INFLUENȚA GREACĂ ȘI TURCĂ

1.2. Este ştiut faptul că esenţa unei culturi date este fixată şi sintetizată în limba naturală
aferentă sub formă de acte lingvistice, în măsura în care aceasta din urmă acumulează
informaţii   de-a lungul timpului. Acestea sunt încrustate atât în realii care reflectă experienţa
socio-culturală a unui popor, cât şi în gramatica limbii, ce captează şi redă modul de a gândi al
poporului, de a se raporta la realitatea imediată. Pe scurt, experienţa empirică naţională este
înregistrată în limbă.
În zilele noastre, acest proces de înregistrare a experienţei culturale a unui popor este atât
încetinit, cât şi uniformizat de fenomenul de globalizare, însăşi ideea de cultură naţională fiind
pusă sub semnul întrebării în contextul în care cramponarea de propria cultură este tot mai mult
considerată a fi „demodată”, „anacronică”.
Un exemplu, credem noi, concludent de cum limba este resimţită de popor ca simbol al
culturii (deci a unei acumulări de experienţe sociale, culturale, istorice, rezultând în naşterea
unei conştiinţe naţionale, de „noi” în raport cu „ei”) este realizarea în trei dintre fostele republici
iugoslave a trei standardizări (la Sarajevo, Zagreb, Belgrad) pentru aceeaşi limbă (denumită
oficial sârbocroată sau croatosârbă), rezultând astfel trei limbi (bosniacă, croată, sârbă) bazate pe
diferenţe culturale înregistrate în morfologie (în bosniacă, cuvinte de origine turcească –
reflectând influenţa culturală islamică; în croată, cuvinte de origine italiană şi germană –
reflectând influenţa culturală de factură catolică), şi chiar şi fonetice, folosite ca argumente
istorice pentru dreptul la individualitate a fiecăreia dintre cele trei culturi. Aşadar, se pune accent
pe acele diferenţe din limbă ce indică diferenţe în istoria culturală a comunităţii, pe baza cărora
se doreşte a fi justificat dreptul de a se considera un popor de sine stătător). Dacă suntem de
acord că foştii iugoslavi constituie o excepţie şi că popoarele cu limbi şi culturi identice sau
aproape identice prezintă în general o tendinţă centripetă, cazul opus este în schimb des întâlnit:
sunt bine cunoscute cazurile de comunităţi etnice care îşi revendică autonomii mai mici sau mai
mari, unde limba joacă un rol covârşitor ca prim element de conştientizare a alterităţii (vezi
exemplul limbii basce, se pare singura supravieţuitoare a limbilor pre-indo-europene; un alt
exemplu este cel albanez în contextul (iugo)slav). Cu cât limba este mai diferită de cea a
majorităţii, cu atât şi cultura este mai diferită (reciproca este valabilă, căci vorbim despre o
relaţie de interdependenţă, ce va fi explicată mai pe larg în paragraful următor) şi, în consecinţă,
poporul respectiv mai izolat.
Întotdeauna schimbarea limbii nu antrenează imediat şi schimbarea identităţii etnice şi a
reperelor culturale, deşi acestea inevitabil se alterează şi intră în declin, fiind recuperabile doar
1
în contextul recuperării limbii iniţiale – a se vedea cazul limbii ebraice). Un bun exemplu în
acest sens ar fi cazul belorus: acest popor se află la capătul unui proces dirijat de înlocuire a
limbii materne (rusa a înlocuit belorusa), iar această stare de lucruri, la care se adaugă contextul
politic (ne referim la plănuita integrare a Belarusului în Federaţia Rusă) contribuie la pierderea
conştiinţei de sine a beloruşilor ca popor diferit cultural de cel rus.
Raportul cultură-limbă poate fi reprezentat sub forma unei analogii cu circuitul materiilor
în natură. Acceptând faptul că o cultură este o materie primă valorificată în limbă, avem
următoarea structură a circuitul în natura umană: faptele culturale sunt înregistrate în limbă, însă
nu este păstrată în memoria colectivă decât esenţa lor (primul pas, ce constituie premiza
remodelării lingvistice practic la infinit); aşadar, transformate în fapte de limbă care intră într-un
proces continuu de modelare şi remodelare, de modificare de sens, de atribuire de noi conotaţii
şi valenţe, care, la rândul lor, dau naştere altor fapte de cultură. Avem aici o structură ciclică de
tip cauză→efect=cauză→efect ş. a. m. d., un perpetuum mobile, în care, dacă ne permitem să
împrumutăm terminologia din lingvistică, semnificatul devine semnificant, care  la rândul său
devine semnificat şi procesul se reia.
Referindu-ne strict la domeniul rusisticii şi, încă şi mai exact, la comunitatea rusă din
ţările baltice (cu precădere Letonia şi Estonia), vom face câteva precizări în legătură cu raportul
limbă-cultură din această arie socio-culturală. Studiile specialiştilor indică o desprindere din ce
în ce mai accentuată a ruşilor baltici de blocul socio-cultural rus: în 1994, un sociolog
lituaniano-rus a descris comunitatea ca fiind un subetnos cu propriul destin, pe când, într-un
studiu efectuat la începutul anilor 2000, D. Furman şi E. Zadorožniuk au arătat că, încet, un nou
grup, pe care l-au numit ruşii europeni, îşi face apariţia.
La nivel lingvistic, limba rusă, aşa cum este ea vorbită în ţările baltice, a cunoscut
modificări generate de realităţile socio-culturale şi de izolarea de centru (Rusia). Astfel, în ziarul
eston Eesti Päevaleht a apărut un articol semnat de un colectiv în frunte cu Anna Oršanskaja şi
Jelena Grigorjeva, în care se susţinea faptul că limba  lor rusă nu coincide cu cea din Rusia,
argumentând că ei spun lucruri ce nouă ni se par absolut nebuneşti. În general, rusa baltică este
mai conservatoare şi în timp este posibil să pară demodată şi excesiv de formală conaţionalilor
din Rusia. Nu se poate însă vorbi despre un dialect rus baltic unic, ci de varietăţi locale, rezultate
în urma influenţei exercitate de fiecare dintre cele trei limbi oficiale ale ţărilor baltice. În
Lituania, lingvistul Natalja Avina a arătat că varietatea locală şi-a adăugat multe cuvinte şi
expresii lituaniene, şi lituaniana şi-a lăsat amprenta chiar şi la nivel fonetic, ceea ce indică un
grad profund de influenţă.
O caracteristică a notei distincte a ruşilor baltici este amestecul cultural. Acesta se
reflectă, de exemplu, în creaţia compozitoarei Galina Grigorjeva, care scrie într-un stil influenţat
2
de muzica ortodoxă bisericească, şi în minimalismul lui Arvo Pärt. Cercurile literare ruse din
Estonia şi Letonia încurajează tinerii scriitori să practice un fel de sinteză culturală, scriind în
rusă despre teme baltice, sau uneori scriind şi în rusă, şi în limbile locale.
Însă, la modul general, în formarea unei identităţi ruse baltice distincte, valorile europene
joacă un rol important. Oficialii letoni consideră că există o divergenţă între valorile sociale şi
politice ale ruşilor din Letonia şi cele ale ruşilor din Rusia, sugerând că identitatea rusă baltică
este în formare. Furman şi Zadorožniuk au observat că, la mijlocul anilor 1990, a apărut o
tendinţă în rândurile tinerilor rusofoni de a nu se identifica nici cu Rusia, nici cu ţara natală, ci
cu conceptul mai larg de Europa, în dorinţa de a-şi păstra cultura în esenţă rusă, însă în contextul
unei distanţări faţă de Rusia, cultură pe care tind să o integreze într-o orientare general-
europeană.1

1
https://cerulsipamantulnostru.wordpress.com/limba-ca-pastrator-de-informatii-relevante-despre-cultura-
nationala/
3