CAP.

1. Al șaptelea copil nu era așteptat cu prea mare bucurie în casa din Antium a lui Nigidius Saturnius,
cavaler roman.

Nașterea fu atât de grea, că era să pricinuiască moartea mamei, dacă n-ar fi avut ajutorul priceputei
sclave, Atia. Fericit că Lollia, soția lui mult iubită, a scăpat cu bine, Nigidius oferi un sacrificiu de vin și
tămâie în templul Fortunei.

2. Totuși Axius deveni curând răsfățatul tuturor. Lollia îl iubea pentru că a suferit atât de mult dându-i
viață și sperând că va rămâne ultimul ei vlăstar. Nigidius era mândru că mai are un fecior să-i perpetueze
numele și să fie rezerva viitorului familiei.

3. Axius sporea perspectivele familiei. Ce n-ar putea dobândi Nigidius prin Nonius, va înfăptui negreșit
Axius.

4. În cele din urmă Lollia nu s-a mai putut stăpâni, a izbucnit în hohote de plâns și, sărutând furtunos pe
Axius, a strigat: — Tu ești speranța noastră, unica speranță!

5. Consultă un oracol egiptean din Alba, care-i spuse că Axius va trăi mulți ani și va muri în baie.

6. Nigidius îl logodi cu Chrysilla Autronia, fiica de zece ani a lui Publius Autronius. (...) Rezultatele
logodnei lui Axius fură mai fericite pentru familie.

CAP. 3

1. Îi lipsea parcă mereu ceva și întrebări tot mai ciudate îi apăreau în suflet. Totuși, socotind că un
cavaler roman tânăr și bogat nu poate sta degeaba, ceru sfatul lui Myro pe care îl privea ca pe un
prieten.

— Să nu faci nimic, stăpâne, îi spuse sclavul. Cavalerul roman să trăiască, să petreacă și să mediteze. E
cea mai frumoasă viață.

— Mă plictisesc îngrozitor, Myro! Am să mă sinucid dacă nu-mi voi găsi o ocupație sau barem un scop în
viață! murmură Axius, amărât.

— Numai filozofia poate destăinui omului rostul vieții și al lumii! zise Myro.

2. Atunci a cunoscut pe liberta Thesmina, a îndrăgit-o și a adoptat teoriile hedoniste ale lui Aristion care
era nomenclatorul curtezanei și se lăuda că e discipolul lui Aristipp din Cyrene.

S-a scârbit însă și de el, mai curând decât de grațiile Thesminei. (...)

— Adu-ți aminte că ești logodit cu Chrysilla Autronia! îi zise Lollia.

Cuvintele mamei îl înviorară. Socoti că ea are dreptate

CAP. 4

1. Pe când citea tocmai despre judecata lui Osiris, auzi brusc un glas care îl făcu să sară în picioare,

parcă ar fi răsunat dintr-o adâncime necunoscută a sufletului său.

2. Sclava vorbea foarte blând, cu glasul tremurat de o emoție mare, totuși limpede și grăbit, ca o lecție
spusă pe dinafară. Vorbind, privirile ei minunate și aprinse se înfigeau în ochii lui Axius, care o

sorbea din ce în ce mai lacom. Ochii ei erau verzi și adânci ca un vârtej de ape și veau o lumină
fermecătoare.

3. – (..) Du-te, du-te! strigă Axius, fără să mai aștepte să afle pentru ce a venit, simțind acuma că, de va
mai sta în fața lui și de-i va mai auzi glasul, nu se va putea stăpâni să n-o ia în brațe.

Sclava, puțin speriată de vocea lui, ridică ușor pleoapele, îi întâlni privirea, se întoarse și porni spre
atrium. Axius o vedea îndepărtându-se.

4. Și deodată fu cuprins de o teamă sugrumătoare, parcă plecarea Serviliei i-ar seca inima. Simțea că,
nemaivăzându-i ochii și neauzindu-i glasul, lumea întreagă are să se sfărâme, iar el va rămânea singur,
strivit între dărâmături. Și atunci, fără să-și dea seama, murmură rugător:

— Servilia...(...)

Servilia dispăru (..). În bibliotecă, în aerul pătruns cu miros de șofran, pluteau undele unui parfum, ca
și când urmele sufletului ei ar fi rămas săl ispitească.

De-abia într-un târziu își veni cu totul în fire, întrebânduse cum s-a putut pierde așa în fața unei
sclave.

5. Dar imediat, peste gândul disprețuitor, se ivi o înduioșare: „Servilia... Ce nume și ce privire ciudată!“
Inima îi bătea ca în preajma unei bucurii mari. Văzu iar pe Servilia, în același loc, parcă s-ar fi întors, și-i
auzi glasul alinător. Își aduse aminte că nici barem n-a lăsat-o să-i spună de ce a venit. Îi părea rău.

6. Auzind numele ei, iar seîncurcă, mai ales că în (....) ochii verzi ai sclavei.

7. Când n-o mai văzu, se simți brusc atât de singur, parcă și-ar fi pierdut sufletul.

CAP. 5

1. Umbla ca un lunatic, chibzuind și cumpănind, parcă nimic n-ar mai fi existat pe lume afară de
gândurile lui. Încerca să-și explice motivele tulburării ce i-o pricinuiește o sclavă ca atâtea altele. Nu
găsea nimic.

2. Ducându-se la culcare, se întreba unde o fi dormind Servilia. O visă toată noaptea: erau numai ei doi,
în toată lumea, uniți într-o fericire divină.
 Se trezi abătut. În inimă îl durea dorința de-a vedea pe Servilia, întunecându-i

orice alte preocupări. Se sili să nu se mai gândească la ea.

3. Mintea lui nu mai primea nici un înțeles. În fiece rând îi zâmbeau ochii Serviliei, ca o mustrare
ostenitoare.

4. Maică-sa, Lollia, îmbătrânită rău, se bucură văzându-l. El însă îi povesti îndată toată întâmplarea care
i-a răscolit brusc liniștea. Bătrâna se spăimântă. Era sigură că sclava l-a fermecat. Trimise îndată după
baba meșteră în vrăji și descântece.

5. Axius n-o văzuse de trei zile. I se aprinse fața de o bucurie mare. Ochii lui o mângâiau. Voia să-i mai
audă glasul. (..)

El părea de gheață. Cu ochii ieșiți din orbite, cu respirația reținută, se uita la trupul alb cu șoldurile puțin
cambrate, cu pântecele plăpând, cu picioarele delicate, în care se concentrase parcă acuma toată lumea
de la începutul începuturilor până la sfârșitul sfârșitului.

Din gura Serviliei țâșni un țipăt ascuțit care se înfipse ca un ac lung în inima lui Axius. În aceeași clipă
ochii ei îngroziți întâlniră ochii lui. Luminile lor se împreunară. Pe urmă sclava nu mai strigă, parcă n-ar
mai fi simțit nici o durere. Doar boabele mari de lacrimi ce-i izvorau neîncetat și i se revărsau pe obrajii
palizi, arătau suferința cărnii.

CAP. 6

1. Trebui să aștepte șapte zile până i se primi jertfa.

2. Profeții, dimprejurul ei, le însemnară cu grijă pe tăblițe de aramă. Și a doua zi primi povața zeului:
„Ferește-te de puterea mâinilor tale!“ Axius nu se dumeri din răspunsul Pythiei, dar inima lui se liniști.

3. (..) In somn îi apăru într-adevăr Amphiaraos, zicându-i numai atât: „Eros e zeul zeilor“.

Oracolul, în loc să-l mulcomească, mai rău îl tulbură. I se păru o chemare misterioasă și o
dezaprobare a despărțirii de Servilia.

4. Mai acasă se simți însă în orașul vechi, printre ruinele pe care le înmulțise și le răvășise cutremurul de
pământ de-acum vreo șase ani. Parcă nici nu-i venea să mai plece. Din primul moment avu impresia că a
mai umblat cândva pe-aci. Simțământul acesta era și mai ciudat pentru că se împerechea cu un dor mai
mistuitor după Servilia. Printre uriașele coloane rupte și prăvălite îi apărea mereu, ca o fâlfâire eterică,
privirea ei ademenitoare și mustrătoare. Îl chinuiau remușcări: de ce a pus s-o biciuiască? Loviturile
parcă îi șfichiuiau inima. Auzea uneori șuieratul nuielei și zgomotul cărnos când atingeatrupul fecioarei.

5. De câteva ori Axius, cuprins de o pornire năvalnică, se pregăti să plece acasă, la Roma, declarând fățiș
libertului că nu mai poate trăi fără Servilia, că altfel ar trebui să se sinucidă.
6. Le mărturisi durerea lui cu Servilia. Claudia, înțelegătoare și blândă, îl sfătui să nu mai șovăie, ci să
asculte porunca zeilor care i s-a încuibat în inimă. Pontius Pilatus însă zise aspru, disprețuitor:

— Ar fi rușinos pentru un cavaler roman să-și izgonească soția de neam din pricina unei sclave ticăloase!
Servilia trebuie ucisă fără întârziere și atunci se va sfârși vraja ei demonică asupra ta!

CAP.7

1. Axius se aruncă urlând de durere asupra sclavei, în pieptul căreia rămăsese înfipt pumnalul mic de
argint cu mânerul de fildeș sculptat. — Nu muri, Servilia, nu muri! strigă Axius, luându-i capul în mâini și
privind acuma de-aproape lumina ochilor care de un an de zile a trăit în sufletul lui cu speranța
eternității.

Pe fața Serviliei apăru o undă de bucurie, iar în ochii verzi, întâlnind ochii lui Axius, se aprinse o flacără
vie de fericire nemărginită. Axius însă repetă în neștire, parcă prin cuvântul lui ar fi crezut că-i poate
păstra viața:

— Nu muri...

Atunci atinse mânerul pumnalului. Se sperie și-l smulse din rană, sigur că așa are s-o salveze. Pe tunica
verde a Serviliei se ivi o pată roșie de sânge care se înnegri repede. În ochii sticloși mai dăinui o clipă
fâlfâirea de fericire, apoi se stinse. Axius o chemă pe nume, din ce în ce mai deznădăjduit, până ce se
prăbuși cu fruntea pe pieptul ei, într-un hohot de plâns.