurărilor pentru şomaj; 5% la Sistemul de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale; 40% la bugetul
Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru plata
concediilor medicale si 20% se face venit la bugetul de stat.
396
REZUMAT
Resursele financiare publice includ: resursele administraţiei de stat centrale şi
locale, resursele necesare protecţiei şi asigurărilor sociale de stat precum şi
resursele instituţiilor şi autorităţilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice se clasifică după conţinutul economic astfel: venituri

fiscale, venituri nefiscale, resurse de trezorerie, împrumuturi publice pe termen
mediu sau lung.
Impozitele reprezintă: plata bănească obligatorie, generală, definitivă şi

nereciprocă efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului general
consolidat al statului în cuantumul şi la termenele stabilite de lege, fără obligaţia
statului de a presta un echivalent direct şi imediat.
Elementele tehnice ale impozitului sunt: subiectul impozitului, suportatorul

impozitului, obiectul impozitului, unitatea de impunere, cota de impunere, baza
impozabilă, suportatorul impozitului, termenul de plată, facilitățile fiscale și
sancțiunile aplicabile.
În finanţele moderne, principiile impunerii se referă la: principii de echitate fiscală,

principii de politică financiară, principii de politică economică şi principii de politică
socială.
Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de impunere.

Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea contributivă a
plătitorului, după mărimea obiectului impozabil, cât şi după natura venitului
impozabil. Acest principiu presupune existenţa unui venit minim neimpozabil.
Pentru a identifica uşor efectele diferitelor categorii de impozite în plan economic,

financiar, social şi politic este necesară gruparea acestora pe baza următoarelor
criterii: trăsăturile de fond şi de formă ale impozitelor, obiectul asupra cărora se
aşează, scopul urmărit de stat prin instituirea lor, frecvenţa perceperii lor şi
instituţia care le administrează.
După caracteristicile de fond şi formă, impozitele se clasifică: în impozite directe,

impozite indirecte și contribuții sociale. La rândul lor impozitele directe se clasifică
după obiectul impunerii în: impozite reale şi impozite personale.
Sistemul fiscal cuprinde totalitatea legislației care reglementează impozitele,

taxele, contribuțiile, modalitățile de colectare, așezare și încasare a lor în vederea
alimentării sistematice a bugetului de stat,a bugetelor locale și a fondurilor
speciale extrabugetare.
Dubla impunere reprezintă un fenomen internaţional şi reprezintă impunerea

aceluiaşi venit sau bun, de două sau mai multe ori, în cadrul aceluiaşi exerciţiu
financiar.
397
TESTE GRILĂ
1. Baza impozabilă reprezintă:
a. partea din deficitul bugetului local care este acoperită din bugetul de stat
b. modul de aşezare şi încasare a impozitului
c. rezultatul evaluării obiectului impozabil
d. mărimea cu ajutorul căreia se calculează impozitul
2. Impozitele indirecte se clasifică în:
a.pe venit, pe avere, pe consum, venituri din monopoluri fiscale
b.reale, personale, indirecte
c.taxe de consum, venituri din monopoluri fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi
înregistrare
d.financiare, de ordine, virtuale
3. Veniturile fiscale sunt:
a. prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege
b. veniturile provenite de la agenţii economici cu capital majoritar de stat
c. împrumuturi pe termen scurt sub forma certificatelor de depozit
d. mijloc de finanţare a deficitului bugetar care generează inflaţie
4. Principiile de politică economică referitoare la impozite se referă la:
a. să nu permită evaziunea fiscală
b. să fie un impozit general
c. să presupună existenţa unui venit minim neimpozabil
d. reorientarea consumului
5. Elementele tehnice ale impozitului sunt:
a.subiectul, obiectul, unitatea de impunere, universalitatea, baza impozabilă,
suportatorul impozitului, asieta, termenul de plată facilitățile fiscale
b.rambursabilitatea, necesitatea, neafectarea, impunerea, contribuabilul
c.subiectul, obiectul, unitatea de impunere, cota de impunere, baza impozabilă,
suportatorul, asieta, termenul de plată, facilitățile fiscale și sancțiunile aplicabile
d.baza impozabilă, suportatorul, termenul de plată, subiectul impozitului, obiectul
impozitului, unitatea de impunere, cota de impunere
6. Taxa reprezintă:
a. plata bănească obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă efectuată de
persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului
b. plata bănească obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă efectuată de
persoane fizice şi juridice pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat
c. reprezintă suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică, ca regulă
generală pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat
7. Cota de impunere reprezintă:
a. modul de aşezare a impozitului
b. data până la care impozitul trebuie achitat
c. mărimea cu ajutorul căreia se calculează impozitul
d. modul de majorare a impozitului
398
CAPITOLUL 8 IMPOZITELE DIRECTE
8.1. Impozitele reale

8.2. Impozitele personale
8.2.1. Impozitele pe venit în România
8.2.1.1. Impozitele pe venitul persoanelor fizice
8.2.1.2. Impozitele pe venitul persoanelor juridice
8.2.2. Impozitele pe avere
8.2.2.1. Generalităţi
8.2.2.2. Formele impozitului pe avere
8.2.2.3. Impozitele pe avere în România
CONCEPTE CHEIE: cadastru, declaraţie de impunere, impozitul pe venitul

global, venituri din activităţi independente, venituri din salarii, venituri din
cedarea folosinţei bunurilor, venituri din investiţii, venituri din pensii, venituri din
activităţi agricole, venituri din premii şi din jocuri de noroc, venituri din transferul
proprietăţilor imobiliare, norme de venit, deducere, reţinere la sursă, masă
succesorală, impozitul pe profit, impozitul pe dividende, impozitul pe spectacole,
impozite pe avere, impozitul şi taxa pe clădiri, impozitul şi taxa pe teren,
impozitul pe mijloacele de transport
1.Definirea şi prezentarea impozitelor reale.
2.Prezentarea tuturor impozitelor pe venitul persoanelor fizice în
România.
3.Înţelegerea modului de calcul a impozitelor pe venitul persoanelor
fizice în România.
4.Cunoaşterea modului de calcul a impozitului pe salarii.
5.Însuşirea de cunoştinţe privind modul de calcul a impozitului pe profit.
6.Prezentarea de noţiuni despre impozitele pe avere.
7.Descrierea principalelor impozite pe avere practicate în România.
399
8.1. Impozitele reale
De-a lungul timpului impozitele au evoluat în funcție de dezvoltarea
economică și concepțiile despre stat.Mereu s-a avut în vedere ca statul să
poată obține venituri din impozite pentru funcționarea sa.De aceea vom
regăsi, de-a lungul istoriei,o mulțime de impozite și modalități de
impunere.Tot din același motiv vom constata faptul că unele impozite nu
se mai regăsesc în politica fiscală a statului, au apărut altele și de asemenea
vor mai apărea și de acum încolo.
Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după trăsăturile
de fond şi formă şi au următoarele caracteristici:
-sunt impozite nominale;
-în general, sunt bazate pe capacitatea contributivă a plătitorului;
-plătitorul se identifică cu suportatorul;
-se calculează cu cote proporţionale sau cu cote progresive în tranşe;
-permit stabilirea unui venit minim neimpozabil;
-au un caracter rigid.
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în: impozite
reale şi impozite personale.
În ţările dezvoltate din UE (Danemarca, Suedia, Finlanda sau Franţa)
impozitele directe predomină în veniturile fiscale.
Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada de început a
capitalismului.În primele stadii de dezvoltare a capitalismului, când
pământul era principalul mijloc de producţie, în mai multe ţări europene a
fost introdus impozitul funciar.
Mărimea acestui impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:
 numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului;
 suprafaţa terenurilor cultivate;
 calitatea terenurilor cultivate;
 mărimea arendei;
 preţul pământului.
Utilizarea acestor criterii, în stabilirea impozitului funciar, nu permitea
determinarea reală şi corectă a capacităţii de plată a proprietarului funciar,
deoarece se aveau în vedere numai unii dintre factorii care influenţau
nivelul producţiei agricole. De aceea, un pas important în stabilirea mai
aproape de realitate a impozitului funciar l-a reprezentat introducerea
cadastrului.
400
Cadastrul reprezintă atât acţiunea de descriere a bunurilor funciare din
fiecare localitate, cu precizarea veniturilor pe care le produc, cât şi
registrele în care figurează înscrişi contribuabilii cu bunurile lor, pe baza
cărora se stabilesc impozitele directe.
Cadastrul este, de fapt, starea civilă a terenurilor şi a fost folosit nu numai
pentru impozitul funciar, ci şi pentru alte impozite denumite cadastrale.
În afară de pământ, impozitul real s-a calculat şi pentru clădiri în funcţie de
destinaţia lor: locuinţe, magazine sau birouri.
Stabilirea impozitului pe clădiri avea la bază de asemenea, anumite criterii,
cum sunt:
 numărul şi destinaţia camerelor;
 suprafaţa construită;
 numărul uşilor, ferestrelor sau al coşurilor de fum;
 suprafaţa curţii;
 mărimea chiriei.
Utilizarea acestor criterii nu asigura o imagine clară asupra mărimii
obiectului impozabil, iar impunerea devenea inechitabilă.
Datorită dezvoltării manufacturilor, a fabricilor, a comerţului şi a altor
activităţi libere, numărul meşteşugarilor, a fabricanţilor, comercianţilor şi
liber-profesioniştilor a crescut.
Pentru impunerea acestora, a fost instituit impozitul pe activităţile
industriale, comerciale şi profesii libere, care avea la baza stabilirii lui tot
anumite criterii de ordin exterior, ca de exemplu:
 mărimea localităţii în care se desfăşurau aceste activităţi;
 natura firmei (atelier, fabrică, comerţ);
 mărimea capitalului;
 numărul lucrătorilor;
 capacitatea de producţie;
 forţa motrice folosită (apa, energie electrică, combustibili lichizi).
Nici acest impozit nu era aşezat în funcţie de capacitatea contributivă a
plătitorului şi nu asigura echitate fiscală.
Dezvoltarea industriei şi comerţului a generat extinderea relaţiilor de
credit, a activităţii bancare şi a comerţului cu hârtii de valoare. În aceste
condiţii a apărut o categorie de persoane care s-a ocupat cu plasarea
propriilor capitaluri băneşti în operaţii speculative, iar pentru impunerea
acestora s-a introdus impozitul pe capitalurile băneşti.
401
Acest impozit se stabilea fie pe baza sumei dobânzilor pe care debitorul le
plătea pentru capitalul luat cu împrumut, fie în funcţie de volumul
dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul acordat cu
împrumut.
Şi acest impozit a avut un randament fiscal scăzut, deoarece atât debitorul
cât şi creditorul nu erau interesaţi să informeze corect organele fiscale
despre relaţiile de credit existente între ei, pentru a se sustrage de la
obligaţiile de plată.
Unele impozite de tip real se practică şi în prezent într-o serie de ţări în
curs de dezvoltare, în special exploataţiile agricole sunt supuse unor astfel
de impozite.
402
8.2. Impozitele personale
8.2.1.1. Impozitele pe venitul persoanelor fizice
8.2.1.2. Impozitele pe venitul persoanelor juridice
8.2.2.2. Formele impozitelor pe avere
8.2.2.3. Impozitele pe avere în România
Impozitele reale sunt aşezate pe obiectul activităţii şi nu mai sunt
caracteristice epocii contemporane, ele fiind înlocuite cu impozitele
personale care sunt aşezate pe venit şi pe avere şi care constituie forma de
impunere cea mai răspândită astăzi.
Trecerea de la impozitele reale la impozitele personale s-a făcut treptat, în
unele ţări în a doua jumătate a secolului al XIX iar în altele în primele
decenii ale secolului XX.
Motivaţiile trecerii de la impozitele reale la cele personale au fost:
-muncitorii şi intelectualii neavând proprietăţi funciare nu puteau fi supuşi
la plata impozitelor reale, asupra lor apăsau impozitele indirecte, astfel a
apărut necesitatea impunerii veniturilor realizate din muncă;
-impozitele indirecte deveneau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri
mici;
-se simţea nevoia introducerii unui sistem de impozite care să asigure
impozitarea progresivă, introducerea minimului impozabil şi acordarea
unor înlesniri pentru familiile numeroase.

Obiectul impozitului îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică
sau juridică, aşa numitul venit brut.
Acest venit este ajustat potrivit legii prin deducerea unor cheltuieli pe care
le suportă contribuabilul, obţinându-se venitul impozabil.
Cheltuielile deductibile sunt, de regulă:
-cheltuieli pentru desfăşurarea activităţii;
-dobânzile plătite pentru creditele utilizate;
-vărsăminte la fondul de amortizare şi la cel de rezervă;
-contribuţiile pentru asigurările sociale;
403
-primele de asigurare;
-unele cheltuieli social-culturale;
-pierderile fiscale din activitatea anilor precedenţi (în România maxim 5 ani
până în anul 2008 şi maxim 7 ani începând cu anul 2009, nu pierderea
contabilă din contul 121 ci cea fiscală);
-pierderile din calamităţi naturale.
După criteriul „subiectul impozitului”,impozitele pe venit sunt: pe veniturile
persoanelor fizice şi pe veniturile persoanelor juridice.
8.2.1.1. Impozitul pe venitul persoanelor fizice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care îşi au domiciliul sau
rezidenţa în statul beneficiar al respectivului impozit, precum şi persoanele
nerezidente (cu unele excepţii) care realizează venituri în respectivul stat.
Impozitul pe venit se stabileşte pentru fiecare persoană care a realizat
venituri, fiind o impunere individuală.
În practica fiscală există două sisteme de aşezare a impozitului pe veniturile
persoanelor fizice:
1. sistemul impunerii separate a fiecărui venit provenit dintr-o anumită
sursă;
2. sistemul impunerii globale ce presupune cumularea tuturor veniturilor
realizate de o persoană fizică şi supunerea venitului total realizat unui
singur impozit.
Pentru calcularea impozitului pe venitul persoanei fizice pot fi utilizate cote
proporţionale sau progresive. Cel mai frecvent utilizată este impunerea în
cote progresive pe tranşe de venit. Cotele şi tranşele diferă de la o ţară la
alta.
În România, impozitul pe venitul persoanei fizice se stabileşte pe baza
declaraţiei de impunere întocmită de subiectul impozabil. Impozitul
datorat statului se înregistrează în debitul contribuabilului în Registrul de
Rol.
Până în anul 2000, în România, exista impunerea separată a diferitelor
tipuri de venituri, impozitul pe salariu se calcula în cote progresive (existau
5 cote). Din anul 2000 se trece la metoda impunerii globale calculându-se
impozitul pe venitul global (IVG).
Impunerea globală presupunea două etape:
1. în cursul anului se plăteau impozite anticipate pentru diferite venituri
realizate de subiectul impozabil,
404
2. în primul trimestru al anului următor se globalizau veniturile, se calcula
impozitul asupra acestui venit global cu aceleaşi cote de 18-40% dar
stabilite la tranşe anuale de venit şi se compara impozitul pe venitul global
(IVG) de plătit cu suma impozitelor plătite anticipat.
Când IVG era mai mare decât suma plătită în timpul anului rezulta încă o
sumă plată. Dacă IVG era mai mic decât s-a plătit în timpul anului, rezulta o
sumă de restituit.
De la 1 ianuarie 2005 s-a renunţat la IVG, s-a introdus cota unică de
impunere.
Se impun următoarele categorii de venituri:96
a.venituri din activităţi independente;
b.venituri din drepturi de proprietate intelectuală
c. venituri din salarii şi asimilate salariilor;
d. venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
e. venituri din investiţii;
f. venituri din pensii;
g. venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
h. venituri din premii şi din jocuri de noroc;
i. venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
j. venituri din alte surse.
Nu sunt impozabile:
1.ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială,
acordate din sistemul bugetului de stat şi din alte fonduri publice, precum
şi cele de aceeaşi natură primite de la alte persoane, cu excepţia
indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă. Nu sunt venituri
impozabile indemnizaţiile pentru: risc maternal, maternitate, creşterea
copilului şi îngrijirea copilului bolnav;
2.recompense acordate conform legii din fonduri publice;
3.veniturile realizate din valorificarea, prin centrele de colectare, a
bunurilor mobile sub forma deşeurilor care fac obiectul programelor
naţionale finanţate din bugetul de stat sau din alte fonduri publice;
4.veniturile de orice fel, în bani sau în natură, primite la predarea
deşeurilor din patrimoniul personal;
5.sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume
asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de
96
Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art. 61
405
la societăţile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat
între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile
despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca
urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile
reprezentând daunele morale;
6.sumele primite ca urmare a exproprierii pentru cauză de utilitate publică;
7.sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a
calamităţilor naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces;
8.pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război,
sumele fixe pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I
de invaliditate, precum şi pensiile, altele decât pensiile plătite din fonduri
constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de asigurări sociale,
inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul
de stat;
9.sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;
10.veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate
asupra bunurilor imobile şi mobile din patrimoniul personal, altele decât
câştigurile din transferul titlurilor de valoare;
11.drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu
termen redus, studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de
apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională şi persoanele civile,
precum şi cele ale gradaţilor şi soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi;
12.bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare
sau perfecţionare în cadru instituţionalizat;
13.sumele sau bunurile, inclusiv titluri de valoare şi aur financiar, primite
cu titlu de moştenire ori donaţie;
14.veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor
consulare pentru activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială,
în condiţii de reciprocitate precum și veniturile nete în valută primite de
membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor culturale
ale României amplasate în străinătate;
15.veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor
internaţionale din activităţile desfăşurate în România în calitatea lor
oficială;
16.veniturile primite de cetăţeni străini pentru activitatea de consultanţă
desfăşurată în România, în conformitate cu acordurile de finanţare
nerambursabilă încheiate de România cu alte state, cu organisme
internaţionale şi organizaţii neguvernamentale;
406
17.veniturile primite de cetăţeni străini pentru activităţi desfăşurate în
România, în calitate de corespondenţi de presă, cu condiţia reciprocităţii
acordate cetăţenilor români pentru venituri din astfel de activităţi;
18.sumele reprezentând diferenţa de dobândă subvenţionată pentru
creditele primite în conformitate cu legislaţia în vigoare;
19.subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri, dacă subvenţiile
sunt acordate în conformitate cu legislaţia în vigoare;
20.veniturile reprezentând avantaje în bani şi/sau în natură primite de
persoanele cu handicap, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război,
accidentaţii de război în afara serviciului ordonat, persoanele persecutate
din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,
cele deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, urmaşii eroilor-
martiri, răniţilor, luptătorilor pentru victoria Revoluţiei din Decembrie
1989, precum şi persoanele persecutate din motive etnice de regimurile
instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6
martie 1945;
21.premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale,
europene şi la jocurile olimpice, premiile, primele şi indemnizaţiile sportive
acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi
în legislaţia în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă
performanţă: clasarea pe podiumul de premiere la campionatele
europene, campionatele mondiale şi jocurile olimpice, precum şi calificarea
şi participarea la turneele finale ale campionatelor mondiale şi europene,
prima grupă valorică, precum şi la jocurile olimpice, în cazul jocurilor
sportive. Nu sunt venituri impozabile primele şi indemnizaţiile sportive
acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, în
vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale
loturilor reprezentative ale României;
22.premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi altele
asemenea, obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi
internaţionale, inclusiv elevi şi studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor
desfăşurate în România;
23.prima de stat acordată pentru economisirea şi creditarea în sistem
colectiv pentru domeniul locativ, în conformitate cu prevederile OUG nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului;
24.alte venituri care nu sunt impozabile, aşa cum sunt precizate la fiecare
categorie de venit.
407
Cota de impozitare de 10% şi se aplică asupra venitului impozabil
corespunzător fiecărei surse din fiecare categorie pentru determinarea
impozitului pe venituri.
Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.
Prin excepţie, perioada impozabilă este inferioară anului calendaristic, în
situaţia în care decesul contribuabilului survine în cursul anului.
a. Impozitul pe veniturile din activităţi independente
Activitate independentă este definită de Codul Fiscal ca: „orice activitate
desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii de venituri, care
îndeplineşte cel puţin 4 dintre următoarele criterii:
-persoana fizică dispune de libertatea de alegere a locului şi a modului de
desfăşurare a activităţii, precum şi a programului de lucru;
-persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea pentru mai
mulţi clienţi;
-riscurile inerente activităţii sunt asumate de către persoana fizică ce
desfăşoară activitatea;
-activitatea se realizează prin utilizarea patrimoniului persoanei fizice care
o desfăşoară;
-activitatea se realizează de persoana fizică prin utilizarea capacităţii
intelectuale şi/sau a prestaţiei fizice a acesteia, în funcţie de specificul
activităţii;
-persoana fizică face parte dintr-un corp/ordin profesional cu rol de
reprezentare, reglementare şi supraveghere a profesiei desfăşurate, potrivit
actelor normative speciale care reglementează organizarea şi exercitarea
profesiei respective;
-persoana fizică dispune de libertatea de a desfăşura activitatea direct, cu
personal angajat sau prin colaborare cu terţe persoane în condiţiile legii.”97
Veniturile din activităţi independente cuprind: veniturile comerciale și
veniturile din profesii liberale, realizate în mod individual şi/sau într-o
formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale
contribuabililor, din prestări de servicii, precum şi din practicarea unei
meserii.
Constituie venituri din profesii liberale veniturile obţinute din prestarea de
servicii cu caracter profesional, potrivit actelor normative speciale care
97
Legea 227/2015, Codul Fiscal, art. 7, pct. 3
408
reglementează organizarea şi exercitarea profesiei respective (profesiile
medicale, avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil,
contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect).
Venitului net anual din activităţi independente în vederea impozitării se
poate determina prin două modalități:
1.în sistem real, pe baza datelor din contabilitate,
2.pe baza normelor de venit,
1.„Venitul net anual din activităţi independente se determină în sistem real,
pe baza datelor din contabilitate, ca diferenţă între venitul brut şi
cheltuielile deductibile efectuate în scopul realizării de venituri.”98
În afară de sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în natură din
desfăşurarea activităţii, în venitul brut se mai a adună veniturile sub formă
de dobânzi din creanţe comerciale, veniturile din anularea sau scutirea
unor datorii de plată sau câştigurile din transferul activelor din patrimoniul
afacerii.
Nu sunt considerate venituri brute: aporturile în numerar sau echivalentul
în lei al aporturilor în natură, sumele primite sub formă de credite bancare,
sumele primite ca despăgubiri și sumele sau bunurile primite sub formă de
sponsorizări şi mecenat.
Pentru a putea fi deduse, cheltuielile efectuate în scopul desfăşurării
activităţii independente,trebuie să îndeplinească anumite condiții :
a.să fie efectuate în cadrul activităţilor independente, justificate prin
documente;
b.să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul
căruia au fost plătite;
c.să reprezinte cheltuieli cu salariile şi cele asimilate salariilor;
d.să respecte regulile privind amortizarea;
e.să respecte regulile privind deducerea cheltuielilor reprezentând
investiţii în mijloace fixe pentru cabinetele medicale;
f.să reprezinte cheltuieli cu prime de asigurare;
g.să fie efectuate pentru salariaţi pe perioada delegării/detaşării în altă
localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, reprezentând
indemnizaţiile plătite acestora, precum şi cheltuielile de transport şi cazare;
98
Legea 227/2015, Codul Fiscal, art. 68, al. 1
409
h.să reprezinte contribuţii profesionale obligatorii datorate, potrivit legii,
organizaţiilor profesionale din care fac parte contribuabilii;
i.să fie efectuate în scopul desfăşurării activităţii şi reglementate prin acte
normative în vigoare.99
Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în
sistem real au obligaţia să completeze Registrul de evidenţă fiscală, în
vederea stabilirii venitului net anual.
Opţiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în
partidă simplă este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani
fiscali consecutivi şi se consideră reînnoită pentru o nouă perioadă dacă
contribuabilul nu solicită determinarea venitului net anual pe baza
normelor de venit, prin completarea corespunzătoare a declaraţiei de venit
estimat şi depunerea formularului la organul fiscal competent până la data
de 31 ianuarie inclusiv.
2. În cazul contribuabililor care realizează venituri din activităţi
independente, altele decât venituri din profesii liberale, venitul net anual
se determină pe baza normelor de venit de la locul desfăşurării activităţii.
Ministerul Finanţelor Publice are sarcina de stabilire a nomenclatorului,
conform Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN, aprobată
prin Hotărârea Guvernului nr. 656/1997, cu modificările ulterioare, pentru
care venitul net se determină pe bază de norme de venit.
Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice au următoarele
obligaţii:
-stabilirea nivelului normelor de venit;
-publicarea acestora, anual, în cursul trimestrului IV al anului anterior celui
în care urmează a se aplica.
Norma de venit pentru fiecare activitate desfășurată de contribuabil nu
poate fi mai mică decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în
plată, în vigoare la momentul stabilirii normei de venit, înmulţit cu 12.
Normele de venit se pot reduce în funcție de vârsta contribuabilului ( de ex.
30% pentru contribuabilii cu vârste între 60 și 65 ani bărbați și între 55 și 60
de ani femei, 30% pentru contribuabilii cu invaliditate gad III, 50% pentru
persoanele care au calitatea de salariat care desfașoară activitatea în afara
programului normal de muncă si studenți la învățământul de zi si 20%
pentru contribuabilii salariați cu contract de muncă 4 ore).
99
Vezi Legea 227/2015, Codul Fiscal, art. 68, al. 4
410
Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se
determină pe bază de norme de venit au obligaţia să completeze numai
partea referitoare la venituri din Registrul de evidenţă fiscală şi nu au
obligaţii privind evidenţa contabilă.
Contribuabilii pentru care venitul net se determină pe bază de norme de
venit şi care în anul fiscal anterior au înregistrat un venit brut anual mai
mare decât echivalentul în lei a sumei de 100.000 Euro, începând cu anul
fiscal următor au obligaţia determinării venitului net anual în sistem real.
Opţiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se exercită prin
completarea declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile
sociale datorate de persoanele fizice cu informaţii privind determinarea
venitului net anual în sistem real şi depunerea formularului la organul fiscal
competent până la data de 15 martie inclusiv, în cazul contribuabililor care
au desfăşurat activitate în anul precedent, respectiv în termen de 30 de zile
de la începerea activităţii, în cazul contribuabililor care încep activitatea în
cursul anului fiscal.
Contribuabilii pentru care determinarea venitului anual se efectuează în
sistem real au obligaţia să completeze Registrul de Evidenţă Fiscală, în
vederea stabilirii venitului net anual.
Contribuabilii au obligaţia de a depune declaraţia unică privind impozitul
pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice la organul
fiscal competent pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 martie inclusiv
a anului următor celui de realizare a venitului.
Impozitul anual datorat se calculează de către contribuabil, pe baza
declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate
de persoanele fizice prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net anual
determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitate, impozitul fiind
final.
Persoanele fizice nerezidente, care desfăşoară o activitate independentă,
prin intermediul unui sediu permanent în România, sunt impozitate, la
venitul net anual impozabil din activitatea independentă, ce este atribuibil
sediului permanent, determinat în următoarele condiţii:
- în veniturile impozabile se includ numai veniturile ce sunt atribuibile
sediului permanent;
- în cheltuielile deductibile se includ numai cheltuielile aferente realizării
acestor venituri.
411
b.Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
intelectuală provin din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de
autor, inclusiv din crearea unor lucrări de artă monumentală, brevete de
invenţie, desene şi modele, mărci şi indicaţii geografice, topografii pentru
produse semiconductoare şi altele asemenea.
Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală, inclusiv din crearea
unor lucrări de artă monumentală, se determină de către plătitorii
venitului, persoane juridice sau alte entităţi care au obligaţia de a conduce
evidenţă contabilă, prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor
determinate prin aplicarea cotei forfetare de 40% asupra venitului brut.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra venitului net şi
se reţine la sursă, de către plătitorii de venituri, la momentul plăţii
veniturilor şi se plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care a fost reţinut.
c. Impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură
obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o
activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de
serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege,
indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de
forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate
temporară de muncă.
În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor o serie de venituri, cum ar
fi:100
a. indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii de
demnitate publică;
b. indemnizaţii din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în
cadrul persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c. drepturile de soldă lunară;
d. sumele din profitul net, cuvenite administratorilor societăţilor, precum şi
participarea la profit al managerilor cu contract de management;
e. sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit,
f. remuneraţia obţinută de directori în baza unui contract de mandat
conform prevederilor legii societăţilor comerciale;
100
Vezi Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art.76, alin. 2
412
g. remuneraţia primită de preşedintele asociaţiei de proprietari sau de alte
persoane, în baza contractului de mandat;
h. sumele primite de membrii fondatori ai societăţilor comerciale
constituite prin subscripţie publică;
i. sumele primite de reprezentanţii în Adunarea Generală a Acţionarilor, în
consiliul de administraţie, membrii directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, precum şi în comisia de cenzori;
j. sumele primite de reprezentanţii în organisme tripartite;
k. sumele acordate salariaţilor peste limita de 2,5 ori nivelul legal stabilit
pentru indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării în altă
localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului, stabilită pentru
salariaţii din instituţiile publice;
l. indemnizaţia administratorilor, precum şi suma din profitul net cuvenite
administratorilor societăţilor comerciale potrivit actului constitutiv sau
stabilite de Adunarea Generală a Acţionarilor;
m. sume reprezentând salarii/solde sau diferenţe de salarii/solde stabilite
în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, precum
şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie;
n. indemnizaţiile lunare plătite conform legii de angajatori pe perioada de
neconcurenţă, stabilite conform contractului individual de muncă;
o. remuneraţia brută primită pentru activitatea prestată de zilieri, potrivit
legii;
p. orice alte sume sau avantaje în bani ori natură;
q. veniturile obţinute de către persoanele fizice care desfăşoară activităţi în
cadrul misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi institutelor culturale
româneşti din străinătate.
Şi o serie de avantaje primite în legătură cu o activitate sunt considerate
venituri de natură salarială şi vor fi impozitate ca atare:
a.utilizarea oricărui bun, inclusiv a unui vehicul de orice tip, din patrimoniul
afacerii, în scop personal, cu excepţia deplasării pe distanţă dus-întors de la
domiciliu la locul de muncă;
b.cazare, hrană, îmbrăcăminte, personal pentru munci casnice, precum şi
alte bunuri sau servicii oferite gratuit sau la un preţ mai mic decât preţul
pieţei;
c.împrumuturi nerambursabile;
d.anularea unei creanţe a angajatorului asupra angajatului;
e.abonamentele şi costul convorbirilor telefonice, inclusiv cartelele
telefonice, în scop personal;
413
f.permise de călătorie pe orice mijloace de transport, folosite în scopul
personal;
g.primele de asigurare plătite de către suportator pentru salariaţii proprii
sau alt beneficiar de venituri din salarii, la momentul plăţii primei
respective, altele decât cele obligatorii;
h. bilete de valoare sub forma tichetelor cadou, tichetelor de masă,
voucherelor de vacanţă, tichetelor de creşă şi tichetelor culturale, acordate
potrivit legii;
i. indemnizaţia de hrană şi indemnizaţia de vacanţă acordate potrivit
prevederilor Legii - cadru nr.153/2017 privind salarizarea personalului
plătit din fonduri publice.
Următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt
impozabile, în înţelesul impozitului pe venit: ajutoarele de înmormântare,
ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile proprii ca urmare a
calamităţilor naturale, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile, ajutoare
pentru dispozitive medicale, ajutoarele pentru naştere, veniturile
reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaţilor, cadourile oferite
salariatelor, contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al
salariatului, costul serviciilor turistice şi/sau tratament, inclusiv transportul
pentru salariaţii proprii şi membrii de familie ai acestora, acordate de
angajator pentru salariaţii proprii sau alte persoane, astfel cum este
prevăzut în contractul de muncă.
Cadourile, inclusiv tichetele cadou oferite de angajatori salariaţilor, cât şi
cele oferite în beneficiul copiilor minori ai angajaţilor, cu ocazia Paştelui,
zilei de 1 iunie, Crăciunului şi a sărbătorilor similare ale altor culte
religioase, precum şi cadourile oferite angajatelor cu ocazia zilei de 8
martie sunt neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit
fiecărei persoane, cu orice ocazie din cele de mai sus, nu depăşeşte 150 lei.
Nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile nici veniturile de
natura celor prevăzute mai sus, realizate de persoane fizice, dacă aceste
venituri sunt primite în baza unor legi speciale şi sunt finanţate din buget:
a.drepturile de hrană acordate de angajatori angajaţilor, în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
b.contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu sau a locuinţei din incinta
unităţii ori căminului militar de garnizoană, potrivit repartiţiei de serviciu,
numirii conform legii sau specificităţii activităţii prin cadrul normativ
specific domeniului de activitate, compensarea chiriei pentru personalul
din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională,
414
precum şi compensarea diferenţei de chirie, suportată de persoana fizică,
conform legilor speciale;
c.cazarea şi contravaloarea chiriei pentru locuinţele puse la dispoziţia
oficialităţilor publice, a angajaţilor consulari şi diplomatici care lucrează în
afara ţării, în conformitate cu legislaţia în vigoare;
d.contravaloarea echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de
protecţie şi de lucru, a alimentaţiei de protecţie, a medicamentelor şi
materialelor igienico-sanitare, a altor drepturi de protecţie a muncii,
precum şi a uniformelor obligatorii şi a drepturilor de echipament, ce se
acordă potrivit legislaţiei în vigoare;
e.contravaloarea cheltuielilor de deplasare pentru transportul între
localitatea în care angajaţii îşi au domiciliul şi localitatea unde se află locul
de muncă al acestora, la nivelul unui abonament lunar, pentru situaţiile în
care nu se asigură locuinţă sau nu se suportă contravaloarea chiriei;
f.sumele primite de angajaţi pentru acoperirea cheltuielilor de transport şi
cazare a indemnizaţiei primite pe perioada delegării şi detaşării în altă
localitate, în ţară şi în străinătate, în interesul serviciului în limita a de 2,5
ori indemnizaţia acordată salariaţilor din instituţiile publice. Plafonul zilnic
neimpozabil se acordă numai dacă durata deplasării este mai mare de 12
ore, considerându-se fiecare 24 de ore câte o zi de deplasare în interesul
desfăşurării activităţii;
g.sumele primite, pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în interesul
serviciului;
h.indemnizaţiile de instalare ce se acordă o singură dată, la încadrarea într-
o unitate situată într-o altă localitate decât cea de domiciliu, în primul an
de activitate după absolvirea studiilor, în limita unui salariu de bază la
angajare, precum şi indemnizaţiile de instalare şi mutare acordate, potrivit
legilor speciale, personalului din instituţiile publice şi celor care îşi stabilesc
domiciliul în localităţi din zone defavorizate, stabilite potrivit legii, în care
îşi au locul de muncă;
i.veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav
sau accentuat;
j.veniturile din salarii, ca urmare a activităţii de creare de programe
pentru calculator; încadrarea în activitatea de creaţie de programe pentru
calculator se face prin ordin comun al Ministrului muncii, solidarităţii
sociale şi familiei, al Ministrului Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei
şi al Ministrului Finanţelor Publice;
k.sumele sau avantajele primite de persoane fizice din activităţi
dependente desfăşurate într-un stat străin, indiferent de tratamentul fiscal
415
din statul respectiv. Fac excepţie veniturile salariale plătite de către sau în
numele unui angajator care este rezident în România sau are sediul
permanent în România, care sunt impozabile indiferent de perioada de
desfăşurare a activităţii în străinătate;
l.cheltuielile efectuate de angajator pentru pregătirea profesională şi
perfecţionarea angajatului legată de activitatea desfăşurată de acesta
pentru angajator;
m.costul abonamentelor telefonice şi al convorbirilor telefonice, inclusiv
cartelele telefonice, efectuate în vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu;
n.avantajele sub forma dreptului la „stock options plan”101, la momentul
acordării şi la momentul exercitării acestora;
o.diferenţa favorabilă dintre dobânda preferenţială stabilită prin negociere
şi dobânda practicată pe piaţă, pentru credite şi depozite;
p. primele de asigurare voluntară de sănătate, precum şi serviciile medicale
furnizate sub formă de abonament, suportate de angajator pentru angajaţii
proprii, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei
al sumei de 400 euro;
r. avantajele sub forma utilizării în scop personal a vehiculelor pentru care
cheltuielile sunt deductibile în cota de 50%.
Persoanele fizice au dreptul la deducerea din venitul net lunar din salarii
a unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare
lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul
unde se află funcţia de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care realizează
venituri brute lunare din salarii cuprinse între 1 leu şi 3.600 lei, inclusiv,
sunt degresive şi se stabilesc potrivit următorului tabel:
101
Un program din cadrul unei firme prin care se acordă angajaţilor dreptul de a
achiziţiona un număr determinat de valori mobiliare proprii la un preţ preferenţial
416
Tabelul nr. 40 Deducerile personale
Venit lunar brut Persoane aflate în întreţinere

de la ... la fără 1 pers. 2 pers. 3 pers. 4 şi peste 4 pers.
1 1950 510 670 830 990 1310
1951 2000 495 655 815 975 1295
2001 2050 480 640 800 960 1280
2051 2100 465 625 785 945 1265
2101 2150 450 610 770 930 1250
2151 2200 435 595 755 915 1235
2201 2250 420 580 740 900 1220
2251 2300 405 565 725 885 1205
2301 2350 390 550 710 870 1190
2351 2400 375 535 695 855 1175
2401 2450 360 520 680 840 1160
2451 2500 345 505 665 825 1145
2501 2550 330 490 650 810 1130
2551 2600 315 475 635 795 1115
2601 2650 300 460 620 780 1100
2651 2700 285 445 605 765 1085
2701 2750 270 430 590 750 1070
2751 2800 255 415 575 735 1055
2801 2850 240 400 560 720 1040
2851 2900 225 385 545 705 1025
2901 2950 210 370 530 690 1010
2951 3000 195 355 515 675 995
3001 3050 180 340 500 660 980
3051 3100 165 325 485 645 965
3101 3150 150 310 470 630 950
3151 3200 135 295 455 615 935
3201 3250 120 280 440 600 920
3251 3300 105 265 425 585 905
3301 3350 90 250 410 570 890
3351 3400 75 235 395 555 875
3401 3450 60 220 380 540 860
3451 3500 45 205 365 525 845
3501 3550 30 190 350 510 830
3551 3600 15 175 335 495 815
Sursa : Legea 227/2015, Codul fiscal, art. 77, al. 2
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii de

peste 3.600 lei nu se acordă deducerea personală.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se
calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri.
417
Impozitul lunar la locul unde se află funcţia de bază, se determină prin
aplicarea cotei de 10% asupra venitului net din salarii, calculat prin
deducerea din venitul brut a contribuţiilor obligatorii aferente unei luni,
şi următoarele: deducerea personală acordată pentru luna respectivă,
cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă, contribuţiile la fondurile de
pensii facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească
echivalentul în lei a 400 euro, primele de asigurare voluntară de sănătate
conform Legii nr. 95/2006, republicată, suportate de angajaţi, până la
echivalentul în lei al sumei de 400 euro, primele de asigurare voluntară
de sănătate, precum şi serviciile medicale furnizate sub formă de
abonament, definite conform Legii nr. 95/2006, suportate de angajaţi,
astfel încât la nivelul anului să nu se depăşească echivalentul în lei al
sumei de 400 euro.
Pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 10%
asupra bazei de calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi
contribuţiile obligatorii pe fiecare loc de realizare a acestora.
Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând până
la 3,5% din impozitul stabilit, pentru susţinerea entităţilor nonprofit care se
înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii şi a unităţilor de cult, precum şi
pentru acordarea de burse private. incepând cu veniturile aferente lunii
aprilie 2019.
Obligaţia calculării şi plăţii sumei revine organului fiscal competent, pe
baza cererii depuse de contribuabili până la data de 15 martie inclusiv a
anului următor celui de realizare a veniturilor, sub sancţiunea decăderii.
Distribuirea sumei reprezentând până la 3,5% din impozitul pe venitul
datorat poate fi solicitată prin cerere pentru aceiaşi beneficiari pentru o
perioadă de cel mult 2 ani şi va putea fi reînnoită după expirarea perioadei
respective.
Entităţile nonprofit care se înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii,
precum şi unităţile de cult beneficiază de aceste sume dacă la momentul
plăţii acestora de către organul fiscal sau angajatorul/plătitorul de venit
figurează în Registrul entităţilor/unităţilor de cult pentru care se acordă
deduceri fiscale.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula
şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării
plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data
de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste
venituri.
418
Prin excepţie de la prevederile de mai sus, impozitul aferent veniturilor
fiecărei luni, calculat şi reţinut la data efectuării plăţii acestor venituri, se
virează, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru
care se datorează, de către următorii plătitori de venituri din salarii şi
venituri asimilate salariilor:
a.asociaţii, fundaţii sau alte entităţi fără scop patrimonial, persoane
juridice;
b.persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit care, în anul anterior,
au înregistrat venituri totale de până la 100.000 euro şi au avut un număr
mediu de până la 3 salariaţi exclusiv;
c.persoanele juridice plătitoare de impozit pe veniturile
microîntreprinderilor care, în anul anterior, au avut un număr mediu de
până la 3 salariaţi exclusiv;
d. persoanele fizice autorizate şi întreprinderile individuale, precum şi
persoanele fizice care exercită profesii liberale şi asocierile fără
personalitate juridică constituite între persoane fizice, care au, potrivit
legii, personal angajat pe bază de contract individual de muncă.
Informaţiile referitoare la calculul impozitului pe veniturile din salarii se
cuprindeau în fişele fiscale.Începând cu anul 2012, nu se mai întocmesc
fişele fiscale, în schimb, plătitorii de venituri cu regim de reţinere la sursă a
impozitelor, au obligaţia să depună „Declaraţia 205 privind calcularea şi
reţinerea impozitului” pentru fiecare beneficiar de venit, la organul fiscal
competent, până în ultima zi a lunii februarie inclusiv a anului curent
pentru anul expirat.Din anul 2017 nu mai există obligativitatea depunerii
Declarației 205.
Începând cu luna ianuarie 2017, plătitorii de salarii şi de venituri asimilate
salariilor au obligaţia să completeze şi să depună „Declaraţia privind
obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit” şi evidenţa
nominală a persoanelor asigurate pentru fiecare beneficiar de venit, până
la termenul de plată a impozitului, inclusiv.
Plătitorul de venituri este obligat să elibereze contribuabilului, la cererea
acestuia, un document care să cuprindă cel puţin informaţii privind: datele
de identificare ale contribuabilului, venitul realizat în cursul anului,
deducerile personale acordate, impozitul calculat şi reţinut. Documentul
eliberat contribuabilului, la cererea acestuia, nu reprezintă un formular
tipizat.
419
d. Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor (închiriere, arendare) sunt
veniturile, în bani şi/sau în natură, provenind din cedarea folosinţei
bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau
alt deţinător legal.
Persoanele fizice care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor
din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la sfârşitul
anului fiscal sau obţine venituri din închirierea în scop turistic a 5 camere
situate în locuinţa proprietate personală, începând cu anul fiscal următor
califică aceste venituri în categoria venituri din activităţi independente şi le
supun regulilor de stabilire a venitului net pentru această categorie.
Contribuabilii care realizează venituri din închirierea în scop turistic a
camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de
cazare cuprinsă între una şi 5 camere inclusiv, datorează un impozit pe
venitul stabilit ca normă anuală de venit.
Norma anuală de venit corespunzătoare unei camere de închiriat se
determină de Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice, pe baza
criteriilor stabilite prin ordin comun al Ministrului Economiei, Comerţului şi
Turismului şi al Ministrului Finanţelor Publice şi a propunerilor Ministerului
Economiei, Comerţului şi Turismului privind nivelul normelor anuale de
venit.
Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 10% asupra
normei anuale de venit, impozitul fiind final.
Plata impozitului se efectuează până la 15 martie a anului următor.
Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal,
altele decât veniturile din arendarea bunurilor agricole, reprezintă
totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură
şi se stabileşte pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul
încheiat între părţi pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul
încasării chiriei sau arendei.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea
din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40%
asupra venitului brut.
În cazul veniturilor obţinute din arendarea bunurilor agricole din
patrimoniul personal, venitul brut se stabileşte pe baza raportului
420
juridic/contractului încheiat între părţi şi reprezintă totalitatea sumelor în
bani încasate şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură primite.
În cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se face pe baza
preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale
Consiliilor Judeţene şi, respectiv, ale Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.
Venitul net din arendă se stabileşte la fiecare plată prin deducerea din
venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 40% asupra
venitului brut.
Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de
către plătitorii de venit la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei de
10% asupra venitului net, impozitul fiind final.
Impozitul astfel calculat şi reţinut pentru veniturile din arendă se plăteşte
la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care
a fost reţinut.
Contribuabilii au obligaţia să depună la organul fiscal competent, pentru
fiecare an fiscal, până la data de 15 martie inclusiv a anului de realizare a
veniturilor, a declaraţiei unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile
sociale datorate de persoanele fizice. În cazul în care contribuabilii încep să
realizeze în cursul anului venituri, au obligaţia completării şi depunerii
de persoanele fizice, în termen de 30 de zile de la data producerii
evenimentului, pentru anul fiscal în curs.
Impozitul anual datorat se calculează de către contribuabil, pe baza datelor
din declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale
datorate de persoanele fizice prin aplicarea cotei de 10%, impozitul fiind
final.
Plata impozitului se efectuează la bugetul de stat până la data de 15 martie
inclusiv a anului fiscal următor celui de realizare a venitului.
e. Impozitul pe veniturile din investiţii
Veniturile din investiţii102 cuprind: dividende, venituri impozabile din
dobânzi, câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni
102
Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art.91
421
cu instrumente financiare, câştiguri din transferul aurului financiar, definit
potrivit legii, venituri din lichidarea unei persoane juridice.
Nu sunt venituri impozabile:
-veniturile realizate la prima tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul
„Proprietatea” de către persoanele fizice cărora le-au fost emise aceste
acţiuni, în condiţiile titlurilor I şi VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma
în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu
modificările şi completările ulterioare şi veniturile realizate din deţinerea şi
tranzacţionarea titlurilor de stat şi/sau a obligaţiunilor emise de către
unităţile administrativ-teritoriale;
-veniturile realizate din deţinerea şi transferul instrumentelor financiare
care atestă datoria publică a statului, precum şi a unităţilor administrativ -
teritoriale, inclusiv din operaţiunile de tip repo şi reverse/repo cu aceste
instrumente, indiferent de piaţa/locul de tranzacţionare unde are loc
operaţiunea;
-venituri repartizate membrilor caselor de ajutor reciproc în funcţie de
fondul social deţinut;
-veniturile aferente titlurilor de plată obţinute de persoanele îndreptăţite
potrivit legii, titularii iniţiali aflaţi în evidenţa Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor sau moştenitorii acestora.
Câştigul/pierderea din transferul titlurilor de valoare, altele decât
instrumentele financiare derivate reprezintă diferenţa pozitivă/negativă
dintre preţul de vânzare şi valoarea lor fiscală pe tipuri de titluri de valori,
care include costurile aferente tranzacţiei şi costuri legate de transferul de
proprietate aferente imprumutului de valori mobiliare, dovedite cu
documente justificative.
În cazul tranzacţiilor cu acţiuni primite de persoanele fizice cu titlu gratuit,
în cadrul Programului de privatizare în masă, câştigul/pierderea se
determină ca diferenţă pozitivă/negativă realizată între preţul de vânzare şi
valoarea fiscală, reprezentată de valoarea nominală a acestora.
În cazul tranzacţiilor cu acţiuni dobândite la preţ preferenţial sau gratuit, în
cadrul sistemului stock options plan, câştigul se determină ca diferenţă
între preţul de vânzare şi valoarea fiscală a acestora reprezentată de preţul
de achiziţie preferenţial care include costurile aferente tranzacţiei. Pentru
cele dobândite cu titlu gratuit valoarea fiscală este considerată egală cu
zero.
422
În cazul transferului dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare,
câştigul/pierderea se determină ca diferenţă pozitivă/negativă între preţul
de vânzare şi valoarea fiscală, reprezentată de preţul de cumpărare,definit
în norme aprobate prin instrucţiuni comune emise de preşedintele ASF şi
ministrul finanţelor publice.
Câştigul/pierderea din operaţiuni cu aur financiar, definit potrivit legii,
reprezintă diferenţa pozitivă/ negativă dintre preţul de vânzare şi valoarea
fiscală, care include şi costurile aferente tranzacţiei.
În cazul transferului dreptului de proprietate asupra titlurilor de participare
la organismele de plasament colectiv câştigul/pierderea se determină ca
diferenţă pozitivă/ negativă între preţul de vânzare/răscumpărare şi
valoarea fiscală, reprezentată de preţul de cumpărare/subscriere/emisiune
care include şi cheltuielile de tranzacţionare/subscriere
Câştigul/pierderea din transferul titlurilor de valoare dobândite prin
schimb, inclusiv cu ocazia reorganizărilor, se determină la înstrăinarea
ulterioară a acestora, ca fiind diferenţa pozitivă/negativă dintre preţul de
vânzare şi valoarea fiscală.
În cazul operaţiunilor reglementate potrivit legii pentru excluderea/
retragerea persoanelor fizice asociaţi/acţionari, câştigul/pierderea se
determină ca diferenţa între valoarea reprezentând drepturile cuvenite
asociatului/acţionarului cu luarea în calcul a datoriilor societăţii şi valoare
fiscală a titlurilor de valoare transferate.
Pentru titlurile de valoare dobândite în urma unei succesiuni, preţul de
cumpărare/valoarea fiscală la momentul transferului ulterior o reprezintă
preţul de achiziţie plătit de deţinătorul defunct dovedit cu documente
justificative, al cărui moştenitor este persoana care dobândeşte titlurile de
valoare în cauză, la care se adaugă cheltuielile aferente întocmirii actelor
de succesiune. În cazul în care nu există documente pentru justificarea
preţului de cumpărare/valoarea fiscală de către deţinătorul defunct,
valoarea fiscală este considerată zero.
Pentru titlurile de valoare dobândite în urma unei donaţii, la momentul
înstrăinării acestora, valoarea fiscală luată în calcul pentru determinarea
câştigului este zero.
Venitul impozabil realizat din lichidarea unei persoane juridice reprezintă
excedentul distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul
social al persoanei fizice beneficiare.
423
Câştigul net anual/Pierderea netă anuală din transferul titlurilor de valoare,
şi orice alte operaţiuni cu instrumente financiare, precum şi din transferul
aurului financiar se determină ca diferenţă între câştigurile şi pierderile
înregistrate în cursul anului fiscal respectiv.
Câştigul net anual impozabil/Pierderea netă anuală se calculează de către
contribuabil, pe baza Declaraţiei unice privind impozitul pe venit și
contribuții sociale.
Pentru tranzacţiile din anul fiscal, fiecare intermediar sau plătitor de venit,
după caz, are următoarele obligaţii:
a. calcularea câştigului anual/pierderii anuale pentru tranzacţiile efectuate
în cursul anului pentru fiecare contribuabil;
b. transmiterea către fiecare contribuabil a informaţiilor privind totalul
câştigurilor/pierderilor, în formă scrisă, pentru tranzacţiile efectuate în
cursul anului fiscal, până la data de 31 ianuarie inclusiv a anului curent
pentru anul anterior;
c. să depună anual, până la data de 31 ianuarie inclusiv a anului curent,
pentru anul anterior, la organul fiscal competent o declaraţie informativă
privind totalul câştigurilor/pierderilor, pentru fiecare contribuabil.
Veniturile sub formă de dividende, inclusiv sumele primite ca urmare a
deţinerii de titluri de participare, se impun cu o cotă de 5% din suma
acestora. Obligaţia calculării şi reţinerii impozitului pe veniturile sub formă
de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor către
acţionari sau asociaţi.
Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care se face plata. În cazul dividendelor distribuite, dar
care nu au fost plătite acţionarilor sau asociaţilor până la sfârşitul anului în
care s-au aprobat situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende se
plăteşte până la data de 25 ianuarie inclusiv a anului următor.
Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi
curente, precum şi cele la depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei
privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul
locativ, se impun cu o cota de 10% din suma acestora, impozitul fiind final,
indiferent de data constituirii raportului juridic.
Veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la termen constituite,
instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate se
impun cu o cotă de 10% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent
de data constituirii raportului juridic.
424
Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la
momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al
titularului. Virarea impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare înregistrării în cont.
f. Impozitul pe veniturile din pensii
Veniturile din pensii103 reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile
înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de
asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele
finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din pensii, precum şi
sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.
Drepturile primite în conformitate cu prevederile Legii nr. 411/2004 privind
fondurile de pensii administrate privat, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare şi ale Legii nr. 204/2006 privind pensiile facultative,
cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă venituri din pensii.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul
din pensie a unei sume neimpozabile lunare de 2.000 lei.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra
venitului impozabil lunar din pensii.
Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se face plata pensiei.
g. Impozitul pe veniturile din activităţi agricole silvicultură şi piscicultură
Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau
într-o formă de asociere, fără personalitate juridică, din104: cultivarea
produselor agricole vegetale, exploatarea plantaţiilor viticole, pomicole,
arbuştilor fructiferi şi altele asemenea şi creşterea şi exploatarea
animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine animală, în stare
naturală.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură reprezintă veniturile obţinute din
recoltarea şi valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional,
respectiv a produselor lemnoase şi nelemnoase, precum şi cele obţinute
din exploatarea amenajărilor piscicole.
103
104
425
Veniturile obţinute din valorificarea produselor agricole în altă modalitate
decât în stare naturală reprezintă venituri din activităţi independente şi se
supun regulilor de impunere proprii categoriei respective.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură se supun impunerii potrivit
prevederilor de la capitolul „Venituri din activităţi independente”, venitul
net anual fiind determinat în sistem real, pe baza datelor din contabilitate,
contribuabilii având obligaţia de a completa Registrul de evidenţă fiscală.
Veniturile din activităţi agricole pentru care nu au fost stabilite norme de
venit sunt venituri impozabile şi se supun impunerii potrivit prevederilor de
la „Venituri din activităţi independente”, venitul net anual fiind determinat
în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.
Pentru aceste venituri sunt aplicabile regulile de impunere proprii
veniturilor din activităţi independente pentru care venitul net anual se
determină în sistem real.
Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de
venit.Normele de venit se stabilesc pe unitatea de suprafaţă (ha)/cap de
animal/familie de albine.
Normele de venit se propun de către entităţile publice mandatate de
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pe baza metodologiei stabilite
prin hotărâre a Guvernului, se aprobă şi se publică de către Direcţiile
Generale Regionale ale Finanţelor Publice, până cel târziu la data de 5
februarie a anului pentru care se aplică aceste norme de venit.
De exemplu, pentru anul 2018 normele de venit utilizate pentru impunerea
veniturilor din activităţile agricole, pentru judeţul Suceava, sunt:
426
Tabelul nr. 41 Normele de venit în activităţile agricole anul 2018 Jud. Suceava
Suprafaţa destinată
producţiei vegetale/cap Norma de venit
Produse vegetale
de animal/familie de - lei /UM-
albine
Cereale peste 2 ha 180
Plante oleaginoase peste 2 ha 210
Cartof peste 2 ha 600
Sfeclă de zahăr peste 2 ha 320
Tutun peste 1 ha 600
Hamei pe rod peste 2 ha -
Legume în câmp peste 0,5 ha 860
Legume în spaţii protejate peste 0,2 ha 2150
Leguminoase pentru boabe peste 1,5 ha 215
Pomi pe rod peste 1,5 ha 900
Vie pe rod peste 1 ha 400
Arbuşti fructiferi peste 1 ha 500
Flori şi plante ornamentale peste 0,3 ha 3000
Animale
Vaci peste 2 capete 185
Bivoliţe peste 2 capete 185
Oi peste 50 capete 20
Capre peste 25 capete 22
Porci pentru îngrăşat peste 6 capete 24
Albine peste 75 familii 19
Păsări de curte peste 100 capete 2
Sursa: site-ul ANAF, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi
Impozitul pe venitul din activităţi agricole se calculează de către
contribuabil prin aplicarea unei cote de 10% asupra venitului anual din
activităţi agricole stabilit pe baza normei anuale de venit, impozitul fiind
final.
Contribuabilul care desfăşoară o activitate agricolă pentru care venitul se
determină pe bază de normă de venit are obligaţia de a depune anual,
pentru veniturile anului în curs, declaraţia unică privind impozitul pe venit
şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice la organul fiscal
competent, până la data de 15 martie inclusiv a anului de realizare a
venitului.
Plata impozitului anual datorat se efectuează la bugetul de stat, până la
data de 15 martie inclusiv a anului următor celui de realizare a venitului.
427
Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate de persoanele
fizice/membrii asocierilor fără personalitate juridică din valorificarea în
stare naturală a următoarelor:
-produse culese din flora sălbatică, exclusiv masa lemnoasă.
-în cazul masei lemnoase sunt venituri neimpozabile numai veniturile
realizate din exploatarea şi valorificarea acesteia în volum de maximum 20
mc/an din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate;
-produse capturate din fauna sălbatică, cu excepţia celor realizate din
activitatea de pescuit comercial supuse impunerii potrivit prevederilor
veniturilor din activităţi independente;
-veniturile obţinute din exploatarea păşunilor şi fâneţelor naturale;
-cultivarea terenurilor cu plante furajere graminee şi leguminoase pentru
producţia de masă verde destinate furajării animalelor pentru care venitul
se determină pe baza normelor de venit;
Veniturile din activităţi agricole arătate mai sus sunt venituri neimpozabile
în limitele stabilite potrivit tabelului următor:
Tabelul nr. 42 Veniturile neimpozabile
Produse vegetale Suprafaţă
Cereale până la 2 ha
Plante oleaginoase până la 2 ha
Cartof până la 2 ha
Sfeclă de zahăr până la 2 ha
Tutun până la 1 ha
Hamei pe rod până la 2 ha
Legume în câmp până la 0,5 ha
Legume în spaţii protejate până la 0,2 ha
Leguminoase pentru boabe până la 1,5 ha
Pomi pe rod până la 1,5 ha
Vie pe rod până la 1 ha
Arbuşti fructiferi până la 1 ha
Flori şi plante ornamentale până la 0,3 ha
Plante medicinale și aromatice până la 2 ha
Animale Nr. capete/nr. de familii de albine
Vaci până la 2
Bivoliţe până la 2
Oi până la 50
Capre până la 25
Porci pentru îngrăşat până la 6
Albine până la 75 de familii
Păsări de curte până la 100
Sursa: Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art.105
428
h. Impozitul pe veniturile din premii şi din jocuri de noroc
Veniturile din premii cuprind: veniturile din concursuri, sumele primite ca
urmare a participării la Loteria bonurilor fiscale, precum şi cele din
promovarea produselor/serviciilor ca urmare a practicilor comerciale. Nu
sunt venituri impozabile materialele publicitare, pliantele, mostrele,
punctele bonus acordate cu scopul stimulării vânzărilor.
Veniturile din jocuri de noroc cuprind toate sumele încasate, bunurile şi
serviciile primite, ca urmare a participării la jocuri de noroc, indiferent de
denumirea venitului, inclusiv cele de tip jack - pot.
Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii şi suma reprezentând
venit neimpozabil și se impune prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 10%
aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu.
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reţinere la sursă. Impozitul
datorat se determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de
impunere asupra fiecărui venit brut primit de un participant, de la un
organizator sau plătitor de venituri din jocuri de noroc:
- până la 66.750 lei, inclusiv 1%,
- peste 66.750 și până la 445.000 lei, inclusiv, impozitul este 667,5 lei +
16% pentru ceea ce depăşeşte suma de 66.750 lei,
- peste 445.000 impozitul este 61.187,5 lei + 25% pentru ceea ce
depăşeşte suma de 445.000 lei.
Pentru veniturile realizate de către persoanele fizice ca urmare a
participării la jocuri de noroc la distanţă sau on - line, impozitul datorat se
determină şi se reţine la sursă la fiecare transfer din contul de pe platform
de joc în contul bancar sau similar.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în
bani şi/sau în natură, astfel:
a.sub valoarea sumei de 600 lei, realizate de contribuabil pentru fiecare
premiu,
b.veniturile obţinute ca urmare a participării la jocurile de noroc
caracteristice cazinourilor, cluburilor de poker, slot - machine şi lozuri sub
valoarea sumei neimpozabile de 66.750 lei, inclusiv, realizate de
contribuabil pentru fiecare venit brut primit.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final. Obligaţia
calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.
429
Impozitul pe venitul calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la
data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
j. Impozitul pe veniturile din alte surse
În categoria „Venituri din alte surse”, se includ următoarele venituri:
-prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de
orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în
legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din
salarii şi asimilate salariilor;
-câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de
asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
-venituri, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi
alte drepturi, primite de persoanele fizice pensionari, foşti salariaţi, potrivit
clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;
-venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea
de arbitraj comercial;
-venituri obţinute de persoana fizică în baza contractului de administrare
încheiat potrivit Codului silvic, cu excepţia celor realizate din exploatarea şi
valorificarea masei lemnoase, din pădurile pe care contribuabilii le au în
proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, care sunt neimpozabile;
-veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor asociative de
proprietate -persoane juridice, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 1/2000
pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, altele decât veniturile neimpozabile;
-veniturile din activităţi, altele decât cele de producţie, comerţ, prestări de
servicii, profesii liberale şi din drepturi de proprietate intelectuală, precum
şi activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, pentru care sunt aplicabile
prevederile privind „Venituri din activităţi independente” şi „Venituri din
activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură”;
-bunurile şi/sau serviciile primite de un participant la persoana juridică,
acordate/furnizate de către persoana juridică în folosul personal al
acestuia;
-suma plătită unui participant la o persoană juridică, în folosul personal al
acestuia, pentru bunurile sau serviciile achiziţionate de la acesta, peste
preţul pieţei pentru astfel de bunuri ori servicii;
-distribuirea de titluri de participare efectuată de o persoană juridică unui
participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de
participare la acea persoană juridică,
430
-dobânda penalizatoare plătită în condiţiile nerespectării termenului de
plată a dividendelor distribuite participanţilor;
-veniturile obţinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanţă, respectiv de
cesionar din realizarea venitului din creanţa respectivă, inclusiv în cazul
drepturilor de creanţe salariale obţinute în baza unor hotărâri judecătoreşti
rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi
executorii, din patrimoniul personal,
-veniturile,obţinute de către operatorii statistici din activitatea de colectare
a datelor de la populaţie şi de la persoanele juridice cuprinse în cercetările
statistice efectuate în vederea producerii de statistici oficiale,
-indemnizaţiile pentru limită de vârstă acordate în condiţiile Legii nr.
357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor
şi al senatorilor,
- venituri din transferul de monedă virtuală - câştigul din transferul de
monedă virtuală, se determină ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare
şi preţul de achiziţie, inclusiv costurile directe aferente tranzacţiei. Câştigul
sub nivelul a 200 lei/tranzacţie nu se impozitează cu condiţia ca totalul
câştigurilor într-un an fiscal să nu depăşească nivelul de 600 lei.
Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii
veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 10%
asupra venitului brut.
Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Contribuabilii care realizează venituri din alte surse identificate ca fiind
impozabile au obligaţia de a depune declaraţia unică privind impozitul pe
venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice, la organul fiscal
competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 15 martie inclusiv a
anului următor celui de realizare a venitului.
Impozitul pe venit datorat se calculează de către contribuabil, pe baza
de persoanele fizice prin aplicarea cotei de 10% .
Impozitul este final, iar plata impozitului anual datorat se efectuează la
bugetul de stat, până la data de 15 martie inclusiv a anului următor celui de
realizare a venitului.
Orice venituri constatate de organele fiscale, în condiţiile Codului de
Procedură Fiscală (Legea 207/2015), a căror sursă nu a fost identificată se
431
impun cu o cotă de 16% aplicată asupra bazei impozabile ajustate pe baza
procedurilor şi metodelor indirecte de reconstituite a veniturilor sau
cheltuielilor. Prin decizia de impunere organele fiscale vor stabili
cuantumul impozitului şi al accesoriilor.
8.2.1.2. Impozitul pe venitul persoanelor juridice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obţin venituri în
statul beneficiar al respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. În
unele ţări se foloseşte acelaşi sistem de impunere în cazul persoanelor
juridice ca şi în cazul persoanelor fizice, iar în alte ţări se practică un sistem
diferit (Olanda, Franţa, Italia, România).
Modul de stabilire a impozitului: profitul deţinut de persoanele juridice
este determinat de organizarea acestora în societăţi de capital sau de
persoane (în România este Societatea în nume colectiv și Societatea în
comandită simplă).
Pentru societăţile de persoane impunerea venitului se face ca şi în cazul
persoanelor fizice. Societăţile de persoane nu au delimitată averea
participanţilor faţă de cea a societăţii. În unele ţări aceste firme plătesc
impozit pe venitul participanţilor persoane fizice, sau pot opta pentru plata
impozitului pe profitul firmei.
Societăţile de capital au delimitat patrimoniul societăţii faţă de averea
participanţilor răspunderea fiind proporţională cu capitalul deţinut. În acest
caz, profitul se determină ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile
totale.
La societăţile de capital putem vorbi de:
-profitul societăţii înainte de repartizare;
-profitul repartizat acţionarilor sub formă de dividende;
-profitul rămas la dispoziţia societăţilor.
Având în vedere această situaţie de repartizare a profitului, se pot lua în
calcul mai multe modalităţi de impunere a profitului realizat de societăţile
de capital:
-se impune mai întâi profitul total realizat de firmă şi apoi separat profitul
realizat sub formă de dividende,
-se impozitează numai dividendele iar partea din profit rămasă la dispoziţia
firmei este scutită de impozit,
-se impune numai partea din profit rămasă firmei, nu şi dividendele,
-se impun separat, mai întâi dividendele şi apoi partea de profit rămasă la
dispoziţia firmei.
432
La stabilirea venitului firmei se adună veniturile din exploatare cu
veniturile financiare.
Venitul impozabil se obţine prin scăderea din venitul calculat, așa cum s-a
arătat mai sus, a cheltuielilor ocazionate de desfășurarea activității și a
unor cheltuieli sociale deductibile, in anumite limite. La aceasta se
adaugă cheltuielile nedeductibile fiscal.
La stabilirea impozitului de plată se au în vedere pierderile fiscale de
recuperat din activitatea anilor precedenți și eventualele facilități fiscale.
Condiţiile şi limitele cheltuielilor nedeductibile fiscal diferă de la o ţară la
alta, ca de altfel şi cotele de impunere.
În România impozitele directe asupra veniturilor persoanelor juridice sunt:
impozitul pe profit, impozitul pe dividende, impozitul pe spectacole,
impozitul pe venitul micoîntreprinderilor.
a. Impozitul pe profit
Contribuabilii care plătesc impozitul pe profit sunt:
1.persoanele juridice române;
2.persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul
unor sedii permanente în România;
3.persoanele juridice străine care obţin venituri din transferul
proprietăţilor imobiliare situate în România sau al oricăror drepturi legate
de aceste proprietăţi, inclusiv închirierea sau cedarea folosinţei bunurilor
proprietăţii imobiliare situate în România, veniturile din exploatarea
resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din vânzarea -
cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română;
4.persoanele juridice străine care au locul de exercitare a conducerii
efective în România;
5.persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit
legislaţiei europene.
Impozitul pe profit se aplică după cum urmează:
-în cazul persoanelor juridice române, al persoanelor juridice străine care
au locul de exercitare a conducerii efective în România, al persoanelor
juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene,
asupra profitului impozabil obţinut din orice sursă, atât din România, cât şi
din străinătate;
433
-în cazul persoanelor juridice străine care desfăşoară activitate prin
intermediul a cel puţin unui sediu permanent în România, asupra profitului
impozabil atribuibil sediului permanent;
-în cazul persoanelor juridice străine care obţin venituri din transferul
proprietăţilor imobiliare situate în România sau al oricăror drepturi legate
de aceste proprietăţi, inclusiv închirierea sau cedarea folosinţei bunurilor
proprietăţii imobiliare situate în România, veniturile din exploatarea
resurselor naturale situate în România, precum şi veniturile din vânzarea -
cesionarea titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română,
asupra profitului impozabil aferent acestor venituri.
Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:105
1.Trezoreria statului;
2.Instituţia publică, înfiinţată potrivit legii, cu excepţia activităţilor
economice desfăşurate de aceasta;
3.Academia Română, precum şi fundaţiile înfiinţate de Academia Română
în calitate de fondator unic, cu excepţia activităţilor economice desfăşurate
de acestea;
4.Fundaţia constituită ca urmare a unui legat;106
5.Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar;
6.Fondul de compensare a investitorilor;
7.Banca Naţională a României;
8.Fondul de garantare a pensiilor private;
9.Fondul de garantare a asiguraţilor;
10.Persoanele juridice române care plătesc impozitul pe venitul
microîntreprinderilor;
11.Entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică;
12.Asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de
locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari, cu excepţia celor care obţin
venituri din exploatarea proprietăţii comune.
În cazul următoarelor persoane juridice române, la calculul rezultatului
fiscal sunt considerate venituri neimpozabile următoarele tipuri de
venituri:
a.pentru cultele religioase, veniturile obţinute din producerea şi
valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit
105
Vezi Legea nr. 227/2015 privind Codul Fiscal, art.13, al.2
106
Legat - vezi OG nr. 26/2000 - subiectul de drept înfiinţat pentru cauză de moarte
care constituie un patrimoniu afectat permanent realizării unui interes general sau
comunitar
434
legii, veniturile obţinute din chirii, veniturile obţinute din
cedarea/înstrăinarea activelor corporale, veniturile din despăgubiri, în
formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de
legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele
respective să fie utilizate, în anul curent şi/sau în anii următori, pentru
întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări de construcţie,
de reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice,
pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în
parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni
specifice şi alte activităţi nonprofit ale cultelor religioase, potrivit Legii nr.
489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,
republicată;
b.pentru unităţile de învăţământ preuniversitar şi instituţiile de învăţământ
superior, particulare, acreditate, precum şi cele autorizate, veniturile
obţinute şi utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit
reglementărilor legale din domeniul educaţiei naţionale;
c.pentru asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi
asociaţiile de locatari recunoscute ca asociaţii de proprietari, veniturile
obţinute şi utilizate, în anul curent sau în anii următori, pentru
îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi
repararea proprietăţii comune, potrivit legii;
d.pentru Societatea Naţională de Cruce Roşie din România, veniturile
obţinute şi utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii
Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România nr. 139/1995, cu
modificările şi completările ulterioare.
Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt
scutite de la plata impozitului pe profit pentru anumite venituri prevăzute
de Codul Fiscal la articolul 15 aliniatele 2,3, 4.
De la 1 ianuarie 2005 cota de impozit pe profit în România este de 16%.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte,
cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive,
inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui
contract de asociere şi în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru
activităţile desfășurate este mai mic decât 5% din veniturile respective,
sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri
înregistrate.
435
Așadar, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile
realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de
venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi
deducerile fiscale şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La
stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare
veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.
Rezultatul fiscal pozitiv este profit impozabil, iar rezultatul fiscal negativ
este pierdere fiscală.Rezultatul fiscal se calculează trimestrial/anual,
cumulat de la începutul anului fiscal.
Veniturile neimpozabile sunt cele prevăzute de articolul 23 al Codului
Fiscal, din care amintim:
-dividendele primite de la o persoană juridică română;
-dividende primite de la o persoană juridică străină plătitoare de impozit pe
profit cu care România are încheiată o convenţie de evitare a dublei
impuneri, dacă persoana juridică română care primeşte dividendele deţine
la persoana juridică străină din statul terţ, la data înregistrării acestora, pe
o perioadă neîntreruptă de un an, minimum 10% din capitalul social al
persoanei juridice care distribuie dividende;
-veniturile din anularea, recuperarea, inclusiv refacturarea cheltuielilor
pentru care nu s-a acordat deducere,
-veniturile reprezentând creşteri de valoare rezultate din reevaluarea
mijloacelor fixe, terenurilor, imobilizărilor necorporale, după caz, care
compensează cheltuielile cu descreşterile anterioare aferente aceleiaşi
imobilizări;
-sumele colectate, potrivit legii, pentru îndeplinirea responsabilităţilor de
finanţare a gestionării deşeurilor;
-despăgubirile primite în baza hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului;
-sumele primite ca urmare a restituirii cotei - părţi din aporturile
acţionarilor/asociaţilor, cu ocazia reducerii capitalului social, potrivit legii.
Dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin prin
intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu
reţinere la sursă şi veniturile sunt impozitate atât în România cât şi în statul
străin, atunci impozitul plătit către statul străin, fie direct, fie indirect prin
reţinerea şi virarea de o altă persoană, se deduce din impozitul pe profit,
dacă se aplică prevederile convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiate
între România şi statul străin.
436
În ceea ce priveşte cheltuielile nedeductibile la calculul profitului impozabil,
ele pot fi nedeductibile pur şi simplu sau pot fi deductibile limitat.
Din cele deductibile limitat, exemplificăm:
-cheltuielile de protocol în limita unei cote de 2% aplicată asupra profitului
contabil la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit şi cheltuielile
de protocol,
-cheltuielile sociale, în limita unei cote de până la 5%, aplicată asupra
valorii cheltuielilor cu salariile personalului. În această limită intră:
ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru bolile grave şi incurabile,
ajutoarele pentru naştere, ajutoarele pentru proteze, ajutoarele pentru
pierderi produse în gospodăriile proprii, ajutorarea copiilor din şcoli şi
centre de plasament, cheltuielile pentru funcţionarea corespunzătoare a
unor unităţi aflate în administrarea contribuabililor, precum: creşe,
grădiniţe, şcoli, muzee, biblioteci, cantine, baze sportive, cluburi, cămine de
nefamilişti şi altele asemenea, cheltuielile reprezentând: cadouri în bani
sau în natură, inclusiv tichete cadou oferite salariaţilor şi copiilor minori ai
acestora, servicii de sănătate acordate în cazul bolilor profesionale şi al
accidentelor de muncă până la internarea într-o unitate sanitară, tichete
culturale şi tichete de creşă acordate de angajator, contravaloarea
serviciilor turistice şi/sau de tratament, inclusiv transportul, acordate de
angajator pentru salariaţii proprii şi membrii lor de familie, precum şi
contribuţia la fondurile de intervenţie ale asociaţiilor profesionale ale
minerilor, alte cheltuieli cu caracter social efectuate în baza contractului
colectiv de muncă sau a unui regulament intern,
-cheltuielile reprezentând tichetele de masă şi vouchere de vacanţă
acordate de angajatori,
-pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie
necesară pentru fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu,
-scăzămintele, perisabilităţile, pierderile rezultate din manipulare/
depozitare,
-cheltuielile cu dobânda şi alte costuri echivalente dobânzii din punct de
vedere economic,
-amortizarea.
La calculul rezultatului fiscal, pentru activităţile de cercetare - dezvoltare,
se acordă următoarele stimulente fiscale:
a.deducerea suplimentară la calculul rezultatului fiscal, în proporţie de
50%, a cheltuielilor eligibile pentru aceste activităţi;
b.aplicarea metodei de amortizare accelerată şi în cazul aparaturii şi
echipamentelor destinate activităţilor de cercetare - dezvoltare.
437
Stimulentele fiscale se acordă, cu respectarea legislaţiei în materia
ajutorului de stat, pentru activităţile de cercetare - dezvoltare desfăşurate
în scopul obţinerii de rezultate ale cercetării, valorificabile de către
contribuabil, activităţi efectuate atât pe teritoriul naţional, cât şi în statele
membre ale UE sau în statele care aparţin Spaţiului Economic European.
Activităţile de cercetare - dezvoltare eligibile pentru acordarea deducerii
suplimentare la determinarea rezultatului fiscal trebuie să fie din
categoriile activităţilor de cercetare aplicativă şi/sau de dezvoltare
tehnologică, relevante pentru activitatea desfăşurată de către
contribuabili.
Stimulentele fiscale se acordă separat pentru activităţile de cercetare -
dezvoltare din fiecare proiect desfăşurat. Aceste deduceri nu se
recalculează în cazul nerealizării obiectivelor proiectului de cercetare –
dezvoltare.
Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor şi provizioanelor/
ajustărilor pentru depreciere, astfel:
a.rezerva legală este deductibilă în limita unei cote de 5% aplicate asupra
profitului contabil, la care se adaugă cheltuielile cu impozitul pe profit,
până ce aceasta va atinge a cincea parte din capitalul social subscris şi
vărsat sau din patrimoniu;
b.provizioanele pentru garanţii de bună execuţie acordate clienţilor;
c.ajustările pentru deprecierea creanţelor, înregistrate potrivit
reglementărilor contabile aplicabile, în limita unui procent de 30% din
valoarea acestora,dacă creanţele îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
-sunt neîncasate într-o perioadă ce depăşeşte 270 de zile de la data
scadenţei;
-nu sunt garantate de altă persoană;
-sunt datorate de o persoană care nu este persoană afiliată
contribuabilului;
d.provizioanele specifice, constituite de instituţiile financiare nebancare
înscrise în Registrul general ţinut de BNR, de instituţiile de plată persoane
juridice române care acordă credite legate de serviciile de plată, de
instituţiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române,
care acordă credite legate de serviciile de plată, precum şi provizioanele
specifice constituite de alte persoane juridice, potrivit legilor de organizare
şi funcţionare;
e.ajustările pentru depreciere aferente activelor pentru care, potrivit
reglementărilor prudenţiale ale BNR, se determină ajustări prudenţiale de
438
valoare sau, după caz, valori ale pierderilor aşteptate, înregistrate de către
instituţiile de credit persoane juridice române şi sucursalele din România
ale instituţiilor de credit din state care nu sunt state membre ale UE sau din
state care nu aparţin Spaţiului Economic European, potrivit reglementărilor
contabile conforme cu Standardele internaţionale de raportare financiară,
şi filtrele prudenţiale potrivit reglementărilor emise de BNR;
f.ajustările pentru depreciere înregistrate de către sucursalele din România
ale instituţiilor de credit din state membre ale UE şi state aparţinând
Spaţiului Economic European, potrivit reglementărilor contabile conforme
cu Standardele internaţionale de raportare financiară, aferente creditelor şi
plasamentelor care intră în sfera de aplicare a reglementărilor prudenţiale
ale BNR referitoare la ajustările prudenţiale de valoare aplicabile
instituţiilor de credit persoane juridice române şi sucursalelor din România
ale instituţiilor de credit din state care nu sunt state membre ale UE sau din
state care nu aparţin Spaţiului Economic European;
g.rezervele tehnice constituite de societăţile de asigurare şi reasigurare,
potrivit prevederilor legale de organizare şi funcţionare, cu excepţia
rezervei de egalizare. Pentru contractele de asigurare cedate în
reasigurare, rezervele se diminuează astfel încât nivelul acestora să
acopere partea de risc care rămâne în sarcina asigurătorului, după
deducerea reasigurării;
h.provizioanele tehnice constituite de persoanele juridice, administratori
de fonduri de pensii facultative, respectiv administratori de fonduri de
pensii administrate privat, potrivit prevederilor legale;
i.provizioanele de risc pentru operaţiunile pe pieţele financiare, constituite
potrivit reglementărilor ASF;
j.ajustările pentru deprecierea creanţelor înregistrate potrivit
reglementărilor contabile aplicabile, în limita unui procent de 100% din
valoarea creanţelor, dacă creanţele îndeplinesc cumulativ următoarele
condiţii:
-sunt deţinute la o persoană juridică asupra căreia este declarată
procedura de deschidere a falimentului, pe baza hotărârii judecătoreşti
prin care se atestă această situaţie, sau la o persoană fizică asupra căreia
este deschisă procedura de insolvenţă pe bază de:plan de rambursare a
datoriilor;lichidare de active sau procedură simplificată;
-nu sunt garantate de altă persoană;
-sunt datorate de o persoană care nu este persoană afiliată
contribuabilului;
439
k.provizioanele pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor
de deşeuri, constituite de contribuabilii care desfăşoară activităţi de
depozitare a deşeurilor, potrivit legii, în limita sumei stabilite prin proiectul
pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitului,
corespunzătoare cotei – părţi din tarifele de depozitare percepute;
l.provizioanele constituite de companiile aeriene din România pentru
acoperirea cheltuielilor de întreţinere şi reparare a parcului de aeronave şi
a componentelor aferente, potrivit programelor de întreţinere a
aeronavelor, aprobate corespunzător de către Autoritatea Aeronautică
Civilă Română;
m.rezervele reprezentând cota de cheltuieli necesare dezvoltării şi
modernizării producţiei de ţiţei şi gaze naturale, rafinării, transportului şi
distribuţiei petroliere, precum şi cele aferente programului geologic sau
altor domenii de activitate, prevăzute prin acte normative, constituite
potrivit legii. Acestea se includ în veniturile impozabile pe măsura
amortizării acestor active sau a scăderii lor din evidenţă, respectiv pe
măsura efectuării cheltuielilor finanţate din această sursă;
n.ajustările pentru deprecierea mijloacelor fixe amortizabile constituite
pentru situaţiile în care:
-sunt distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de
forţă majoră, în condiţiile stabilite prin norme;
-au fost încheiate contracte de asigurare.
Printre cheltuielile nedeductibile, se numără:
-cheltuielile proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profit datorat,
-cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor,
-cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile,
-dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile,
datorate către autorităţile române/străine, cu excepţia celor aferente
contractelor încheiate cu aceste autorităţi,
- cheltuielile de sponsorizare şi/sau mecenat şi cheltuielile privind bursele
private,
-cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe
amortizabile constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile,
-cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, care au la bază un document
emis de un contribuabil declarat inactiv,
-cheltuielile înregistrate în evidenţa contabilă, indiferent de natura lor,
dovedite ulterior ca fiind legate de fapte de corupţie,
-diferenţa de cheltuieli peste limita prevăzută de lege, pentru cele
deductibile limitat.
440
Profitul investit în echipamente tehnologice, calculatoare electronice şi
echipamente periferice, maşini şi aparate de casă, de control şi de
facturare, precum şi în programe informatice, produse sau achiziţionate,
inclusiv în baza contractelor de leasing financiar, şi puse în funcţiune,
folosite în scopul desfăşurării activităţii economice, este scutit de impozit.
Activele corporale pentru care se aplică scutirea de impozit sunt cele
prevăzute în subgrupa 2.1, respectiv în clasa 2.2.9 din Catalogul privind
clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, aprobat
prin HG 2139/2004.
Profitul investit potrivit reprezintă soldul contului de profit şi pierdere,
respectiv profitul contabil brut cumulat de la începutul anului, obţinut până
în trimestrul sau în anul punerii în funcţiune a activelor respective. Scutirea
de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate se acordă în limita
impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.
Contribuabilii care beneficiază de aceste scutiri au obligaţia de a păstra în
patrimoniu activele respective cel puţin o perioadă egală cu jumătate din
durata de utilizare economică, stabilită potrivit reglementărilor contabile
aplicabile, dar nu mai mult de 5 ani.
Contribuabilii care desfăşoară exclusiv activitate de inovare, cercetare -
dezvoltare, precum şi activităţi conexe acesteia sunt scutiţi de impozit pe
profit în primii 10 ani de activitate. Această facilitate fiscală va fi pusă în
aplicare în condiţiile respectării reglementărilor în domeniul ajutorului de
stat.
Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se
recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 7 ani
consecutivi.
Recuperarea pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la
fiecare termen de plată a impozitului pe profit.Pierderea fiscală înregistrată
de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin divizare sau fuziune nu se
recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către cei care
preiau patrimoniul societăţii absorbite.
Contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe
profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu excepţia
organizaţiile nonprofit şi a contribuabililor care obţin venituri majoritare
din cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a cartofului, pomicultură şi
viticultură care au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit, anual,
441
până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se
calculează impozitul, precum şi persoanele juridice care, în cursul anului
fiscal, se dizolvă cu sau fără lichidare.
Declararea şi plata impozitului pe profit, cu excepţiile prevăzute mai jos, se
efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare
încheierii trimestrelor I - III.
Definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv
se efectuează până la termenul de depunere a declaraţiei privind
impozitul pe profit adică 25 martie inclusiv a anului următor.
Excepţiile privind plata impozitului pe profit sunt redate mai jos:
a.contribuabilii, societăţi comerciale bancare, persoane juridice române şi
sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, au obligaţia
de a plăti impozit pe profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial,
în sumă de o pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul
precedent, actualizate cu indicele de inflaţie (decembrie faţă de luna
decembrie a anului anterior), estimat cu ocazia elaborării bugetului iniţial
al anului pentru care se efectuează plăţile anticipate.
Termenul până la care se efectuează plata impozitului trimestrial este până
la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
efectuează plata. Termenul până la care se efectuează plata impozitului
anual este termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit,
adică 25 mai inclusiv a anului următor.
b.contribuabilii, alţii decât cei prevăzuţi mai sus, au obligaţia de a declara şi
plăti impozitul pe profit trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni
următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.Aceşti
contribuabili urmează să aplice sistemul plăţilor anticipate prevăzut pentru
contribuabilii menţionaţi la punctul a,
c.persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea
titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română, asupra
profitului impozabil aferent acestor venituri, au obligaţia de a declara şi
plăti impozit pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului,
d.în cazul asocierilor fără personalitate juridică, impozitul datorat de către
contribuabili şi reţinut de către persoana juridică responsabilă se calculează
prin aplicarea cotei de impozit asupra părţii din profiturile asocierii, care
este atribuibilă fiecărui asociat. Persoana responsabilă are obligaţia de a
442
declara şi plăti impozitul pe profit trimestrial, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare trimestrului pentru care se distribuie rezultatul asocierii,
e.organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit
anual, până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru
care se calculează impozitul,
f.contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor şi
plantelor tehnice şi a cartofului, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a
declara şi plăti impozitul pe profit anual, până la data de 25 februarie
inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
b. Impozitul pe dividende
O persoană juridică română care plăteşte dividende către o persoană
juridică română are obligaţia să reţină, să declare şi să plătească impozitul
pe dividende, reţinut către bugetul de stat.
Impozitul pe dividende se stabileşte prin aplicarea unei cote de impozit de
5% asupra dividendului brut plătit către o persoană juridică română.
Impozitul pe dividende care trebuie reţinut se declară şi se plăteşte la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se
plăteşte dividendul.
În situaţia în care dividendele nu au fost plătite acţionarilor persoane fizice
şi juridice rezidente şi nerezidente, până la sfârşitul anului în care au fost
aprobate situaţiile financiare anuale, impozitul pe dividende aferent se va
plăti până la data de 25 ianuarie a anului următor.
Impozitul pe dividende nu se aplică în cazul dividendelor plătite de o
persoană juridică română:
-unei alte persoane juridice române, dacă beneficiarul dividendelor deţine,
la data plăţii dividendelor, minimum 10% din titlurile de participare ale
celeilalte persoane juridice, pe o perioadă de un an împlinit până la data
plăţii acestora inclusiv;
-fondurilor de pensii facultative, respectiv fondurilor de pensii administrate
privat;
-organelor administraţiei publice care exercită, prin lege, drepturile şi
obligaţiile ce decurg din calitatea de acţionar al statului la acele persoane
juridice române.
443
c. Impozitul pe spectacole
Orice persoană fizică sau juridică care organizează o manifestare artistică, o
competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligaţia
de a plăti un impozit, denumit impozit pe spectacole.
Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-
teritoriale în raza căreia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă
sau altă activitate distractivă.
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la
suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.
Cota de impozit se determină după cum urmează:
-în cazul unui spectacol de teatru, ca de exemplu o piesă de teatru, balet,
operă, operetă, concert filarmonic sau altă manifestare muzicală,
prezentarea unui film la cinematograf, un spectacol de circ sau orice
competiţie sportivă internă sau internaţională, cota de impozit este până la
2%;
-în cazul oricărei alte manifestări artistice, cota de impozit este până la 5%.
Suma primită din vânzarea biletelor de intrare sau a abonamentelor nu
cuprinde sumele plătite de organizatorul spectacolului în scopuri caritabile,
conform contractului scris intrat în vigoare înaintea vânzării biletelor de
intrare sau a abonamentelor.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole au obligaţia de:
-a înregistra biletele de intrare şi/sau abonamentele la compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale care îşi exercită
autoritatea asupra locului unde are loc spectacolul;
-a anunţa tarifele pentru spectacol în locul unde este programat să aibă loc
spectacolul, precum şi în orice alt loc în care se vând bilete de intrare şi/sau
abonamente;
-a preciza tarifele pe biletele de intrare şi/sau abonamente şi de a nu încasa
sume care depăşesc tarifele precizate pe biletele de intrare şi/sau
abonamente;
-a emite un bilet de intrare şi/sau abonament pentru toate sumele primite
de la spectatori;
-a asigura, la cererea compartimentului de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale, documentele justificative privind calculul şi
plata impozitului pe spectacole;
-a se conforma oricăror altor cerinţe privind tipărirea, înregistrarea,
avizarea, evidenţa şi inventarul biletelor de intrare şi al abonamentelor,
444
care sunt precizate în normele elaborate în comun de Ministerul Finanţelor
Publice şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice,
contrasemnate de Ministerul Culturii şi Ministerul Tineretului şi Sportului.
Spectacolele organizate în scopuri umanitare sunt scutite de la plata
impozitului pe spectacole.
Persoanele care datorează impozitul pe spectacole au obligaţia de a
depune o declaraţie la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale şi de a plăti impozitul până la data de 10,
inclusiv, a lunii următoare celei în care a avut loc spectacolul.
d. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
Microîntreprinderea este o persoană juridică română care îndeplineşte
cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a anului fiscal
precedent:
a. a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 1.000.000 euro.
Cursul de schimb pentru determinarea echivalentului în euro este cel
valabil la închiderea exerciţiului financiar în care sau înregistrat veniturile;
b. capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi
autorităţile locale;
c. nu se află în dizolvare cu lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau
la instanţele judecătoreşti.
O persoană juridică română care este nou-înfiinţată este obligată să
plătească impozit pe veniturile microîntreprinderilor începând cu primul an
fiscal.
Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. În cazul unei
microîntreprinderi care se înfiinţează sau îşi încetează existenţa, anul fiscal
este perioada din anul calendaristic în care persoana juridică a existat.
Prin excepţie, microîntreprinderile care au subscris un capital social de cel
puţin 45.000 lei şi au cel puţin 2 salariaţi pot opta, o singură dată, să
plătească impozit pe profit începând cu trimestrul în care aceste condiţii
sunt îndeplinite cumulativ, opţiunea fiind definitivă.
Cotele de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor sunt:
a. 1% pentru microîntreprinderile care au unul sau mai mulţi salariaţi;
b. 3%, pentru microîntreprinderile care nu au salariaţi.
445
În cazul în care, în cursul anului fiscal, numărul de salariaţi se modifică,
cotele de impozitare se aplică în mod corespunzător, începând cu
trimestrul în care s-a efectuat modificarea.
Prin salariat se înţelege persoana angajată cu contract individual de muncă
cu normă întreagă, potrivit Legii nr. 53/2003 - Codul muncii.
Condiţia se consideră îndeplinită şi în cazul microîntreprinderilor care:
-au persoane angajate cu contract individual de muncă cu timp parţial dacă
fracţiunile de normă prevăzute în acestea, însumate, reprezintă
echivalentul unei norme întregi;
- au încheiate contracte de administrare sau mandat, potrivit legii, în cazul
în care remuneraţia acestora este cel puţin la nivelul salariului de bază
minim brut pe ţară garantat în plată.
Prin excepţie, pentru persoanele juridice române nou înfiinţate, care au cel
puţin un salariat şi sunt constituite pe o durată mai mare de 48 de luni, iar
acţionarii/asociaţii lor nu au deţinut titluri de participare la alte persoane
juridice, cota de impozitare este 1% pentru primele 24 de luni de la data
înregistrării persoanei juridice române. Cota de impozitare se aplică până la
sfârşitul trimestrului în care se încheie perioada de 24 de luni.
Condiţia privitoare la salariat se consideră îndeplinită dacă angajarea se
efectuează în termen de 60 de zile inclusiv de la data înregistrării persoanei
juridice respective.
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai
mari de 1.000.000 euro, aceasta datorează impozit pe profit, începând cu
trimestrul în care s-a depăşit această limită.
Limita fiscala se verifică pe baza veniturilor înregistrate cumulat de la
începutul anului fiscal. Cursul de schimb pentru determinarea
echivalentului în euro este cel valabil la închiderea exerciţiului financiar
precedent.
Calculul şi plata impozitului pe profit se efectuează luând în considerare
veniturile şi cheltuielile realizate începând cu trimestrul respectiv.
Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o
constituie veniturile din orice sursă, din care se scad:
a.veniturile aferente costurilor stocurilor de produse;
b.veniturile aferente costurilor serviciilor în curs de execuţie;
c.veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
d.veniturile din subvenţii;
446
e.veniturile din provizioane şi ajustări pentru depreciere sau pierdere de
valoare care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil
sau au fost constituite în perioada în care persoana juridică română era
supusă impozitului pe veniturile microîntreprinderilor;
e1 veniturile din ajustări pentru pierderi aşteptate aferente activelor
financiare constituite de persoanele juridice române care desfăşoară
activităţi în domeniul bancar, în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al
pieţei de capital, care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul profitului
impozabil sau au fost constituite în perioada în care persoana juridică
română era supusă impozitului pe venituril microîntreprinderilor;
f.veniturile rezultate din restituirea sau anularea unor dobânzi şi/sau
penalităţi de întârziere, care au fost cheltuieli nedeductibile la calculul
profitului impozabil;
g.veniturile realizate din despăgubiri, de la societăţile de asigurare/
reasigurare, pentru pagubele produse bunurilor de natura stocurilor sau a
activelor corporale proprii;
h.veniturile din diferenţe de curs valutar;
i.veniturile financiare aferente creanţelor şi datoriilor cu decontare în
funcţie de cursul unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea
acestora;
j.valoarea reducerilor comerciale acordate ulterior facturării, înregistrate în
contul „709” potrivit reglementărilor contabile aplicabile;
k.veniturile aferente titlurilor de plată obţinute de persoanele îndreptăţite,
potrivit legii, titulari iniţiali aflaţi în evidenţa Comisiei Centrale pentru
Stabilirea Despăgubirilor sau moştenitorii legali ai acestora;
l.despăgubirile primite în baza hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului;
m.veniturile obţinute dintr-un stat străin cu care România are încheiată
convenţie de evitare a dublei impuneri, dacă acestea au fost impozitate în
statul străin.
La această bază se adaugă următoarele:
a.valoarea reducerilor comerciale primite ulterior facturării, înregistrate în
contul „609”, potrivit reglementărilor contabile aplicabile,
b.în trimestru IV diferenţa favorabilă dintre veniturile din diferenţe de curs
valutar/veniturile financiare aferente creanţelor şi datoriilor cu decontare
în funcţie de cursul unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea
acestora, şi cheltuielile din diferenţe de curs valutar/cheltuielile financiare
aferente, înregistrate cumulat de la începutul anului,
447
c.rezervele, cu excepţia celor reprezentând facilităţi fiscale, reduse sau
anulate, reprezentând rezerva legală, rezerve din reevaluarea mijloacelor
fixe, inclusiv a terenurilor, care au fost deduse la calculul profitului
impozabil şi nu au fost impozitate în perioada în care microîntreprinderile
au fost şi plătitoare de impozit pe profit,
d.rezervele reprezentând facilităţi fiscale, constituite în perioada în care
microîntreprinderile au fost şi plătitoare de impozit pe profit, care sunt
utilizate pentru majorarea capitalului social, pentru distribuire către
participanţi sub orice formă, pentru acoperirea pierderilor sau pentru
oricare alt motiv. În situaţia în care rezervele fiscale sunt menţinute până
la lichidare, acestea nu sunt luate în calcul pentru determinarea bazei
impozabile ca urmare a lichidării.
În cazul în care o microîntreprindere achiziţionează case de marcat,
valoarea de achiziţie a acestora se deduce din baza impozabilă, în
conformitate cu documentul justificativ, în trimestrul în care au fost puse în
funcţiune.
Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se
efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se calculează impozitul.
Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată a
impozitului, declaraţia de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
Impozitul se face venit la bugetului de stat.
Microîntreprinderile care efectuează sponsorizări, potrivit prevederilor
Legii nr. 32/1994, pentru susţinerea entităţilor nonprofit şi a unităţilor de
cult, care la data încheierii contractului sunt înscrise în Registrul
entităţilor/unităţilor de cult pentru care se acordă deduceri, scad sumele
aferente din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor până la nivelul
valorii reprezentând 20% din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor
datorat pentru trimestrul în care au înregistrat cheltuielile respective.
Sumele care nu sunt scăzute din impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor datorat se reportează în trimestrele următoare, pe o
perioadă de 28 de trimestre consecutive.
Microîntreprinderile care efectuează sponsorizări au obligaţia de a depune
declaraţia informativă privind beneficiarii sponsorizărilor, aferentă anului în
care au înregistrat cheltuielile respective, până la data de 25 ianuarie
inclusiv a anului următor.
448
Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de
persoanele fizice sau juridice. Au ponderi reduse în bugetul statelor în curs
de dezvoltare pentru că statul stimulează creşterea averilor persoanelor
fizice şi juridice.
Toate aceste tipuri de impozite sunt încasate de regulă de bugetele
locale.
Argumentele în favoarea impozitului pe avere se bazează pe concepte
morale, etice şi politice folosite de stat în susţinerea necesităţii aplatizării
inegalităţilor sociale.
Argumentele împotriva impozitării averii sunt în principal de natură
economică şi practică. Pentru mulţi economişti, impozitarea averii
reprezintă o atingere inadmisibilă a dreptului de proprietate, pentru că ea
se manifestă printr-o suprapunere de cheltuieli, pe de o parte, iar, pe de
altă parte, impozitul vizează o avere formată prin economisirea veniturilor
impozitate anterior. De aici, slaba consimţire a contribuabililor de a plăti
aceste impozite şi marea nepopularitate a impozitelor pe avere. Chiar dacă
efectele economice negative ale acestui impozit nu pot fi măsurate cu
exactitate, în opinia celor mai mulţi economişti un astfel de impozit
descurajează economisirea şi reduce oferta de capital în economie.
Averile mari şi foarte mari sunt impozitate suplimentar în mai multe state
din Europa, printre care Franţa, Elveţia, Liechtenstein sau Norvegia. Atât
procentele de impozitare, cât şi valorile de la care acestea se aplică variază
de la stat la stat.
Astfel, în Franţa, taxa de solidaritate aplicată pentru activele de peste
770.000 de EURO variază între 0,55 % şi 1,80 %. Procentul din urmă se
aplică pentru activele a căror valoare depăşeşte 16,02 milioane de euro. De
la calcularea ei sunt excluse, printre altele, drepturile de autor, colecţiile de
artă şi veniturile din pensiile private.
În Elveţia, taxa anuală pe avere este percepută la nivelul fiecărui canton.
Rezidenţii plătesc anual taxe pe avere în funcţie de totalitatea bunurilor pe
care le deţin în Elveţia. Cei care nu sunt rezidenţi plătesc o taxă pe avere
anuală pe bunurile derivate de la firmele şi imobilele situate în Elveţia.
Indivizii a căror avere este sub un anumit prag sunt scutiţi de la plata
449
acestei texe. Taxa anuală pe avere se situează în jurul procentului de 1,5 %
în majoritatea cazurilor.
În ţările nordice se înregistrează unele dintre cele mai mari taxe pe
venituri. În Danemarca este impozitat suplimentar orice venit anual mai
mare 45.000 de euro, pentru care se aplică un impozit pe venit de 59%, în
timp ce în Suedia taxa pe venit variază între 31%, pentru venituri anuale
mai mici de 23.000, şi 56%, pentru toate veniturile care trec de 374.000
coroane, echivalentul a 366.000 euro.
Impozitul pe imobile este de 10 ‰ din valoarea de bază de până la
3.040.000 DKK și 30 ‰ din suma care depășește acest prag. Pragul a fost
înghețat la valoarea nominală din 2002.
În Rusia, taxa pe avere se referă în special la bunurile imobile. Astfel,
locuinţele a căror valoare este mai mică de 12.000 de dolari sunt
impozitate cu 0,1%, în vreme ce pentru orice locuinţă mai valoroasă de
20.000 de dolari se plăteşte un impozit de până la 2%.
Un sistem asemănător de impozitare a averilor este practicat şi în Ungaria.
Vecinii noştri sunt obligaţi să plătească o taxă de lux pentru orice locuinţă
mai valoroasă de 100 milioane forinţi, echivalentul a 375.000 euro. Această
taxă se aplică suplimentar faţă de impozitul pe clădiri datorat autorităţilor
locale.
Pe de altă parte, în UE există şi state în care taxa pe avere a fost eliminată.
Un exemplu în acest sens este Grecia, stat în care nu mai există o astfel de
taxă. În aceeaşi categorie se încadrează şi Luxemburgul, unde rezidenţii şi
nerezidenţii nu mai sunt supuşi unei astfel de taxe din ianuarie 2006.
8.2.2.2. Formele impozitelor pe avere
Impozitele pe avere îmbracă următoarele forme:
A. Impozitul pe averea propriu-zisă:
Subiectul acestor impozite îl reprezintă proprietarul averii. Obiectul
impozitului îl reprezintă averea, care poate lua forma bunurilor imobile
(teren, locuinţe) sau a tuturor bunurilor din patrimoniu, imobile sau mobile
(activul net). Potrivit acestor forme de avere, se întâlnesc două categorii de
impozite:
1. Impozitul pe proprietatea imobiliară, aşezat asupra terenurilor,
clădirilor şi altor bunuri imobiliare. Masa materiei impozabile se determină
fie prin valoarea de achiziţie, fie prin valoarea declarată, fie ca rezultat al
capitalizării venitului obţinut pe seama respectivului bun. Cotele de
450
impunere sunt în general scăzute, impozitul este relativ neelastic şi are în
general randament scăzut.
2. Impozitul pe activul net, aşezat asupra tuturor categoriilor de bunuri din
patrimoniul contribuabilului, din a căror valoare se scad datoriile. Ca
subiect al acestui impozit pot fi atât persoanele fizice, cât şi cele juridice
sau numai una din cele două categorii. În masa impozabilă sunt incluse de
regulă patrimoniul funciar şi orice categorie de bunuri ce serveşte la
desfăşurarea activităţii subiectului proprietar.
În unele ţări (Suedia, Austria, Germania) la plata acestui impozit sunt
supuse atât persoanele fizice, cât şi cele juridice. În alte ţări (Danemarca,
Olanda) acest impozit este plătit numai de persoanele fizice. Există anumite
ţări (Canada) unde impozitul este plătit numai de societăţile de
capital.Pentru calcularea lui se folosesc fie cotele progresive (Suedia,
Danemarca, Elveţia), fie cotele proporţionale (Germania, Austria, Olanda).
B. Impozitul pe circulaţia averii:
Impozitul pe circulaţia averii cunoaşte trei mari categorii:
1. Impozitul pe actele de vânzare-cumpărare privind bunuri imobiliare -
este perceput cu ocazia notificării actului, prevăzut în mod expres prin lege
şi fără de care actul nu este recunoscut de autorităţile publice. Cotele de
impunere sunt crescătoare în funcţie de valoarea bunului vândut.
2. Impozitul pe succesiuni - este perceput pentru actele succesoarale, fiind
acceptate numai cele între persoane fizice. Cotele de impunere sunt
crescătoare în funcţie de valoarea masei succesorale şi cu diluarea gradului
de rudenie.Se stabileşte, fie global pentru întreaga avere lăsată moştenire
(ca de exemplu în SUA, Australia sau Marea Britanie), fie separat pentru
partea de avere ce revine fiecărui moştenitor (ca de exemplu în Germania,
Belgia, Franţa sau Suedia).
3. Impozitul pe donaţii - este perceput pentru transferurile de avere între
vii. Cotele de impunere sunt crescătoare odată cu valoarea materiei donate
şi cu diluarea gradului de rudenie între donator şi donatar (cel ce primeşte
donaţia) şi cu scopul donaţiei (în vederea morţii, cu efecte după moarte, pe
patul morţii sau între vii).
C. Impozitul pe sporul de avere:
Subiectul acestui impozit sunt proprietarii ce au dobândit spor de avere
imobiliară (uneori şi mobiliară), spor ce constituie obiectul impozitului.
451
Impozitul se percepe în momentul vânzării averii sau a unei părţi a ei şi se
calculează asupra sporului de valoare a acesteia între momentul achiziţiei şi
momentul vânzării. Din această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate
şi probate de proprietar pentru ameliorarea/modernizarea averii sale.
Raţiunea acestui impozit este diminuarea câştigului fără efort, dobândit de
proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare cum sunt: modificarea
destinaţiei terenului fie în mod natural, fie ca efect al unor acte ale
administraţiei publice, executarea unor lucrări edilitare (construcţii de
drumuri, canalizări, electrificări), inflaţia.
Poate lua forma impozitului pe sporul de avere dobândit pe timp de război
sau impozitului asupra creşterii averii de la cumpărare la revânzare.
8.2.2.3. Impozitele pe avere în România107
În România principalele impozite pe avere sunt: impozitul şi taxa pe clădiri,
impozitul şi taxa pe teren şi impozitul pe mijloacele de transport, impozitul
pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul
personal.
A. Impozitul şi taxa pe clădiri
Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România
datorează anual impozit pentru acea clădire.
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori
în folosinţă, persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care
reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului
de administrare sau de folosinţă, în condiţii similare impozitului pe clădiri.
Impozitul, şi taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al
oraşului sau al municipiului în care este amplasată clădirea. În cazul
municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe clădiri se datorează către
bugetul local al sectorului în care este amplasată clădirea.
Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt:
1. clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a
oricăror instituţii publice, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
activităţi economice;
107
În cazul clădirilor proprietate publică sau privată a statului, concesionate,
închiriate sau date în administrare sau folosinţă persoanelor juridice se foloseşte
noţiunea de taxă pe clădiri
452
2. clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând
cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale
ale acestora, asociaţiilor religioase şi componentelor locale ale acestora,
precum şi casele parohiale, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
3. clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de
învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze
provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru
4. clădirile unităţilor sanitare publice, cu excepţia încăperilor care sunt
folosite pentru activităţi economice;
5. clădirile care sunt afectate centralelor hidroelectrice, termoelectrice şi
nuclearo-electrice, staţiilor şi posturilor de transformare, precum şi staţiilor
de conexiuni;
6. clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei
Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
7. clădirile funerare din cimitire şi crematorii;
8. clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;
9. clădirile care constituie patrimoniul Academiei Române, cu excepţia
încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;
10. clădirile care sunt afectate activităţilor hidrotehnice, hidrometrice,
hidrometeorologice, oceanografice, de îmbunătăţiri funciare şi de
intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor, precum şi clădirile din porturi
şi cele afectate canalelor navigabile şi staţiilor de pompare aferente
canalelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
11. clădirile care, prin natura lor, fac corp comun cu poduri, viaducte,
apeducte, diguri, baraje şi tuneluri şi care sunt utilizate pentru exploatarea
acestor construcţii, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru alte
12. construcţiile speciale situate în subteran, indiferent de folosinţa
acestora şi turnurile de extracţie;
13. clădirile care sunt utilizate ca sere, solare, răsadniţe, ciupercării, silozuri
pentru furaje, silozuri şi/sau pătule pentru depozitarea şi conservarea
cerealelor, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru alte activităţi
economice;
14. clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale în lipsă de moştenitori legali sau testamentari;
453
15. clădirile utilizate pentru activităţi social umanitare, de către asociaţii,
fundaţii şi culte, potrivit hotărârii consiliului local;
16.clădirile clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice,
indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, care au
faţada stradală şi/sau principală renovată sau reabilitată.
Consiliile Locale pot hotărâ să acorde scutirea sau reducerea
impozitului/taxei pe clădiri datorate pentru unele clădiri, cum ar fi:
-clădirile afectate de calamităţi naturale, pentru o perioadă de până la 5
ani, începând cu 1 ianuarie a anului în care s-a produs evenimentul;
-clădirea folosită ca domiciliu, aflată în proprietatea sau coproprietatea
persoanelor ale căror venituri lunare sunt mai mici decât salariul minim
brut pe ţară ori constau în exclusivitate din indemnizaţie de şomaj sau
ajutor social;
-clădirile aflate în proprietatea operatorilor economici, în condiţiile
elaborării unor scheme de ajutor de stat/de minimis având un obiectiv
prevăzut de legislaţia în domeniul ajutorului de stat;
-clădirile persoanelor care domiciliază şi locuiesc efectiv în unele localităţi
din Munţii Apuseni şi în Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”;
-clădirile deţinute de asociaţiile de dezvoltare intercomunitară.
Impozitul pe clădirile aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice
care sunt utilizate pentru prestarea de servicii turistice cu caracter
sezonier, pe o durată de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic, se
reduce cu 50%. Reducerea se aplică în anul fiscal următor celui în care este
îndeplinită această condiţie.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădirile rezidenţiale şi clădirile –
anexă, se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% - 0,2%
la valoarea impozabilă a clădirii.
În cazul unei clădiri care are pereţii exteriori din materiale diferite, pentru
stabilirea valorii impozabile a clădirii se identifică valoarea impozabilă cea
mai mare corespunzătoare tipului clădirii respective.
Valoarea impozabilă a clădirii, exprimată în lei, se determină prin
înmulţirea suprafeţei construite desfăşurate a acesteia, exprimate în metri
pătraţi, cu valoarea impozabilă corespunzătoare, exprimată în lei/m2,
stabilită de lege.
454
Tabelul nr. 43 Valoarea impozabilă a clădirilor
2
Tipul clădirii Valoarea impozabilă - lei/m -
Cu instalaţii de apă, Fără instalaţii de
canalizare, electrice apă, canalizare,
şi încălzire (condiţii electrice sau
cumulative) încălzire
A. Clădire cu cadre din beton
armat sau cu pereţi exteriori din
cărămidă arsă sau din orice alte 1.000 600
materiale rezultate în urma unui
tratament termic şi/sau chimic
B. Clădire cu pereţii exteriori din
lemn, din piatră naturală, din
cărămidă nearsă, din vălătuci
300 200
sau din orice alte materiale
nesupuse unui tratament termic
şi/sau chimic
C. Clădire - anexă cu cadre din
beton armat sau cu pereţi
exteriori din cărămidă arsă sau
200 175
din orice alte materiale rezultate
în urma unui tratament termic
şi/sau chimic
D. Clădire - anexă cu pereţii
exteriori din lemn, din piatră
naturală, din cărămidă nearsă,
125 75
din vălătuci sau din orice alte
materiale nesupuse unui
tratament termic şi/sau chimic
E. În cazul contribuabilului care
deţine la aceeaşi adresă
încăperi amplasate la subsol,
75% din suma care 75% din suma care
demisol şi/sau la mansardă,
s-ar aplica clădirii s-ar aplica clădirii
utilizate ca locuinţă, în oricare
dintre tipurile de
clădiriprevăzute la lit. A - D
F. În cazul contribuabilului care
deţine la aceeaşi adresă
încăperi amplasate la subsol, la
demisol şi/sau la mansardă, 50% din suma care 50% din suma care
utilizate în alte scopuri decât cel s-ar aplica clădirii s-ar aplica clădirii
de locuinţă, în oricare dintre
tipurile de clădiri prevăzute la
lit. A - D
Sursa:Legea 227/2015, Codul fiscal, art 457
455
Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea
suprafeţelor secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor,
logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafeţele podurilor care
nu sunt utilizate ca locuinţă şi suprafeţele scărilor şi teraselor neacoperite.
Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de rangul localităţii
şi zona în care este amplasată clădirea, prin înmulţirea valorii
determinate cu un coeficient de corecţie corespunzător, fiecărei zone.
Valoarea impozabilă a clădirii, determinată în urma aplicării cotei de
impozitare, se reduce în funcţie de anul terminării acesteia, după cum
urmează:
-cu 50%, pentru clădirea care are o vechime de peste 100 de ani la data de
1 ianuarie a anului fiscal de referinţă;
- cu 30%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă intre 50 de ani şi 100
de ani inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă;
- cu 10%, pentru clădirea care are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 50
de ani inclusiv, la data de 1 ianuarie a anului fiscal de referinţă.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice,
impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2
și 1,3% asupra valorii care poate fi:
a. valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator
autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă;
b. valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi,
construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referinţă;
c. valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de
proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de
referinţă.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor fizice,
utilizate pentru activităţi din domeniul agricol, impozitul pe clădiri se
calculează prin aplicarea unei cote de 0,4% asupra valorii impozabile a
clădirii.
În cazul clădirilor cu destinaţie mixtă aflate în proprietatea persoanelor
fizice, impozitul se calculează prin însumarea impozitului calculat pentru
suprafaţa folosită în scop rezidenţia cu impozitul determinat pentru
suprafaţa folosită în scop nerezidenţial.
456
În cazul persoanelor juridice, impozitul/taxa pe clădirile rezidenţiale aflate
în proprietate se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,08% -
0,2% asupra valorii impozabile a clădirii.
Pentru clădirile nerezidenţiale aflate în proprietatea persoanelor juridice,
impozitul pe clădiri/taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse
între 0,2 - 1,3% asupra valorii impozabile a clădirii.
Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a Consiliului Local, iar la nivelul
municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
Pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri, valoarea impozabilă a
clădirilor aflate în proprietatea persoanelor juridice este valoarea de la 31
decembrie a anului anterior celui pentru care se datorează impozitul/taxa
şi poate fi:
a. ultima valoare impozabilă înregistrată în evidenţele organului fiscal;
b. valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator
autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în
vigoare la data evaluării;
c. valoarea finală a lucrărilor de construcţii, în cazul clădirilor noi, construite
în cursul anului fiscal anterior;
d.valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de
proprietate, în cazul clădirilor dobândite în cursul anului fiscal anterior;
e.în cazul clădirilor care sunt finanţate în baza unui contract de leasing
financiar, valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un
evaluat evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a
bunurilor;
f. în cazul clădirilor pentru care se datorează taxa pe clădiri, valoarea
înscrisă în contabilitatea proprietarului clădirii şi comunicată
concesionarului, locatarului, titularului dreptului de administrare sau de
folosinţă.
Valoarea impozabilă a clădirii se actualizează o dată la 3 ani pe baza unui
raport de evaluare a clădirii întocmit de un evaluator autorizat în
conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la
data evaluării.
În cazul în care proprietarul clădirii nu a actualizat valoarea impozabilă a
clădirii în ultimii 3 ani anteriori anului de referinţă, cota impozitului/taxei
pe clădiri este 5%.
457
Declararea clădirilor în vederea impunerii şi înscrierea acestora în
evidenţele autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă o obligaţie
legală a contribuabililor care deţin în proprietate aceste imobile, chiar dacă
ele au fost executate fără autorizaţie de construire.
Impozitul/taxa pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la
datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul
an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului respectiv, se
acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a Consiliului
local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului
General al Municipiului Bucureşti. Impozitul anual pe clădiri, datorat
aceluiaşi buget local de către contribuabili, persoane fizice sau juridice, de
până la 50 lei inclusiv, se plăteşte integral până la primul termen de plată.
Taxa pe clădiri se datorează pe perioada valabilităţii contractului prin care
se constituie dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă.
În cazul contractelor care prevăd perioade mai mici de un an, taxa se
datorează proporţional cu intervalul de timp pentru care s-a transmis
dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă.
Persoana care datorează taxa pe clădiri are obligaţia să depună o declaraţie
la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competenţă se află
clădirea, până la data de 25 a lunii următoare celei în care intră în vigoare
contractul prin care se acordă dreptul de concesiune, închiriere,
administrare ori folosinţă, la care anexează o copie a acestui contract.
Taxa pe clădiri se plăteşte lunar, până la data de 25 a lunii următoare
fiecărei luni din perioada de valabilitate a contractului prin care se
transmite dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă.
B. Impozitul şi taxa pe teren
Orice persoană care are în proprietate teren situat în România, datorează
pentru acesta un impozit anual.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori
în folosinţă, se stabileşte taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a
concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de
folosinţă, în condiţii similare impozitului pe teren.
Impozitul şi taxa pe teren se datorează către bugetul local al comunei, al
oraşului sau al municipiului în care este amplasat terenul. În cazul
458
municipiului Bucureşti, impozitul şi taxa pe teren se datorează către
bugetul local al sectorului în care este amplasat terenul.
Impozitul/taxa pe teren nu se datorează pentru:
-orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unităţi locale
a acestuia, cu personalitate juridică;
-orice teren al unui cimitir, crematoriu;
-orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar,
autorizată provizoriu sau acreditată;
-orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în
patrimoniul autorităţilor locale;
-orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu
excepţia suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;
-orice teren proprietate publică sau privată a statului, a unităţilor
administrativ-teritoriale sau a altor instituţii publice, aferent unei clădiri al
cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, exceptând
suprafeţele acestuia folosite pentru activităţi economice sau agrement;
-orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru
perioada cât durează ameliorarea acestuia;
-terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii
pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi,
lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activităţile de
apărare împotriva inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie,
cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone
de protecţie definite în lege, precum şi terenurile utilizate pentru
exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local,
în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei solului;
-terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie,
terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv
ecluzele şi staţiile de pompare aferente acestora, precum şi terenurile
aferente lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, pe baza avizului privind
categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiul judeţean de cadastru şi
publicitate imobiliară;
-terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale,
drumuri principale administrate de Compania Naţională de Autostrăzi şi
Drumuri Naţionale din România - S.A., zonele de siguranţă a acestora,
precum şi terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranţă;
-terenurile pe care sunt amplasate elementele infrastructurii feroviare
publice, precum şi cele ale metroului;
459
-terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;
-terenurile aflate în proprietatea sau coproprietatea veteranilor de război,
a văduvelor de război şi a văduvelor nerecăsătorite ale veteranilor de
război;
-terenurile destinate serviciului de apostilă şi supralegalizare, cele
destinate depozitării şi administrării arhivei, precum şi terenurile afectate
funcţionării Centrului Naţional de Administrare a Registrelor Naţionale
Notariale;
-suprafeţele de fond forestier, altele decât cele proprietate publică, pentru
care nu se reglementează procesul de producţie lemnoasă, cele certificate,
precum şi cele cu arborete cu vârsta de până la 20 de ani;
-terenurile deţinute sau utilizate de către întreprinderile sociale de inserţie;
-suprafeţele construite ale terenurilor aferente clădirilor clasate ca
monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, indiferent de titularul
dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepţia terenurilor care
sunt folosite pentru activităţi economice.
Consiliile Locale pot hotărâ să acorde scutirea sau reducerea impozitului/
taxei pe teren datorate pentru:
-terenul aferent clădirilor restituite potrivit art.16 din Legea nr. 10/2001 pe
durata pentru care proprietarul este obligat să menţină afectaţiunea de
interes public;
-terenul aferent clădirilor retrocedate potrivit art.1 alin. (6) din OUG nr.
94/2000 pe durata pentru care proprietarul este obligat să menţină
afectaţiunea de interes public;
-terenul aferent clădirilor restituite potrivit art.6 alin. (5) din OUG nr.
83/1999 pe durata pentru care proprietarul este obligat să menţină
afectaţiunea de interes public;
-terenurile utilizate pentru furnizarea de servicii sociale de către organizaţii
neguvernamentale şi întreprinderi sociale ca furnizori de servicii sociale;
-terenurile utilizate de organizaţii nonprofit folosite exclusiv pentru
activităţile fără scop lucrativ;
-terenurile aparţinând asociaţiilor şi fundaţiilor folosite exclusiv pentru
activităţile fără scop lucrativ;
-terenurile afectate de calamităţi naturale, pe o perioadă de până la 5 ani;
- potrivit legii, consiliile locale pot reduce impozitul pe suprafeţele
neconstruite ale terenurilor cu regim de monument istoric, în funcţie de
suprafaţa afectată şi de perioada punerii monumentelor istorice la
dispoziţia publicului pentru vizitare, precum şi instituţiilor specializate
pentru cercetare.
460
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de
teren, rangul localităţii în care este amplasat terenul, zona şi categoria de
folosinţă a terenului, conform încadrării făcute de Consiliul Local.
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în registrul agricol la
categoria de folosinţă terenuri cu construcţii, impozitul/taxa pe teren se
stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu
suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel:
Tabelul nr. 44 Nivelurile impozitului/taxei, pe ranguri de localităţi
Zona în Nivelurile impozitului/taxei, pe ranguri de

cadrul localităţi - lei/ha -
localităţii O I II III IV V
A 8.282- 6.878 - 6.042 - 5.236 - 711- 569-
20.706 17194 15.106 13.090 1.788 1.422
B 6.878- 5.199 - 4.215 - 3.558- 569 - 427-
17.194 12.998 10.538 8.894 1.422 1.068
C 5.199- 3.558- 2.668- 1.690- 427- 284-
12.998 8.894 6.670 4.226 1.068 710
D 3.558 – 1.690- 1.410- 984- 278- 142-
8.894 4.226 3.526 2.439 696 356
Sursa:Legea 227/2015, Codul fiscal, art 465
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în Registrul Agricol la
categoria de folosinţă terenuri cu construcţii, precum şi terenul înregistrat
în registrul agricol la altă categorie de folosinţă decât cea de terenuri cu
construcţii în suprafaţă de până la 400 m2, inclusiv, impozitul/taxa pe teren
se stabileşte prin înmulţirea suprafeţei terenului, exprimată în hectare, cu
suma pe hectar corespunzătoare zonei, iar acest rezultat se înmulţeşte şi
cu un coeficient de corecţie prevăzut de lege.
Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de
31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe teren, datorat pentru întregul
an de către contribuabili, până la data de 31 martie inclusiv, a anului
respectiv, se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a
Consiliului local. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine
Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Impozitul anual pe teren, datorat aceluiaşi buget local de către
contribuabili, persoane fizice şi juridice, de până la 50 lei inclusiv, se
plăteşte integral până la primul termen de plată.
461
Taxa pe teren se plăteşte lunar, până la data de 25 a lunii următoare
fiecărei luni din perioada de valabilitate a contractului prin care se
transmite dreptul de concesiune, închiriere, administrare ori folosinţă.
C. Impozitul pe mijloacele de transport
Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie
înmatriculat în România datorează un impozit anual pentru acel mijloc de
transport.
Impozitul pe mijloacele de transport, se plăteşte la bugetul local al unităţii
administrativ-teritoriale unde persoana îşi are domiciliul, sediul sau punctul
de lucru.
În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing
financiar, pe întreaga durată a acestuia, impozitul pe mijlocul de transport
se datorează de locatar.
Impozitul pe mijloacele de transport nu se datorează pentru:
-mijloacele de transport aflate în proprietatea sau coproprietatea
veteranilor de război, văduvelor de război sau văduvelor nerecăsătorite ale
veteranilor de război, pentru un singur mijloc de transport, la alegerea
contribuabilului;
-mijloacele de transport aflate în proprietatea sau coproprietatea
persoanelor cu handicap grav sau accentuat, cele pentru transportul
persoanelor cu handicap sau invaliditate, aflate în proprietatea sau
coproprietatea reprezentanţilor legali ai minorilor cu handicap grav sau
accentuat şi ai minorilor încadraţi în gradul I de invaliditate, pentru un
singur mijloc de transport, la alegerea contribuabilului;
-mijloacele de transport folosite exclusiv pentru intervenţii în situaţii de
urgenţă;
-autovehiculele acţionate electric;
-mijloacele de transport deţinute de către organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale;
-navele fluviale de pasageri, bărcile şi luntrele folosite pentru transportul
persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi
Insula Balta Ialomiţei;
-mijloacele de transport ale instituţiilor publice;
-mijloacele de transport ale instituţiilor sau unităţilor care funcţionează sub
coordonarea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice sau a
Ministerului Tineretului şi Sportului;
-mijloacele de transport ale persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru
servicii de transport public de pasageri în regim urban sau suburban,
462
inclusiv transportul de pasageri în afara unei localităţi, dacă tariful de
transport este stabilit în condiţii de transport public;
-mijloacele de transport folosite exclusiv pentru transportul stupilor în
pastoral;
-vehiculele istorice, definite conform prevederilor legale în vigoare.
Consiliile Locale pot hotărâ să acorde scutirea sau reducerea impozitului pe
mijloacele de transport agricole utilizate efectiv în domeniul agricol.
În cazul mijloacelor de transport hibride, impozitul se reduce cu minimum
50%, conform hotărârii consiliului local.
Impozitul pe mijloacele de transport se calculează în funcţie de tipul
mijlocului de transport, în funcţie de capacitatea cilindrică a acestuia, prin
înmulţirea fiecărei grupe de 200 de cm3 sau fracţiune din aceasta cu suma
corespunzătoare fiecărei grupe.
În tabelul de mai jos putem identifica pentru vehiculele înmatriculate
sumele corespunzătoare fiecărei grupe:
Tabelul nr. 45 Sumele pentru calculul impozitului pe vehicolele înmatriculate
3
Lei/200 cm
Nr.
Vehicule înmatriculate sau fracţiune
crt.
din aceasta
Motociclete, tricicluri, cvadricicluri şi autoturisme cu
1 3 8
capacitatea cilindrică de până la 1.600 cm , inclusiv
Motociclete, tricicluri şi cvadricicluri cu capacitatea
2 3 9
cilindrică de peste 1.600 cm
3
Autoturisme cu capacitatea cilindrică între 1.601 cm şi
3 3 18
2.000 cm inclusiv
3
4 3 72
2.600 cm inclusiv
3
5 3 144
3.000 cm inclusiv
3
6 Autoturisme cu capacitatea cilindrică de peste 3.001 cm 290
7 Autobuze, autocare, microbuze 24
Alte vehicule cu tracţiune mecanică cu masa totală
8 30
maximă autorizată de până la 12 tone, inclusiv
9 Tractoare înmatriculate 18
Sursa: prelucrare după Legea 227/2015, Codul fiscal, art.470
În cazul unui autovehicul de transport de marfă cu masa totală autorizată

egală sau mai mare de 12 tone, impozitul pe mijloacele de transport este
stabilită în sumă fixă prin Codul Fiscal în funcție de masa totală și numărul
de axe.
463
Mai sunt impozitate remorcile, semiremorcile, rulotele precum și
mijloacelor de transport pe apă.
Impozitul pe mijloacele de transport se plăteşte anual, în două rate egale,
până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe mijlocul de transport, datorat
pentru întregul an de către contribuabili, până la data de 31 martie a anului
respectiv inclusiv, se acordă o bonificaţie de până la 10% inclusiv, stabilită
prin hotărâre a Consiliului local.La nivelul municipiului Bucureşti, această
atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
D. Impozitul pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din
patrimoniul personal
Veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare se calculează la transferul
dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte
juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente
acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii.
Contribuabilii datorează un impozit de 3% asupra venitului impozabil
obținut din tranzacții a căror valoare depășește suma de 450.000 lei.
Nu se datorează impozit în următoarele cazuri:
a.la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor
de orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor
speciale;
b.la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi
afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
c.în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer
al dreptului de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;
d. constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996;
e.în cazul transferului dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul
personal, în condiţiile prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a
unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite,
pentru o singură operaţiune de dare în plată.
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor
acestuia cu titlul de moştenire, nu se datorează impozit, dacă succesiunea
este dezbătută şi finalizată în termen de 2 ani de la data decesului
autorului succesiunii. În cazul nefinalizării procedurii succesorale în
termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1%
calculat la valoarea masei succesorale.
464
Pentru transmiterea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor
acestuia, impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin
care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În
cazul în care valoarea declarată este inferioară valorii orientative stabilite
prin studiul de piaţă realizat de către camerele notarilor publici, notarul
public notifică organelor fiscale respectiva tranzacţie.
Camerele Notarilor Publici actualizează, cel dată pe an, studiile de piaţă
care trebuie să conţină informaţii privind valorile minime consemnate pe
piaţa imobiliară specifică în anul precedent şi le comunică direcţiilor
generale regionale ale finanţelor publice din cadrul ANAF.
Impozitul se calculează şi se încasează de notarul public înainte de
autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a
succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care a fost încasat.
Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o
declaraţie informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare,
cuprinzând următoarele elemente pentru fiecare tranzacţie: părţile
contractante, valoarea înscrisă în documentul de transfer, impozitul pe
venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal,
taxele notariale aferente transferului.
Impozitul stabilit se distribuie astfel: o cotă de 50% se face venit la
bugetul consolidat şi o cotă de 50% se face venit la bugetul unităţilor
administrativ-teritoriale pe teritoriul cărora se află bunurile imobile ce au
făcut obiectul înstrăinării.
465
REZUMAT
Impozitele directe au următoarele caracteristici: sunt nominale, sunt bazate, în
general, pe capacitatea contributivă a plătitorului, plătitorul se identifică cu
suportatorul, se calculează cu cote progresive în tranşe sau cu cote proporţionale,
permit stabilirea unui venit minim neimpozabil, au un caracter rigid.
Obiectul impozitului pe venit îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică

sau juridică, cunoscut sub denumirea de venit brut. Acesta este ajustat potrivit
legii, prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul,
obţinându-se venitul impozabil.
Impozitul pe venitul persoanei fizice se stabileşte pe baza declaraţiei de impunere

întocmită de subiectul impozabil. În România cota de impunere care este de 10% şi
se aplică asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse. Se impun
următoarele categorii de venituri realizate de persoanele fizice: venituri din
activităţi independente,venituri din drepturi de proprietate intelectuală venituri
din salarii, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din investiţii, venituri
din pensii, venituri din activităţi agricole, venituri din premii şi din jocuri de noroc,
venituri din transferul proprietăţilor imobiliare.
Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură
obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate
în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de
detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care
se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv
indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.
La stabilirea venitului firmei se adună veniturile din exploatare cu veniturile

financiare și cele extraordinare.
Venitul impozabil se obţine prin scăderea din venitul calculat, așa cum s-a arătat
mai sus, a cheltuielilor ocazionate de desfășurarea activității și a cheltuielilor
neimpozabile (unele cheltuieli social-culturale). La aceasta se adaugă cheltuielile
nedeductibile fiscal. Cota de impunere a profitului este de 16%.
La stabilirea impozitului de plată se au în vedere pierderile fiscale de recuperat din

activitatea anilor precedenți și eventualele facilități fiscale.
Impozitele pe avere sunt aşezate în legătură cu proprietatea deţinută de

persoanele fizice sau juridice.Toate aceste tipuri de impozite sunt încasate de
regulă de bugetele locale.
În România principalele impozite pe avere sunt: impozitul şi taxa pe clădiri,

impozitul şi taxa pe teren şi impozitul pe mijloacele de transport și impozitul pe
veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal.
466
TESTE GRILĂ
1. Veniturile din activităţi independente în România cuprind:
a. veniturile din vânzări locuinţe, venituri din vânzări autoturisme, veniturile din
culturile agricole
b. veniturile comerciale, veniturile din profesii libere
c. veniturile comerciale, veniturile din profesii libere, veniturile din drepturi de
proprietate intelectuală
2. Impozitul pe clădirile rezidențiale ale persoanelor fizice, în România, se
calculează prin aplicarea cotei de impozitare de:
a. 16% la valoarea impozabilă a clădirii
b. 0,08% - 0,2% la valoarea impozabilă a clădirii
c. 0,01% - 0,5% la valoarea impozabilă a clădirii
d. 0,3% - 0,5% la valoarea impozabilă a clădirii
3. Cheltuielile deductibile în cazul impozitelor pe venit în România cuprind:
1. cheltuielile pentru desfăşurarea activităţii
2. dobânzile la creditele utilizate
3. cheltuielile cu sponsorizările
4. cheltuielile datorate pierderilor şi distrugerilor din culpă
5. primele de asigurare
a) (2, 3, 4) b) ( 1, 2, 3) c) ( 1, 2, 4) d) (1, 2, 5) e) ( 2, 3, 5)
4. Veniturile din salarii se impozitează cu următoarea cotă de impozitare:
a. 10% la valoarea impozabilă a salariului
b. 10% asupra bazei de calcul
c. 10% asupra valorii brute a salariului
d. 10% asupra valorii nete a salariului
5. Termenul până la care se efectuează plata impozitului pe profit este:
1. până la data de 25 inclusiv, a lunii următoare trimestrului pentru care se
efectuează plata
2. 25 mai inclusiv a anului următor pentru plata impozitului anual
3. 25 inclusiv a lunii pentru plata impozitului lunar
4. 25 aprilie inclusiv a anului următor pentru plata impozitului
a) (1,4) b) (1,3) c) (1,2) d) (2,3) e) (3,4)
6. Care din afirmaţia de mai jos este adevărată:
a. cadourile oferite de angajatori, angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sunt
neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane, nu
depăşeşte 150 lei
b. cadourile oferite de angajatori, angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sunt
neimpozabile, în măsura în care valoarea cadoului oferit fiecărei persoane
depăşeşte 150 lei
c. cadourile oferite de angajatori, angajatelor cu ocazia zilei de 8 martie sunt
impozabile
467
468
CAPITOLUL 9 IMPOZITELE INDIRECTE
9.1. Generalităţi
9.2. Taxele de consumaţie
9.2.1. Accizele
9.2.2. Taxele generale pe vânzări
9.3. Taxele vamale
9.4. Monopolurile fiscale
9.5. Alte impozite și taxe
CONCEPTE CHEIE: taxe de consumaţie, monopoluri fiscale, taxe vamale,

accize, accize armonizate, valoare adăugată, TVA, TVA colectată, TVA
deductibilă, taxe vamale de import, taxe vamale de export, taxe vamale fiscale,
taxe vamale potecţioniste, taxe vamale de tranzit, valoarea în vamă, datorie
vamală, declaraţie vamală, Tariful Vamal, taxe judecătoreşti, taxe notariale,
taxe de înregistrare, taxe de timbru.
1.Definirea şi prezentarea impozitelor indirecte.
2.Prezentarea taxelor de consumaţie.
3.Înţelegerea modului de calcul a accizelor în România.
4.Cunoaşterea noţiunii de valoare adăugată.
5.Însuşirea de cunoştinţe privind modul de calcul a TVA în România.
6.Prezentarea principalelor aspecte cu privire la datele de plata a
impozitelor indirecte.
7.Însuşirea noţiunii de taxă vamală.
469
9.1. Generalităţi
Impozitele indirecte sunt stabilite pe consum. Baza impozabilă o reprezintă
volumul încasărilor din vânzarea mărfurilor sau prestărilor de servicii, fiind
incluse în preţ astfel mărind nivelul acestora. Plătitorul de impozit este
diferit de suportatorul impozitului.
Aceste impozite nu respectă echitatea impunerii, deşi lasă impresia că
afectează în aceeaşi măsură venitul tuturor celor care îl suportă. De
asemenea, nu permit stabilirea unui venit minim neimpozabil. Se
caracterizează prin faptul că pe măsura creşterii consumului, creşte şi
volumul încasărilor de pe urma acestora şi invers.
Aceste impozite predomină în structura veniturilor fiscale în ţările în curs
de dezvoltare sau în tranziţie, deoarece în aceste ţări impozitele directe
sunt mai reduse, neexistând o bază impozabilă de venituri sau avere
considerabilă şi pentru că aşezarea şi încasarea lor nu necesită cheltuieli
mari din partea statului, deci au un randament fiscal ridicat.
În ţările dezvoltate din UE impozitele indirecte deţin o pondere de 29-35%
în total impozite, iar în ţările mai puţin dezvoltate deţin o pondere de la 40-
55%.
Potrivit opiniei lui Iulian Văcărel, membru al Academiei Române, preferinţa
autorităţilor fiscale pentru impozite indirecte, manifestată de altfel şi în
România, este rezultatul a ceea ce, cu un singur cuvânt, putem numi
comoditate.
Reputatul nostru economist formulează, în acest sens, următoarele
caracteristici ale impozitelor indirecte: interval scurt între momentul
deciziei de instituire şi momentul când devin operaţionale, cheltuieli
modice de aşezare, percepere şi urmărire, voalează imaginea statului ca
iniţiator şi beneficiar, lăsând impresia că cel ce comercializează este
beneficiar şi iniţiator.108
Impozitele indirecte îmbracă următoarele forme: taxe de consumaţie,
monopoluri fiscale, taxe vamale şi alte impozite indirecte.
108
Opinii exprimate în Economistul nr. 60 din 30 martie 1998, Spre o „nouă
filozofie” în materie de resurse financiare publice? şi în Văcărel Iulian şi colectiv,
Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, (ediţia a III-a), 2001, pp.
445-446
470
Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de
vânzare al mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe
impozitul.
Mărfurile asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele
de larg consum, iar acestea pot diferi ca structură de la o ţară la alta.
Printre aceste mărfuri întâlnim: zahărul, pastele făinoase, orezul, sarea,
uleiul, vinul, berea, ceaiul, cafeaua, cacao, textilele, încălţămintea.
În categoria taxelor de consumaţie intră accizele (taxe speciale de
consumaţie) şi taxele generale pe vânzări.
471
9.2. Taxele de consumaţie
9.2.1. Accizele
9.2.1. Accizele
Accizele sunt aşezate asupra unor produse care se consumă în cantităţi
mari şi care nu pot fi înlocuite de cumpărători cu altele. Se instituie asupra
unor produse care au o cerere neelastică, cum sunt: alcoolul, vinul, berea,
apele minerale, tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile minerale sau produsele
petroliere.
În România accizele s-au introdus în anul 1993 şi au suferit mai multe
modificări, care au vizat atât produsele accizate cât şi cotele aplicate.
Modificările au vizat apropierea procedurilor și a nivelului de cote de
procedurile și nivelul cotelor din UE.
Accizele în UE şi România sunt stabilite în euro pe unitatea de măsură şi
ad valorem și se calculează prin aplicarea procentului legal asupra preţului
de vânzare cu amănuntul al mărfurilor eliberate pentru consum.
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat
pentru produsele provenite din producţia internă sau din import.
Potrivit Codului Fiscal,în România se practică: accize armonizate şi accize
nearmonizate.
Accizele armonizate sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra
consumului unor produse. Cele armonizate au stabilite nivelurile minime
prin legislaţia comunitară şi trebuie respectate de toate ţările membre.
În România avem următoarele produse cu accize armonizate: alcool şi
băuturi alcoolice (bere, vin, băuturi fermentate altele decât bere şi vinuri,
produse intermediare, alcool etilic), tutun prelucrat (ţigarete, ţigări şi ţigări
cu foi, tutun de fumat), produse energetice (benzină, motorină, kerosen,
păcură, gaz natural, cărbune, cocs) şi electricitate.
Produsele accizabile sunt supuse accizelor la momentul: producerii
acestora, la momentul extracţiei acestora, pe teritoriul UE sau a importului
acestora pe teritoriul UE.
Persoana plătitoare de accize care au devenit exigibile este:
a. în ceea ce priveşte ieşirea unor produse accizabile dintr-un regim
suspensiv de accize:
472
1. antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau orice altă persoană
care eliberează produsele accizabile din regimul suspensiv de accize ori în
numele căreia se efectuează această eliberare şi, în cazul ieşirii
neregulamentare din antrepozitul fiscal, orice altă persoană care a
participat la această ieşire;
2. în cazul unei nereguli în cursul unei deplasări a produselor accizabile în
regim suspensiv de accize: antrepozitarul autorizat, expeditorul înregistrat
sau orice altă persoană care a garantat plata accizelor, precum şi orice
persoană care a participat la ieşirea neregulamentară şi care avea
cunoştinţă sau care ar fi trebuit să aibă cunoştinţă în mod normal de
caracterul neregulamentar al acestei ieşiri;
b. în ceea ce priveşte deţinerea unor produse accizabile: persoana care
deţine produsele accizabile sau orice altă persoană implicată în deţinerea
acestora;
c. în ceea ce priveşte producerea unor produse accizabile: persoana care
produce produsele accizabile sau, în cazul unei produceri
neregulamentare, orice altă persoană implicată în producerea acestora;
d. în ceea ce priveşte importul unor produse accizabile: persoana care
declară produsele accizabile sau în numele căreia produsele sunt
declarate în momentul importului ori, în cazul unui import
neregulamentar, orice altă persoană implicată în importul acestora.
Atunci când mai multe persoane sunt obligate să plătească aceeaşi datorie
privind accizele, acestea sunt obligate să plătească în solidar acea datorie.
În domeniul accizelor există câțiva termeni specifici ca:
- destinatar înregistrat care este persoana care intenţionează să
primească, în cadrul activităţii sale, produse accizabile care se deplasează
în regim suspensiv de accize dintr-un alt stat membru și trebuie să se
autorizeze .
- expeditor înregistrat care este persoana ce intenţionează să expedieze în
regim suspensiv de accize produse accizabile puse în liberă circulaţie și care
trebuie să se autorizeze,
- importator autorizat este persoana fizică sau juridică care intenţionează
să importe produse accizabile supuse marcării prin banderole sau timbre și
care trebuie să se autorizeze.Calitatea de importator autorizat conferă
acestuia dreptul de marcare a produselor supuse acestui regim.
473
Autorizarea antrepozitelor fiscale, a destinatarilor înregistraţi, a
expeditorilor înregistraţi şi a importatorilor autorizaţi se efectuează de
către Direcţiile Generale Regionale ale Finanţelor Publice.
Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui
antrepozit fiscal, care este locul în care produsele accizabile sunt produse,
transformate, deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de accize
de către un antrepozitar autorizat în cadrul activităţii sale.
Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau
depozitarea de produse accizabile (dacă acciza nu a fost plătită).
Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a
produselor accizabile, cu unele excepţii.
Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autorităţii fiscale
competente, unde produsele accizabile sunt produse, transformate,
deţinute, primite sau expediate în regim suspensiv de către
antrepozitarul autorizat, în exerciţiul activităţii, în anumite condiţii
prevăzute de lege.
Antrepozitul vamal este locul aprobat de autoritatea vamală potrivit
legislaţiei vamale în vigoare.
Este interzisă producerea de produse accizabile în afara antrepozitului
fiscal.Este de asemenea interzisă deţinerea unui produs accizabil în afara
antrepozitului fiscal, dacă acciza pentru acel produs nu a fost plătită.
Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat şi expeditorul înregistrat
au obligaţia depunerii la autoritatea competentă a unei garanţii, care să
asigure plata accizelor care pot deveni exigibile.
În cazul antrepozitarilor autorizaţi, prin normele metodologice se stabilesc
niveluri minime şi maxime ale garanţiilor, în funcţie de natura şi volumul
produselor accizabile ce urmează a fi realizate sau depozitate. Garanţia
este valabilă pe întreg teritoriul UE.
Tipul, modul de calcul, valoarea, durata şi condiţiile de reducere a garanţiei
sunt prevăzute în normele metodologice, pe tipuri de activităţi şi grupe de
produse.
În cazul antrepozitarului autorizat care deţine şi calitatea de expeditor
înregistrat, condiţiile şi cuantumul garanţiei se stabilesc prin normele
metodologice.Valoarea garanţiei se analizează periodic, pentru a reflecta
orice schimbări în volumul afacerii sau ale nivelului accizelor.
474
Autoritatea competentă va notifica în scris autorizarea ca antrepozit fiscal,
în termen de 60 de zile de la data depunerii documentaţiei complete de
autorizare.
Autorizaţia va conţine următoarele:
a. codul de accize atribuit antrepozitului fiscal;
b. elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat;
c. adresa antrepozitului fiscal;
d. tipul produselor accizabile primite/expediate din antrepozitul fiscal şi
natura activităţii;
e. nivelul garanţiei;
f. perioada de valabilitate a autorizaţiei, care este de 5 ani;
g. orice alte informaţii relevante pentru autorizare.
Orice antrepozitar autorizat are obligaţia de a îndeplini următoarele
cerinţe:
a. să constituie în favoarea autorităţii competente o garanţie care să
asigure plata accizelor care pot deveni exigibile;
b. să instaleze şi să menţină încuietori, sigilii, instrumente de măsură sau
alte instrumente similare adecvate, necesare securităţii produselor
accizabile amplasate în antrepozitul fiscal;
c. să asigure menţinerea sigiliilor aplicate sub supravegherea autorităţii
competente;
d. să ţină evidenţe exacte şi actualizate cu privire la materiile prime,
lucrările în derulare şi produsele accizabile finite, produse sau primite în
antrepozitele fiscale şi expediate din antrepozitele fiscale, şi să prezinte
evidenţele corespunzătoare, la cererea autorităţilor competente;
e. să ţină un sistem corespunzător de evidenţă a stocurilor din antrepozitul
fiscal, inclusiv un sistem de administrare, contabil şi de securitate;
f. să asigure accesul autorităţii competente în orice zonă a antrepozitului
fiscal, în orice moment în care antrepozitul fiscal este în exploatare şi în
orice moment în care antrepozitul fiscal este deschis pentru primirea sau
expedierea produselor;
g. să prezinte produsele accizabile pentru a fi inspectate de autoritatea
competentă, la cererea acestora;
h. să asigure în mod gratuit un birou în incinta antrepozitului fiscal, la
cererea autorităţii competente;
i. să cerceteze şi să raporteze către autoritatea competentă orice pierdere,
lipsă sau neregularitate cu privire la produsele accizabile;
475
j. să înştiinţeze autorităţile competente despre orice modificare ce
intenţionează să o aducă asupra datelor iniţiale în baza cărora a fost emisă
autorizaţia de antrepozitar, cu minimum 5 zile înainte de producerea
modificării;
k. să se conformeze cu alte cerinţe impuse prin normele metodologice;
l. să transmită la autoritatea competentă, până la data de 15 a lunii
următoare celei de raportare, stuaţiile de raportare prevăzute în normele
metodologice.
Marcarea produselor alcoolice (produse intermediare şi alcool etilic) şi a
tutunului prelucrat se efectuează cu timbre sau banderole.
Responsabilitatea marcării produselor accizabile revine antrepozitarilor
autorizaţi, destinatarilor înregistraţi, expeditorilor înregistraţi sau
importatorilor autorizaţi.
Antrepozitarul autorizat, destinatarul înregistrat sau importatorul autorizat
are obligaţia să asigure ca banderolele să fie aplicate la loc vizibil, pe
ambalajul individual al produsului accizabil, astfel încât deschiderea
ambalajului să deterioreze banderola, iar timbrele să fie aplicate la loc
vizibil, pe ambalajul individual al produsului accizabil, astfel încât timbrul să
nu poată fi îndepărtat de pe ambalaj fără a fi deteriorat.
Marcajele se solicită de la autoritatea fiscală competentă, care autorizează
o unitate specializată pentru tipărirea lor. Importatorii vor transmite
producătorilor externi marcajele corespunzătoare, în vederea aplicării
acestora pe produsele accizabile contractate.
Marcarea şi colorarea motorinei, păcurii şi a produselor asimilate
acesteia, care vor putea fi eliberate pentru consum, deţinute în afara unui
antrepozit fiscal, transportate inclusiv în regim suspensiv de accize,
utilizate, oferite spre vânzare ori vândute, pe teritoriul României, numai
dacă sunt marcate şi colorate.
Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor dacă sunt destinate
utilizării:
a.în contextul relaţiilor diplomatice sau consulare;
b de către organizaţiile internaţionale recunoscute ca atare de autorităţile
publice din România şi de către membrii acestor organizaţii, în limitele şi în
condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale privind instituirea acestor
organizaţii sau prin acordurile de sediu;
c.de către forţele armate ale oricărui stat parte la Tratatul Atlanticului de
Nord, altul decât România, pentru uzul forţelor armate în cauză, pentru
476
personalul civil însoţitor sau pentru aprovizionarea popotelor ori a
cantinelor acestora;
d.pentru consum în cadrul unui acord încheiat cu ţări terţe sau cu
organizaţii internaţionale, cu condiţia ca acordul în cauză să fie permis ori
autorizat în ceea ce priveşte scutirea de la plata taxei pe valoarea
adăugată.
Există şi scutiri speciale:
-produsele accizabile furnizate de magazinele duty-free, transportate în
bagajul personal al călătorilor care se deplasează pe cale aeriană sau
maritimă către un teritoriu terţ ori către o ţară terţă,
-produsele furnizate la bordul unei aeronave sau al unei nave pe parcursul
călătoriei pe cale aeriană ori maritimă către un teritoriu terţ sau către o
ţară terţă.
Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice
atunci când sunt:
-complet denaturate, conform prescripţiilor legale;
-denaturate şi utilizate pentru producerea de produse care nu sunt
destinate consumului uman;
-utilizate pentru producerea oţetului
-utilizate pentru producerea de medicamente;
-utilizate pentru producerea de arome alimentare destinate preparării de
alimente sau băuturi nealcoolice ce au o concentraţie ce nu depăşeşte
1,2% în volum;
-utilizate în scop medical în spitale şi farmacii;
-utilizate direct sau ca element al produselor semifabricate pentru
producerea de alimente cu ori fără cremă, cu condiţia ca în fiecare caz
concentraţia de alcool să nu depăşească 8,5 litri de alcool pur la 100 kg de
produs ce intră în compoziţia ciocolatei şi 5 litri de alcool pur la 100 kg de
produs ce intră în compoziţia altor produse;
-utilizate în procese de fabricaţie, cu condiţia ca produsul finit să nu conţină
alcool;
-utilizate ca eşantioane pentru analiză sau ca teste necesare pentru
producţie ori în scopuri ştiinţifice.
Este scutit de la plata accizelor tutunul prelucrat, atunci când este destinat
în exclusivitate testelor ştiinţifice şi celor privind calitatea produselor.
Sunt scutite de la plata accizelor şi :
477
a.produsele energetice livrate în vederea utilizării drept combustibil pentru
aviaţie, alta decât aviaţia turistică în scop privat,
b.produsele energetice livrate în vederea utilizării drept combustibil pentru
navigaţia în apele comunitare şi pentru navigaţia pe căile navigabile
interioare, inclusiv pentru pescuit, altele decât pentru navigaţia
ambarcaţiunilor de agrement private. De asemenea, este scutită de la plata
accizelor şi electricitatea produsă la bordul navelor,
c.produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru producţia de
energie electrică, precum şi energia electrică utilizată pentru menţinerea
capacităţii de a produce energie electrică,
d.produsele energetice şi energia electrică utilizate pentru producţia
combinată de energie electrică şi energie termică,
e.produsele energetice - gazul natural, cărbunele şi combustibilii solizi -
folosite de gospodării şi/sau de organizaţii de caritate,
f.combustibilii pentru motor utilizaţi în domeniul producţiei, dezvoltării,
testării şi mentenanţei aeronavelor şi vapoarelor,
g.combustibilii pentru motor utilizaţi pentru operaţiunile de dragare în
cursurile de apă navigabile şi în porturi,
h.produsele energetice injectate în furnale sau în alte agregate industriale
în scop de reducere chimică, ca aditiv la cocsul utilizat drept combustibil
principal,
i.produsele energetice care intră în România dintr-o ţară terţă, conţinute în
rezervorul standard al unui autovehicul cu motor, destinate utilizării drept
combustibil pentru acel autovehicul, precum şi în containere speciale şi
destinate utilizării pentru operarea, în timpul transportului, a sistemelor ce
echipează acele containere,
j.orice produs energetic care este scos de la rezerva de stat sau rezerva de
mobilizare, fiind acordat gratuit în scop de ajutor umanitar,
k.orice produs energetic utilizat drept combustibil pentru încălzire de către
spitale, sanatorii, aziluri de bătrâni, orfelinate şi de alte instituţii de
asistenţă socială, instituţii de învăţământ şi lăcaşuri de cult,
l.energia electrică obţinută de acumulatori electrici, grupurile electrogene
mobile, instalaţiile electrice amplasate pe vehicule de orice fel, sursele
staţionare de energie electrică în curent continuu, instalaţiile energetice
amplasate în marea teritorială care nu sunt racordate la reţeaua electrică şi
sursele electrice cu o putere activă instalată sub 250 kW,
m.produsele utilizate pentru încălzire,
n.energia electrică produsă din surse regenerabile de energie.
Accizele sunt venituri la bugetul de stat.
478
Nivelul accizelor la cateva produse este prezentat în tabelul de mai jos:
Tabelul nr.46 Nivelul accizelor la unele produse în România
Nr. Denumirea produsului sau a Acciza (lei/U.M.)

U.M.
crt. grupei de produse pentru anul 2019
1 Bere h/l 1 grad Plato 3,3
2 Vinuri spumoase hl de produs 47,38
3 Alcool etilic hl alcool pur 3.306,98
4 Ţigarete 1.000 ţigarete 483,74
tonă 2.566,71
5 Benzină fără plumb
1.000 litri 1.976,36
Electricitate utilizată în scop
6 Mwh 2,37
comercial
Sursa: prelucrare după Legea 227/2015, Codul Fiscal, anexa 1
Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii

următoare celei în care acciza devine exigibilă.
Declaraţiile de accize se depun la autoritatea competentă, de către
plătitorii de accize, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la
care se referă declaraţia. Orice plătitor de accize are obligaţia de a depune
lunar la autoritatea fiscală competentă o declaraţie de accize, indiferent
dacă se datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă.
Pentru orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când
produsul este eliberat pentru consum în România sau când se constată
pierderi sau lipsuri de produse accizabile. Momentul exigibilităţii accizelor
intervine:
a.la data recepţionării produselor provenite din achiziţii intracomunitare;
b.la data efectuării formalităţilor de punere în liberă circulaţie a produselor
provenite din operaţiuni de import;
c.la data vânzării pe piaţa internă a produselor provenite din producţia
internă.
În cazul pierderilor sau lipsurilor, acciza pentru un produs accizabil devine
exigibilă la data când se constată pierderea sau o lipsa produsului accizabil.
Întârzierea la plata accizelor cu mai mult de 5 zile de la termenul legal
atrage suspendarea autorizaţiei deţinute de operatorul economic plătitor
de accize până la plata sumelor restante.
Plătitorul, are de asemenea, obligaţia de a ţine registre contabile precise,
care să conţină suficiente informaţii pentru ca autorităţile fiscale să poată
479
verifica respectarea prevederilor legale şi poartă răspunderea pentru
calcularea corectă şi plata la termenul legal a accizelor către bugetul de stat
şi pentru depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la
autoritatea fiscală competentă.
Orice plătitor de accize poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi
plata la termenul legal a accizelor către bugetul de stat şi pentru
depunerea la termenul legal a declaraţiilor de accize la autoritatea
competentă.
Antrepozitarii autorizaţi pentru producţie sunt obligaţi să depună la
autoritatea competentă o situaţie care să conţină informaţii cu privire la
produsele accizabile: stocul de materii prime şi produse finite la începutul
perioadei de raportare, achiziţiile de materii prime, cantitatea fabricată în
cursul perioadei de raportare, stocul de produse finite şi materii prime la
sfârşitul perioadei de raportare şi cantitatea de produse livrate.
Antrepozitarii autorizaţi pentru depozitare sunt obligaţi să depună la
autoritatea competentă o situaţie, care să conţină informaţii cu privire la
stocul de produse finite la începutul perioadei de raportare, achiziţiile şi
livrările de produse finite în cursul perioadei de raportare, stocul de
produse finite la sfârşitul perioadei de raportare.
Toţi operatorii economici cu produse accizabile sunt obligaţi să accepte
controlul ce permite autorităţii competente să se asigure de corectitudinea
operaţiunilor cu produse accizabile.
Accizele nearmonizate sunt taxe speciale percepute asupra următoarelor
produse:
a.produse din tutun încălzit care, prin încălzire, emit un aerosol ce poate fi
inhalat, fără a avea loc combustia amestecului de tutun, acciza este 384
lei/kg,
b.lichidele cu conţinut de nicotină destinate inhalării cu ajutorul unui
dispozitiv electronic de tip „Ţigaretă electronică”, acciza este de 0,5 lei/ml.
Aceste produse accizabile sunt supuse accizelor la momentul producerii,
achiziţiei intracomunitare sau importului acestora pe teritoriul Comunităţii.

Taxele generale pe vânzări sunt aşezate pe cifra de afaceri. După veriga de
la care se încasează, pot fi:
-cumulative sau multifazice, atunci când se practică la fiecare vânzător,
neţinând seama că a mai fost plătită pe circuitul economic;
480
-unice sau monofazice, atunci când se practică la una din cele două verigi
majore ale circuitului economic: la producător (numită taxă de producţie)
sau la comerciant (numit impozit pe circulaţie)
După baza de calcul pot fi:
- pe cifra de afaceri brută – se aplică cota de impozit asupra mărfurilor
vândute în fiecare stadiu, iar impozitul obţinut are randament fiscal ridicat;
- pe cifra de afaceri netă – se aplică doar asupra diferenţei între preţul de
vânzare şi preţul cu care s-a cumpărat marfa respectivă.
Un impozit modern care reprezintă o combinaţie între aceste tipuri de
impozite îl reprezintă Taxa pe Valoarea Adăugată (TVA), care este un
impozit unic şi se aplică doar asupra valorii adăugate.
A fost fundamentat în anul 1954 de către economistul francez Maurice
Lauré. Consiliul de miniştri al Comunităţii Europene a hotărât introducerea
TVA în 1967 dar punerea în aplicare s-a făcut la 1 ianuarie 1970, acest
proces de adoptare a TVA-ului încheindu-se în 1972.
În România această taxă s-a introdus la 1 iulie 1993 cu o cotă de 15%,
modificată de la 1 februarie 1998 pe trei nivele: 0% (pentru exporturile
efectuate de agenţii economici cu sediu în România), 11% (cota redusă,
pentru carne, peşte şi produse din peşte, pâine, făină, medicamente de uz
uman şi veterinar, uniforme şcolare pentru copiii din învăţământul
pregimnazial şi alte câteva produse) şi 22% (cota normală).
Apoi evoluția cotelor de TVA aplicate în România, se prezintă astfel:
- de la 01 ianuarie 2000 la 31 decembrie 2003, cota standard a fost 19% şi
a fost eliminată cota redusă;
- de la 01 ianuarie 2004 la 31 decembrie 2008, cotele au fost prezent 19%
- de la 01 ianuarie 2009 la 30 iunie 2010, cotele au fost 19 % standard, 9%
şi 5% cote reduse;
- de la 01 iulie 2010 la 31 decembrie 2015, cotele au fost 24 % standard,
9% şi 5% cote reduse;
- de la 01 ianuarie 2016 la 31 decembrie 2016, cotele au fost 20 %
standard, 9% şi 5% cote reduse;
- de la 01 ianuarie 2017 cotele sunt 19 % standard, 9% şi 5% cote reduse.
Economiştii de factură liberală, ca de pildă Milton Friedman, laureat al
premiului Nobel pentru economie, recomandă utilizarea impozitelor
indirecte şi eliminarea sau diminuarea impozitelor directe, deoarece în
481
acest fel se formează pentru ofertă şi cerere preţuri de piaţă ce reflectă
ansamblul mediului de tranzacţii, fără a mai fi necesară corectarea
rezultatelor financiare finale ale operaţiunilor economice cu impactul pe
care îl are impozitarea veniturilor şi a averii.
Această opinie teoretică nu este reflectată în practica fiscală a multor ţări
(dezvoltate sau mai puţin dezvoltate) în care, în ultimii circa 15 ani,
ponderea impozitelor indirecte în total venituri fiscale s-a menţinut, cu mici
oscilaţii, relativ constantă.
Valoarea adăugată este diferenţa între valoarea unui bun obţinut în urma
vânzării şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate
pentru producerea acelui bun, sau valoarea adăugată poate fi calculată ca
diferenţă între valoarea producţiei şi a consumurilor intermediare, după
formula:
VA = P – CI
unde:
VA = valoarea adăugată;
P = valoarea producţiei, adică suma valorii cifrei de afaceri şi a variaţiei
stocurilor de produse finite şi producţiei neterminate;
CI = consumurile intermediare, adică suma valorii materiilor prime,
materialelor, semifabricatelor achiziţionate, a serviciilor exterioare
prestate de furnizori.
TVA se aplică pe fiecare stadiu al ciclului economic al produsului finit,
asupra valorii adăugate, începând cu faza de producţie, continuând cu
desfacerea (prin distribuitorii intermediari), până la consumatorul final,
care o suportă direct pentru că nu mai are de la cine să o recupereze. Altfel
spus, TVA. se aplică pe cele trei stadii ale circuitului economic: producţie,
desfacere şi consum final.
TVA este parte integrantă a preţului de vânzare, fiind evidenţiată în
contabilitate separat, deoarece se virează la bugetul statului. Spre
deosebire de vânzător, consumatorul final nu mai este creditat de către
stat cu o sumă echivalentă cu TVA plătit, ci o suportă din veniturile sale.
TVA prezintă numeroase avantaje pentru stat pentru faptul că are un
randament fiscal ridicat, şi anume:
-este plătită în mod obligatoriu de către toţi beneficiarii operaţiunilor
supuse impozitării,deci baza de impozitare este mare;
-nu reclamă cheltuieli mari de percepere;
-este un impozit relativ stabil, fiind influenţat totuşi, de conjunctura
economică la un moment dat;
482
-este un impozit elastic, întrucât poate fi micşorat sau majorat prin
modificarea cotei de impozitare, în funcţie de nevoile concrete ale
bugetului de stat;
-favorizează exporturile şi are efecte restrictive asupra importurilor.
TVA-ul este un impozit indirect unic pentru că se calculează o singură dată
asupra valorii unui produs, dar plata se face fracţionat pe fiecare stadiu,
ceea ce asigură o alimentare periodică a bugetului cu resurse.
TVA-ul este un impozit transparent – se cunoaşte nivelul său în fiecare
stadiu şi datorită acestei transparenţe. Este un impozit indirect general, pe
toate bunurile şi serviciile, indiferent dacă se mai plătesc şi alte impozite
indirecte. Este un impozit neutru pentru că nu depinde de numărul
verigilor prin care circulă marfa.
TVA-ul se poate baza pe principiile originii sau destinaţiei. În primul caz, el
trebuie calculat şi virat bugetului din ţara producătoare. În cazul al doilea,
TVA-ul se plăteşte acolo unde se consumă bunurile, deci exporturile sunt
scutite de TVA. Acesta se plăteşte la vânzarea în vederea consumului în
ţara importatoare.
TVA se bazează pe regula deducerii: se compară TVA calculată asupra
bunurilor vândute (TVA colectată) cu TVA aferentă aprovizionărilor (TVA
deductibilă) şi rezultă TVA de plată sau TVA de restituit.
Din punct de vedere al TVA, sunt operaţiuni impozabile în România cele
care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
-operaţiunile care constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o
prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;
-locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi
în România;
-livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană
impozabilă;
-livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre
activităţile economice cum ar fi: activităţile producătorilor, comercianţilor
sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi
activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor
corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de
continuitate.
Este, de asemenea, operaţiune impozabilă şi importul de bunuri efectuat în
România de orice persoană, dacă locul importului este în România.
483
Sunt, de asemenea, operaţiuni impozabile şi următoarele operaţiuni
efectuate cu plată, pentru care locul este considerat a fi în România:
a. o achiziţie intracomunitară de bunuri, altele decât mijloace de transport
noi sau produse accizabile, efectuată de o persoană impozabilă ce
acţionează ca atare sau de o persoană juridică neimpozabilă;
b. o achiziţie intracomunitară de mijloace de transport noi, efectuată de
orice persoană;
c. o achiziţie intracomunitară de produse accizabile, efectuată de o
persoană impozabilă, care acţionează ca atare, sau de o persoană juridică
neimpozabilă.
Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de
o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice, oricare
ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
Nu acţionează de o manieră independentă angajaţii sau oricare alte
persoane legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau
prin orice alte instrumente juridice care creează un raport
angajator/angajat în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, remunerarea sau
alte obligaţii ale angajatorului.
Instituţiile publice şi organismele internaţionale de drept public nu sunt
persoane impozabile pentru activităţile care sunt desfăşurate în calitate de
autorităţi publice, chiar dacă pentru desfăşurarea acestor activităţi se
percep cotizaţii, onorarii, redevenţe, taxe sau alte plăţi, cu excepţia acelor
activităţi care ar produce distorsiuni concurenţiale dacă instituţiile publice
ar fi tratate ca persoane neimpozabile.
Instituţiile publice şi organismele internaţionale de drept public sunt
persoane impozabile pentru următoarele activităţi:
-telecomunicaţii;
-furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific
şi altele de aceeaşi natură;
-transport de bunuri şi de persoane;
-servicii prestate în porturi şi aeroporturi;
-livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;
-activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;
-depozitarea;
-activităţile organismelor de publicitate comercială;
-activităţile agenţiilor de călătorie;
-activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante şi alte
localuri asemănătoare;
484
-operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune;
-operaţiunile agenţiilor agricole de intervenţie efectuate asupra produselor
agricole şi în temeiul regulamentelor privind organizarea comună a pieţei
respectivelor produse.
Persoana impozabilă care este stabilită în România şi realizează sau
intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni
taxabile şi/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere
trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal
competent, după cum urmează:
a. înainte de realizarea unor astfel de operaţiuni, în următoarele cazuri:
1. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri care atinge sau
depăşeşte plafonul de scutire prevăzut de lege, cu privire la regimul special
de scutire pentru întreprinderile mici (88.500 euro, al cărui echivalent în lei
se stabileşte la cursul de schimb comunicat de BNR la data aderării şi se
rotunjeşte la următoarea mie, respectiv 300.000 lei);
2. dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri inferioară
plafonului de scutire, dar optează pentru aplicarea regimului normal de
taxă;
b. dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de
scutire, în termen de 10 zile de la sfârşitul lunii în care a atins sau depăşit
acest plafon;
c. dacă cifra de afaceri realizată în cursul unui an calendaristic este
inferioară plafonului de scutire , dar optează pentru aplicarea regimului
normal de taxă;
d. dacă efectuează operaţiuni scutite de taxă şi optează pentru taxarea
acestora.
Persoana impozabilă primeşte un cod de înregistrare în scopuri de TVA,
care are prefixul „RO”, conform Standardului internaţional ISO 3166 - alpha
2, cod ce va fi trecut pe toate documentele emise de aceasta. Dacă
persoana obligată să se înregistreze în scopuri de TVA, nu solicită
înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana
respectivă din oficiu.
Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale
necesare pentru exigibilitatea taxei.
Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine
îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la
plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată, respectiv data
485
la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului. Această
dată determină şi momentul de la care se datorează majorări de
întârziere pentru neplata taxei.
Baza de impozitare pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii efectuate
în interiorul ţării este formată în general din tot ceea ce constituie
contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori
prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv
subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni.
Pentru achiziţiile intracomunitare de bunuri baza de impozitare se
stabileşte pe baza aceloraşi elemente utilizate pentru determinarea bazei
de impozitare în cazul livrării aceloraşi bunuri în interiorul ţării.
Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a
bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă
orice taxe, impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României,
precum şi cele datorate ca urmare a importului bunurilor în România, cu
excepţia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută.
Primul loc de destinaţie a bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în
documentul de transport sau în orice alt document însoţitor al bunurilor,
când acestea intră în România, sau, în absenţa unor astfel de documente,
primul loc de descărcare a bunurilor în România.
Baza de impozitare cuprinde următoarele:109
-impozitele şi taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepţia TVA;
-cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare,
transport şi asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului
sau beneficiarului. Cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de
prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract
separat şi care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii
în cauză, se consideră cheltuieli accesorii.
Baza de impozitare cuprinde şi accizele plătite sau datorate în alt stat
membru decât România de persoana care efectuează achiziţia
intracomunitară, pentru bunurile achiziţionate. În cazul în care accizele
sunt rambursate persoanei care efectuează achiziţia intracomunitară în
statul membru în care a început expedierea sau transportul bunurilor, baza
de impozitare a achiziţiei intracomunitare efectuate în România se reduce
corespunzător.
109
Deci TVA se aplică şi asupra altor impozite, accize, taxe şi comisioane
486
Baza de impozitare nu cuprinde următoarele:
-rabaturile, remizele, risturnele, sconturile şi alte reduceri de preţ, acordate
de furnizori direct clienţilor la data exigibilităţii taxei;
-sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, penalizările şi orice alte sume
solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor
contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate.
Nu se exclud din baza de impozitare orice sume care, în fapt, reprezintă
contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate;
-dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plăţi cu
întârziere;
-valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin
schimb, fără facturare;
-sumele achitate de furnizor sau prestator, în numele şi în contul clientului,
şi care apoi se decontează acestuia, precum şi sumele încasate în numele şi
în contul unei alte persoane.
Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru
operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt
supuse cotelor reduse.
Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei de impozitare pentru
următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri:
1.livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor
dentare;
2.livrarea de produse ortopedice;
3.livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
4.livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia
băuturilor alcoolice, destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări
vii din specii domestice, seminţe, plante şi ingrediente utilizate în
prepararea alimentelor, produse utilizate pentru a completa sau înlocui
alimentele;
5.livrarea apei pentru irigaţii în agricultură;
6.livrarea de îngrăşăminte şi de pesticide utilizate în agricultură, seminţe şi
alte produse agricole destinate însămânţării sau plantării, precum şi
prestările de servicii de tipul celor specifice utilizate în sectorul agricol,
prevăzute prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului
agriculturii şi dezvoltării rurale;
7.servicii de alimentare cu apă și canalizare.
487
Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru:
1. serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case
memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi
arheologice, grădini zoologice şi botanice, bâlciuri, parcuri de distracţii şi
parcuri recreative ale căror activităţi sunt încadrate la codurile CAEN 9321
şi 9329, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe, altele
decât cele scutite;
2. livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor
destinate exclusiv sau în principal publicităţii;
3. livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care
sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi
amprenta la sol a locuinţei.
4. cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie
similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping;
5. serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia băuturilor alcoolice,
altele decât berea;
6. dreptul de utilizare a facilităților sportive;
7.transportul de persoane cu trenurile sau vehiculele istorice cu tracţiune
cu aburi pe linii înguste în scop turistic sau de agrement;
8. transportul de persoane utilizând instalaţiile de transport pe cablu -
telecabină, telegondolă, telescaun,teleschi - în scop turistic sau de
agrement;
9. transportul de persoane cu vehicule cu tracţiune animală, folosite în
scop turistic sau de agrement;
10. transportul de persoane cu ambarcaţiuni folosite în scop turistic sau de
agrement.
O serie de operaţiuni sunt scutite de taxă, astfel:
1.spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate de acestea,
desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de
forma de organizare, precum: spitale, sanatorii, centre de sănătate rurale
sau urbane, dispensare, cabinete şi laboratoare medicale, centre de
îngrijire medicală şi de diagnostic, baze de tratament şi recuperare, staţii
de salvare şi alte unităţi autorizate să desfăşoare astfel de activităţi;
2.prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către
stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare
efectuată de stomatologi şi de tehnicieni dentari;
3.prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi
paramedical, conform prevederilor legale aplicabile în materie;
488
4.transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special
amenajate în acest scop, de către entităţi autorizate în acest sens;
5.livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană;
6.activitatea de învăţământ, formarea profesională a adulţilor, precum şi
prestările de servicii şi livrările de bunuri strâns legate de aceste activităţi,
efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi autorizate;
7.livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate de căminele şi
cantinele organizate pe lângă instituţiile publice şi entităţile autorizate, în
folosul exclusiv al persoanelor direct implicate în activităţile scutite;
8.meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul
învăţământului şcolar, preuniversitar şi universitar;
9.prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de asistenţa
şi/sau protecţia socială, efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi
recunoscute ca având caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de
bătrâni;
10.prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri furnizate membrilor în
interesul lor colectiv, în schimbul unei cotizaţii fixate conform statutului, de
organizaţii fără scop patrimonial care au obiective de natură politică,
sindicală, religioasă, patriotică, filozofică, filantropică, patronală,
profesională sau civică, precum şi obiective de reprezentare a intereselor
membrilor lor, în condiţiile în care această scutire nu provoacă distorsiuni
de concurenţă;
11.prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a
educaţiei fizice, efectuate de organizaţii fără scop patrimonial pentru
persoanele care practică sportul sau educaţia fizică;
12.prestările de servicii culturale şi/sau livrările de bunuri strâns legate de
acestea, efectuate de instituţiile publice sau de alte organisme culturale
fără scop patrimonial, recunoscute ca atare de către Ministerul Culturii şi
Cultelor;
13.prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri efectuate de persoane ale
căror operaţiuni sunt scutite, cu ocazia manifestărilor destinate să le aducă
sprijin financiar şi organizate în profitul lor exclusiv, cu condiţia ca aceste
scutiri să nu producă distorsiuni concurenţiale;
14.activităţile specifice posturilor publice de radio şi televiziune, altele
decât activităţile de natură comercială;
15.serviciile publice poştale, precum şi livrarea de bunuri aferentă
acestora, inclusiv livrarea la valoarea nominală de timbre poştale utilizabile
pentru serviciile poştale, de timbre fiscale şi alte timbre similare;
489
16. furnizarea de personal de către instituţiile religioase sau filozofice în
scopul activităţilor prevăzute;
17. prestările următoarelor servicii de natură financiar-bancară:
-acordarea şi negocierea de credite, precum şi administrarea creditelor de
către persoana care le acordă;
-negocierea garanţiilor de credit ori a altor garanţii sau orice operaţiuni cu
astfel de garanţii, precum şi administrarea garanţiilor de credit de către
persoana care acordă creditul;
-tranzacţii, inclusiv negocierea, privind conturile de depozit sau conturile
curente, plăţi, viramente, creanţe, cecuri şi alte instrumente negociabile,
exceptând recuperarea creanţelor;
-tranzacţii, inclusiv negocierea, privind valuta, bancnotele şi monedele
utilizate ca mijloc legal de plată, cu excepţia obiectelor de colecţie, şi
anume monede de aur, argint sau din alt metal ori bancnote care nu sunt
utilizate în mod normal ca mijloc legal de plată sau monede de interes
numismatic;
-tranzacţii, inclusiv negocierea, dar exceptând administrarea sau păstrarea
în siguranţă, cu acţiuni, părţi sociale în societăţi comerciale sau asociaţii,
obligaţiuni garantate şi alte instrumente financiare, cu excepţia
documentelor care stabilesc drepturi asupra bunurilor;
-administrarea de fonduri speciale de investiţii.
18. operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi prestările
de servicii în legătură cu operaţiunile de asigurare şi/sau de reasigurare
efectuate de persoanele impozabile care intermediază astfel de
operaţiuni;
19.pariuri, loterii şi alte forme de jocuri de noroc efectuate de persoanele
autorizate, conform legii, să desfăşoare astfel de activităţi;
20.arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile, cu
câteva excepţii;
21.livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a
acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt
teren. Prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcţii
noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil;
22.importul şi achiziţia intracomunitară de bunuri a căror livrare în
România este în orice situaţie scutită de taxă în interiorul ţării;
23.importul, în regim diplomatic sau consular, al bunurilor scutite de taxe
vamale;
24.exporturile sau alte operaţiuni similare, pentru livrări intracomunitare şi
pentru transportul internaţional şi intracomunitar
25.importul de aur efectuat de Banca Naţională a României.
490
Există și regim special de scutire pentru: întreprinderile mici, agenţiile de
turism, bunurile second - hand, opere de artă, obiecte de colecţie şi
antichităţi, aurul de investiţii, serviciile electronice, de telecomunicaţii, de
radiodifuziune, agricultori.
Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă
achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor
operaţiuni:
-operaţiuni taxabile;
-operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul
livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi
deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România;
-operaţiuni scutite de taxă, în cazul în care cumpărătorul ori clientul este
stabilit în afara Comunităţii sau în cazul în care aceste operaţiuni sunt în
legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara
Comunităţii, precum şi în cazul operaţiunilor efectuate de intermediari care
acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când aceştia
intervin în derularea unor astfel de operaţiuni.
Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
Persoanele impozabile stabilite în România trebuie să ţină evidenţe corecte
şi complete ale tuturor operaţiunilor efectuate în desfăşurarea activităţii
lor economice.Persoanele obligate la plata taxei pentru orice operaţiune
sau care se identifică drept persoane înregistrate în scopuri de TVA,
conform legii, în scopul desfăşurării oricărei operaţiuni, trebuie să ţină
evidenţe pentru orice operaţiune impozabilă. Atât persoanele impozabile
cât şi cele neimpozabile trebuie să ţină evidenţe corecte şi complete ale
tuturor achiziţiilor intracomunitare.
Perioada fiscală este luna calendaristică. Prin derogare de la această
prevedere, perioada fiscală este trimestrul calendaristic pentru persoana
impozabilă care în cursul anului calendaristic precedent a realizat o cifră
de afaceri din operaţiuni taxabile şi/sau scutite cu drept de deducere care
nu a depăşit plafonul de 100.000 euro al cărui echivalent în lei se
calculează conform normelor legale, cu excepţia situaţiei în care persoana
impozabilă a efectuat în cursul anului calendaristic precedent una sau mai
multe achiziţii intracomunitare de bunuri.
Persoanele impozabile trebuie să depună la organele fiscale competente,
pentru fiecare perioadă fiscală, un Decont de taxă, până la data de 25
491
inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală
respectivă, din care poate rezulta:
1. TVA de plată, ceea ce înseamnă că TVA colectată (din facturi emise) >
TVA deductibilă (din facturi de intrări), sumă ce trebuie plătită până la 25 a
lunii următoare perioadei fiscale în care au avut loc operaţiunile;
2. TVA de rambursat (suma negativă), ceea ce înseamnă că TVA colectată <
TVA deductibilă, caz în care se poate solicita rambursarea acesteia de la
bugetul de stat sau se va prelua în următorul decont pentru compensare.
Organele fiscale competente au dreptul de a refuza deducerea TVA dacă,
după administrarea mijloacelor de probă prevăzute de lege, pot demonstra
dincolo de orice îndoială că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie
că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era
implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată care a intervenit
în amonte sau în aval în lanţul de livrări/prestări.
Orice persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA trebuie să
întocmească şi să depună la organele fiscale competente, până la data de
25 inclusiv a lunii următoare unei luni calendaristice, o declaraţie
recapitulativă în care menţionează:
a. livrările intracomunitare scutite de taxă, pentru care exigibilitatea taxei a
luat naştere în luna calendaristică respectivă;
b. livrările de bunuri efectuate în cadrul unei operaţiuni triunghiulare
efectuate în statul membru de sosire a bunurilor şi care se declară drept
livrări intracomunitare cu cod T, pentru care exigibilitatea de taxă a luat
naştere în luna calendaristică respectivă;
c. prestările de servicii efectuate în beneficiul unor persoane impozabile
nestabilite în România, dar stabilite în UE, altele decât cele scutite de TVA
în statul membru în care acestea sunt impozabile, pentru care exigibilitatea
de taxă a luat naştere în luna calendaristică respectivă;
d. achiziţiile intracomunitare de bunuri taxabile, pentru care exigibilitatea
de taxă a luat naştere în luna calendaristică respectivă;
e. achiziţiile de servicii, efectuate de persoane impozabile din România care
au obligaţia plăţii taxei, pentru care exigibilitatea de taxă a luat naştere în
luna calendaristică respectivă, de la persoane impozabile nestabilite în
România, dar stabilite în UE.
492
9.3. Taxele vamale
Taxele vamale reprezintă un instrument de politică comercială de natură
fiscală. Se percep atunci când mărfurile şi serviciile trec graniţa unei ţări.
Instituirea lor este justificată de cel puţin două cerinţe:
-să protejeze industria naţională în faţa importurilor;
-să realizeze anumite niveluri de preţuri apropiate între produsele
importate şi cele naţionale.
Taxele vamale se clasifică în funcţie de mai multe criterii, astfel:
a. După scopul urmărit de către stat:
- taxe vamale fiscale - au ca singur obiectiv procurarea de venituri la
bugetul public (au fost folosite până la începuturile dezvoltării industriale).
-taxe vamale protecţioniste (prohibitive) - au ca principal scop crearea unei
bariere pentru mărfurile străine, prin intermediul lor urmărindu-se
eliminarea concurenţei străine pe piaţa ţării respective, în promovarea
propriilor produse pe pieţele externe.
b. După obiectul impunerii:
- taxe vamale de import;
- taxe vamale de export;
- taxe vamale de tranzit.
c. După modul de aplicare sau de stabilire a lor:
-taxe vamale autonome - sunt stabilite de stat în mod independent. Ele se
percep asupra mărfurilor care provin din ţările cu care statul importator nu
are încheiate convenţii comerciale şi nu se aplică clauza naţiunii celei mai
favorizate,
- taxe vamale convenţionale - sunt acele taxe ale căror nivel vamal a fost
convenit de stat prin înţelegere cu alte state prin acordurile comerciale
încheiate. De obicei, nivelul lor este mai mic decât cel al taxelor autonome
şi se percep doar pe durata acordului încheiat,
-taxe vamale preferenţiale - pot fi aplicate de un stat faţă de un alt stat,
care se bucură de un regim preferenţial mai favorabil decât cel aplicat
ţărilor care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate, acestea pot
fi unilaterale sau reciproce,
-taxe vamale de retorsiune - sunt aplicate ca ripostă la utilizarea de către
statele partenere de politici discriminatorii faţă de produsele exportate pe
pieţele respective. Se includ în această categorie taxele antidumping şi
493
taxele compensatorii. Taxele antidumping110 au rolul de a anihila
dumpingul practicat de unele ţări în scopul de a-şi promova produsele
proprii pe anumite pieţe externe.Taxele compensatorii se percep asupra
produselor provenind din ţările care subvenţionează produsele respective.
d. După modul de percepere sau prelevare la buget:
-taxe vamale ad-valorem - se percep într-un procent determinat asupra
valorii mărfii importate. Ele nu necesită un tarif vamal detaliat, fiind
percepute într-un mod foarte simplu, pe baza facturii prezentate de
importator,
-taxe vamale specifice - sunt percepute sub forma unităţilor de măsură
fizică. Ele presupun existenţa unui tarif vamal care să cuprindă o descriere
detaliată a mărfurilor,
-taxe vamale mixte - se percep ad-valorem şi specifice, împreună.
Taxele vamale de export - sunt aşezate asupra valorii exporturilor şi sunt
puţin frecvente deoarece frânează exportul, ceea ce are efecte negative
asupra balanţei comerciale.Motivaţia introducerii lor este, în general:
• economică: taxarea materiei prime cu scopul de a încuraja prelucrarea ei
în ţară, cu efecte pozitive în ce priveşte numărul locurilor de muncă şi
eventuala creştere a încasărilor valutare pe seama exporturilor de produse
finite rezultate din prelucrare;
• fiscală: taxarea unor produse exportabile cu caracter de monopol sau
quasimonopol natural, care au mare putere competitivă pe alte pieţe, de
regulă materii prime sau puţin prelucrate.
Taxele vamale de tranzit - sunt aşezate asupra volumului mărfurilor
tranzitate între doi parteneri externi pe teritoriul unui stat terţ. Sunt taxe
relativ frecvente, mai ales în legătură cu marile artere de transport rutier
sau feroviar, cu transportul pe conducte al hidrocarburilor lichide sau
gazoase şi cu transportul energiei pe magistrale electrice internaţionale.
Taxele vamale de import - sunt aşezate asupra importului exprimat valoric
sau fizic şi sunt generalizate în toate ţările. Încasarea se face de la
importator în momentul depunerii de către acesta, în vamă, a
documentelor doveditoare ale apartenenţei respectivei partide de import.
110
Dumping = vânzare a mărfurilor pe piața externă la prețuri mai scăzute decât
acelea de pe piața internă și mondială, practicată de unele țări în scopul înlăturării
concurenților și al acaparării piețelor externe. Subminează economia națională a
țărilor invadate de mărfurile străine, vândute pe prețuri foarte mici.
494
Aceste taxe au rolul de egalizare a preţului mărfii importate (de regulă mai
mic) cu preţul mărfii indigene de acelaşi tip (de regulă mai mare). Se
realizează astfel protejarea producătorilor interni faţă de cei externi mai
competitivi, ca şi a resurselor valutare ale ţării importatoare, dar şi
limitarea posibilităţilor de alegere ale consumatorilor interni.
Nivelul taxelor vamale de import este determinat, în principal, de doi
factori:
-raportul cerere/ofertă pe piaţa importatoare,
-politica economică promovată de ţara importatoare.
Taxele vamale practicate de o anumită ţară, indiferent de nivelul lor, sunt
menţionate în Tariful Vamal.În funcţie de nivelul lor, taxele vamale de
import, menţionate în tariful vamal naţional sau de grup, pot fi: taxe
vamale în condiţia aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate, taxe vamale
autonome şi taxe vamale preferenţiale.
Bunurile comunitare pot circula liber intre România și celelalte state
membre, acestea nefăcând subiectul controalelor și taxelor vamale.
Ca stat membru al UE, România aplică legislația vamală comunitară,
precum și Tariful Vamal Comun și măsurile comerciale ale UE la import și
export.
Valoarea în vamă este determinată în conformitate cu prevederile
legislației comunitare, principala metodă utilizată în acest scop fiind
„metoda valorii de tranzacție” (adică prețul plătit sau de plătit pentru
bunurile de evaluat).
Regimurile vamale economice aplicate în cadrul UE (cum ar fi
perfecționarea activă, transformarea sub control vamal, perfecționarea
pasivă sau admiterea temporară) sunt aplicate de asemenea în România.
Începând cu 1 mai 2016, a intrat în aplicare Codul Vamal Unional
(Regulamentul (CEE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al
Consiliului de stabilire a Codului Vamal Unional) împreună cu cele două
acte aferente, respectiv Actul de Implementare și Actul de Delegare a
Codului Vamal Unional.
În România persoanele juridice plătesc taxe vamale numai pentru mărfurile
importate, care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra valorii
mărfurilor în vamă.
495
Persoanele fizice plătesc taxe vamale pentru produsele introduse sau
scoase din ţară peste limitele cantitative şi valorice stabilite de lege. Cu
excepția anumitor produse agricole, pentru care sunt aplicabile anumite
taxe specifice, taxele vamale sunt stabilite ca procent din valoarea în vamă
(ad valorem), procent cuprins în general între 0 și 22%.
Ca orice impozit, taxele vamale au şi un rol financiar în constituirea
resurselor bugetului de stat. De exemplu, în anul 1999 ele reprezentau 7%
din veniturile bugetului de stat, scăzând în anul 2002 la 3,7%, la 2,6% în
2003 și la circa 0,4% în 2015 și 2016
Practic UE coordonează celui mai important bloc comercial din lume,
colectează taxele vamale, care reprezinta aproximativ 15% din bugetul
total al UE și procesează anual aproximativ 280 de milioane de declarații
vamale.
Dispoziţiile generale privind drepturile şi obligaţiile persoanelor cu privire
la reglementările vamale sunt prevăzute de Codul Vamal, Regulamentul de
aplicare a acestuia, precum şi alte acte normative care conţin prevederi
referitoare la domeniul vamal.
Reglementările vamale se aplică în mod uniform pe întreg teritoriul vamal
al României, în măsura în care nu există dispoziţii contrare prevăzute în
acordurile şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
Introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor, a mijloacelor de transport
şi a oricăror alte bunuri este permisă numai prin punctele de trecere a
frontierei de stat.
În punctele de trecere a frontierei de stat şi pe teritoriul ţării sunt
organizate birouri vamale.La trecerea frontierei de stat, mărfurile,
mijloacele de transport şi orice alte bunuri sunt supuse controlului vamal şi
aplicării reglementărilor vamale numai de autoritatea vamală.
Teritoriul vamal al României cuprinde teritoriul statului român, delimitat de
frontiera de stat a României, precum şi marea teritorială a României,
delimitată conform normelor dreptului internaţional şi legislaţiei române în
materie.Teritoriul vamal al României include şi spaţiul aerian al teritoriului
ţării şi al mării teritoriale.
Prin control vamal se înţeleg acte specifice efectuate de autoritatea
vamală pentru a asigura aplicarea corectă a reglementărilor vamale şi a
altor dispoziţii legale privind intrarea, ieşirea, tranzitul, transferul şi
destinaţia finală ale mărfurilor care circulă între teritoriul vamal al
496
României şi alte ţări, inclusiv staţionarea mărfurilor care nu au statutul de
mărfuri româneşti.
Aceste acte pot să includă verificarea mărfurilor, a datelor înscrise în
declaraţie, existenţa şi autenticitatea documentelor electronice sau scrise,
examinarea evidenţelor contabile ale agenţilor economici şi a altor
înscrisuri, controlul mijloacelor de transport, controlul bagajelor şi al altor
mărfuri transportate sau aflate asupra persoanelor, precum şi efectuarea
de verificări administrative şi alte acte similare.
Autoritatea vamală exercită, în cadrul politicii vamale a statului, atribuţiile
conferite prin reglementările vamale pentru realizarea controlului vamal al
mărfurilor introduse sau scoase din ţară.
În scopul prevenirii încălcării reglementărilor vamale, se instituie o zonă
specială de supraveghere vamală, cuprinsă între limita exterioară a mării
teritoriale şi frontiera de stat, precum şi o fâşie de 30 km în interiorul
frontierei de stat.
În zona specială de supraveghere vamală, autoritatea vamală efectuează şi
alte acţiuni specifice, prin înfiinţarea de posturi de supraveghere vamală,
permanente sau temporare, fixe ori mobile. Totodată, realizează controale
inopinate, urmăreşte şi identifică persoanele suspectate de încălcarea
reglementărilor vamale.
Declaraţia vamală înseamnă actul cu caracter public, prin care o persoană
manifestă, în formele şi modalităţile prevăzute în reglementările vamale,
voinţa de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal.
Drepturile legale datorate când ia naştere o datorie vamală se determină
pe baza Tarifului vamal al României.
Tariful vamal al României cuprinde:
a.Nomenclatura combinată a mărfurilor;
b.orice altă nomenclatură care se bazează parţial sau integral pe
Nomenclatura combinată a mărfurilor sau care adaugă la aceasta orice
subdiviziuni şi care este stabilită prin dispoziţii legale naţionale care
reglementează domenii specifice în vederea aplicării măsurilor tarifare
legate de schimbul de mărfuri;
c.taxele vamale şi taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale aplicabile
mărfurilor cuprinse în Nomenclatura combinată a mărfurilor, precum şi
cele instituite în cadrul politicii agricole sau prin reglementările specifice
497
aplicabile anumitor mărfuri care rezultă din transformarea produselor
agricole, dacă este cazul;
d.măsurile tarifare preferenţiale cuprinse în acordurile încheiate de
România cu anumite ţări sau grupuri de ţări şi care stipulează acordarea
tratamentului tarifar preferenţial;
e.măsurile tarifare preferenţiale care pot fi acordate unilateral de România
pentru anumite ţări sau grupuri de ţări;
f.măsurile tarifare care prevăd o reducere sau o exonerare a drepturilor de
import aferente unor anumite mărfuri;
g.alte măsuri tarifare prevăzute în legislaţia României.
Valoarea în vamă reprezintă acea valoare care constituie baza de calcul a
taxelor vamale prevăzute în Tariful vamal al României.
Procedura de determinare a valorii în vamă este cea prevăzută în Acordul
privind aplicarea articolului VII al Acordului general pentru tarife vamale şi
comerţ 1994, ratificat prin Legea nr. 133/1994, cu modificările ulterioare.
Valoarea în vamă se declară de către importator, care este obligat să
depună la biroul vamal o declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de
facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a cheltuielilor pe parcurs
extern, aferente acesteia.Declaraţia pentru valoarea în vamă poate fi
depusă şi prin reprezentant, în acest caz răspunderea fiind solidară.
Mărfurile introduse pe teritoriul vamal al României fac obiectul unei
declaraţii sumare, cu excepţia celor încărcate în mijloace de transport care
trec, fără oprire, prin apele teritoriale sau prin spaţiul aerian al teritoriului
vamal.
Declaraţia sumară se depune la biroul vamal de intrare. Autoritatea vamală
poate permite ca declaraţia sumară să fie depusă la alt birou vamal, cu
condiţia ca acesta să comunice imediat sau să pună la dispoziţie pe cale
electronică informaţiile necesare biroului vamal de intrare. Autoritatea
vamală poate accepta, în locul declaraţiei sumare, depunerea unei
notificări şi accesul la datele din declaraţia sumară în sistemul informatic al
operatorului economic.
Datoria vamală la import ia naştere prin:
a.punerea în liberă circulaţie a mărfurilor supuse drepturilor de import;
b.plasarea unor astfel de mărfuri sub regimul de admitere temporară cu
exonerare parţială de drepturi de import;
c.introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse
drepturilor de import;
498
d.introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al României dintr-o
zonă liberă sau antrepozit liber aflat pe teritoriul României;
e.sustragerea de sub supraveghere vamală a mărfurilor supuse drepturilor
de import;
f.neîndeplinirea uneia dintre obligaţiile care rezultă, în privinţa mărfurilor
supuse drepturilor de import, din depozitarea lor temporară sau din
utilizarea regimului vamal sub care sunt plasate;
g.nerespectarea unei condiţii care reglementează plasarea mărfurilor sub
regimul respectiv sau acordarea unor drepturi de import reduse sau zero,
în funcţie de destinaţia lor finală;
h.consumul sau utilizarea într-o zonă liberă sau antrepozit liber a
mărfurilor supuse drepturilor de import, în alte condiţii decât cele
prevăzute în legislaţia în vigoare.
Când mărfurile dispar şi dispariţia lor nu poate fi justificată în mod temeinic
autorităţii vamale, aceasta poate considera că mărfurile au fost consumate
sau utilizate în zona liberă sau antrepozitul liber.
Autoritatea vamală poate solicita constituirea unei garanţii pentru a
asigura plata unei datorii vamale.Garanţia poate fi constituită, cu acordul
autorităţii vamale, şi de către o terţă persoană.Când debitorul sau
potenţialul debitor este o autoritate publică, nu i se solicită nici o garanţie.
Autoritatea vamală poate renunţa la solicitarea constituirii unei garanţii
când cuantumul ce trebuie garantat nu depăşeşte echivalentul în lei a 500
euro.
O garanţie se poate constitui printr-un depozit bănesc sau printr-un garant.
Depozitul bănesc se constituie în lei. Depozitul bănesc se constituie prin
depunerea unei sume în numerar sau a unor instrumente de decontare
recunoscute ca mijloace de plată de către trezoreria statului.
499
9.4. Monopolurile fiscale
Monopolul fiscal reprezintă un impozit indirect încasat de stat pentru
anumite produse şi activităţi care reprezintă monopol de stat.
Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt
formate pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor
mărfuri pe care statul îl realizează ca orice întreprinzător, iar pe de altă
parte, din impozitul indirect cuprins în preţ care se încasează de la
consumatorii mărfurilor respective.
Deoarece numai statul produce sau numai statul vinde astfel de mărfuri, el
poate stabili un preţ în care să fie inclus şi un asemenea impozit indirect.
Monopolul reprezintă dreptul ce şi-l rezervă statul de a produce sau/şi de a
vinde anumite bunuri de consum.
Monopolul fiscal nu este un impozit special, ci o modalitate de percepere a
impozitului indirect şi este egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare
stabilit de către stat şi costul de producţie inclusiv profitul
întreprinzătorului.
Relaţia de calcul a acestui impozit este:
I = PV – (CP + P)
unde: I
I – impozitul,
PV – preţul de vânzare stabilit de către stat,
CP – costul de producţie,
P – profitul întreprinzătorului.
Monopoluri fiscale au fost instituite, de către stat, asupra producţiei şi/sau
vânzării unor mărfuri ca: tutunul, sarea, alcoolul, zaharul, cărțile de joc,
chibriturile şi alte produse specifice.
Printre ţările în care monopolurile fiscale aduc încasări importante
menţionăm: Italia (asupra chibriturilor şi tutunului), Germania (asupra
alcoolului şi băuturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului).
În funcţie de sfera lor de cuprindere, monopolurile fiscale pot fi:
1. depline, când se stabilesc de către stat atât asupra producţiei, cât şi
asupra vânzării cu ridicata şi cu amănuntul;
2. parţiale, când se aşează fie numai asupra producţiei şi comerţului cu
ridicata, fie numai asupra comerţului cu amănuntul.
500
În România, monopoluri fiscale au fost instituie asupra chibriturilor, parţial
asupra alcoolului şi diferitelor produse alcoolice, tutunului, timbrelor
fiscale, judiciare şi postale, Loteriei Naţionale, bogăţiilor subsolului.
Acolo unde se utilizează, monopolurile fiscale, deşi aduc venituri
importante statului, afectează veniturile reale ale consumatorilor.
O formă a monopolului de stat o reprezintă redevența.În România există
stabilite prin lege redevențe petroliere și redevențe miniere.
Redevențele petroliere sunt stabilită prin Legea nr. 238/2004, Legea
petrolului și se referă la resursele de petrol situate în subsolul ţării şi al
platoului continental românesc al Mării Negre care fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice aparţinând statului român și la gazele naturale ce
cuprind gazele libere din zăcăminte de gaz metan, gazele dizolvate în ţiţei,
cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei, precum şi gazele
rezultate din extracţia amestecurilor de gaz condensat.
Titularii acordurilor petroliere sunt obligaţi la plata către bugetul de stat a
unei redevenţe petroliere care se stabileşte astfel:
a. o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase, pentru
operaţiunile petroliere de exploatare a zăcămintelor petroliere (în cazul
țițeiului cota este între 3,5% și 13,5% în funcție de producția realizată și
între 3,5% și 13% în cazul gazelor naturale),
b. o cotă de 10% din valoarea veniturilor brute realizate din operaţiuni
petroliere de transport şi tranzit al petrolului prin sistemele naţionale de
transport al petrolului, precum şi din operaţiunile petroliere efectuate prin
terminalele petroliere aflate în proprietatea publică a statului,
c. o cotă de 3% din valoarea venitului brut realizat din operaţiunile de
înmagazinare subterană a gazelor naturale.
Redevența este datorată din ziua începerii operaţiunilor petroliere şi este
plătibilă trimestrial, cu scadenţa la data de 25 a primei luni a trimestrului
următor.
Redevențele miniere se percep în baza legii nr. 85/2003, Legea minelor și
sunt de două feluri: redevențe miniere și taxa pe activitatea de
prospecțiune, explorare, exploatare a resurselor minerale.
Redevenţa minieră se stabileşte, la încheierea licenţei ori la eliberarea
permisului de exploatare,astfel:
a. o cotă procentuală de 4% din valoarea producţiei miniere pentru
cărbuni, minereuri feroase, neferoase, de aluminiu şi roci aluminifere, de
501
metale nobile, radioactive, pământuri rare şi disperse, pietre preţioase şi
semipreţioase, produse reziduale miniere, roci bituminoase, ape minerale
terapeutice, ape termominerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc,
gaze necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice;
b. echivalentul în lei a 0,70 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
substanţe nemetalifere;
c. echivalentul în lei a 0,35 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
roci magmatice, roci metamorfice, calcare industriale şi de construcţii,
dolomită, gresie şi tufuri industriale;
d. echivalentul în lei a 0,40 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
argile, marne, loess, nisip şi pietriş, nisip şi roci caolinoase;
e. echivalentul în lei a 0,55 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
alabastru industrial, piatră ponce, sienite nefelinice, gips, cretă, nisip
silicios, bentonită, nisip caolinos, ardezie şi diatomită;
f. echivalentul în lei a 2,0 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
bazalt ornamental, dacit ornamental, andezit ornamental, riolit
ornamental, granit ornamental şi granodiorit ornamental;
g. echivalentul în lei a 2,50 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
alabastru ornamental, aragonit ornamental şi siliconite ornamentale;
h. echivalentul în lei a 3,0 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
marmură, calcar ornamental, gresie ornamentală, travertin şi tufuri
ornamentale;
i. echivalentul în lei a 0,80 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
săruri haloide.
Taxa pe activitatea de prospecțiune, explorare, exploatare a resurselor
minerale și redevența se plătesc de către titularii licenţelor/permiselor de
exploatare, astfel:
-taxa anuală pentru activitatea de prospecţiune 342 lei/km2,
-axa anuală pentru activitatea de explorare 1.367 lei/km2, aceasta se
dublează după 2 ani şi devine de 5 ori mai mare după 4 ani,
-taxa anuală pentru activitatea de exploatare 34.180 lei/km2
Valoarea taxelor se reactualizează anual, la propunerea autorităţii
competente, prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei, se
datorează anual şi se plătesc anticipat pentru anul viitor, până la data de 31
decembrie a anului în curs.
Redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte, la încheierea
licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare, după cum urmează:
a. o cotă procentuală de 5% din valoarea producţiei miniere pentru
minereuri feroase, neferoase, de aluminiu şi roci aluminifere, radioactive,
502
pământuri rare şi disperse, pietre preţioase şi semipreţioase, produse
reziduale miniere, roci bituminoase, ape minerale terapeutice, ape
termominerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc, gaze
necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice;
b. o cotă procentuală de 4% din valoarea producţiei miniere pentru
cărbuni;
c. o cotă procentuală de 6% din valoarea producţiei miniere pentru metale
nobile;
d. echivalentul în lei a 0,875 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
substanţe nemetalifere;
e. echivalentul în lei a 0,4375 euro, pe unitatea de producţie minieră,
pentru roci magmatice, roci metamorfice, calcare industriale şi de
construcţii, dolomită, gresie şi tufuri industriale;
f. echivalentul în lei a 0,50 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
argile, marne, loess, nisip şi pietriş, nisip şi roci caolinoase;
g. echivalentul în lei a 0,6875 euro pe unitatea de producţie minieră,
pentru alabastru industrial, piatră ponce, sienite nefelinice, gips, cretă,
nisip silicios, bentonită, nisip caolinos, ardezie şi diatomită;
h. echivalentul în lei a 2,5 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
bazalt ornamental, dacit ornamental, andezit ornamental, riolit
ornamental, granit ornamental şi granodiorit ornamental;
i. echivalentul în lei a 3,125 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
alabastru ornamental, aragonit ornamental şi siliconite ornamentale;
j. echivalentul în lei a 3,75 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
marmură, calcar ornamental, gresie ornamentală, travertin şi tufuri
ornamentale;
k. echivalentul în lei a 1,0 euro, pe unitatea de producţie minieră, pentru
săruri haloide.
Redevenţele miniere se achită la cursul de schimb oficial lei/euro stabilit în
prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent, publicat în
Jurnalul Oficial al UE.
Redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat pentru ape minerale naturale
se stabileşte la sursă, în echivalentul în lei a 4 euro/1.000 litri, la cursul BNR
de la data plăţii.
Redevenţa minieră este datorată din ziua începerii realizării producţiei şi
este plătibilă trimestrial, cu scadenţă până la data de 25 a primei luni a
trimestrului următor.
503
9.5. Alte taxe şi impozite indirecte
Reprezintă plăţi efectuate de beneficiarii unor servicii solicitate
administraţiilor publice.
După natura lor pot fi:
-judecătoreşti - plătite instanţelor judecătoreşti pentru acţiunile de
judecată introduse de orice persoană fizică sau juridică;
-de notariat - plătite pentru serviciile solicitate notariatelor;
-de administraţie - plătite primăriilor şi prefecturilor;
-de timbru - plătite prin aplicarea de timbre fiscale pe acte / documente;
-de înregistrare - plătite autorităţilor publice pentru servicii de vânzări de
imobile, înregistrarea unor firme, fuzionarea sau dizolvarea unei firme.
Taxele judecătoreşti sau judiciare de timbru - reprezintă plata serviciilor
prestate de către instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă aceste
instanţe, pentru cererile adresate acestor instituţii.
Cererile adresate privesc acţiuni cum ar fi:
 acordarea personalităţii juridice;
 dreptul de autor şi inventator;
 cereri privind raporturi comerciale (contracte);
 cereri privind raporturi de familie (divorţ, partaj, succesiuni);
 cereri pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti (recurs);
 cereri pentru eliberarea de copii de acte instanţelor judecătoreşti.
Plătitorii acestor taxe sunt persoanele fizice şi juridice beneficiare ale
serviciilor respective. Plata lor se face anticipat, sub următoarele forme: în
numerar, prin timbre fiscale sau prin ordin de plată.
Taxele judiciare pot fi cuantificate astfel:
a.în sume fixe;
b.în cote procentuale proporţionale;
c.în cote procentuale pe tranşe de valori.
Taxele notariale - sunt taxele care se achită pentru serviciile notarilor
publici. Pentru actele notariale îndeplinite de secretarii primăriilor din
comunele şi oraşele unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici, se
percep taxe de timbru reduse.
Printre serviciile notariale menţionăm:
-autentificarea actelor de orice fel (vânzări, donaţii, testamente, contracte
de orice fel);
504
-legalizarea semnăturilor, legalizarea de copii, certificarea unor fapte
constatate personal de notar;
-procedura succesorală notarială.
Taxele consulare - se încasează de către ambasade, consulate şi servicii,
pentru eliberarea de acte, de certificate sau pentru acordarea de vize. Sunt
prevăzute de Legea 198/2008 privind serviciile consulare pentru care se
percep taxe şi nivelul taxelor consulare la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale României în străinătate.
Taxele de administraţie - se încasează de organele administraţiei publice
centrale şi locale, pentru prestările de servicii pe care le realizează în
favoarea persoanelor fizice sau juridice, şi anume:
-acte de stare civilă,
-autorizaţii de funcţionare pentru exercitarea unei activităţi lucrative (taxa
se stabilește de Consiliul Local pentru autorizarea desfășurării de activități
înregistrate în grupele CAEN 561, 563 și 932, în funcție de suprafața
aferentă. Pentru o suprafață mai mică de 500 mp, taxa este de cel mult
4.000 lei, iar pentru o suprafață mai mare de 500 mp, taxa poate ajunge
până la 8.000 lei);
-eliberarea de licenţe, autorizaţii şi adeverinţe (Taxa eliberarea autorizației
de construire, este de 1% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcții.
Pentru o clădire care urmează a fi folosită ca locuință sau anexă la locuință,
taxa este egala cu 0,5%, Taxa pentru prelungirea autorizației de construire
este 30% din taxa inițială, Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism
este egală cu suma stabilită de Consiliul Local, Consiliul General al
Municipiului București sau Consiliul Județean,în funcție de suprafaţa pentru
care se obţine certificatul de urbanism în valoare de 5 până la 14 lei și 14 +
0,01 lei/m2, pentru fiecare m2 care depăşeşte 1.000 m2. În mediul rural,
taxa se reduce cu cu 50%, Taxa pentru prelungirea certificatului de
urbanism este 30% din cuantumul taxei inițiale, Pentru avizarea
certificatului de urbanism de către comisia de urbanism și amenajarea
teritoriului se stabilește de Consiliul Local în sumă fixă, Taxa pentru
eliberarea atestatului de producător, respectiv a carnetului de
comercializare a produselor se stabilește în sumă fixă de fiecare Consiliu
Local),
- taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se calculează prin aplicarea
cotei taxei la valoarea serviciilor de reclamă și publicitate. Cota taxei se
stabilește de Consiliul Local, și este cuprinsă între 1% si 3%,
505
-taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate se calculează anual, prin
înmulțirea suprafeței afișajului (m2) cu suma stabilită de Consiliul Local
-alte taxe, Consiliile Locale, Consiliul General al Municipiului București sau
Consiliile Județene, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor
publice, pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor
istorice, de arhitectură, arheologice, precum și pentru deținerea/utilizarea
echipamentelor și utilajelor ce folosesc infrastructura publică locală. Se pot
stabili taxe pentru activitățile cu impact asupra mediului înconjurător. Taxa
pentru îndeplinirea procedurii de divorţ pe cale administrativă este în
cuantum de 500 lei şi poate fi majorată prin hotărâre a Consiliului Local,
fără ca majorarea să poată depăşi 50% din această valoare. Taxa se face
venit la bugetul local.
506
REZUMAT
Impozitele indirecte sunt stabilite pe consum. Baza impozabilă o reprezintă
volumul încasărilor din vânzarea mărfurilor sau prestărilor de servicii, fiind incluse
în preţ şi mărind nivelul acestora.
Taxele de consumaţie sunt impozite indirecte care se includ în preţul de vânzare al

mărfurilor fabricate şi realizate în interiorul ţării care percepe impozitul. Mărfurile
asupra cărora se percep taxe de consumaţie sunt, în general, cele de larg consum.
Accizele sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru
produsele provenite din producţia internă sau din import. Potrivit Codului Fiscal, se
practică: accize armonizate şi accize nearmonizate.
Antrepozitul fiscal este locul aflat sub controlul autorităţii fiscale competente,
unde produsele accizabile sunt produse, transformate, deţinute, primite sau
expediate în regim suspensiv de către antrepozitarul autorizat, în exerciţiul
activităţii, în anumite condiţii prevăzute de lege.
Accizele sunt venituri la bugetul de stat. Termenul de plată a accizelor este până la
data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă. Pentru
orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul este eliberat
pentru consum în România.
Valoarea adăugată este diferenţa între valoarea unui bun obţinut în urma vânzării
şi valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru
producerea acelui bun, sau valoarea adăugată poate fi calculată ca diferenţă între
valoarea producţiei şi a consumurilor intermediare.
TVA-ul este un impozit indirect unic pentru că se calculează o singură dată asupra
valorii unui produs, dar plata se face fracţionat pe fiecare stadiu, ceea ce asigură o
alimentare periodică regulată a bugetului cu resurse.
TVA se bazează pe regula deducerii: se compară TVA calculată asupra bunurilor

vândute (TVA colectată) cu TVA aferentă aprovizionărilor (TVA deductibilă) şi
rezultă TVA de plată sau TVA de restituit.
În România este considerată persoană plătitoare de TVA orice persoană care

desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice,
oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
Taxele vamale reprezintă un instrument de politică comercială de natură fiscală. Se

percep atunci când mărfurile şi serviciile trec graniţa unei ţări. Instituirea lor este
justificată de cel puţin două cerinţe: să protejeze industria naţională în faţa
importurilor şi să realizeze anumite niveluri de preţuri apropiate între produsele
importate şi cele naţionale.
507
TESTE GRILĂ
1. Sunt scutite complet de plata accizelor, alcoolul etilic şi alte produse alcoolice:
1. când sunt comercializate în ţară
2. când sunt complet denaturate
3. când sunt utilizate pentru producerea de medicamente
4. s când unt utilizate pentru pruducerea de derivate de alcool
5. când sunt utilizate pentru producerea de arome alimentare
a) (1, 2, 3) b) (2, 3, 4) c) (1, 3, 4) d) (1, 3, 5) e) (2, 3, 5)
2. Impozitele indirecte se clasifică în:
a. pe venit, pe avere, pe consum, venituri din monopoluri fiscale
b. reale, personale, indirecte
c. taxe de consum, venituri din monopoluri fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi
înregistrare
d. financiare, de ordine, virtuale
e. pe mărfuri, pe succesiuni, pe meşteşuguri, taxe vamale, taxe de timbru
3. Care din afirmaţia următoare este adevărată?
a. TVA-ul se plăteşte acolo unde se consumă bunurile, importurile sunt scutite de
TVA
b. TVA-ul se plăteşte la vânzarea în vederea consumului în ţara exportatoare
c. TVA-ul se încasează la primirea bunurilor în gestiune
d. TVA-ul este un impozit direct
e. TVA-ul se plăteşte acolo unde se consumă bunurile, exporturile sunt scutite de
TVA
4. Taxele vamale reprezintă:
a. un instrument de politică socială la dispoziţia statului
b. documentele prezentate de către cei ce trec prin vamă cu privire la mărfurile
tranzitate
c. actul cu caracter public prin care o persoană manifestă voinţa de a plasa
mărfurile sub un anumit regim vamal
d. un instrument de politică comercială de natură fiscală
5. Valoarea adăugată este definită ca:
a. veniturile obţinute în urma vânzării unui bun calculate ca diferenţă dintre
valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru
producerea acelui bun
b. diferenţa între valoarea unui bun obţinut în urma vânzării şi valoarea tuturor
bunurilor şi serviciilor care au fost achiziţionate pentru producerea acelui bun
c. veniturile din valoarea adăugată
d. veniturile comerciale obţinute ca urmare a vânzării de bunuri
6. Termenul de plată a accizelor este :
a. până la data de 25 inclusiv a trimestrului următor celui în care acciza devine
exigibilă
b. până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă
c. până la data de 30 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă
7. Cota standard şi cea redusă de TVA, este:
a. 19%, 9%, 5%
b. 20%, 7%, 5%
c. 19%, 8%, 5%
d. 24%, 19%, 0%
508
CAPITOLUL 10 CREDITUL PUBLIC ŞI DATORIA
PUBLICĂ
10.1 Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public
10.2 Elementele tehnice ale împrumutului de stat
10.3 Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat
10.4 Datoria publică. Noţiuni generale
10.5 Datoria publică internă. Indicatori privind datoria internă
10.6 Datoria publică externă. Indicatori privind datoria externă
10.7 Datoria publică internă şi externă a României
CONCEPTE CHEIE: credit public, datorie publică, datorie publică internă,

datorie publică externă, bonuri de tezaur, certificat de trezorerie, plasarea
împrumutului, al pari, sub pari, supra pari, subscripţie publică, conversiune,
arozare, datorie flotantă, datorie consolidată, serviciul datoriei publice
1. Cunoaşterea mecanismului de formare a creditului public.
2. Punerea în evidenţă a elementelor tehnice a împrumutului de stat.
3. Prezentarea operaţiunilor specifice împrumuturilor de stat.
4. Cunoaşterea noţiunii de datoriei publică.
5. Înţelegerea modalităţii de formare a datoriei publice interne.
6. Prezentarea datoriei publice externe, indicatori de apreciere şi
modalităţi de formare.
7. Prezentarea datoriei publice a României, cadrul legislative şi evoluţie.
509
10.1 Mecanismul formării şi caracteristicile creditului
public
În economia de piaţă, veniturile atrase de stat din impozite şi taxe precum
şi cele de la firme şi proprietăţile lor, adesea, nu acoperă integral
cheltuielile bugetare. În asemenea situaţii autorităţile publice se adresează
persoanelor fizice şi juridice care dispun de economii, cerându-le să le
încredinţeze o parte din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre
cheltuielile şi veniturile bugetare.
Cu alte cuvinte, în cazul unui dezechilibru bugetar completarea veniturilor
publice se face pe calea creditului public.
Bazat pe încrederea în solvabilitatea statului, creditul public se realizează
fie pe calea contractării directe de către stat a unor împrumuturi de la
persoane fizice și juridice, fie prin intermediul unor instituţii specializate
(bănci, case de economii şi case de asigurări sociale şi de pensii, societăţi
de asigurări şi reasigurări), care colectează disponibilităţile băneşti de pe
piaţă şi pe care le împrumută apoi statului pe timp determinat.
În afară de autorităţile publice centrale şi locale, apel la resurse de
împrumut mai fac şi firmele private, publice şi mixte, organizaţiile
cooperatiste cât şi persoanele fizice, pentru asigurarea desfăşurării
normale a activităţii lor economice (credite pe termen scurt), efectuarea
de investiţii (credite pe termen mijlociu sau lung), ori satisfacerea unor
nevoi ale populaţiei (credit de consum).
Cererea totală de credit din economie (public şi privat) vine, deci, atât din
partea autorităţilor publice cât şi a agenţilor economici şi a populaţiei, iar
oferta de resurse de împrumut este alcătuită din capitalurile băneşti
temporar disponibile ale firmelor, băncilor şi altor instituţii financiare şi
economiile persoanelor fizice.
Având aceleaşi surse de formare, creditul public intră în competiţie cu
creditul privat. Oferta de capital de împrumut fiind limitată, satisfacerea
nevoii de credite din partea agenţilor economici limitează accesul la
credite al autorităţilor publice şi invers.
Resursele băneşti care alcătuiesc oferta de capital de împrumut sunt puse
la dispoziţia acelor solicitanţi care acceptă condiţiile de acordare a
creditului: garanţie, termen de rambursare, rată a dobânzii, precum şi alte
condiții.
510
Ajunse la dispoziţia beneficiarilor, sumele împrumutate capătă destinaţii
diferite, şi anume: servesc drept capital productiv, sunt investite în bunuri
de folosinţă îndelungată sau sunt cheltuite în scopuri de consum.
Indiferent de destinaţie, orice împrumut trebuie să producă
împrumutătorului un anumit venit care constituie însăşi raţiunea acordării
sale. Natura acestui venit diferă însă în funcţie de destinaţia dată
împrumutului.
Astfel, împrumutul contractat de o firmă (societate comercială cu activitate
de producţie şi servicii) la o bancă şi utilizat de aceasta în calitate de
capital, contribuie la sporirea volumului profitului realizat. Din acest profit,
el cedează băncii o anumită parte, sub formă de dobândă, ca preţ al
împrumutului acordat.
Acest mecanism, specific creditului bancar, utilizat în scopuri productive de
către firme, creează iluzia că orice sumă de bani acordată cu titlu de
împrumut este capabilă să producă dobândă.
În practică s-a generalizat perceperea de dobânzi şi la împrumuturile
utilizate în scopuri neproductive, cu toate că în asemenea cazuri, nefiind
folosite în calitate de capital, ele nu produc valoare adăugată, din care să se
plătească dobânda.
Aşa stau lucrurile şi cu resursele băneşti mobilizate de stat pe calea
creditului public care sunt utilizate pentru finanţarea cheltuielilor militare,
a celor pentru funcţionarea serviciilor publice, menţinerea ordinei publice,
rambursarea datoriei publice şi plata dobânzii aferente.
Cu toate că o parte a împrumuturilor de stat folosite nu produc valoare, ele
sunt totuşi purtătoare de dobânzi. În acest caz, plata dobânzii şi restituirea
împrumutului trebuie să se facă pe seama veniturilor bugetare, adică în
principal pe seama impozitelor şi a taxelor.
Dobânda plătită de o firmă unei bănci, pentru creditul primit de la aceasta,
exprimă, pe de o parte, relaţii de distribuire a valorii adăugate între
participanţii la activitatea economică finanţată prin credit, iar pe de alta,
relaţii de redistribuire a profitului realizat de firma împrumutată şi banca
împrumutătoare.
Dobânda plătită de stat pentru sumele împrumutate şi utilizate de acesta
în scopuri neproductive exprimă relaţii de redistribuire a PIB. Se
redistribuie, în principal, veniturile persoanelor fizice şi juridice, mobilizate
511
la buget pe calea impozitelor şi taxelor, în favoarea celor care au acordat
bani cu împrumut statului şi care încasează dobânzi.
Sub raport juridic, împrumutul de stat apare ca o înţelegere intervenită
între o persoană fizică sau juridică, pe de o parte, şi stat, pe de alta, prin
care prima consimte să pună la dispoziţia statului o sumă de bani, pe o
perioadă determinată, iar acesta din urmă se angajează să o ramburseze la
termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte avantaje convenite.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. Are caracter contractual. Spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare obligatorie, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina
unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voinţă al
părţilor. Aici se cuvine o precizare: condiţiile de emisiune şi de rambursare
a împrumutului, forma şi mărimea venitului pe care îl asigură, precum şi
alte eventuale avantaje acordate împrumutătorilor se stabilesc de organele
de decizie competente ale statului (cel mai des MFP), fără consultarea
prealabilă a subscriitorilor potenţiali. Persoanele interesate pot să accepte
sau să refuze condiţiile stabilite de stat şi nu pot pretinde să li se asigure un
tratament preferenţial faţă de ceilalţi subscriitori.
Modul în care se stabilesc condiţiile de emisiune şi de rambursare a unui
împrumut de stat conferă contractului dintre împrumutat (statul) şi
împrumutător (o persoană fizică sau juridică) un caracter diferit de cel al
contractului de credit bancar, care intervine între o bancă (împrumutător)
şi o persoană fizică sau juridică (împrumutat).
În cazul contractului de credit bancar, condiţiile de acordare şi de
rambursare a împrumutului se negociază de bancă cu fiecare solicitant în
parte. În plus, acest contract prevede obligaţia împrumutatului să prezinte
o garanţie materială în favoarea împrumutătorului. În cazul împrumutului
contractat de stat, acesta nu oferă o asemenea garanţie împrumutătorilor
săi.
De regulă, împrumuturile de stat au la bază principiul facultativităţii.
Istoria a cunoscut însă şi cazuri de împrumuturi forţate, când subscrierea
nu a fost lăsată la latitudinea subscriitorilor, ci a avut un caracter
obligatoriu. La împrumuturi forţate un stat recurge în împrejurări
excepţionale, şi anume atunci când independenţa naţională, integritatea
teritorială a statului sau cuceririle sociale ale poporului sunt grav
ameninţate.
512
Sunt cunoscute şi cazuri de împrumuturi contractate de stat pentru
pregătirea şi ducerea de războaie, reconstrucţia postbelică a ţării, refacerea
economiei distruse de calamităţi naturale sau înlăturarea urmărilor unor
crize economice de mare amploare, când libertatea de acţiune a
subscriitorilor este mult îngrădită prin măsurile luate de autorităţile
publice.
2. Are un caracter rambursabil. Ca mijloc de procurare a resurselor băneşti
de care statul are nevoie, împrumutul se caracterizează prin aceea că se
restituie, la termenul fixat, spre deosebire de impozit, care constituie o
prelevare, la dispoziţia statului, definitivă şi nerambursabilă.
La plasarea unui împrumut, statul stabileşte termenul de rambursare a
acestuia care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de
evoluţia previzibilă a veniturilor şi a cheltuielilor publice.
De la această regulă, fac excepţie împrumuturile perpetue, la emiterea
cărora angajamentul statului se limitează la plata unei anumite dobânzi
creditorilor săi, pe o perioadă de timp nedeterminată, fără să se stabilească
un termen de restituire a împrumutului propriu-zis. Lipsa unui angajament
expres de rambursare a unui asemenea împrumut nu împiedică însă statul
împrumutat să răscumpere la bursă înscrisurile împrumutului respectiv, în
momentul în care această operaţiune prezintă o oportunitate economică.
3. Asigură deţinătorilor de înscrisuri publice, pe lângă rambursarea sumei
împrumutate şi o anumită contraprestaţie. Pentru a putea intra în posesia
sumei de bani care îi lipseşte şi a o folosi potrivit trebuinţelor sale, statul se
angajează să achite sistematic, deţinătorilor de înscrisuri publice, „preţul”
acestei folosinţe.
„Preţul” la care ne referim îmbracă forma dobânzii, forma câştigului ori
ambele forme, după caz, la care se adaugă adesea şi alte avantaje. Aşa cum
s-a mai arătat, împrumutul de stat se deosebeşte de impozit, între altele,
prin contraprestaţia pe care statul o oferă creditorilor săi.
513
Figura nr. 10 Asemănări şi deosebiri dintre creditul privat şi cel public
CREDITUL PUBLIC CREDITUL PRIVAT
-este contractat de către stat -este contractat de firme şi
-debitorul este reprezentat de autorităţile populaţie
publice centrale şi locale, iar creditorii sunt -debitorii sunt agenţii economici şi
cei de la care provin resursele de împrumut populaţia
-cererea vine din partea autorităţilor -cererea vine din partea
publice centrale şi locale persoanelor fizice sau juridice
-oferta vine din partea băncilor, altor -oferta vine din partea statului,
instituţii financiare, agenţilor economici şi băncilor, altor instituţii financiare,
populaţiei agenţilor economici şi populaţiei
-este utilizat pentru funcţionarea serviciilor -este utilizat în scopuri productive,
publice, finanţarea cheltuielor militare, caz în care contribuie la sporirea
menţinerea ordinii publice, rambursarea la profitului realizat din care se
scadenţă a datoriei publice, plata cedează băncii o parte sub formă
dobânzilor aferente de dobândă, cât şi neproductive,
-rambursarea şi plata dobânzilor şi când se percepe, de asemenea,
comisioanelor aferente se realizează pe dobândă chiar dacă nu produce
seama veniturilor bugetare (impozite, taxe) valoare adăugată
-dobânda plătită de stat, la împrumuturile -rambursarea şi plata dobânzilor şi
contractate, exprimă relaţii de redistribuire comisioanelor aferente se
a venitului naţional, se redistribuie, în realizează pe seama resurselor
principal, veniturile persoanelor fizice şi private
juridice, mobilizate la fondurile de resurse -dobânda plătită de debitori
financiare publice, pe calea impozitelor şi exprimă relaţii de distribuire a
taxelor, în favoarea celor care au valorii adăugate între participanţii
împrumutat statul şi pentru care încasează la activitatea economico-
dobânzi. financiară prin credit, precum şi a
profitului realizat de agentul
economic împrumutat şi banca
împrumutătoare.
Statul apelează la împrumuturi fie din necesităţi de trezorerie, fie din

necesităţi de echilibru bugetar. În primul caz, veniturile bugetare ordinare
prevăzute a se realiza în anul considerat acoperă integral cheltuielile
bugetare. Deşi pe întregul an bugetul de stat se prezintă echilibrat, totuşi
pe parcursul acestuia şi cu deosebire în primele luni ale anului, poate să nu
existe o concordanţă deplină între termenele la care se încasează veniturile
şi cele la care se efectuează cheltuielile. Ca urmare, în unele perioade
plăţile devansează încasările, ceea ce provoacă un gol de casă, adică o
insuficienţă temporară de resurse, în timp ce în altele se înregistrează un
plus de resurse faţă de ritmul normal al plăţilor.
Instituţia însărcinată cu execuţia de casă a bugetului trebuie să cunoască
din timp perioadele în care se profilează goluri de casă pentru a putea
procura resursele necesare acoperirii acestora din afara bugetului de stat.
514
Apelul la împrumuturi din necesităţi de trezorerie poate avea consecinţe
nefaste asupra circulaţiei băneşti ori de câte ori acesta vizează sume
importante şi nu sunt rambursate la termenele prevăzute.
În cazul în care veniturile fiscale şi nefiscale nu acoperă integral cheltuielile
bugetare pe întregul an, pentru finanţarea deficitului rezultat, statul se
împrumută pe piaţa internă sau externă. În perioada postbelică deficitul
bugetar a căpătat un caracter cronic, numeroase ţări ale lumii
confruntându-se cu problema deficitului financiar public.
Pentru împrumuturile contractate pe piaţa internă, inclusiv de la banca
centrală, pe termen scurt, se emit bonuri de tezaur. În unele ţări
emisiunea de bonuri de tezaur este plafonată prin lege, în timp ce în altele
aceasta este nelimitată. În acest din urmă caz, emisiunea de bonuri de
tezaur, din instrument de trezorerie (de acoperire a golurilor temporare de
casă) se transformă în mijloc de echilibrare a bugetului de stat (de
acoperire a deficitului bugetar).
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie,
de regulă, pe termene mijlocii şi lungi. Rambursarea ratelor scadente şi
achitarea dobânzilor și comisioanelor aferente au drept consecinţă
sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după sine majorarea
impozitelor, iar în caz de insuficienţă a acestora, contractarea de noi
împrumuturi.
În condiţiile în care veniturile bugetare nu acoperă integral cheltuielile
bugetare aprobate pentru anul următor, Guvernul are de ales între
sporirea veniturilor fiscale (prin majorarea impozitelor existente sau
introducerea de impozite noi) sau contractarea de împrumuturi.
De cele mai multe ori se optează pentru cea de-a doua soluţie, din
următoarele considerente:
a. majorarea impozitelor constituite o măsură nepopulară, deoarece
afectează nivelul de trai al populaţiei, iar partidul (partidele) de la putere
evită să o aplice de teamă să nu-şi piardă electoratul;
b. împrumuturile de stat oferă categoriilor sociale posesoare de
economii un plasament sigur şi remunerator pentru disponibilităţile lor;
c. împrumuturile de stat reprezintă un mijloc mai rapid de procurare a
resurselor financiare decât impozitele, astfel perioada necesară pentru
indentificarea şi evaluarea materiei impozabile, stabilirea şi perceperea
impozitelor este mai îndelungată decât cea de subscriere la împrumut şi
efectuare a vărsămintelor în contul acestuia;
515
În problema rolului împrumuturilor de stat, economiştii contemporani au o
poziţie diferită de aceea a economiştilor din perioada capitalismului clasic.
În ce priveşte dilema „impozite sau împrumuturi” pentru finanţarea
cheltuielilor bugetare, economiştii din perioada clasică a capitalismului
erau adepţi ai soluţiei impozitelor şi criticau recurgerea la împrumuturi
publice. Aceasta, deoarece:
a. după opinia lor, activitatea economică trebuie să se desfăşoare în
condiţii de liberă concurenţă, pe baza iniţiativei private, fără nici un
amestec din partea statului; cheltuielile publice trebuie reduse la
minimum, impozitele trebuie să fie modice spre a nu diminua interesul
întreprinzătorilor pentru dezvoltarea activităţii lor economice, iar
echilibrarea bugetului de stat să se asigure exclusiv pe seama veniturilor
(fiscale şi nefiscale);
b. împrumuturile antrenează cheltuieli bugetare suplimentare sub formă
de dobânzi, comisioane, prime de rambursare, care fac necesară, în final,
majorarea impozitelor;
c. împrumuturile uşurează sarcina fiscală a generaţiei prezente, dar
împovărează generaţiile viitoare cu cheltuielile reclamate de
rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor;
d. împrumuturile publice afectează însăşi capitalul naţiunii, în timp ce
impozitele diminuează numai veniturile acesteia.
În secolul XX şi mai cu seamă după criza economică mondială din 1929-
1933, numeroşi economişti au renunţat la concepţia neamestecului statului
în viaţa economică a ţării, susţinând necesitatea influenţării acesteia cu
ajutorul diferitelor pârghii economico-financiare:impozitele,
împrumuturile, cheltuielile publice, moneda, rata scontului sau cursul de
schimb.
Ei recunosc faptul că împrumuturile de stat sunt generatoare de
cheltuieli, dar precizează că acestea, folosite ca instrumente de
intervenţie a statului în economie, contribuie la corectarea ciclului
economic, impulsionează economia care stagnează şi restabilește
echilibrului economic.
Unii economişti contemporani consideră nefondată teza potrivit căreia
împrumuturile ar constitui un mijloc de transferare a sarcinii financiare
asupra generaţiilor viitoare.
După opinia lor, afirmaţia de mai sus este valabilă numai dacă privim
lucrurile prin prisma împrumutătorului individual: acesta, în loc să
plătească astăzi un impozit majorat, care să-i amputeze definitiv veniturile,
516
împrumută statului cu o parte din disponibilităţile sale băneşti, care îi va fi
rambursată ulterior din impozitele majorate.
Judecând însă lucrurile la nivelul întregii societăţi, optica se schimbă: cu
suma împrumutată statului se diminuează partea din venitul naţional
destinată formării brute de capital ori consumului individual, în momentul
lansării împrumutului, adică afectează resursele generaţiei prezente.
Cu alte cuvinte, fiecare generaţie suportă consecinţele împrumuturilor
contractate de stat în epoca sa şi care se materializează în schimbarea
destinaţiei iniţiale a părţii din venitul naţional încredinţate statului: în loc să
se creeze noi capacităţi de producţie şi deci noi locuri de muncă, se vor
achiziţiona mai multe tunuri, se vor mări efectivele de militari ori se vor
majora salariile aparatului administrativ-poliţienesc.
Cât priveşte generaţia viitoare, după opinia unor economişti contemporani,
aceasta nu va avea o sarcină suplimentară de suportat, deoarece plusului
de cheltuieli ce vor avea de suportat plătitorii de impozite în legătură cu
împrumuturile contractate în trecut, îi va corespunde un plus de venituri
(dobânzi şi restituiri de împrumuturi), ce va reveni creditorilor statului.
Afirmaţia potrivit căreia împrumuturile de stat afectează capitalul
individual şi pe cel al naţiunii întregi este respinsă de unii economişti
contemporani, pe considerent că nu împrumuturile distrug capitalul
naţiunii, ci lipsa de preocupare a unor agenţi economici pentru buna
întreţinere, reparare şi modernizare a echipamentelor industriale, a
mijloacelor de transport şi a instalaţiilor energetice, pentru formarea
profesională a forţei de muncă, şi împrospătarea cunoştinţelor cadrelor.
În măsura în care împrumuturile sunt folosite pentru finanţarea reînnoirii şi
dezvoltării capitalului naţional, în loc să fie utilizate în scopuri de consum,
împrumuturile îl conservă şi multiplică.
Împrumuturile de stat utilizate în scopuri neproductive reprezintă, fără
îndoială, impozite amânate. Apelul la împrumuturi pentru acoperirea
deficitului bugetar nu scuteşte societatea de povara acestora, doar
întârzie momentul transpunerii ei asupra contribuabililor.
Despre o influenţă favorabilă a împrumuturilor de stat asupra capitalului
nu se poate vorbi decât în cazul în care acestea sunt utilizate în scopuri
productive. Or, experienţa a numeroase ţări arată că, în majoritatea
cazurilor, împrumuturile de stat sunt utilizate pentru acoperirea unor
517
cheltuieli neproductive şi numai arareori pentru dezvoltarea economiei
naţionale, pentru obiective şi acţiuni cu caracter productiv.
Revenind la rolul important al împrumuturilor de stat în redistribuirea PIB,
menţionăm că acesta se manifestă atât pe plan intern, cât şi pe plan
internaţional. Pe plan intern, împrumuturile contribuie la redistribuirea PIB,
iniţial în momentul plasării acestora de către stat. Cu acest prilej, are loc o
redistribuire între partea destinată formării brute de capital şi cea afectată
consumului, deoarece o parte din capitalul bănesc temporar liber, este
plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de stat şi se foloseşte mai cu seamă
în scopuri neproductive, în loc să servească la lărgirea producţiei şi a
circulaţiei.
Ulterior, redistribuirea PIB prin intermediul împrumuturilor are loc în
momentul plăţii dobânzii aferente împrumuturilor şi care se suportă în
principal din impozite. Subscriitorii la împrumuturile de stat încasează
dobânzi şi prime de rambursare, iar agenţii economici realizează profit, în
măsura în care livrează produse, execută lucrări ori prestează servicii
pentru sectorul public, finanţate din resurse împrumutate de stat.
Împrumuturile de stat îndeplinesc un rol pozitiv în măsura în care sunt
folosite pentru dezvoltarea industriei, modernizarea agriculturii,
construirea de căi de comunicaţie sau protecţia mediului. În asemenea
situaţii, împrumuturile contribuie la sporirea producţiei materiale, la
creşterea PIB şi, pe această bază, la asigurarea resurselor necesare
rambursării lor.
Împrumuturile de stat contractate în străinătate contribuie la
redistribuirea PIB între ţările împrumutătoare şi cele împrumutate. La
acordarea de împrumuturi, fluxurile financiare pornesc de la ţările
împrumutătoare către ţările împrumutate. Din momentul începerii
restituirii împrumuturilor şi al plăţii dobânzii aferente, direcţia fluxurilor
financiare se schimbă: de data aceasta, fluxurile pornesc de la ţările
beneficiare de împrumuturi către ţările ce împrumută.
Dacă redistribuirea PIB al ţării creditoare către ţara debitoare are caracter
temporar (împrumutul acordat fiind rambursabil), în schimb plăţile
efectuate de ţara debitoare, cu titlu de dobânzi şi comisioane, către ţara
creditoare, reflectă redistribuirea definitivă şi nerambursabilă a PIB pe plan
internaţional.Întrucât ţările dezvoltate constituie principalele ţări
exportatoare de capital, iar ţările emergente principalele ţări importatoare
de capital, este lesne de înţeles că, prin intermediul împrumuturilor
contractate în străinătate, are loc redistribuirea PIB pe plan internaţional.
518
Pe plan intern, efectele redistribuirii PIB încep să apară odată cu
subscrierea la împrumuturile lansate de autorităţile publice. În acest
moment are loc o redistribuire între partea destinată formării brute de
capital (de acumulare) şi cea destinată consumului, deoarece o parte din
capitalul bănesc disponibil este plasată în înscrisuri ale împrumuturilor de
stat şi se utilizează ulterior, prin plata dobânzilor şi a eventualelor câştiguri
promise de autorităţi, care se realizează în favoarea subscriitorilor la
împrumuturi, din veniturile încasate din impozite.
519
10.2 Elementele tehnice ale împrumutului de stat
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva
elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza
acestora, subscriitorii potenţiali fac judecăţi de valoare cu privire la
eficienţa plasării disponibilităţilor lor băneşti în înscrisuri ale acelui
împrumut.
Este vorba de: denumirea împrumutului care se contractează, valoarea
menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui împrumut, termenul de
rambursare, dobânda, alte avantaje materiale acordate deţinătorilor de
înscrisuri.
1. Denumirea împrumutului - poate să fie legată de destinaţia acestuia.
Atunci când statul doreşte să atragă atenţia opiniei publice asupra
caracterului excepţional al împrumutului ori asupra obiectivului urmărit
prin acel împrumut, considerat de interes naţional, precizează acest lucru
în însăşi denumirea lui. Spre exemplu; „împrumutul înzestrării armatei”,
„împrumutul pentru reconstrucţie”, „împrumutul stabilizării”. În cazurile în
care împrumuturile se contractează cu o oarecare regularitate pentru
acoperirea deficitelor bugetare sau pentru alte destinaţii (construcţii de
drumuri), în denumirea lor se precizează anul contractării („împrumutul de
stat 1947”), nivelul dobânzii („împrumutul de stat 71/2%”) sau forma pe
care o îmbracă venitul („împrumutul de stat cu câştiguri”).
2. Valoarea nominală, valoarea reală şi cursul. Pentru fiecare împrumut
contractat pe piaţă, statul emite înscrisuri, denumite generic efecte
publice, titluri, hârtii de valoarea sau obligaţiuni, în cupiuri de o anumită
valoare (de exemplu: de 100 de lire sterline, 200 de dolari SUA, 2.000 de
euro, 50.000 de yeni). Suma înscrisă pe titlul unui împrumut de stat,
denumită valoare nominală, exprimă mărimea creanţei pe care deţinătorul
acesteia (creditorul) o are de încasat de la stat, sau, invers, datoria statului
faţă de deţinătorul înscrisului respectiv.
Când împrumutul se rambursează la termenul pentru care a fost
contractat, statul achită deţinătorului înscrisului valoarea nominală a
acestuia.
Dacă deţinătorul doreşte să-şi recupereze banii plasaţi în înscrisuri ale unui
împrumut de stat înainte de termen, el poate să le vândă la bursă. Suma cu
care se cumpără (se vinde) un înscris, denumită valoare reală, poate să fie
egală, mai mică sau mai mare decât valoarea nominală a acesteia.
520
Mărimea valorii reale depinde de cursul la care cotează înscrisurile
respective la bursă.
Cursul exprimă „preţul” cu care se cumpără şi se vând 100 de unităţi
monetare valoare nominală şi acesta poate fi: al pari, adică egal cu 100,
sub pari, adică mai mic decât 100, sau supra pari, adică mai mare decât
100.
La lansarea unui împrumut, cursul obligaţiunii unui împrumut de stat este,
de regulă, sub pari şi numai arareori al pari sau supra pari.
Cursul depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut,
de nivelul dobânzii la împrumutul respectiv, ca şi de alte avantaje oferite
de stat deţinătorilor înscrisurilor acelui împrumut.
3. Termenul de rambursare. Din punctul de vedere al duratei pentru care
se contractează, împrumuturile pot fi: cu termene precise de rambursare şi
fără asemenea termene. Există împrumuturi pe termen scurt (contractate
pe o perioadă de până la un an inclusiv), pe termen mijlociu sau mediu (pe
o perioadă de peste un an până la cinci ani, inclusiv) şi pe termen lung (pe o
perioadă de peste 5 ani).
La împrumuturi pe termen scurt statul apelează atunci când, deşi echilibrat
pe întregul an, bugetul prezintă neconcordanţe între momentul încasării
veniturilor prevăzute şi momentul efectuării cheltuielilor aprobate sau
când apare necesitatea efectuării unor cheltuieli neprevăzute.
Statul contractează împrumuturi pe termene mijlocii şi lungi atunci când
are nevoie de resurse băneşti pentru acoperirea deficitelor bugetare
devenite cronice sau pentru finanţarea unor cheltuieli de investiţii de mare
valoare.
Pentru împrumuturile pe care le contractează, statul poate să emită
diferite înscrisuri pe care le înmânează creditorilor săi sau fără să emită
astfel de înscrisuri. Înregistrează suma datorată în evidenţa datoriei publice
ţinută de Ministerul Finanţelor Publice.
Prima soluţie - aceea a emiterii de titluri de stat materializate - se
foloseşte, de obicei, atunci când statul se împrumută la un număr mare de
creditori, iar cea de-a doua - aceea a titlurilor de stat dematerializate -
atunci când este vorba de împrumuturi obţinute de la un număr limitat de
creditori.
521
Creanţele în cont - titlurilor de stat dematerializate - nu necesită cheltuieli
pentru confecţionarea înscrisurilor, şi, ca urmare, nici pentru păstrarea
acestora în depozitele băncilor. În schimb, ele nu pot fi negociate la bursă,
ci numai în afara acesteia, cu îndeplinirea anumitor formalităţi.
Pentru împrumuturile pe termen scurt se emit: bonuri de tezaur, poliţe de
tezaur, certificate de trezorerie, certificate (bonuri) de impozite. Poliţele de
tezaur, spre deosebire de bonurile de tezaur şi de celelalte înscrisuri pe
termen scurt, sunt supuse dreptului cambial, care reglementează condiţiile
în care pot fi scontate la bănci sau executate silit.
Bonurile de tezaur pot fi lombardate111 la bănci s-au pot fi vândute la
licitaţie la cursuri variabile. Certificatele (bonurile) de impozite sunt
înscrisuri nepurtătoare de dobândă, pe care statul le înmânează
creditorilor săi pentru plata unor furnituri sau alte angajamente. Deţinătorii
acestor înscrisuri le pot folosi pentru achitarea impozitelor datorate
statului.
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se emit înscrisuri
cunoscute sub denumirea de obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru cele
fără termen, titluri de rentă perpetuă.
Înscrisurile emise de stat se mai deosebesc şi prin faptul că unele pot fi
negociate (înscrisuri cu circulaţie liberă), în timp ce altele nu pot fi
negociate şi nici lombardate.
4. Dobânda este „preţul” pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru
folosirea sumei împrumutate şi îmbracă forma:
a.dobânzii (venit fix, de care beneficiază toţi deţinătorii de înscrisuri,
proporţional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate),
b.câştigurilor (venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază numai
un număr restrâns de deţinători),
c.combinată a dobânzii şi a câştigurilor.
La împrumuturile de stat cu dobândă, fiecare obligaţiune are anexat un
număr de cupoane, care se detaşează periodic (o dată sau de două ori pe
an) şi se prezintă la ghişeul băncii centrale sau al altei instituţii desemnate
de stat, de unde se încasează dobânda cuvenită.
La împrumuturile de stat cu câştiguri (premii), acestea se plătesc numai
deţinătorilor acelor înscrisuri care au ieşit câştigătoare la tragerile la sorţi.
Suma totală a câştigurilor se stabileşte ţinând seama de rata dobânzii. Cu
111
a fi depuse în gaj pentru obţinerea unui împrumut
522
alte cuvinte, suma pe care statul ar fi plătit-o ca dobândă - dacă
împrumutul ar fi fost cu dobândă - se repartizează sub formă de câştiguri.
În mod teoretic, rata dobânzii la împrumuturile de stat ar trebui să se
situeze la un nivel apropiat de acela al ratei dobânzii practicate la creditul
bancar. Aceasta deoarece rata dobânzii este influenţată de raportul dintre
cererea şi oferta de capital, iar cererea vine din partea firmelor, a
persoanelor fizice şi a statului.
În practică însă, adesea, rata dobânzii la creditul public diferă de cea
percepută la creditul bancar. Pentru a face mai atractive împrumuturile pe
care le contractează pe piaţa internă, uneori statul acordă creditorilor săi şi
alte avantaje decât dobânda: prime de rambursare, câştiguri, scutirea de
impozite a veniturilor din dobânzi (de exemplu în România).
Alteori, confruntat cu dificultăţi serioase în finanţarea deficitului bugetar,
statul consimte să acorde dobânzi mai mari decât cele acordate de bănci la
depozitele constituite la acestea. Ca urmare, se ajunge ca dobânzile la
împrumuturile de stat să fie mai mici sau mai mari, după caz, decât cele
practicate de bănci.
Statul înţelege să protejeze interesele persoanelor care îi împrumută bani
pe perioade mai îndelungate, acordându-le o dobândă mai mare care să
acopere măcar parţial pierderea suferită de acestea prin diminuarea puterii
de cumpărare a banilor, ca urmare a inflaţiei.
5. Alte avantaje conferite deţinătorilor de înscrisuri ale împrumuturilor de
stat.Statul foloseşte calea plasării împrumuturilor la un curs sub pari
pentru a-l face mai atractiv. Diferenţa dintre valoarea nominală a unui titlu
de stat, la care se rambursează împrumutul şi valoarea la care acesta a fost
plasat, adică atunci când cursul de emisiune a fost sub pari, face
împrumutul mai atractiv.Prima mai poate să apară şi atunci când
înscrisurile unui împrumut de stat se plasează la un curs al pari şi se
rambursează la un curs supra pari.
În afară de dobânzi, câştiguri şi prime de rambursare, unele state acordă
deţinătorilor înscrisuri publice şi alte avantaje, cum ar fi:
a. scutirea de impozite şi taxe a veniturilor provenind de la anumite
împrumuturi şi/sau a tranzacţiilor la bursă cu efecte publice;
b. acceptarea de către stat a unor înscrisuri ale împrumuturilor sale, la
valoarea nominală, drept plată în contul impozitelor datorate de către
deţinătorul lor înainte de expirarea termenului de rambursare;
523
c. în anumite ţări, unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat se bucură de
privilegiul juridic de a nu putea fi supuse executării silite, în cazul în care
deţinătorul lor a ajuns în stare de faliment;
d. garantarea împotriva variaţiilor monetare.
524
10.3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat
Împrumuturile de stat prilejuiesc o seamă de operaţii legate de plasarea
acestora pe piaţă, de rambursarea lor, precum şi de eventuala modificare a
ratei dobânzii şi a termenelor de restituire iniţial stabilite.Principalele
operaţiuni sunt: plasarea împrumuturilor, modificarea nivelului dobânzii,
modificarea termenului de rambursare şi rambursarea împrumuturilor.
I. Plasarea împrumuturilor de stat. În practica financiară se întâlnesc
următoarele modalităţi de plasare a împrumuturilor de stat:
a. prin subscripţie publică;
b. prin intermediul unor consorţii (sindicate) bancare;
c. prin vânzare la bursă.
a. Plasarea împrumutului prin subscripţie publică - se face prin grija
Ministerului Finanţelor Publice sau a altei instituţii specializate,
împuternicite de organul de decizie în acest sens.În vederea asigurării
plasării integrale a împrumutului, se organizează o largă publicitate privind
scopul şi condiţiile lansării şi rambursării acestuia.
Subscripţia publică şi vărsarea sumelor subscrise se efectuează la ghişeele
deschise la Administraţiile financiare, percepţii, casierii, case de economii şi
bănci sau direct prin funcţionari publici.
Persoanele care participă la plasarea împrumutului sunt recompensate pe
cale de remiză, iar cheltuielile legate de funcţionarea ghişeelor de
subscriere se acoperă pe seama unui comision.
În practica plasării împrumuturilor prin subscripţie publică se întâlnesc
două situaţii:
1. când nu se limitează cuantumul împrumutului ce poate fi contractat -
fiecare subscriitor efectuează vărsăminte pentru întreaga sumă subscrisă,
fără nici o restricţie;
2. când cuantumul împrumutului se limitează - se procedează astfel:
- fie se lasă ca subscrierile să se desfăşoare nestingherit până la expirarea
termenului de subscriere, urmând ca în caz de depăşire, pe ansamblu, a
plafonului stabilit, să se limiteze fiecărui subscriitor suma ce poate să verse
(proporţional cu cea subscrisă),
- fie se stabilesc de la început limite de subscriere pe fiecare ghişeu sau
plasator.
525
b. Plasarea împrumuturilor prin sindicate bancare - se realizează prin grija
unui grup de bănci, care se angajează să efectueze această operaţie la
cererea statului.
Consorţiul bancar:
- fie preia în comision obligaţiunile împrumutului,
- fie le cumpără efectiv.
În prima ipoteză, statul intră în posesia sumelor împrumutate pe măsura
plasării înscrisurilor de către consorţiu, căruia îi plăteşte un anumit
comision. Potrivit acestui procedeu, consorţiul nu răspunde pentru
înscrisurile neplătite.
În cea de-a doua ipoteză, consorţiul cumpără efectiv înscrisurile
împrumutului de la stat, pe care se angajează să le plaseze pe piaţă. Pentru
această operaţie, consorţiul încasează diferenţa între cursul la care vinde
înscrisurile către populaţie şi cursul la care le-a cumpărat de la stat. De data
aceasta, înscrisurile care nu au putut fi plasate pe piaţă sunt reţinute de
băncile care alcătuiesc consorţiul şi intră în portofoliile acestora.
Sub aspect financiar, plasarea împrumuturilor prin consorţii bancare este
mai costisitoare pentru stat decât cea prin subscripţie publică, întrucât
antrenează cheltuieli importante sub formă de comisioane sau de diferenţă
de curs, în favoarea băncilor. În schimb, sub aspect tehnic, această
modalitate de plasare a împrumuturilor este mai comodă pentru stat decât
cea realizată prin subscripţie publică, deoarece, efectuându-se prin
instituţii specializate, se poate realiza într-un termen scurt.
c. Prin vânzare la bursă - sunt plasate înscrisurile unui împrumut nou,
atunci când statul doreşte ca acesta să treacă neobservat. Întrucât
vânzarea se face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu
dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui
împrumut vechi, vândute de deţinătorii lor, sau ale unui împrumut nou,
emis recent de stat.
Această modalitate prezintă avantajul că este discretă, comodă şi foarte
puţin costisitoare. Ea nu poate fi aplicată însă pe scară largă, deoarece
oferta mare de înscrisuri ar atrage după sine reducerea cursului acestora,
ceea ce ar micşora randamentul financiar al împrumutului.
Înscrisurile împrumuturilor de stat se emit, de regulă ,,la purtător”, adică
fără înscrierea numelui subscriitorului pe ele. Când statul are de-a face cu
puţini creditori, el poate să emită înscrisuri „nominative” (pe care se înscrie
526
numele creditorului). În asemenea cazuri, sumele împrumutate şi dobânzile
datorate creditorilor se înscriu în cartea (registrul) datoriei publice.
II. Modificarea nivelului dobânzii. Aşa cum s-a arătat, nivelul dobânzii pe
piaţă nu rămâne vreme îndelungată constant, ci suferă modificări în funcţie
de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. În perioadele
în care rata dobânzii înregistrează o scădere apreciabilă, statul caută să
profite de această situaţie pentru a-şi uşura efortul financiar determinat de
împrumuturile contractate în condiţii mai puţin favorabile.
În asemenea împrejurări, statul procedează la preschimbarea înscrisurilor
unui împrumut vechi cu înscrisuri ale unui împrumut nou, emis cu o
dobândă mai redusă, operaţie cunoscută sub denumirea de conversiune.
Faza depresiunii şi începutul fazei înviorării sunt momentele cele mai
favorabile pentru înfăptuirea conversiunii, deoarece atunci dobânda atinge
nivelul minim.
În practică se cunosc trei tipuri de conversiune:
1. conversiunea forţată, când statul oferă deţinătorilor de înscrisuri o
singură alternativă, şi anume aceea de a prezenta la preschimbare titlurile
împrumutului vechi, contra titlurilor unui nou împrumut, în decursul
unei anumite perioade de timp. La expirarea termenului stabilit, titlurile
vechi îşi pierd valabilitatea;
2. conversiunea facultativă, când deţinătorii înscrisurilor au de optat
pentru una din următoarele soluţii: de a preschimba înscrisurile
împrumutului vechi cu încrisuri ale unui împrumut nou sau de a păstra
înscrisurile vechiului împrumut. Dacă noul împrumut este emis cu o
dobândă mai mică decât vechiul împrumut, atunci deţinătorii înscrisurilor
acestui din urmă împrumut nu se vor prezenta la preschimbare pentru a nu
pierde avantajul pe care îl au. Dacă împrumutul nou ar menţine dobânda la
nivelul împrumutului vechi, atunci statul nu ar mai avea interes să
efectueze conversiunea;
3. conversiunea anticipată, când deţinătorii de înscrisuri au următoarele
alternative:
-să accepte preschimbarea înscrisurilor vechiului împrumut în condiţiile
stabilite de stat sau
-să o refuze şi să solicite rambursarea anticipată a acestuia.
În cazul în care numărul celor care preferă rambursarea anticipată este
mare, avantajul financiar scontat de stat prin conversiune - reducerea
cheltuielilor publice cu plata dobânzilor - poate să fie în mare parte anihilat
527
de efortul financiar determinat de achitarea înainte de termen a
înscrisurilor care n-au fost supuse preschimbării. Dintre cele trei tipuri de
conversiune arătate mai sus, acesta din urmă este mai frecvent folosit.
Prin conversiune statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea
cheltuielilor cu plata dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în
pierderea creditului pe piaţă. Cu prilejul lansării unui nou împrumut, în
condiţii de dobândă comparabile cu cele practicate de bănci, deţinătorii de
disponibilităţi băneşti libere vor prefera să le încredinţeze băncilor, nu
statului.
Pe piaţa capitalului de împrumut au loc uneori scăderi apreciabile ale
cursului obligaţiunilor de stat. Dacă cursul acestora este sub cel de
emisiune, atunci deţinătorii înscrisurilor vândute la bursă nu-şi
recuperează nici măcar suma vărsată statului la subscriere. Astfel de
fenomene au o influență nefastă asupra creditului public, creând
dificultăţi statului la plasarea de noi împrumuturi.
Pentru a evita astfel de situaţii şi a conserva interesul publicului faţă de
împrumutul al cărui curs a scăzut sensibil, statul poate proceda la
majorarea ratei dobânzii. Această operaţiune este denumită arozare.
Dacă statul dispune de resurse financiare şi nu are intenţia să contracteze
noi împrumuturi în viitorul apropiat, el poate să profite de pe urma scăderii
cursului şi să cumpere la bursă, la un curs avantajos, înscrisurile respective.
În acest caz, el nu va face o arozare, ci o răscumpărare a împrumutului
înainte de termenul de rambursare.
III. Modificarea termenului de rambursare. Statele care recurg în mod
frecvent la împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea deficitelor
financiare temporare, ajung să acumuleze datorii importante care trebuie
rambursate la intervale scurte de timp. În asemenea împrejurări,
cheltuielile anuale cu rambursarea împrumuturilor ajunse la scadenţă pot
depăşi cu mult resursele financiare ale statului afectate acestui scop în anul
respectiv.
Pentru ieşirea din impas, statul procedează atunci la consolidarea datoriei
sale ajunse la scadenţă, adică la preschimbarea înscrisurilor împrumuturilor
exigibile imediat sau pe termen scurt cu înscrisuri ale unor împrumuturi pe
termen mediu sau lung sau fără termen.
Consolidarea se practică pe scară largă mai cu seamă de ţările în curs de
dezvoltare care au contractat datorii faţă de străinătate şi pe care nu le mai
pot onora din lipsa resurselor valutare. Consolidarea datoriei externe se
528
poate efectua numai cu acordul expres al principalilor creditori şi în
condiţiile stabilite de aceştia.
Când guvernul are interes să nu atragă atenţia opiniei publice asupra
dificultăţilor financiare ale statului, în locul unei consolidări făţişe acesta
efectuează o consolidare deghizată, constând în achitarea împrumutului
ajuns la scadenţă cu banii obţinuţi din contractarea unui împrumut nou, de
valoare egală sau apropiată. O asemenea soluţie este fezabilă atunci când
împrumuturile pe termen scurt nu deţin o pondere prea mare în totalul
datoriei publice, dezechilibrul bugetar pare să fie de scurtă durată, iar
deţinătorii de bonuri de tezaur şi alte înscrisuri similare consimt să-şi
plaseze în continuare disponibilităţile lor băneşti în astfel de înscrisuri.
IV.Rambursarea împrumuturilor de stat: prin rambursarea împrumuturilor
de stat se înţelege răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor,
adică restituirea sumelor împrumutate. Rambursarea împrumuturilor
poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În mod expres, statul îşi
asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile cu termen. El poate însă
să ramburseze şi împrumuturile perpetue, fără însă să fie obligat la aceasta.
Din punctul de vedere al momentului rambursării, distingem împrumuturi
care se restituie integral la o scadenţă unică şi împrumuturi a căror
rambursare este eşalonată pe o perioadă eșalonat în timp.
În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a
împrumuturilor: pe calea anuităţilor, prin tragere la sorţi, prin
răscumpărare la bursă, alte căi.
Rambursarea împrumuturilor prin anuităţi constă în aceea că, începând din
cel de-al doilea sau al treilea an de la contractarea împrumutului, statul
începe să achite, pe lângă dobânzi şi o parte din suma datorată. Această
modalitate se foloseşte atunci când statul are puţini creditori cu care
convine condiţiile de rambursare. Anuităţile se pot stabili fie în sume egale
pe toată durata restituirii împrumutului, fie în sume inegale, adică în cote
progresive sau regresive.
Când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori,
statul foloseşte, pentru rambursarea acestuia, calea tragerii la sorţi. În
momentul lansării împrumutului, statul stabileşte valoarea obligaţiunilor
amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi.
Când legea care autorizează contractarea unui împrumut prevede că acesta
nu poate fi rambursat înainte de scadenţă (sau în cursul unei perioade de
529
timp determinate), statul nu poate proceda la rambursarea prin anuităţi
sau tragere la sorţi (şi nici la conversiunea) a acelui împrumut; el poate însă
să procedeze la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor respective. Tot prin
răscumpărare la bursă statul poate să retragă din circulaţie titlurile
împrumuturilor fără termen.
Rambursarea împrumuturilor se efectuează pe seama: fondului special de
amortizare, a resurselor prevăzute în buget cu această destinaţie sau a a
excedentelor bugetare.
În primul caz, la dispoziţia unei instituţii specializate, denumite Casă de
Amortizare, se constituie un fond cu destinaţie specială, din care se achită
cheltuielile cu plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor. Acest fond
se alimentează din anumite venituri publice date în administrarea casei de
amortizare.
În cel de-al doilea caz, cheltuielile legate de datoria publică se înscriu în
bugetul de stat şi se acoperă din veniturile bugetare ordinare, fără să se
creeze un fond special de amortizare.
În sfârşit, la folosirea excedentelor bugetare se apelează pentru
rambursarea împrumuturilor fără termen, atunci când acestea există şi
operaţia respectivă prezintă interes financiar pentru stat.
Alte căi de rambursare a datoriei publice. Împrumuturile contractate de
stat se pot stinge (amortiza) nu numai pe calea rambursării acestora, dar şi
în urma : incapacităţii sale de plată şi a repudierii obligaţiilor financiare
anterior asumate.
Un stat poate să ajungă în stare de incapacitate de plată (insolvabilitate)
din cauze politice sau economice. Astfel, participarea unui stat la un război,
din care a ieşit învins sub raport militar şi ruinat economic, poate să
conducă la insolvabilitatea acestuia. Reparaţiile de război, pe care este
obligat să le plătească statului învingător şi cheltuielile cu refacerea
propriei sale economii pot să absoarbă cea mai mare parte a produsului
intern brut, încât să nu-i mai rămână disponibilităţi pentru achitarea
obligaţiilor faţă de creditori. În aceste condiţii, creditorii se mulţumesc cu
promisiunea statului învins de a le achita, în decursul unei perioade de
timp, o anumită parte din datoria restantă cu titlu de arierate financiare.
Restul datoriei se anulează prin înţelegere tacită sau expresă cu creditorii.
Un stat poate să ajungă în stare de încetare de plăţi ca urmare a unei crize
economice profunde, a unei conjuncturi economice internaţionale
nefavorabile, a unei politici economice, financiare ori valutare nechibzuite.
530
Statul ajuns în stare de incapacitate de plată solicită creditorilor săi acordul
pentru reeşalonarea datoriei restante: În anii „80” şi „90”, numeroase ţări
în curs de dezvoltare şi-au întrerupt plăţile în contul datoriei lor externe şi
au cerut rescadenţarea împrumuturilor neonorate.
În zilele noastre, mai frecvent este fenomenul invers, adică acela al
aprecierii monedei în care sunt exprimate împrumuturile externe, în raport
cu monedele ţărilor debitoare. Astfel, în anii „80”, numeroase ţări în curs
de dezvoltare au fost împovărate ca urmare a creşterii artificiale a cursului
dolarului în care erau exprimate împrumuturile lor externe.
În practica internaţională se cunosc cazuri când guvernul unei ţări refuză,
din motive politice, să onoreze obligaţiile statului respectiv, izvorând din
împrumuturi contractate pe piaţa internă sau în străinătate, de către un alt
guvern.
531
10.4. Datoria publică. Noţiuni generale
Totalitatea împrumuturilor contractate de stat formează datoria publică.
Toate împrumuturile de stat adunate constituie datoria publică. Datoria
publică rezultă din emisiunea titlurilor de împrumut de stat, din plata
dobânzilor, câştigurilor şi comisioanelor. „Datoria publică cuprinde
totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de
unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la persoane
fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate, rămase de rambursat la
un moment dat.”112
Gradul de îndatorare a unui stat la moment dat se calculează prin
împărțirea soldului datoriei publice la PIB.
Indicatorul arată dacă datoria publică a ţării poate fi rambursată integral în
anul de referinţă.Mai arată cât din PIB ar trebui utilizat: 10%, 30%, 60% sau
mai mult, pentru rambursarea în totalitate. Sunt cazuri în care nici chiar
întregul PIB realizat într-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea
datoriei publice (vezi cazul Greciei unde la 31 martie 2017 raportul este
176,2%,Italiei 134,7% sau Portugaliei 130,5%). Pe total UE, acest indicator,
la 31.03.2017, este de 84,1%.Sunt țări care înregistrează valori reduse ca
Estonia 9,2%, Luxemburg 23% sau Bulgaria 28,6%.113
Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o ţară nu ar putea
aloca întregul PIB plății integrale a datoriei publice, ci numai partea din
acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la
fondul de consum şi la formarea brută de capital.
Pentru a putea face comparaţii între țări, trebuie să exprimăm datoria
publică într-o monedă cu o largă circulaţie internațională. În practică, în
comparaţiile internaţionale, se foloseşte dolarul SUA sau euro.
Alături de indicatorii privind gradul de îndatorare a unei ţări, un interes
deosebit prezintă indicatorii care caracterizează efortul financiar anual, pe
care datoria publică îl reclamă. Acest efort se materializează în serviciul
datoriei publice, care cuprinde cheltuielile cu rambursarea datoriei
propriu-zise şi cele legate de plata dobânzilor şi a celorlalte cheltuieli
aferente.
112
Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ediția a IV-a, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2003, pag. 463
113
Vezi eurostat, Newsrelease euroindicators nr.118/2017
532
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai
multor indicatori, printre care: mărimea absolută şi mărimea medie pe un
locuitor a serviciului datoriei publice; raportul dintre serviciul datoriei
publice şi PIB; raportul dintre serviciul datoriei publice şi totalul
cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul
cheltuielilor bugetare. Mai pot fi calculaţi şi alţi indicatori cum ar fi:
cuantumul anual al dobânzilor, raportul dintre dobânzile la dotoria publică
şi PIB sau ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor publice.114
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare,
cu atât gradul de dependenţă economică şi financiară a ţării respective faţă
de străinătate este mai ridicat.
Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire la
structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acesteia.
Sumele exigibile pe termen scurt formează datoria flotantă, iar cele
exigibile la termene mijlocii şi lungi - datoria consolidată.
Este evident că pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care
trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata dobânzilor
aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un orizont
situat peste 5-10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei
flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse
financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.
Clasificarea datoriei:
- în funcţie de termenul pe care se contractează: datorie publică pe termen
scurt (flotantă) şi datorie publică pe termen lung şi mediu (consolidată),
- în funcţie de scopul contractării datoriei publice: finanţarea deficitului
bugetar, finanţarea unor obiective de investiţii de interes naţional,
refinanţarea datoriei publice interne, alte necesităţi aprobate prin legi
speciale,
- în funcţie de locul de unde este contractată: datorie publică internă şi
datorie publică externă.
Contractarea şi garantarea împrumuturilor externe şi interne
rambursabile pe termen mediu şi lung şi gestionarea datoriei publice se
exercită de către guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice.
114
Vezi Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ediția a IV-a, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2003
533
Ministerul Finanţelor Publice este autorizat să acorde garanţii în numele şi
contul statului pentru credite bancare interne, pe termen scurt, mediu şi
lung, precum şi pentru împrumuturile externe contractate de către agenţii
economici cu capital de stat şi uneori şi privat şi instituţii publice, pentru
obiective ca: realizarea programelor de restructurare, proiecte de interes
naţional.
534
10.5. Datoria publică internă. Indicatori privind datoria
internă
Datoria publică internă cuprinde suma totală a împrumuturilor acordate
statului şi altor instituții publice de către cetăţenii şi persoanele juridice din
ţară.
Datoria publică internă este formată din:
1. împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat la Banca Centrală
pentru echilibrarea bugetului de stat, care se rambursează în cursul anului;
2. emisiunea de bonuri de tezaur în acelaşi scop, rambursabile din resurse
bugetare până la finele anului;
3. plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung prin subcripţie publică,
necesare procurării resurselor băneşti pentru acoperirea deficitului bugetar
anual;
4. garanţiile acordate de stat pentru credite bancare interne, primite de
agenţii economici cu capital majoritar de stat sau de autorităţiile locale
pentru anumite cerinţe ale dezvoltării economice.
În baza aprobării date de guvern, MFP este autorizat să garanteze, în
numele şi pentru contul statului, credite bancare interne, pe termen scurt,
mediu şi lung, contractate de agenţii săi economici la băncile comerciale,
pentru diverse scopuri.
Acordarea garanţiilor este condiţionată de acceptarea de către MFP a
clauzelor prevăzute în contractele de împrumut încheiate între agenţii
economici şi creditori. Agenţii economici sunt răspunzători de constituirea
resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi de plata costurilor
aferente împrumuturilor garantate de stat.
Pentru determinarea gradului de risc se efectuează o analiză economică şi
financiară întocmită de persoana juridică solicitantă a garanţiei de stat
pentru împrumutul intern, iar aceasta se prezintă MFP, care determină
gradul de risc, exprimat în procente.
5. folosirea pe termen scurt a disponibilităţilor din conturile Trezoreriei
Publice.
Pentru aprecierea datorirei publice interne se pot utiliza următorii
indicatori:
1. Datoria publică internă în anul analizat ( D pi ):
535
D pi = D pid + D pig
unde,
D pid – reprezintă datoria publică internă a statului,
D pig – reprezintă datoria publică internă garantată de stat.
2. Serviciul datoriei publice interne ( S dpi ) - plăţile datorate pentru
rambursarea datoriei publice interne, reprezentând ratele scadente într-o
perioadă de un an ( R dpi ) la care se adaugă dobânzile şi comisioanele
aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea
valoriilor mobiliare ( DOBdpi ):
S dpi = R dpi + DOBdpi
3. Ponderea datoriei publice interne în PIB ( Pdpi ):
D pi
Pdpi = x100
PIB
4. Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice interne în PIB ( Pdobdpi):
Dob dpi
Pdobdpi = x100
PIB
5.Ponderea serviciului datoriei publice interne în PIB ( Psdpi ):
D pi
Psdpi = x100
PIB
6. Ponderea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de
stat ( Psdpich ):
S dpi
Psdpich = x100
CH bs
Datoria publică internă este concentrată în cea mai mare măsură la: bănci,
societăţi comerciale, societăţi de asigurări , fondurile private de pensii şi la
persoanele fizice din ţară.
536
10.6. Datoria publică externă. Indicatori privind datoria
externă
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital.
În orânduirile precapitaliste şi în perioada manufacturieră de dezvoltare a
capitalismului, împrumuturile externe se întâlneau în mod sporadic.
În secolul al XX-lea, împrumuturile externe au cunoscut o dezvoltare
fără precedent, ca urmare a formării, pe piaţa ţărilor dezvoltate, a
unui surplus relativ de capital, care îşi caută plasament peste graniţă în
condiţii mai avantajoase decât în interior.
Împrumuturile sau creditele externe se pot grupa după diferite criterii.
Astfel, în funcţie de destinaţie, se disting: credite pentru mărfuri şi
credite financiare. Primele se acordă pentru cumpărări de mărfuri de la
creditor sau din ţara acestuia.
Cele din urmă se acordă de organisme financiare internaţionale şi se
utilizează de debitor, potrivit nevoilor sale, fie pe piaţa creditorului, fie pe
o terţă piaţă. Adesea creditele financiare sunt folosite de beneficiarii
acestora în scopuri productive, cum ar fi: investiţii în energie, mari
lucrări de îmbunătăţiri funciare, lucrări în infrastructură (drumuri şi
poduri, căi ferate, porturi).
În funcţie de durata pentru care se acordă, creditele externe pot fi: pe
termene scurte (1 -2 ani), mijlocii (3-5 ani) sau lungi (peste 5 ani).
Beneficiarul creditului este interesat ca termenul de rambursare să fie
suficient de îndepărtat pentru a-şi putea procura resursele necesare
restituirii acestuia şi achitării dobânzilor şi a altor cheltuieli aferente.
Atunci când împrumutul capătă o destinaţie productivă, termenul de
rambursare trebuie să ţină seama de momentul punerii în funcţiune a
obiectivului respectiv şi de valoarea adăugată ce se poate obţine de pe
urma acestuia, cunoscând durata normală de viaţă a unui asemenea
obiectiv.
De aceea, în cadrul termenului final se stabilesc trei perioade distincte:
a. perioada de utilizare a creditului;
b. perioada de graţie în cursul căreia nu se fac plăţi pentru rambursarea
creditului;
c. perioada de rambursare a creditului.
537
Termenele de rambursare a împrumuturilor se stabilesc în funcţie de
destinaţia acestora, de rentabilitatea obiectivului pentru care se contractează
împrumutul, de valoarea utilajelor încorporate în obiectivul creditat, de
practica internaţională, de legislaţia existentă în ţara creditorului şi,
respectiv, în ţara beneficiarului şi de prevederile unor convenţii
internaţionale în materie.
În ceea ce priveşte rambursarea creditelor, practica internaţională
cunoaşte următoarele modalităţi: în cote egale, în conte inegale şi într-o
singură tranşă, la scadenţa finală.
La acordarea unui credit, împrumutătorul poate să pretindă o garanţie
materială sau una morală, în primul caz, garanţia constă din mărfuri, documente
de dispoziţie asupra mărfurilor (conosamente, warante), acţiuni şi obligaţiuni,
depozite ale unor firme, ale unor instituţii guvernamentale, bunuri imobiliare,
venituri ale statului (taxe vamale, accize, venituri ale domeniului public),
rezervele de aur şi devize ale statului.
În lipsa unor garanţii materiale directe, un creditor poate pretinde ca
împrumutul pe care intenţionează să-l acorde unui stat să fie garantat de
două sau de mai multe state care se bucură de reputaţie pe piaţa
capitalului de împrumut. În mod obişnuit, creditorii (guverne, organisme
financiare internaţionale) trimit experţi în ţara debitoare pentru a verifica la
faţa locului oportunitatea creditelor solicitate, eficienţa scontată de pe urma
utilizării acestora, capacitatea de rambursare a sumelor împrumutate şi modul
de folosire a sumelor acordate.
Privite din punctul de vedere al creditorului, creditele externe pot fi
acordate de către: întreprinderi furnizoare (credite comerciale sau de
firmă), bănci şi alte instituţii financiare (credite bancare), guverne (credite
guvernamentale), organisme financiare internaţionale (credite financiare),
persoane fizice (împrumuturi de stat).
Întreprinderile furnizoare, băncile şi alte instituţii financiare acordă credite
pe baze bilaterale. Guvernele acordă asistenţă publică bilaterală, iar
organismele financiare internaţionale acordă asistenţă publică pe
baze multilaterale.
Asistenţa publică bilaterală se acordă de către: guvernele ţărilor
dezvoltate, grupate în cadrul Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare
pentru ţările membre ale OCDE, guvernele unor ţări exportatoare de
petrol, membre ale OPEC. Asistenţa bilaterală îmbracă forma ajutoarelor
538
în natură sau în bani, a asistenţei tehnice şi militare sau a împrumuturilor
în condiţii privilegiate.
Împrumuturile guvernamentale sunt, de regulă, împrumuturi legate,
acordate ţărilor beneficiare pentru achiziţionarea anumitor produse de pe
pieţele ţărilor creditoare. Într-o serie de ţări dezvoltate, guvernele
garantează sau asigură creditele pentru exportul de mărfuri către ţările
în curs de dezvoltare, prin intermediul unor instituţii specializate.
Din punctul de vedere al beneficiarului de credite externe, în calitate de
împrumutat pot să apară: firme private, bănci, guverne, unităţi
administrativ-teritoriale, companii de stat şi alte instituţii publice.
În cazul împrumuturilor acordate pe baze bilaterale, de către ţările
dezvoltate, aprobarea acestora este uneori însoţită de condiţii
economice, politice sau militare. Astfel, sumele acordate pentru
finanţarea unor programe economice pot fi utilizate de către beneficiarii
acestora numai pentru obiectivele agreate de ţările creditoare, chiar
dacă acestea nu au caracter prioritar ori nu asigură dezvoltarea
echilibrată a ţării debitoare. Acceptarea unor asemenea condiţii nu face
decât să mărească dependenţa ţărilor beneficiare faţă de cele
creditoare.
Creditorii pretind, adesea, ca ţările beneficiare de împrumuturi externe să
utilizeze sumele respective pentru procurări de echipamente şi alte
produse industriale din ţările lor ori să le transporte cu navele aflate sub
pavilionul ţării lor. Nu rare sunt cazurile când acordarea de împrumuturi
externe este condiţionată de obţinerea de către marile trusturi şi
concerne din ţara creditoare a unor concesii în ţara debitoare, de
angajamentul beneficiarilor de împrumut de a livra produsele
(minereuri, combustibili sau alte materii prime), obţinute cu ajutorul
creditelor externe, agenţilor economici din ţările creditoare la preţuri
avantajoase.
Condiţiile de natură politică, impuse la acordarea unor
împrumuturi, vizează sprijinirea politicii interne şi externe a guvernului
ţării creditoare, a acţiunilor şi iniţiativelor acestuia pe plan internaţional,
de către guvernul ţării beneficiare, respectarea drepturilor omului sau
instaurarea democraţiei. Uneori guvernul ţării creditoare poate ajunge
la o imixtiune făţişă în treburile interne ale ţării beneficiare de împrumut.
Alteori, acordarea unor împrumuturi este condiţionată de aderarea ţării
beneficiare la anumite alianţe militare, de crearea de baze militare străine
539
pe teritoriul acesteia, de participarea la anumite acţiuni militare sau de
cumpărarea de armament din ţara creditoare.
În fundamentarea ratei dobânzii aferente obligaţiunilor de pe pieţele
internaţionale se ţine cont de ratingul de ţară a debitorului.Rating-ul este
o activitate complexă de estimare a riscurilor aferente titlurilor financiare,
definitivată prin acordarea unei note ce indică probabilitatea ca entitatea
emitentă (în cazul nostru statul) să nu îşi achite la scadenţă principalul şi
dobânzile sau să intre în faliment.
Ratingul de ţară cuantifică riscul de ţară, adică „expunerea la pierderi ce pot
apărea într-o afacere cu un partener străin, cauzate de evenimente
specifice care sunt, cel puţin parţial, sub controlul guvernului ţării
partenerului.”115
Nota acordată unei ţări joacă rolul de rating suveran, adică, ratingul de
ţară aferent datoriei în valută nu poate fi depăşit de către o autoritate
locală sau o bancă din interiorul graniţelor sale.
Beneficiile aduse emitenţilor având un rating ridicat sunt:
-rata dobânzii mai redusă, refectată implicit în costul împrumutului
(România s-a împrumutat în anul 2002 pe piaţa euroobligaţiunilor la o rată
a dobânzii de 8,5% când ratingul de ţară era B+, iar în 2003 cu 5,75%
deoarece ratingul de ţară s-a îmbunătăţit cu o treaptă ajungând la BB- şi cu
5,4% la lei la 20.01.2013),
-obligaţiunile lansate pe pieţele internaţionale vor fi plasate mai rapid.
Noţiunea de datorie externă nu se suprapune perfect aceleia de datorie
publică externă. Noţiunea de datorie externă este mai largă decât aceea
de datorie publică externă şi are mai multe sensuri:
a. datorie externă brută în sens larg, care cuprinde sumele de bani şi alte
valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le
datorează străinătăţii la un moment dat. Această interpretare cuprinde
sumele datorate de stat, unităţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi
de drept public, firme private şi alte organizaţii, precum şi de persoane
fizice unor organisme internaţionale, guverne, bănci şi altor instituţii
publice străine, unor bănci private, firme şi altor creditori, precum şi
unor persoane fizice rezidente în străinătate.
115
Dedu Vasile, Gestiune şi audit financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2003,
pag. 169
540
Datoriile la care ne referim provin din împrumuturi de tot felul,
achiziţii de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii pe credit,
investiţii directe de capital, îndeplinirea altor obligaţii derivând din
contracte sau diverse reglementări. Această interpretare vizează toate
obligaţiile băneşti faţă de străinătate, indiferent dacă au caracter
public sau privat, de gradul lor de exigibilitate, de existenţa sau nu a
unei garanţii.
Deşi corectă, ea nu are aplicabilitate practică, deoarece este extrem
de dificilă inventarierea tuturor obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus,
nu toate acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise
de achitare.
b. datorie externă brută în sens restrâns, care cuprinde obligaţiile
băneşti faţă de străinătate, cu următoarele excepţii:
-creditele pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea constituie
operaţii financiare curente, indispensabile desfăşurării activităţii
economice externe;
-investiţiile străine directe, care nu au stabilite termene de rambursare
sau de lichidare;
-ajutoarele cu caracter nerambursabil, primite în cadrul
programelor de asistenţă publică bi - şi multilaterală;
-împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10 - 15 ani sau mai
mare;
-împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor,
filialelor sau altor reprezentanţe ale acestora în condiţii mai avantajoase
decât cele practicate pe piaţa mondială;
-creditele contractate de persoane fizice sau juridice negarantate de
autorităţile publice competente.
c. datoria externă în interpretarea Băncii Mondiale şi a celorlalte
instituţii din sistemul său care cuprinde:
-sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută, bunuri
sau servicii cu o perioadă de rambursare mai mare de un an;
-sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate
publică- în această interpretare, datoria externă nu cuprinde datoria
persoanelor private către străinătate negarantată de autorităţile
publice;
-datoria din tranzacţiile cu Fondul Monetar Internaţional;
-datoria care poate fi achitată, la opţiunea debitorului, în moneda
ţării sale;
541
-sumele datorate unor creditori rezidenţi în străinătate, pentru care
nu au fost stabilite termene de plată.
d. datoria externă netă, care cuprinde diferenţa dintre activele publice şi
private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate (disponibilităţi valutare,
împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, diverse alte creanţe şi valori)
şi activele deţinute de rezidenţi străini în ţara analizată (împrumuturi primite
de la guverne, agenţii guvernamentale şi alte entităţi publice, credite
primite de la bănci private, organisme financiare şi alţi creditori, investiţii de
capital, titluri, disponibilităţi valutare şi alte valori aparţinând unor persoane
publice sau private străine). Adesea, în datoria externă netă se includ numai
creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate, celelalte creanţe
care nu pot fi uşor mobilizate excluzându-se din calcul.
Indicatorul datoriei externe nete se foloseşte în cazul ţărilor care apar,
în dublă ipostază: de creditoare şi de debitoare faţă de străinătate. În
timp, în raportul dintre creanţele şi angajamentele externe ale unei ţări
pot să intervină asemenea mutaţii încât aceasta din creditor mondial (per
sold) să devină debitor mondial sau invers.
Acesta este, spre exemplu, cazul S.U.A. care până în 1984 erau primul
creditor al lumii, iar din anul următor au devenit cel mai mare debitor net
al lumii. SUA are o situaţie privilegiată, deoarece s-au împrumutat
aproape exclusiv în dolari, ceea ce le fereşte de riscul penuriei de devize, la
care sunt expuse ţările în curs de dezvoltare importatoare de capital.
În legătură cu datoria externă a unei ţări, se folosesc diverşi indicatori
care reflectă gradul de îndatorare faţă de străinătate, precum şi efortul
valutar pe care aceasta îl reclamă.
Astfel, gradul de îndatorare a unei ţări faţă de străinătate se exprimă cu
ajutorul mărimii absolute a datoriei externe, al mărimii medii a datoriei
respective pe locuitor, al raportului dintre datoria externă şi PIB şi al
raportului dintre datoria externă şi încasările din exportul de bunuri şi
servicii.
Indicatorul datoriei externe totale: arată suma datorată străinătăţii la un
moment dat. Acest indicator se determină prin tansformarea valutelor în
care a fost exprimată datoria externă într-o valută de largă circulaţie
internaţională.
Indicatorul datoriei externe medii pe locuitor: se determină prin
împărţirea datoriei externe totale, exprimate într-o valută de largă
circulaţie internaţională, la numărul populaţiei.
542
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi PIB: arată cât din PIB
al anului ar fi necesar pentru rambursarea acelei datorii. Acest
indicator are o valoare teoretică, deoarece datoria se rambursează, de
regulă, în mod eşalonat, iar din PIB-ul unui an numai o parte poate fi
utilizată pentru onorarea angajamentelor faţă de străinătate.
Indicatorul privind raportul dintre datoria externă şi exporturile de
bunuri şi servicii: arată în cât timp (luni sau ani) s-ar putea rambursa
datoria externă a unei ţări pe seama valutei încasate din vânzările de
bunuri şi prestările de servicii peste graniţă. Şi acest indicator are o
valoare teoretică, deoarece niciodată nu se foloseşte întreaga valută
dobândită pe această cale în scopul restituirii împrumuturilor externe,
ci numai o parte din aceasta, cealaltă parte-mai consistentă-fiind
destinată achitării importurilor de bunuri şi servicii, plăţii dobânzilor şi
comisioanelor aferente datoriei, precum şi efectuării altor cheltuieli.
Pentru a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei
ţări faţă de exterior, este necesar a se folosi mai mulţi indicatori, din
care mai expresivi sunt raportul dintre datoria externă şi exporturi şi
raportul dintre datoria externă şi PIB.
În plus, gradul de îndatorare a ţării faţă de exterior trebuie completat
cu efortul financiar - valutar reclamat de datoria externă, care indică
povara respectivei datorii în anul analizat.
Efortul financiar-valutar generat de datoria externă este indicat de
serviciul datoriei externe, care include rambursarea ratelor
împrumuturilor externe (rata de capital), exigibile în anul analizat, precum
şi plata dobânzilor, comisioanelor şi a altor cheltuieli aferente datoriei
externe, exigibile în acelaşi an.
Povara datoriei externe se determină cu ajutorul mai multor indicatori:
raportul dintre serviciul datoriei externe şi exportul de bunuri şi servicii,
raportul dintre serviciul datoriei externe şi PIB şi raportul dintre dobânda
aferentă datoriei externe şi exporturi.
Pentru aprecierea datoriei publice externe se pot utiliza următorii
indicatori:
1. Datoria publică externă la nivelul anului ( D pe ):
D pe = D ped + D peg
unde,
543
D ped – reprezintă datoria publică externă a statului,
D peg – reprezintă datoria publică externă garantată de stat
2. Serviciul datoriei publice externă ( S dpe ) - plăţile datorate pentru
rambursarea datoriei publice externe, reprezentând ratele din principal
scadente într-o perioadă de un an ( R dpe ) la care se adaugă dobânzile şi
comisioanele aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi
plasarea valoriilor mobiliare ( DOBdpe ):
S dpe = R dpe + DOBdpe
3. Ponderea datoriei publice externe în PIB ( Pdpe ):

D pe
Pdpe = x100
PIB
4. Ponderea dobânzilor aferente datoriei publice externe în PIB ( Pdobdpe):
Dob dpe
Pdobdpe= x100
PIB
5. Ponderea serviciului datoriei publice externe în PIB ( Psdpe ):
Sdpe
Psdpe = x100
PIB
6. Ponderea serviciului datoriei publice externe în cheltuielile bugetului
statului ( Psdpech ):
Sdpe
Psdpech = x100
CH bs
544
10.7. Datoria publică internă şi externă a României
Datoria publică este definită în România ca „totalitatea obligaţiilor de
natura datoriei publice guvernamentale şi locale.”116
În ţara noastră, Guvernul este autorizat să contracteze, prin MFP,
împrumuturi de stat interne şi externe, în următoarele scopuri:117
a.finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor
din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor sociale de stat, până la
alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea deficitelor temporare
ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat din
exerciţiul curent;
b.refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice
guvernamentale;
c.menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în Contul Curent
General al Trezoreriei Statului, stabilit de MFP;
d.finanţarea pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor
necesităţi prioritare pentru economia românească;
e.susţinerea balanţei de plăţi în conformitate cu Regulamentul Consiliului
UE nr. 332/2002 de stabilire a unui mecanism de asistenţă financiară pe
termen mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor membre;
f.ordonatorii principali de credite pot angaja obligaţii de natura datoriei
publice guvernamentale pentru achiziţii în sistem leasing, pe bază de
hotărâre a Guvernului, doar în condiţiile în care MFP, în calitate de unic
administrator al datoriei publice guvernamentale, acceptă angajarea
datoriei publice guvernamentale de către aceștia prin alegerea acestui
instrument financiar, pe baza analizei costurilor şi riscurilor, cu asigurarea
respectării obiectivelor şi principiilor strategiei de administrare a datoriei
publice guvernamentale.
BNR nu poate acorda credite de tip descoperit de cont sau orice alt tip de
creditare, statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
116
OUG 64/2007 privind datoria publică, art. 2, litera c
117
OUG 64/2007 privind datoria publică, art. 24
545
autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu
capital majoritar de stat precum și a altor organisme guvernate de legea
publică.De asemenea, BNR nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa
primară.118
Datoria publică externă poate fi contractată şi pentru:
1.crearea unor noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor privatizate
de stat, pe baza priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
2.finanţarea restructurării economiei şi constituirea stocurilor strategice,
inclusiv producţia de bunuri şi servicii pentru piaţa internă şi pentru
export;
3.finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură, inclusiv cele pentru
servicii sociale;
4.finanţarea achiziţiilor publice.
Rambursarea datoriei publice guvernamentale reprezintă o obligaţie a
statului necondiţionată şi irevocabilă de plată a capitalului, dobânzilor,
comisioanelor şi a altor costuri aferente finanţărilor rambursabile angajate
sau garantate.
Cheltuielile privind serviciile prestate de agenţiile de rating pentru
evaluarea riscului de ţară, comisioanele, dobânzile, valoarea discontului şi
alte cheltuieli legate de angajarea finanţărilor rambursabile în numele şi
contul statului vor fi plătite din bugetul de stat şi/sau bugetul Trezoreriei
Statului.
Sursele de plată pentru serviciul datoriei publice guvernamentale sunt
următoarele:
a.disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei Statului;
b.finanţările rambursabile angajate în numele statului pentru refinanţarea
datoriei publice guvernamentale;
c.cheltuielile prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat;
d.sumele încasate de MFP de la subîmprumutaţi, în baza acordurilor
încheiate cu aceştia, cu respectarea condiţiilor acordurilor prin care au fost
angajate finanţările rambursabile;
e.sumele prevăzute în bugetele persoanelor juridice care au contractat
finanţări rambursabile cu garanţia statului;
f.fondul de risc constituit la MFP pentru situaţiile în care
garantaţii/subîmprumutaţii nu îşi onorează obligaţiile prevăzute în
acordurile încheiate cu MFP;
118
Vezi în acest sens Legea 312/2004 privind statutul BNR, art.7 și 29
546
g.sumele intrate în Trezoreria Statului în contul împrumuturilor contractate
de ordonatorii de credite cu garanţia statului sau contractate de MFP şi
subîmprumutate acestora şi preluate spre administrare de MFP;
h.alte surse.119
BNR, în baza convenţiilor încheiate cu Ministerul Finanţelor Publice, poate
acţiona ca agent al statului în rambursarea datoriei publice
guvernamentale contractate în altă monedă decât moneda naţională,
precum şi în organizarea licitaţiilor de titluri de stat pe piaţa internă.
Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garanţiile de stat,
precum şi din subîmprumuturi se constituie fondul de risc.
Sursele fondului de risc sunt:
a.sumele încasate sub formă de comisioane de la subîmprumutaţi/
garantaţi de stat;
b.sumele încasate de la subîmprumutaţi/garantaţi de stat, reprezentând
rate de capital, dobânzi, comisioane şi alte costuri aferente finanţărilor
rambursabile garantate sau subîmprumutate de stat, plătite de Ministerul
Finanţelor Publice în numele garantatului ori al subîmprumutatului;
c.dobânzi la disponibilităţile aflate în contul fondului de risc;
d.majorări de întârziere, la nivelul celor prevăzute pentru neplata în
termen a obligaţiilor fiscale, aplicate pentru neplata în termen de către
subîmprumutaţi sau garantaţi de stat a comisioanelor la fondul de risc şi,
respectiv, a ratelor scadente, a dobânzilor, a comisioanelor şi a altor costuri
aferente finanţării rambursabile;
e.sume recuperate conform legii;
f.fonduri alocate de la bugetul de stat în acest scop.
Sumele aflate în fondul de risc sunt destinate achitării obligaţiilor aferente
garanţiilor de stat şi subîmprumuturilor, în cazul în care subîmprumutaţii
sau garantaţii de stat nu dispun la scadenţă de resurse financiare proprii
pentru achitarea obligaţiilor de plată.Fondul de risc se gestionează de către
MFP prin Contul Curent General al Trezoreriei Statului, avându-se în vedere
siguranţa, lichiditatea şi rentabilitatea fondurilor.
MFP elaborează anual raportul privind datoria publică guvernamentală şi
îl transmite Guvernului spre aprobare. Forma aprobată a raportului este
119
Vezi OUG 64/2007 privind datoria publică, art. 5, pct. 3
547
transmisă spre informare Parlamentului, dar nu mai târziu de data de 30
iulie a anului următor celui de raportare.
Instrumentele datoriei publice interne ale statului includ:
a. titlurile de stat în monedă naţională;
b. împrumuturile de stat contractate la băncile comerciale din România;
c. împrumuturile de stat contractate la alte instituţii de credit din România
şi de la agenţii guvernamentale.
Titlurile de stat în monedă naţională pot fi emise atât în formă materială
cât şi în formă dematerializată. În această din urmă formă, emisiunea,
probaţiunea şi transmiterea drepturilor încorporate se evidenţiază prin
înscriere în sistemul de înregistrare în cont.
Titlurile de stat exprimate în monedă naţională pot fi emise pe termen
scurt, mediu sau lung.
Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen scurt bonurile
de tezaur şi certificatele de trezorerie, precum şi alte înscrisuri create de
emitent în condiţiile legii.
Sunt considerate titluri de stat ale împrumuturilor pe termen mediu
obligaţiunile de stat având o scadenţă de peste un an şi maximum cinci ani
de la emisiune, iar pe termen lung, obligaţiunile de stat având o scadenţă
de peste cinci ani de la emisiune.
Titlurile de stat se oferă spre vânzare, cu condiţia ca oferta să includă cel
puţin următoarele elemente:
1. denumirea, data emisiunii şi valoarea titlurilor de stat oferite;
2. forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile respective - cu
discont sau purtător de dobândă;
3. rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda,
atunci când este cazul;
4. scadenţa împrumutului şi clauza rambursării în avans, atunci când este
cazul.
Instrumentele datoriei publice externe ale României includ:
a.titlurile de stat în valută, emise pe pieţele financiare interne şi externe;
b.împrumuturile primite de la guvernele altor state, agenţii
guvernamentale, instituţii financiare multilaterale sau alte organizaţii
internaţionale;
c.împrumuturile sindicalizate pe termen scurt, mediu sau lung;
d.împrumuturile directe primite de la investitori privaţi pe termen scurt,
mediu sau lung.
548
În atribuţiile MFP cu privire la datoria publică externă, intră:
a.examinarea termenilor şi condiţiilor acordurilor de împrumuturi externe,
de pe pieţele financiare internaţionale;
b.emisiunea,contractarea, administrarea şi rambursarea împrumuturilor
externe şi achitarea costurilor aferente;
c.analiza condiţiilor pentru refinanţarea datoriei publice externe şi
asigurarea ca noile împrumuturi să se încadreze în plafonul anual de
îndatorare externă, corelat cu prevederile anuale ale legii bugetului de stat
referitoare la serviciul datoriei publice;
d.administrarea împreună cu BNR a rezervei valutare a statului în vederea
asigurării resurselor necesare creşterii rezervei, utilizarea împreună cu BNR
a rezervei valutare pentru plata serviciului datoriei publice şi susţinerea
monedei naţionale.
Fondurile obţinute ca urmare a contractării împrumuturilor externe de
către MFP în numele statului pentru finanţarea deficitului bugetului de stat
sunt convertite în moneda naţională prin BNR sau pe piaţa valutară din
România. Rambursarea împrumuturilor externe se va face de către MFP
care va disponibiliza sumele în lei necesare efectuării plăţilor.
Transmiterea împrumuturilor externe contractate de MFP în numele
statului la utilizatorii finali se face pe baza unor contracte de subîmprumut
încheiate de MFP cu respectivii utilizatori.
MFP este autorizat să emită garanţii de stat pentru împrumuturi interne
exprimate în moneda naţională, contractate de o persoană juridică de la o
instituţie creditoare pentru finanţarea proiectelor sau activităţilor de
importanţă prioritară pentru România sau alte destinaţii, în limita şi în
cuantumul aprobate de Guvern sau de către Parlament.
Garanţia de stat pentru un împrumut intern reprezintă o obligaţie indirectă
a statului român care se execută în cazul în care beneficiarul
împrumutului nu are capacitatea să achite, în întregime sau parţial,
împrumutul, dobânda şi alte costuri aferente. În cazul în care o garanţie de
stat pentru un împrumut intern devine exigibilă, statul este obligat să
efectueze către instituţia creditoare plata datorată de debitorul garantat.
MFP, în numele statului, este autorizat să acorde garanţii de stat pentru
împrumuturi externe contractate de agenţii economici şi de autorităţile
publice române pentru proiecte considerate de Guvern ca având o
importanţă prioritară pentru ţara noastră. Emiterea garanţiilor de stat
pentru împrumuturi externe este condiţionată de acceptarea de către MFP
549
a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele
juridice şi instituţiile creditoare.
MFP este autorizat să administreze datoria publică şi garanţiile de stat
pentru împrumuturi ale României, în acest sens, acest minister are ca
atribuţii :
a.evaluează mărimea împrumutului astfel încât nivelul de îndatorare
să corespundă necesităţilor României şi capacităţii statului de a gestiona
datoria;
b.ţine evidenţa contabilă a datoriei publice contractate şi evidenţa
statistica a garanţiilor de stat emise;
c.urmăreşte derularea împrumuturilor garantate de stat;
d.supraveghează lichidităţile din Contul General al Trezoreriei pentru a
avea o balanţă a disponibilităţilor corespunzătoare;
e. elaborează anual Contul General al datoriei publice.
Conform Tratatului de instituire al UE, nivelul datoriei şi deficitului
guvernamental trebuie să fie controlat pentru a se evita apariţia deficitelor
excesive.
În acest sens Comisia examinează dacă disciplina bugetară a fost
respectată, pe baza următoarelor două criterii:
-raportul dintre deficitul public prevăzut sau real şi PIB la preţurile pieţei
care nu trebuie să fie mai mare de 3 %.Deficitul public reprezintă cheltuieli
curente care depăşesc veniturile curente.
-raportul dintre datoria publică şi PIB, la preţurile pieţei, care nu trebuie să
fie mai mare de 60%.
Totodată, se prevede faptul că statele membre notifică de două ori pe an,
respectiv la 31 martie şi 30 septembrie, Comisiei, deficitele prevăzute şi
reale, precum şi nivelul datoriei lor.
În România, obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt:120
a.menţinerea datoriei publice la un nivel sustenabil pe termen mediu şi
lung;
b.gestionarea prudentă a resurselor şi a obligaţiilor asumate ale
sectorului public şi a riscurilor fiscal-bugetare;
c.menţinerea unui nivel adecvat al resurselor bugetare pentru plata
serviciului datoriei publice;
120
Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, art. 5, al. 2
550
d.asigurarea predictibilităţii nivelului cotelor şi bazelor de impozitare sau
taxare.
În vederea respectării de către România a valorilor de referinţă pentru
deficitul bugetar şi datoria publică, astfel cum sunt acestea menţionate în
procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexă la Tratatul privind
funcţionarea UE, poziţia bugetară a administraţiei publice trebuie să fie
echilibrată sau în excedent.
Această regulă se consideră a fi respectată dacă este îndeplinită una dintre
următoarele condiţii:
a.obiectivul bugetar pe termen mediu nu depăşeşte o limită inferioară a
soldului structural anual al administraţiei publice de -0,5% din PIB la
preţurile pieţei;
b. atunci când raportul dintre datoria publică calculată conform
metodologiei UE şi PIB, la preţurile pieţei, este semnificativ sub nivelul de
60% şi când riscurile în ceea ce priveşte sustenabilitatea pe termen lung a
finanţelor publice sunt scăzute, limita inferioară a obiectivului bugetar pe
termen mediu nu poate depăşi un sold structural anual al administraţiei
publice de cel mult -1,0% din PIB, la preţurile pieţei;
c. deficitul structural anual al administraţiei publice converge către
obiectivul bugetar pe termen mediu, conform unui calendar de ajustare
agreat cu instituţiile UE, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr.
1.466/1997, cu modificările şi completările ulterioare.121
În vederea ţinerii sub control a datoriei publice este nevoie ca:
-pentru fiecare dintre cei 3 ani acoperiţi de strategia fiscal-bugetară, rata
anuală de creştere a cheltuielilor totale ale bugetului general consolidat să
fie menţinută sub rata anuală de creştere nominală a PIB prognozată
pentru anul bugetar respectiv;
-în cazul în care soldul bugetului general consolidat pentru anul bugetar
respectiv este pozitiv, se va utiliza la diminuarea datoriei publice acumulate
din anii precedenţi.
-cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, excluzând asistenţa
financiară din partea UE şi a altor donatori, pot fi suplimentate cu ocazia
rectificărilor bugetare numai pentru plata serviciului datoriei publice şi
pentru plata contribuţiei României la bugetul UE.
121
Vezi în acest sens Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, art. 5
551
Prezentăm în tabelul de mai jos evoluţia datoriei publie a României.
Tabelul nr.47 Evoluţia datoriei publice a României (md. lei)
Indicatori 2000 2008 2009 2010 2011 2012 2014 2016
Datorie publică
25,3 109,8 147,3 194,5 223,3 240,8 295,7 339,2
totală: din care:
Datorie publică
25,2 100,6 136,5 182,5 210,4 226,8 280,8 323,5
guvernamentală
Datorie publică locală 0,1 9,2 10,8 12,0 12,9 14,0 14,9 15,7
Datorie publică guv. 25,2 100,6 136,5 182,5 210,4 226,8 280,8 323,5
- multilaterală 8,8 20,6 34,6 52,7 63,6 65,8 60,9 52,5
- bilaterală 2,3 0,3 0,3 0,3 0,2 0,2 0,2 0,2
- bănci private 14,1 79,7 101,6 129,5 144,6 160,8 219,7 270,8
Datorie publică guv.: 25,2 100,6 136,5 182,5 210,4 226,8 280,8 323,5
pe termen scurt 4,6 49,5 51,6 64,1 67,8 43,4 35,7 53,6
pe termen mediu 5,4 10,7 27,1 42,8 55,2 77,4 83,9 63,4
pe termen lung 15,2 40,4 57,8 75,6 87,4 106,0 161,2 206,5
PIB 81,0 524,4 510,5 533,8 565,1 595,4 667,6 761,5
% PIB 31,2 20,9 28,9 36,4 39,5 40,5 44,3 44,5
Sursa: Prelucrare după www.mfinante.ro, Structura datoriei publice la
28.02.2017, accesat la data de 30.04.2017
Datoria publică totală nominală a României a crescut de la 31.12.2000 la
31.12.2016 de circa 13 ori şi reprezintă 44,5% din PIB.
La sfârşitul anului 2016, 16,6% din datoria publică guvernamentală era pe
termen scurt, 19,6% pe termen mediu şi 63,8% pe termen lung.
La aceeaşi dată, cea mai mare parte a datoriei publice guvernamentale a
fost contractată prin obligaţiuni de stat şi Eurobligaţiuni (61,9%) urmată de
împrumuturi (34,3%).
Motivele creşterii datoriei publice sunt legate contractarea de datorie
pentru finanțarea deficitului bugetar, refinanțarea datoriei publice,
finanțarea de proiecte de investiţii locale şi emiterii de garanţii de stat.
552
REZUMAT
În cazul unui dezechilibru bugetar completarea veniturilor publice se face cu
resurse de împrumut, adică pe calea creditului public.
În măsura în care sumele împrumutate de stat nu sunt folosite în scopuri

productive, ci pentru consum, obligaţiunile împrumuturilor respective nu au în
spatele lor un capital real, capabil să producă valoare adăugată. Cu toate acestea,
ele dau deţinătorului lor dreptul de a primi o dobândă din partea statului care se
suportă din resursele bugetare.
Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:are caracter

contractual, are un caracter rambursabil, asigură deţinătorilor de înscrisuri publice
o anumită contraprestaţie.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se încheie, de regulă,

pe termene mijlocii şi lungi. Rambursarea ratelor scadente şi achitarea dobânzilor
aferente au drept consecinţă sporirea cheltuielilor bugetare, ceea ce atrage după
sine majorarea impozitelor, iar în caz de insuficienţă a acestora, contractarea de
noi împrumuturi.
Elementele tehnice ale împrumutului de stat sunt: denumirea împrumutului care

se contractează, valoarea menţionată pe fiecare cupiură a înscrisului acelui
împrumut, termenul de rambursare, dobânda, alte avantaje materiale acordate
deţinătorilor de înscrisuri.
Principalele operaţiuni sunt: plasarea împrumuturilor, modificarea nivelului

dobânzii, modificarea termenului de rambursare şi rambursarea împrumuturilor.
În practică se întâlnesc mai multe modalităţi de rambursare a împrumuturilor: pe

calea anuităţilor, prin tragere la sorţi şi prin răscumpărare la bursă.Rambursarea
împrumuturilor se efectuează pe seama: fondului special de amortizare, a
resurselor prevăzute în buget cu această destinaţie sau a a excedentelor bugetare.
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice

centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice, de la
persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate, rămase de rambursat
la un moment dat.Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin
raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut.
Împrumuturile externe constituie una din formele exportului de capital. Pentru

a face aprecieri corecte cu privire la gradul de îndatorare a unei ţări faţă de
străinătate, este necesar a se folosi mai mulţi indicatori, din care mai expresivi
sunt raportul dintre datoria externă şi exporturi şi raportul dintre datoria externă şi
PIB.
553
TESTE GRILĂ
1. Serviciul datoriei publice externe reprezintă:
a. plata ratelor scadente într-o perioadă de un an, dobânzile şi comisioanele
aferente şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valoriilor mobiliare
b. totalitatea datoriei publice externe existente la o anumită dată
c. toate plăţile exigibile într-un an provenind din datoria externă şi privată
garantată de stat, inclusiv dobânzile şi comisioanele aferente
d. rambursarea datoriei publice într-o perioadă de un an, dobânzile şi comisioanele
aferente şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare
2. Conversiunea împrumuturilor statului însemnă:
a. preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisurile unui împrumut
nou cu un termen de rambursare mai mic
b. preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisurile unui împrumut
nou cu o valoarea mai mică
c. preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisurile unui împrumut
nou cu o dobândă mai redusă
d. preschimbarea înscrisurilor unui împrumut vechi cu înscrisurilor unui împrumut
nou
3. Împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. are caracter contractual,
2. are un caracter rambursabil
3. are un caracter nerambursabil
4. asigură deţinătorilor de înscrisuri publice o anumită contraprestaţie
a) (1,2,3) b)(1,2,4) c) (2,3,4) d) (1,3,4)
4. Cursul obligaţiunii unui împrumut de stat la lansarea, este, de regulă:
a. sub pari
b. al pari
c. supra pari
5. Consolidarea datoriei publice înseamnă:
a. contractarea unei datorii pentru acoperirea deficitului bugetar
b. preschimbarea împrumuturilor pe termen scurt în împrumuturi pe termen
mediu sau lung
c. preschimbarea împrumuturilor pe termen mediu sau lung în împrumuturi pe
termen scurt
6. Gradul de îndatorare a ţării la moment dat se determină prin:
a. ponderarea serviciului datoriei publice în PIB
b. ponderarea serviciului datoriei publice interne în cheltuielile bugetului de stat
c. raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut
7. Deficitul public reprezintă:
a. totalitatea datoriei publice contractate de o ţară
b. cheltuieli publice curente care depăşesc veniturile publice curente
c. totalitatea datoriei publice mai puţin garanţiile acordate de stat
554
BIBLIOGRAFIE
1.Anghelache Gabriela, Piaţa de capital, Caracteristici, Evoluţii, Tranzacţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2004
2.Basno Cezar, Dardac Nicolae, ş.a., Monedă, credit, bănci, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1994
3.Barrere Alain, Politique finaciere, Librairies Dalloz, Paris, 1958
4.Beaulieu Paul Leroy, Traité de la Science des finances, Paris, 1888
5.Belean Pavel, Anghelache Gabriela şi alţii, Finanţele publice ale
României,ediţia a III a, Editura Economică, Bucureşti, 2007
6.Bistriceanu D. Gheorghe, Sistemul fiscal al României, Editura
Universitară, Bucureşti, 2008
7.Brăilean Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Editura
Institutul European, Iaşi, 1998
8.Brezeanu Petre, Fiscalitate.Concepte, teorii, politici și abordări practice,
Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009
9.Cibotariu Irina-Ştefana, Finanţe, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2010
10.Dedu Vasile, Gestiune şi audit financiar, Editura Economică, Bucureşti,
2003
11.Didier Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1998
12.Dobrotă Niță, (coordonator), Dictionar de economie, Ed. a II –a, Editura
Economica, București, 2001
13.Duverger Maurice, Finances Publiques, Presses Universitaires de
France, Paris, 1963
14.Filip Gheorghe şi colectiv, Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002
15.Giddens Anthony, Europa în epoca globală, Editura Ziua, București,
2007
16.Golban Radu, Tudose Mihaela Brînduşa, Elveţia-un model pentru
România, Editura Economică, Bucureşti, 2014
17.Groves Harold, Finance Public, EdituraTrillas, 1965
18.Halpern Paul şi colectiv, Finanţe manageriale, Editura Economică,
Bucureşti, 1998
19.Inceu Adrian Mihai şi colab., Finanţe şi bugete publice, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2009
20.Jèze Gaston, Cours de science des finances et des legislation financiere
francaise, IV-eme, Paris, 1992
555
21.Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a
dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009
22.Leon N. Gheorghe, Elemente de ştiinţă financiară, vol 1, Cluj, 1929
23.Milton Friedman, Libertatea de a alege, Editura Publica, Bucureşti, 2009
24.Mishkin S. Frederic, Eakins G. Stanley, Financial Markets and
Institutions, Pearson Education Inc, 2003
25.Moroşan Gheorghe, Creditele şi plasamentele bancare în titluri de
valori mobiliare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009
26.Moroşan Gheorghe, Controlul financiar bancar, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2013
27. Moroşan Gheorghe, Vlad Mariana, Controlul financiar bancar.Sinteze
şi aplicaţii practice,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2014
28.Moşteanu Tatiana, coordonator, Finanţe publice – note de curs şi
aplicaţii pentru seminar, Editura Universitară, Bucureşti, 2008
29.Moşteanu Tatiana, coordonator, Buget şi trezorerie publică, Editura
Universitară, Bucureşti, 2005
30.Musgrave A. Richard, Expenditure policy for development, University of
Florida Press, 1974
31.Musgrave A. Richard, Musgrave Peggy, Public Finance in the Theory
and Practice, Fourth Edition, Mc Grow-Hill Book Company, New York, 1984
32.Naisbitt John, Aburdene Pat, Megatrends 2000, Editura Humanitas,
Bucureşti,1982
33.Onofrei Mihaela, Impactul politicilor financiare asupra societăţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2000
34.Oprea Florin. Sisteme bugetare publice, Teorie şi practică, Editura
Economică, Bucureşti, 2011
35.Peacock T. Alan, Wiseman Jack, The Growth of Public Expenditure in
the United Kingdom, National Bureau of Economic Research, nr. 72, 1961
36.Prisacariu Maria, Stoica Ovidiu, Dornescu Valeriu, Pieţe de capital şi
tranzacţii bursiere, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005
37.Roman Angela, Politici monetare, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași,
2009
38.Samuelson A. Paul, Nordhaus D. William, Economie politică, Editura
Teora, Bucureşti, 2000
39.Sandu Gheorghe, Cibotariu Ştefana Irina, Apetri Niculina Anişoara,
Finanţe. Abordări teoretice şi practice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2008
40.Shultz J. William, Lowell C. Harriss, American Public Finance, Ediția a 5
a, Editura, Prentice-Hall, Inc, New York, 1950
41.Smith Adam, Avuţia naţiunilor, Editura Publica,București, 2011
556
42.Stancu Ion, Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007
43.Şaguna Dan Drosu, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, Editura Eminescu,
Bucureşti, 2000
44.Toffler Alvin, PowerShift, Editura ANTET, Bucureşti, 1995
45.Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Boariu Angela,…, Monedă şi credit, Editura
Economică, Bucureşti, 2005
46.Văcărel Iulian şi colectiv, Finanţe publice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, (ediţia a IV-a), 2003
47.Wagner Adolf, Finanzwissenschaft, Erst Thail, Leipzig, 1883
*
* *
1.Legea nr. 94/1992 republicată în 2014 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii de Conturi
2.Legea nr. 15/1994, republicată, privind amortizarea capitalului imobilizat
în active corporale şi necorporale
3.Legea nr. 133/1994 de ratificare a Acordului general pentru tarife
vamale şi comerţ
4.Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România
5.Legea concurenței 21/1996
6.Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
7.Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor
8.Legea 215/2001 a administraţiei publice
9.Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă
10.Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi
boli profesionale
11.Legea finanţelor publice nr. 500/2002
12.Legea nr. 85/2003 Legea minelor
13.Legea nr. 252/2003 Registrul Unic de Control
14.Legea 429/2003 Constituţia României
15.Legea nr. 238/2004 Legea petrolului
16.Legea nr. 297/2004 privind valorile mobiliare
17.Legea privind statutul Băncii Naţionale a României nr. 312/2004
18.Legea 340/2004 privind prefectul și instituţia prefectului
19.Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat
20.Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii
21. Legea cadru 195/2006 a descentralizării
557
22.Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de
garantare pentru plata creanţelor salariale
23.Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative
24.Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006
25.Legea nr.287/2009 privind Codul Civil
26.Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010
27.Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
28.Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011
29.Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală
30.Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat
31.Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
32. Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat
33.Legea bugetului de stat pe anii 2005-2017
*
* *
1.OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin
trezoreria statului
2.OUG nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă
3.OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale
de sănătate
4.OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
5.OUG nr. 64/2007 privind datoria publică
6.OUG nr. 54/2010 privind registrul operatorilor intracomunitari
7.OUG 111/2010 privind Concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea
copiilor până la implinirea vârstei de 2 ani
8.OUG nr. 93/2012, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Autorităţii de Supraveghere Financiară
9.OUG nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de
stat
*
* *
1.OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal
*
* *
1.HG nr. 78/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor
publice
2. HG 2139/2004 Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de
funcţionare a mijloacelor fixe
3.H.G. nr. 1.164/2007 privind acordarea de ajutoare de minimis pentru
dezvoltarea sau modernizarea întreprinderilor
558
4.H.G. nr. 1.165/2007 pentru stimularea creşterii economice prin sprijinirea
realizării de investiţii
5.HG nr. 1.680/2008 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat
privind asigurarea dezvoltării economice durabile
7.HG nr. 956/2009 privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele
şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora, precum şi amenzile aplicabile
începând cu anul fiscal 2010
8.H.G. nr. 537/2014 privind restituirea ca ajutor de stat a sumelor
reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul
accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru
motor
9.H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având
ca obiectiv stimularea investiţiilor cu impact major în economie
10.HG 1.000/2015 privind faptele pentru care se înscriu informații în
cazierul fiscal al contribuabililor
*
* *
1.Ordin ANAF nr. 2.594/2015 privind stabilirea organelor fiscale
competente pentru organizarea şi gestionarea cazierului fiscal
*
* *
1.Regulamentul Consiliului UE nr. 332/2002 de stabilire a unui mecanism
de asistenţă financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale
statelor membre
2.Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 privind normele financiare
aplicabile bugetului general al Uniunii
3.Regulamentul (CEE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al
Consiliului de stabilire a Codului Vamal Unional
4.Decizia (UE, Euratom) nr. 335/2014 privind sistemul de resurse proprii ale
UE
5.Bugetul general al UE pentru exercițiul financiar 2017
*
* *
1.Dăianu Daniel, Ce ne învaţă criza financiară internaţională, Piaţa
financiară, nr. 6, 2008
2.Debelle Guy, Masson Paul, Savastano Miguel, Sunil Sharma, Inflation
targeting as a Framework for Monetary Policy, International Monetary
Fund, Economic Issues nr. 15, 1998
559
3.Dewan Sabina, Michael Ettlinger, Comparing Public Spending and
Priorities Across OECD Countries, Center for American Progress,
Octombrie, 2009
4.Huba Cătălina Carmen, Evoluţia dinamică şi structurală a cheltuielilor
pentru ordine publică şi siguranţă naţională, Finanţele şi stabilitatea
economică în contextul crizei financiare, 11-12 dec. 2009
5.Ilie Luiza, Cum pierde România 28 de miliarde de euro pe an,
www.dcnews.ro din 30.10.2014
6.Isărescu Mugur, Economia românească în perspectiva anului 2000:
Piaţa şi politica valutară în România, Banca Naţională a României, 1999
7.Peacock T. Alan, Wiseman Jack , The Growth of Public Expenditure in the
United Kingdom, National Bureau of Economic Research, nr. 72, 1961
8.Roman Daniela Lidia, Consideraţii privind evoluţia cheltuielilor pentru
asistenţă socială în perioada crizei financiare, Finanţele şi stabilitatea
economică în contextul crizei financiare, 11-12 dec. 2009
9.Teselios Delia, Impactul cheltuielilor cu cercetarea dezvoltarea în
economia românească, Strategii Manageriale nr.2, 2015
*
* *
1.ANOFM, Situaţia statistică operativă a şomajului înregistrat la
30/09/2011
2.ANOFM, Raport de activitate pentru anul 2016
3. BNR, Raport anual 2003-2016
4.Comisia Europeană, European Union Public Finance, 5th Edition
5.Consiliul Concurenței, Raport anual, 2016
6.CSA, Raport asupra pieţei de asigurări şi a activităţii desfăşurate în anul
2010-2015
7.Eurostat, Statistics focus, nr. 42/2011
8.Eurostat, Newsrelease Euroindicators, nr. 60/2011
9.Eurostat,Statistics in focus, nr.12/2013
10.Eurostat, Taxation Trends in the European Union, 2016
11.Eurostat, Newsrelease, nr. 132/2016
12.Eurostat Newsrelease Euroindicators, nr. 39/2017
13. Guvernul României, Strategia națională de ordine și siguranță publică
2015-2020
14.Ministerul Educaţiei Naţionale, Raport privind starea învăţământului
preuniversitar şi universitar din România, 2016
15.OECD, Health Data 2011, iunie 2011
16.OECD, Focus in health spending, iulie 2015
560
17.OECD, OECD Subnational government Structure and Finance
(database), 2016
18.Reuters, Markets
19.SIPRI, Yearbook, 2015
20.World Bank, Public Expenditure Database, 2011
21.UNCTAD, Human Development Report, 2016
*
* *
1.www.csspp.ro
2.www.datoriepublica.mfinante.gov.ro/trezor/
3.www. insse.ro/ cms/files/Anuar%20 statistic/21/21% 20Finante_ro.pdf
4.www.mfinante.gov.ro
5.www.oecd.org
6.www.sipri.org/database
7.https://dexonline.ro
8.http://go.worldbank.org/O04MJCP3E0
561
Absolvent al Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Ştiinţe
Economice, Specialitatea finanţe-contabilitate, 1983
Doctor în ştiinţe, domeniul Finanţe, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi,
2009
Lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie
Publică, Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava
Director de agenţie bancară
Autor al cărţilor: Creditele şi plasamentele bancare în titluri de valori
mobiliare – 2009, Impactul introducerii Euro asupra activităţii bancare
din România – 2009, Produse și servicii bancare – 2011, Controlul
financiar bancar – 2013, Produse şi servicii bancare.Sinteze şi aplicaţii
practice – 2015, Integrarea sistemului bancar din România în sistemul
bancar al Uniunii Europene - 2016
Coautor a patru cărţi de specialitate şi a mai multor articole şi
comunicări ştiinţifice, publicate şi susţinute în ţară şi străinătat
EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ – RA 2017

ISBN 978-606-31-0400-8
562

Carte Finante Generale Vol I - c2 Feb2019 - Ed1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Finante Generale Vol I - c2 Feb2019 - Ed1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MOROŞAN GHEORGHE

EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ - RA

CIP nr. 09535/26.04.2017

1.1.1.Finanțele, evoluție și definiție

1.2.1. Finanţele publice: noţiuni şi definiţii

1.2.2. Finanţele private: concept şi definiţii

1.2.3. Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele

Finanțele publice Finanțele private

1.3.1. Nevoi individuale şi nevoi colective

1.3.2. Parteneriatul public-privat

1.4.1. Funcţia de repartiţie

1.4.2. Funcţia de control

1.4.3. Particularităţi ale funcţiilor finanţelor

 hexagonul politicii economice moderne

numiţi prin hotărâre prezidenţială, care au sediul în Washington, D.C., un comitet

Relaţiile financiare se desfăşoară într-un cadru organizat şi cu caracter continuu,

Există două premise a apariţiei şi manifestării finanţelor: apariţia şi dezvoltarea

Relaţiile financiare având la bază principiile prelevării fără contraprestaţie la

Finanţele private se întâlnesc la nivel microeconomic - la nivelul firmelor - şi

Bunurile publice satisfac, de regulă, nevoile cu caracter social şi prezintă

Pot fi menţionate trei concepţii despre finanţele publice, care se raportează la

Funcţiile finanţelor sunt: funcţia de repartiţie şi funcţia de control. O deosebită

Politica financiară (componentă a politicii generale a statului), constă în deciziile,

CONCEPTE CHEIE: mecanism financiar-monetar, fluxuri financiar-monetare,

Mecanismul financiar este privit ca un rezultat al deciziilor de politică financiar-

La nivel microeconomic, cel mai reprezentativ este mecanismul financiar al firmei,

Pentru funcţionarea mecanismului financiar este revelatoare diferenţierea

Funcţionalitatea mecanismului financiar constă în capacitatea acestuia de a

Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex, putând fi interpretat

Sistemul fondurilor financiare reprezintă totalitatea fondurilor băneşti constituite,

Pârghia financiară semnifică utilizarea categoriilor financiare ca instrumente de

CONCEPTE CHEIE: buget de stat, proces bugetar, universalitatea bugetului,

DESTINAŢIA Apărare, ordine publică

Transferuri din bugetul

Sursa: Văcărel Iulian şi colab., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,

3.3.1. Elaborarea proiectului de buget

3.3.3. Execuţia bugetului

3.3.3.1. Cadrul general al execuţiei bugetului

3.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

În România, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului

3.6.2. Principiile de întocmire a bugetului UE

8. Principiul bunei gestiuni financiare este definit în raport cu principiile

3.6.4. Resursele bugetului UE

3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetul UE

Credite de angajament 2007-2013 2014-2020 2017

Bugetul de stat este: un document program,un act de previziuni, un act de

Principiile întocmirii bugetului de stat sunt: universalitatea, unitatea, neafectarea

Universalitatea bugetului presupune înglobarea într-un singur document, denumit

Potrivit principiului echilibrului prin bugetul de stat trebuie să se asigure echilibrul

Procesul bugetar parcurge mai multe faze, cuprinzând: elaborarea (întocmirea)

Noţiunea de sistem bugetar semnifică un ansamblu de bugete publice conexate,

CONCEPTE CHEIE: cheltuieli publice, cheltuieli bugetare, cheltuieli curente,

Cheltuielile publice totale în expresie nominală (Chpt n ) arată volumul

b.în expresie reală cheltuielile publice totale (Chp r ) se calculează după

3. Cheltuieli publice medii pe locuitor exprimate în lei, dolari SUA sau

Acest indicator poate lua următoarele valori:

Un aspect important observat în ultima perioadă este rigiditatea

Din punct de vedere al conţinutului economic, cheltuielile publice reprezintă o

În concepţia modernă, cheltuiala publică este interpretată în contextul

Cheltuielile bugetare au la bază următoarele principii:

Clasificarea funcţională cuprinde: cheltuieli pentru servicii publice generale,

Există trei grupe de indicatori de analiză a cheltuielilor publice: indicatori privind

Nivelurile şi tendinţele diferite în evoluţia cheltuielilor publice sunt influenţate şi