Paradisuri Fiscale

EVAZIUNEA FISCALĂ.
PARADISURI FISCALE.
0
Cuprins
Introducere............................................................................................................. 4
Cap.1 1. Introducere în evaziunea fiscală..................................................................... 7
1.1. Consideraţii generale............................................................................................... 7
1.2. Definiţia şi clasificarea evaziunii fiscale................................................................. 8
1.3. Formele evaziunii fiscale ........................................................................................ 14
1.4. Implicaţii ale evaziunii fiscale ................................................................................ 16
1.5. Impozitele, presiunea fiscală şi politica fiscală în perioada 2002 – 2006 .............. 18
1.5.1. Utilizarea impozitelor în vederea stimulării creşterii economice ........................... 18
1.5.2. Presiunea fiscală ..................................................................................................... 21
1.5.3. Politica fiscală în perioada 2002 – 2006 ................................................................. 25
Cap.2 Fenomenul evazionist ........................................................................................... 27
2.1. Factorii favorizanţi ai fenomenului evazionist ....................................................... 27
2.2. Un posibil portret al fraudatorului .......................................................................... 37
2.3. Modalităţi prin care se realizează evaziunea fiscală ............................................... 39
2.4. Evaziunea fiscală în România ................................................................................ 41
Cap.3 Paradisuri fiscale şi tipuri de entităţi juridice offshore .................................... 46
3.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale ................................................................ 46
3.2. Caracteristicile paradisurilor fiscale ....................................................................... 48
3.3. Clasificarea paradisurilor fiscale .......................................................................... 49
3.4. Factorii de determină alegerea paradisurilor fiscale ............................................... 51
3.5. Forme clasice de entităţi juridice offshore ............................................................. 59
3.6. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate ............ 61
3.7. Utilizări legale şi ilegale ale jurisdicţiilor offshore ................................................ 65
3.7.1. Practici legale de utilizare a juridicţiei offshore ..................................................... 65
3.7.2. Doctrine judiciare cheie .......................................................................................... 66
3.7.3. Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale ............................................................... 68
Cap.4 Schimbul de informaţii la nivel internaţional .................................................... 71
4.1. Tipuri de schimburi de informaţii ........................................................................... 71
4.2. Beneficiile schimbului de informaţii .................................................................... 73
4.3. Obstacole în schimbul de informaţii ....................................................................... 74
4.4. Cadrul legal de reglementare a schimbului de informaţii ..................................... 75
4.5. Schimbul de informaţii în practică ........................................................................ 77
Cap.5 Utilizarea paradisurilor fiscale în criminalitatea financiară internaţională ... 78
5.1. Elemente generale................................................................................................... 78
5.2. Cazuri de utilizare a jurisdicţiilor offshore în montajele financiare de spălare a 80
banilor.....................................................................................................................
5.2.1. Cazul Băncii Internaţionale de Credit şi Comerţ..................................................... 80
5.2.2. Cazul Franklin Jurado 1990-1996........................................................................... 81
5.3. Rolul zonelor offshore în mecanismele de spălare a banilor murdari .................... 82
5.4. Fraude şi escrocherii offshore notorii străine.......................................................... 84
5.4.1. Cazul Naţiunilor inexistente.................................................................................... 84
5.4.1.1. Regatul Enen Kio.................................................................................................... 84
5.4.1.2. Principatul New Utopia........................................................................................... 84
5.4.2. Afaceri murdare cu proprietăţi imobiliare din Costa Rica...................................... 85
5.4.3. Escrocherii cu titluri diplomatice şi nobiliare......................................................... 86
5.4.4. Ascunderea banilor offshore.................................................................................... 87
5.4.5. Seminariile offshore................................................................................................ 87
5.5. Fraude şi escrocherii notorii din România............................................................... 87
5.5.1. Filiera "Dacia Felix" - Cadewell Virgin Islands...................................................... 88
5.5.2. Filiera "Ram Thade Ltd - Cyprus" - Cascadele....................................................... 89
1
5.5.3 Sugativa - S.V. International Tranzaction............................................................... 91
5.5.4. Tentacula "Columna Bank" - Manel Finanz A.G.-Switzerla.................................. 92
5.5.5. Operaţiunea "Valeologia"....................................................................................... 93
5.5.6. Axa "ALRO-Slatina" - "ITC Management A.G.-Switzerland" - "Moscova"…… 93
5.5.7. Spionajul rusesc mobilizat pentru ALRO................................................................ 94
Concluzii................................................................................................................ 95
Bibliografie............................................................................................................. 99
Introducere
Impozitele sunt prea mari şi încercaţi să eficientizaţi o afacere? Una dintre variantele la
care puteţi apela este înfiinţarea unei firme într-un aşa-numit paradis fiscal. “Cel mai important
avantaj oferit de companiile înregistrate offshore este impozitarea atractivă a profiturilor - «low
tax» sau «no tax». Există şi alte argumente în favoarea firmelor offshore - confidenţialitatea
asigurată beneficiarilor finali - proprietarilor, flexibilitatea în conducerea operaţiunilor
companiei, promptitudinea cu care pot fi înfiinţate astfel de companii”.1
Pentru înregistrarea unei companii offshore, de regulă, este necesară o copie de
paşaport a persoanei care va fi acţionar, director sau împuternicit. “Doar în câteva jurisdicţii (de
ex.: Cipru) se cere şi o scrisoare de referinţă bancară, factura de utilităţi etc.”.
Există un număr infinit de combinaţii pentru a obţine avantaje de la o companie
offshore. Astfel, societăţile pot fi folosite pentru a reduce profitul societăţilor-mamă situate în
zone cu fiscalitate mare. De exemplu, compania-mamă vinde companiei offshore anumite bunuri
la un preţ minim, iar compania offshore finalizează contracte pentru vânzarea acestor bunuri la
un preţ mai ridicat. Societatea-mamă, datorită preţului minim, va avea un profit mai mic şi, ca
urmare, şi impozitul pe profit se va micşora considerabil”.2 Prin aceste tranzacţii, compania
offshore va realiza un profit considerabil.
1
Mănăilă A. – „Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 26
2
www.prezentonline.ro
2
Un alt motiv al înfiinţării unei firme offshore este legat de reinvestirea capitalului, dar
şi de garantarea pastrarii confidentialitatii tranzactiilor finalizate intre companie şi clientii sai. în
plus, proprietarii de offshore-uri au avantajul de a transfera resursele de valuta disponibile fara a
incalca legile circulaţiei monetare şi cele fiscale. “Companiile offshore pot fi utilizate pentru
minimalizarea impozitelor societăţilor mixte. În acest caz, acelaşi cetăţean este proprietarul şi
administratorul ambelor companii (offshore), una locală şi una aflată în străinătate, care
înfiinţează împreună societatea mixtă. Astfel se creează posibilitatea de a transfera, într-o a treia
ţară, profitul companiei străine sub formă de dividende neimpozabile. Mai târziu, banii pot fi
returnati în ţara în care societatea mixtă este înregistrată, sub forma de investiţii şi credite
privilegiate”. Pe lângă numeroasele avantaje ale deţinerii unei firme offshore trebuie ţinut cont şi
de câteva dezavantaje. “Între dezavantajele deţinerii unei astfel de firme, probabil cel mai
supărător îl reprezintă «anathema» aruncată asupra firmelor înregistrate în «paradisuri» fiscale de
către autorităţile statelor cu fiscalitate ridicată”. Alte inconveniente, ceva mai puţin importante,
sunt reprezentate de costurile de întreţinere a unei asemenea firme şi de distanţele destul de mari
pe care le are de străbătut un investitor până la cele mai multe dintre locaţiile offshore.
O companie offshore se poate înregistra între o săptămană (Seychelles, Delaware), 3 - 4
saptamani (Insulele Britanice Virgine, Belize, Bahamas, New York) şi 1-1,5 luni (Marea
Britanie, Hong Kong, Cipru). Există însă şi variante foarte rapide. “Noi înregistrăm companii cu
directori fiduciari (nominali) – aşa-numitele ready made sau shelf company – cu o procură în alb,
companii care pot fi ridicate de către client într-o oră”, explică reprezentantul LavecoGroup ltd. 3
Cele mai importante jurisdicţii offshore se găsesc în zona Caraibelor - British Virgin
Islands, Cayman Islands, Bahamas etc. O altă zonă interesantă este reprezentată de insulele
britanice din Canalul Manecii (Guernsey, Jersey şi Sark). De asemenea, în Pacificul de Sud şi în
Oceanul Indian există mai multe jurisdicţii care oferă posibilitatea înregistrării unor companii cu
regim offshore. În total, la nivel mondial, există peste 50 de state care oferă, parţial sau total,
facilităţi offshore. Analiştii sunt de părere că cele mai cautate jurisdicţii sunt însă cele din Marea
Britanie, Noua Zeelandă, Seychelles, Cipru, Delaware şi Insulele Britanice Virgine. Taxele
anuale care se platesc pentru un offshore depind de locaţia aleasă, variind între 1.500 şi 3.200 de
dolari. Anumite state solicită ca taxele anuale pentru primul an de existenţă a firmei să fie
achitate înainte de înmatricularea firmei offshore.
Companiile offshore nu au facturi tipizate sau chitanţe. “Formularele tipizate, facturile
etc. se personalizează de către fiecare client în parte, noi le dăm modele de facturi, iar ei le
personalizează - cu denumirea companiei, logo - şi le înregistrează sub un număr şi în România,
începând cu acest an, oamenii de afaceri vor face cunoştinţă cu acest tip de facturi care se
3
www.offshore.ro
3
foloseşte în Uniunea Europeană”, spune reprezentantul grupului Laveco Ltd.
Cât priveşte modalitatea ca o companie offshore să devina actionar într-o companie românească,
aceasta este similară cu aceea a unei companii româneşti care devine acţionar într-o companie
românească, doar că pentru compania straină se cer toate actele de înregistrare şi certificatul
constatator (status letter) să fie cu apostilă.
De menţionat că o companie offshore se pretează pentru absolut orice activitate.
Potrivit reprezentanţilor companiilor care intermediază înfiinţarea de offshore-uri, cel mai des
sunt folosite pentru comert, import-export, dar şi pentru servicii de orice fel. În ce priveşte
domeniul imobiliar, în ţara noastră, o companie offshore poate deţine un imobil în proprietate,
dar nu poate avea proprietatea terenului de sub imobil.
Analiştii consideră că, acum, o dată realizată aderarea ţării noastre la Uniunea
Europeană, cei care vor să “fenteze” Fiscul prin mutarea afacerilor în zone offshore vor trebui să
dea dovadă de mai multă atenţie. “Moda firmelor offshore va rămâne, dar metodele de evitare
fiscală vor trebui rafinate. Ţările din Uniunea Europeană au o experienţă importantă în legătură
cu entităţile offshore care operează pe teritoriul lor, experienţa materializată în legislaţie
naţională şi/sau comunitară. Vrând-nevrând, România va trebui să trateze mult mai strict
comportamentul firmelor offshore. De altfel, am şi observat o anumită preocupare din partea
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF) referitoare la «preţurile de transfer» pe care
companiile multinaţionale le utilizează, când este posibil, ca vehicule pentru exportul
profiturilor”.4
4
4
Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN EVAZIUNE FISCALĂ
1.1. Consideraţii generale

Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico – sociale complexe de maximă
importanţă cu care statele de astăzi se confruntă şi ale căror consecinţe nedorite caută să le
limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic impisibilă. Efectele evaziunii fiscale se
repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în mecanismul pieţei şi pot
contribui la inechităţi sociale datorate „accesului” sau „înclinaţiei” diferite la evaziunea fiscală
din partea contribuabililor. Dacă nu ar fi decât aceste cauze aduse de evaziunea fiscală, statul ar
trebui să se preocupe sistematic şi eficient de preîntâmpinarea şi limitarea fenomenului.5
Economia subterană ca formă de manifestare a evaziunii fiscale (munca la negru,
vânzarea ilegală de droguri, prostituţie, jocuri de noroc), este estimată a fi 9% din PIB în Marea
Britanie, 13% în Suedia, 15,5% în Italia, 9% în Canada şi Germania.
Semnificaţia problemei este mai mare în ţările mai puţin dezvoltate unde guvernele pot
întâmpina mari dificultăţi în supravegherea tranzacţiilor care au loc în economie, frauda fiscală
în aceste ţări fiind estimată între 4/5 şi 9/10 din încasările fiscale prevăzute. Nici România nu
este departe de aceste estimări.
5
Patroi D., - “Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura
Economică, Bucureşti, 2006, pag. 13
5
Cu toate acestea, statul prin puterile sale politice, poate să incite la evaziune fiscală
urmărind în special două scopuri:6
 Un scop „pozitiv” argumentat de intenţia de a stimula formarea capitalului;
 Un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori
de tip mafiot, cu toate consecinţele pe care le implică.
Decurge astfel rolul evaziunii fiscale ca element, dorit sau nu, al politicii fiscale,
decurgând direct din cel al fiscalităţii în general. În Japonia, formarea capitalului a fost
influenţată şi de evaziunea fiscală care este încurajată în mod oficial. Astfel, legal, un japonez
adult este scutit de taxe pentru un cont de economii medii. Japonia are de cinci ori mai multe
conturi decât numărul populaţiei.
„Intervenţia” statului în menţinerea unui anumit grad de evaziune fiscală, trebuie
analizată prin prisma raportului dintre efect (formarea capitalului) şi eforturi (o mare risipă de
resurse bugetare, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor etc.). Efectul
benefic al intervenţiei statului sub raportul legislativ este direct, imediat şi vizibil, în timp ce
efectele ei nefaste sunt treptate, şi indirecte, neperceptibile. Unul dintre aceste efecte este
fenomenul corupţiei care este practic inevitabil însoţitor al evaziunii fiscale.
Raportul contribuabilului cu sistemul fiscal este înainte de toate o problemă de
percepţie în legătură cu întreaga prelevare pe care el trebuie să o achite. Această percepţie este
caracterizată printr-un sentiment de constrângere, chiar de o presiune, ceea ce explică
permanenta opoziţie la impozit. Când este vorba să se determine situaţia juridică a
contribuabilului, prima idee care se impune este cea a subordonării stricte a acesteia legii fiscale.
Faţă de fisc, contribuabilul se află într-o situaţie legală şi reglementată. Contribuabilul nu
participă la elaborarea regulilor fiscale, acestea, de cele mai multe ori, sunt în contradicţie cu
ceea ce politicienii au promis atunci când i-a solicitat votul. Caracterul legal al impozitului
determină natura raporturilor juridice existente între contribuabili şi fisc, fixând statutul
contribuabilului care este de tip general şi impersonal.
Acest caracter legal al impozitului implică consecinţe şi pentru administraţie care şi se
află subordonată principiului fundamental şi rigid al legalităţii.
Exprimarea acestui fapt rezidă prin aceea că administraţia nu dispune decât de o
competenţă bine determinată care pentru contribuabili constituie, de asemenea, garantarea
drepturilor sale. Aceasta înseamnă că impozitarea este unilaterală, dar nu şi arbitrară. În plus,
contribuabilul, graţie înmulţirii cabinetelor de consiliere fiscală şi experţilor contabili, dispune de
informare fiscală la fel de abundentă şi performantă ca şi cele ale administraţiei.
6
Olteanu I., Bistriceanu G. – “Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a evaziunii fiscale”, Editura ASE,
Bucureşti, 2005, p.27
6
Contribuabilii resimt în mod necesare prelevarea fiscală ca pe o amputare injustă, sau
cel puţin inoportună a avuţiei personale. Cel mai adesea, impozitul este perceput ca un sacrificiu.
Chiar în forma sa cea mai puţin conflictuală, impozitul este întotdeauna resimţit ca o
constrângere. O primă probă a acesteia o reprezintă declaraţia, contribuabilul aflându-se într-o
situaţie complexă şi în faţa căreia se află adesea dezarmat, chiar incapabil să facă faţă
dificultăţilor legate de obligaţiile ce-i revin. La aceasta se adaugă costurile psihologice accesorii
în cadrul cărora complexitatea şi instabilitatea textelor de lege ocupă un loc important.7
O altă probă o reprezintă controalele fiscale. Pentru mulţi contribuabili: comercianţi,
profesiuni liberale, întreprinderi, verificarea este un calvar. Ministerul Finanţelor Publice
efectuează controale peste controale, influenţând comportamentul contribuabililor.
1.2. Definiţia şi clasificarea evaziunii fiscale

Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor şi mai ales
povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze în toate timpurile şi ingeniozitatea contribuabililor
de a inventa procedee diverse de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost
întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind indivizii şi averea lor,
îl atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc.
În pofida a tot ceea ce se scrie despre cauze, modalităţi, amploarea, controlul şi
sancţiunile privitoare la evaziunea fiscală, nu există o definiţie clară a acestei noţiuni şi a noţiunii
de fraudă fiscală.
Economistul francez Jean – Claude arată în lucrarea sa „Le fraude fiscale” că: „Dacă se
vorbeşte într-adevăr de fraudă, se vorbeşte în aceaaşi măsură de fraudă legală sau legitimă,
fraudă ilegală, de evaziune internaţională, de evaziune legală, de evaziune ilegală, de paradisuri
fiscale sau refugii, de abuzul dreptului de a fugi din faţa impozitului, de libertatea alegerii căii
celei mai puţin impozitate sau subestimarea fiscală, frauda la lege sau economia subterană.”8
Cu privire la definiţia evaziunii fiscale şi a fraudei fiscale
Frauda fiscală desemnează o infracţiune la lege, şi se distinge de evaziunea fiscală care
se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Sunt însă cazuri când anumite
legislaţii sau autori asimilează în parte cele două noţiuni. Evaziunea fiscală este minimizarea
excesului de impozitare prin utilizarea alternativelor acceptabile reale. Frauda fiscală este
determinată de contribuabili sau consilierii săi profesionişti, preocupaţi de a nu ţine seana de
legea fiscală în vigoare.9
7
8
J. C. Martinez, „La fraude fiscale”, Paris, 1990, p.224
9
7
Frauda fiscală este o expresie metaforică şi ambiguă şi este utilizată frecvent în ţări
precum: Elveţia, Franţa, Belgia, ea desemnând subestimarea materiei impozabile prin anumite
ramuri fiscale de favoare. Cel mai adesea frauda legală desemnează procedeele juridice care
permit scăparea de impozitarea fără a contraveni legii.
La noi în ţară există astfel de exemple notorii, prin care procedeul a fost utilizat în scară
largă. Una din acestea a fost înfiinţarea de societăţi comerciale în „lanţ” de către acelaşi patron
sau grup de asociaţi imediat după ce o societate ieşea din perioada de scutire de plată a
impozitului pe profit, ajungându-se ca profitând de lacunele legii nr. 12/1991 privind impozitul
pe profit, să nu se plătească de respectivii contribuabili impozit pe profit de ani de zile, ceea ce a
însemnat pierderea a aproximativ două bugete anuale în perioada 1991 – 1995. 10 Lacuna a fost
menţinută şi de Ordonanţa Guvernului nr. 70/1994 care a prevăzut că societăţile comerciale care
au fost înregistrate înainte de 1 ianuarie 1995 la Registrul Comerţului beneficiază în continuare
de scutire de impozit pe profit. Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial în data de 31
august 1994, astfel încât cei interesaţi au avut la dispozişie 4 luni de zile pentru a-şi completa
„zestrea” de societăţi comerciale. Ca urmare a acestui mod lacunar de reglementare a impozitului
pe profit s-a dat economiei naţionale o dublă lovitură:
1. nu şi-a atins scopul instituirii dee facilităţi fiscale din moment ce mai mult de
jumătate din societăţile comerciale înregistrate la Registrul Comerţului nu au
funcţionat;
2. a fost punctul de plecare al generării şi escaladării fenomenului de evaziune
fiscală în economia românească.
Un alt exemplu îl constituie zonele defavorizate care au creat multiple facilităţi fiscale
societăţilor comerciale care efectuau investiţii în aceste zone (scutire de la plata impozitului pe
profit, reducerea impozitului pe salarii pentru salariaţii angajaţi din zonele respective etc.). Însă
prin aceste zone au fost derulate majoritatea importurilor din ţara noastră, în special produse
alimentare şi produse finite, ducând la falimentul producătorilor autohtoni care nu au mai făcut
faţă concurenţei datorită preţurilor scăzute pe piaţă şi găuri importante bugetului de stat prin
neplata taxelor vamale şi a impozitelor datorate.
Nici această reglementare nu şi-a atins scopul pentru care a fost instituită, acela de a
dezvolta economic zonele defavorizate şi de a angaja forţa de muncă disponibilizată.
Frauda ilegală desemnează violarea directă şi deschisă a legii fiscale, o infracţiune
directă şi deliberată a regulilor impuse pentru stabilirea şi plata declaraţiei, prin operaţiuni fictive
sau de creare de societăţi fictive.
10
8
În ceea ce priveşte definirea evaziunii fiscale opiniile specialiştilor sunt diferite. Astfel,
în perioada dintre cele două războaie mondiale noţiunea de evaziune fiscală era inclusă în cea de
fraudă. Autorii contemporani definesc evaziunea fiscală ca totalitatea manifestărilor de „fugă”
din faţa impozitelor. Ei susţin că evaziunea fiscală poate fi:
 ilicită, având uneori un caracter fraudulos, şi
 legală sau tolerată.
Prin evaziune fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului care violează
prescripţiunea legală cu scopul de a nu plăti impozitul cuvenit. Evaziunea fiscală este
frauduloasă atunci când contribuabilul obligat să furnizeze în sprijinul declaraţiei sale justificări,
le-a stabilit într-un mod neregulat, cu scopul de a înşela fiscul sau când veniturile nedeclarate
prin natura lor să fie justificate metarialiceşte, insuficienţa lor atinge un aşa grad, încât voinţa
fraudatorului să apară evidentă. 11
Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor unei legislaţii
imperfecte şi mai greu asimilată, a metodelor şi modalităţilor defectuoase de aplicare, precum şi
neprevederii şi nepriceperii legiuitorului, a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi
cei care îi provoacă prin această evaziune.
Evitarea impozitelor poate avea loc prin trei modalităţi:
a) legea fiscală asigură ea însăşi evaziunea printr-un regim fiscal de favoare;
b) abţinerea contribuabilului de a îndeplini activitatea, operaţiunea sau actul
impozabil (această modalitate este frecventă în cazul unei fiscalităţi excesive
deoarece rata marginală de impozitare devine foarte ridicată, evaziunea se
produce în acest caz prin substituirea timpului liber exonerat munci impozitate;
c) folosirea lacunelor sistemului fiscal.
În literatura de specialitate există opinii diferite asupra legalităţii evaziunii fiscale. Una,
care consideră că în materia fiscală atât evaziune fiscală care constă în minimizarea obligaţiilor
fiscale, cât şi evaziunea ilegală sau neligitimă, care este deifnită ca încercarea de a căuta eludarea
legii. Altă opinie se referă la faptul că avem de a face numai cu evaziune fiscală ca atare, adică
contribuabilul respectă legea sau o violează. El datorează impozitul sau nu îl datorează.
Evaziunea fiscală este deseori rezultatul fraudei fiscale. În funcţie de nedeclararea sau de
declaraţii false, materia impozabilă scapă fiscalităţii şi nu dă loc impozitării, scăpând astfel de
impozitare sume considerabile.
Principiile care clarifică domeniul evaziunii fiscale sunt cele ale legalităţii şi cel al
libertăţii de gestiune. Conform principiului legalităţii, în materie fiscală contribuabilul dispune
de o libertate de alegere a situaţiei celei mai favorabile din punct de vedere fiscal, în special
11
9
atunci când legea fiscală prezintă lacune sau imprecizii. Conform principiului libertăţii gestiunii
economice, contribuabilul poate opta pentru o cale mai puţin impusă fiscal sau să interzică
administraţiei să se amestece în gestiunea întreprinderii (aprecierea riscului financiar, modul de
finanţare, practici comerciale sau de gestiune contabilă). Plecând de la cele două principii de
legalitate şi libertate a gestiunii fiscale, practica evaziunii fiscale trebuie să beneficieze de o
prezumţie de legalitate pe care administraţia va căuta să o combată, fie susţinând că
contribuabilul a comis o eroare de apreciere de fapt sau de drept, fie precizând că decizia de
gestiune depăşeşte limitele evaziunii pentru a se înscrie în practici frauduloase.
Deşi deciziile pe care le ia contribuabilul în materie fiscală se pot baza pe cele două
principii: principiul legalităţii fiscale şi cel al libertăii de gestiune, aceasta nu înseamnă că se
poate face orice, că libertatea deciziilor pe care le ia în materie fiscală nu este într-un anumit fel
supravegheată. În această zonă neprecizată pe care imperfecţiunea legii o lasă la latitudinea
contribuabilului, administraţia nu rămâne imobilă în căutarea de a stabili anumite limite.
O altă formă de evaziune se poate insera între actul anormal şi eroarea contabilă este
decizia incorectă de gestiune, procedura prin care contabilul acţionează contrar regulilor fiscale
(constituirea de provizioane nedeductibile fiscal).
Descrierea evaziunii fiscale licită şi ilicită este necesară şi utilă pentru că dă
posibilitatea, cel puţin teoretică, estimării mărimii fenomenului pe cele două forme de
manifestare. Această disociere ajută şi la sensibilizarea diferiţilor factori de decizie politică şi a
celor administrativi în căutarea şi stabilirea mijloacelor adecvate de limitare şi combatere a
evaziunii fiscale. De evaziunea fiscală licită ar trebui să se ocupe îndeosebi factorii de decizie
politică şi apoi a celor administrativi, iar de evaziunea ilicită ar trebui să se ocupe guvernul care
răspunde de înfăptuirea politicii fiscale a statului care poate fi compromisă dacă fenomenul
evaziunii scapă de sub control.
Zonă ilegală Fraudă
Abuz de drept
Zonă gri
Abilitate fiscală
Abstinenţă
Zonă legală
Eroare
Respectarea legii
Conform schemei, contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea opţiunilor fiscale, de

la simpla abstinenţă la abila manipulare a textelor de lege sau de la abuz faţă de legile fiscale la
frauda calificată.
10
În practică este dificil de a distinge eroarea contabilă involuntară de decizia luată
conştient în vederea diminuării impozitului, limita trasării formelor evaziunii legale şi ilegale nu
poate fi jalonată decât de la caz la caz.
Sub unghiul fiscal şi ce penal, delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutive
clasice: 12
 elementul legal;
 elementul intenţional;
 elementul material.
Elementul legal este o necesitate evidentă. Principiul legalităţii incriminărilor oferă
contribuabilului o garanţie împotriva abuzurilor posibile ale statului, condamnarea pentru fraudă
nu este posibilă decât în baza unui text legislativ.
Elementul intenţional este elementul cel mai indicat al fraudei fiscale, un punct de
vedere comun nefiind încă stabilit între doctrina şi dreptul pozitiv. Pentru a dovedi intenţia,
trebuie ma întâi ca respectivul contribuabil să fi avut cunoştinţa că el violează o dispoziţie fiscală
legală sau că el a acţionat voluntar sau conştient în totala cunoştinţă de cauză. Deci, trebuie
demonstrat că actul fraudei fiscale a fost comis liber fără constrângere.
Elementul material presupune că frauda nu trebuie să fie considerată în stare latentă.
Pentru a fi condamnată trebuie dovedit un fapt exterior. În legislaţia multor ţări şi tentativa se
pedepseşte. Această extensie pune problema dintre tentativă şi frauda consumată.
Clasificarea juridică a evaziunii fiscale
Există diferite trepte de evaziune fiscală. Cel care comite o fraudă ocazională este
diferit de profesionist, primul invocă scuza obscurităţii textelor de lege în timp ce al doilea
manifestă o intenţie frauduloasă. Politica represivă a administraţilor fiscale din mai multe state
este fondată tocmai pe această distincţie între fraudele din neglijenţă şi fraudele manifeste. Prin
amploarea lor, prin repetare şi natura mijloacelor folosite, acestea din urmă sunt supuse unor
condamnări penale de care primele pot scăpa.
Există o distincţie clasică între frauda fiscală administrativă şi frauda fiscală penală.
În timp ce prima este supusă doar penalităţilor fiscale, a doua suportă sancţiuni penale. O altă
distincţie are la bază existenţa mijloacelor frauduloase pentru comiterea fraudei fiscale.
Conform acesteia există fraudă simplă şi fraudă complexă.
Frauda simplă este intermediară între evaziune şi frauda fiscală însoţită de procedee
frauduloase care stabileşte voinţa de a se sustrage impozitării. Ea se defineşte ca orice acţiune
sau omisiune comisă cu rea credinţă pentru sustragerea de la impozite. Aceasta este o practică
12
11
foarte răspândită care furnizează majoritatea cazurilor de aplicare a penalităţilor fiscale în
materie de impozitare.
Frauda complexă este frauda tip prin excelenţă, însă ea nu reprezintă decât o
proporţie foarte mică din infracţiunile fiscale.
Acest delict poate îmbrăca mai multe forme:
 omisiunea voluntară de a face declaraţia de impunere la termenele prevăzute;
 ascunderea sumelor supuse impozitării;
 organizarea insolvabilităţii;
 piedicile puse încasării impozitelor.
În Olanda, frauda fiscală este definită ca fiind faptul de a stabili în mod intenţionat o
declaraţie inexactă, de a prezenta documente false sau de a nu respecta obligaţia legală de a
furniza administraţiei anumite informaţii necesare controlului. Faptele sunt sanţionate cu
închisoare sau amenzi ridicate (20.000 dolari).
Conform legilor fiscale din Irlanda, frauda fiscală este definită ca orice infracţiune de
a se sustrage impozitului. Legea irlandeză sancţionează mai aspru delictele fiscale speciale care
nu sunt proprii unei anumite categorii de impozit, ci comune tuturor impozitelor şi taxelor
percepute de administraţia fiscală. Este vorba de infracţiuni considerate ca foarte grave şi
pasibile de sancţiuni severe. Dintre delicte enumerăm:
 stabilirea unei declaraţii inexacte sau comunicarea de documente inexacte;
 opunerea la controlul fiscal;
 refuzul de a păstra sau de a furniza documentele prescrise de lege;
În Germania, delictul de fraudă fiscală este definit ca faptul de a omite, în plină
cunoştinţă de cauză, de a dovedi administraţiei elementele care condiţionează stabilirea
impozitului sau de a-i comunica informaţii inexacte sau incomplete, din moment ce aceste
acţiuni tind să micşoreze impozitarea sau de a procura avantaje fiscale nejustificate autorului lor
sau unui terţ.13 Sancţiunile constau în amenzi care ajung până la 2 milioane de euro sau pedeapsă
cu închisoare până la 10 ani pentru următoarele fapte:
 voinţa contribuabilului de a se îmbogăţi prin fraudă;
 importanţa impozitelor eludate;
 avantajele de a deţine o funcţie politică sau complicitatea unui funcţionar;
În Japonia, unde onestitatea fiscală este în mod obişnuit ridicată, frauda fiscală face
obiectul reprobării şi este calificată ca şi crimă, ea fiind cercetată nu numai de serviciile fiscale,
ci şi de parchet şi poliţie.
13
12
În ţara noatră, sancţiunile pentru evaziune fiscală sunt pedepsite cu amenzi
contravenţionale, relativ scăzute sau închisoare până la 10 ani pentru fapte ca:
 sustragerea de la plata impozitelor;
 nedeclararea veniturilor;
 distrugerea evidenţelor contabile;
 declararea fictivă a sediului social, etc.
1.3. Formele evaziunii fiscale
După modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se

face diferenţierea între evaziunea fiscală legală şi evaziunea fiscală ilicită.
a) Evaziunea fiscală legală reprezintă acţiunea contribuabilului de a ocoli legea,
recurgând la o combinaţie neprevazută a acesteia. Această formă de evaziune nu este posibilă
decât atunci când legea este lacunară sau prezintă inadvertenţe. Evaziunea fiscală legală se
realizează atunci când o anumită parte din veniturile sau averea unor persoane sau categorii
sociale, este sustrasă de la impozitare datorită modului în care legislaţia fiscală dispune stabilirea
obiectivului impozabil.
Contribuabilii găsesc anumite mijloace, şi exploatând insuficienţele legislaţiei le
eludează în mod legal, sustragându-se în totalitate sau în parte plăţii impozitelor, tocmai datorită
unei insuficienţe a legislaţiei. În acest fel contribuabilii rămân în limita drepturilor lor, fără
putinţă de a li se imputa ceva, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie clară, precisă.
Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se uzează de interpretarea favorabilă a
legislaţiei fiscale, în practica ţărilor cu economie de piaţă, sunt:
 constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, în cuantum mai mare decât cel ce
se justifică din punct de vedere economic, micşorând astfel veniturile impozabile;
 practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de
maşini şi echipamente tehnice pentru care statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsura
care este menită să stimuleze acumularea;
 asocierile de familie, precum şi societăţile oculte dintre soţia şi copiii întreprinzătorului
şi acesta; rezultatul unei asemenea manevre este impunerea separată a acestora, repartizarea
separată a veniturilor pe fiecare asociat ducând la micşorarea sarcinilor fiscale
 venitul total al membrilor familiei poate fi împărţit în mod egal între aceştia, indiferent
de contribuţia fiecăruia la realizarea lui, pe aceasta cale obţinându-se o diminuare a cuantumului
impozitului pe venit, care este datorat statului
13
 constituirea unor depozite de păstrare şi administrare de către părinte (tutore) a unor
fonduri în favoarea copilului minor. În acest caz deşi venitul aferent depozitului este supus
impunerii, impozitul plătit este mai mic în comparaţie cu ceea ce s-ar datora pe venitul astfel
redivizat;
 folosirea în anumite limite, a prevederilor legale cu privire a donaţiilor filantropice,
indiferent dacă acestea au avut loc sau nu, duce la sustragerea unei părţi din veniturile realizate
de la impunere;
 un contribuabil are posibilitatea să opteze pentru impozitul pe venitul persoanelor
fizice, fie pe sistemul de impunere aplicabil veniturilor realizate de corporaţie. Optând pentru cel
de al doilea regim fiscal, contribuabilul realizează o importantă sustragere din venitul impozabil
deoarece sistemul de impunere al corporaţiilor cuprinde numeroase facilităţi care duc la o
substanţială reducere a sarcinilor fiscale.;
 luarea în considerare a unor facilităţi legale cu privire la excluderea din masa
impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea profesională şi practică în producţie, a
sumelor plătite pentru contracte de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes
naţional;
 scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau publicitate,
indiferent dacă au fost făcute sau nu;
 interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante facilităţi pentru
contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale, culturale, ştiintifice şi sportive.
Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (M.O. nr.25 din 31.01.1991) reglementează
cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea diminuării profitului. Această listă a
fost modificata în anexa 1, la Hotararea guvernului nr. 804 din 30.11.1991.
Interpretarea favorabilă a acestor dispoziţii ce acordă scutiri de impozit pe diferite
perioade de la înfiinţarea societăţii în funcţie de profil a dus la înfiinţarea unui număr deosebit de
mare de societăţi cu profil comercial în scopul evaziunii fiscale.
b) Evaziunea fiscala ilicită, spre deosebire de cea legală, se săvârşeşte prin călcarea
flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face impunerea. În acest caz
contribuabilul violează prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.
Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat să furnizeze date în
sprijinul declaraţiei în baza căreia urmează a i se stabili cota impozitului, recurge la disimularea
obiectului impozabil, la subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor căi
de sustragere de la plata impozitului.
14
În general este greu să se determine toate formele de evaziune de acest gen, ele fiind
practic nelimitate. În activitatea fiscală există însă forme care se regăsesc mai frecvent:14
- întocmirea de declaraţii false
- întocmirea de documente de plăţi fictive
- alcătuirea de registre contabile nereale
- nedeclararea materiei impozabile
- declararea de venituri impozabile inferioare celor reale
- executarea de registre de evidenţe duble, un exemplar real şi altul fictiv
-diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin
înregistrarea în cheltuielile unităţii a unor cheltuieli neefectuate în realitate
- vânzările făcute fără factură, precum şi emiterea de facturi fără vânzare efectivă, care
ascund operaţiunile reale supuse impozitării
- falsificarea bilanţului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenţie
între patron şi contabilul şef, ei fiind astfel ţinuţi să răspundă solidar pentru fapta comisă.
Micşorarea încasărilor bugetare din impozite, datorită evaziunii fiscale, este în mai
multe state o problemă acută şi frecventă, mărimea acestora nefiind deloc neglijabilă.
1.4. Implicaţii ale fenomenului evazionist
Incidenţa fenomenului evazionist se face simţită pe plan financiar, economic, social şi

politic.
În plan financiar evaziunea fiscală constituie o ameninţare reală pentru procesele de
realizare a veniturilor publice, influenţând pe această cale evoluţia echilibrului bugetar. Prin
acţiunea sa în direcţia diminuării veniturilor bugetare, evaziunea fiscală contribuie la micşorarea
posibilităţilor de manevră ale statului în economie şi în domeniul social.
Sub aspect economic, toate formele de evaziune fiscală influenţează asupra
concurenţei, în sensul distorsionării acesteia. Societăţile care nu-şi îndeplinesc obligaţiile fiscale
pot practica preţuri mai scăzute decât cele care nu fraudează, în felul acesta putând pătrunde mult
mai uşor pe noi segmente de piaţă.
Datorită „accesului” şi „înclinaţiei” diferite la evaziune fiscală din partea
contribuabililor, fenomenul determină, sub aspect social, apariţia sau, mai degrabă, mărirea
inegalităţilor între contribuabili, determinând, în final apariţia sau acutizarea unor tensiuni
sociale.
14
15
Pierderile fiscale şi sociale accentuează degradarea aparatului economic şi financiar,
privând de facilităţile cuvenite pe cei defavorizaţi (bolnavi, pensionari, familiile sărace cu copii),
compromiţând ameliorarea sorţii lor. Incidenţa activităţilor subterane asupra inegalităţilor sociale
este ambiguă: dacă unele activităţi subterane avantajează clasele defavorizate, altele contribuie la
îmbogăţirea gospodăriilor cu venituri ridicate. Totuşi, se pare că tendinţa generală este de
accentuare a inegalităţilor sociale.
În lucrarea „Economie şi finanţe publice”, profesorul N. Hoanţă arată că, deşi, de pe
urma evaziunii fiscale, pe termen scurt, evazioniştii au de câştigat, în timp ce statul (bugetul
acestuia) are de pierdut, pe termen lung, perdanţi sunt şi ceilalţi contribuabili care nu recurg la
evaziune fiscală, „prin ridicarea posibilă a fiscalităţii pentru complinirea resurselor financiare
publice diminuate de evaziune”15.
Pentru puterea publică pierderea nu constă numai în nerealizarea resurselor bugetare, ci
şi în nerealizarea programului politic de guvernare şi în împiedicarea îndeplinirii unor aspiraţii
fireşti pentru puterea publică: putere, glorie, credibilitate şi alte avantaje materiale sau spirituale.
Cu toate acestea, statul, prin puterile publice, poate şi să incite la evaziune fiscală
urmărind, în principal, două scopuri:
- un scop „pozitiv” argumentat de intenţia de a stimula formarea capitalului. Un
exemplu în acest sens îl constituie cazul Japoniei care, scutind de taxe conturile de economii
medii, încurajează, în mod oficial, evaziunea fiscală. Din acest motiv, Japonia are cea mai mare
rată de formare a capitalului, numărul conturilor de economii de acest tip depăşind de cinci ori
numărul populaţiei, inclusiv copiii16.
- un scop „negativ” reflectat în sprijinirea unor grupuri de interese, de multe ori de tip
mafiot, cu tot cortegiul de consecinţe.
La nivel individual, când taxarea este percepută ca excesivă, contribuabilul are de ales
între a nu muncii sau a evita plata impozitelor. Dintr-o perspectivă personală, dar şi socială,
decizia de a muncii şi de a nu plăti impozitele este, în acest caz, mai eficientă. Individului îi este
mai bine iar guvernul nu pierde nimic deoarece nu ar percepe nici un fel de impozite nici în
situaţia în care individul ar alege să răspundă fiscalităţii ridicate prin şomaj.
Referitor la rolul pe care îl poate avea evaziunea fiscală în formarea capitalului, în
lucrarea „Capitalism şi libertate”, Milton Friedman aprecia că „Ocolirea impozitării ar putea să fi
fost esenţială pentru bunăstarea economică.” Cu toate acestea „dacă lucrurile ar fi stat aşa,
câştigul a fost obţinut cu preţul unei mari risipe şi prin introducerea unei inechităţi larg
răspândite”17.
15
N. Hoanţă, „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.281
16
Peter F. Druker „Inovaţia şi sistemul antreprenorial”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.171,
17
Milton Friedam, „Capitalism şi libertate”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 193
16
Având în vedere cele de mai sus, o prezentare riguroasă, strictă a efectelor fenomenului
evazionist este dificil de realizat şi în acelaşi timp foarte riscantă. ”Probabil chiar frauda fiscală
este şansa sistemelor fiscale ca ele să devină viabile. În această privinţă contrar ideii prea simple
care consideră frauda un comportament antidemocratic, aceasta este mai curând singurul mijloc
modest al expresiei directe de încuviinţare a sa din partea contribuabilului. Departe de a fi
contrară democraţiei, frauda fiscală, nu este, din contră, decât manifestarea brută a vitalităţii
sale”.
Analiza fenomenului trebuie efectuată prin prisma raportului dintre efectele sale
benefice (formarea capitalului) şi eforturile sau costurile acestora (o mare risipă de resurse
bugetare, crearea de inechitate în veniturile disponibile ale contribuabililor, etc). De asemenea,
trebuie să se ţină seama că „efectul benefic al intervenţiei statului (în susţinerea unui anumit grad
de evaziune fiscală), în special sub raport legislativ, este direct, imediat şi, ca să spunem aşa,
vizibil, în timp ce efectele ei nefaste sunt treptate şi indirecte, neperceptibile…”18.
Contradicţiile pe care acest fenomen le induce, mai ales într-un sistem democratic (între
nevoia generală de resurse financiare din impozite şi sustragerea ilegală de la plata acestora; între
contribuabilii care îşi achită conştiincios obligaţiile fiscale şi cei care urmăresc sustragerea de la
plata acestora, ceea ce conduce la mărirea ecartului dintre veniturile disponibile ale primilor şi
ale celor din urmă, etc.) fac necesară „lupta” permanentă pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale.
1.5. Impozitele, presiunea fiscală şi politica fiscală în 2002 – 2006
1.5.1. Utilizarea impozitelor în vederea stimulării creşterii economice

Pentru a se putea estima modul în care politica fiscală acţionează, mai curând activ decât
pasiv, trebuie avut la dispoziţie un element al acestei politici care să fie independent de faza
ciclului economic.
Legislaţia fiscală, în măsura în care este fixă, constituie un stabilizator automat care
generează deficite în timp de recesiune şi excedente în perioade de expansiune.
Pentru a estima modul în care politica fiscală acţionează mai curând activ decât pasiv,
trebuie să se dispună de un indice al acestei politici care să fie independent de faza ciclului pe
care se situează.
Impozitele pot fi folosite ca instrumente de fundamentare a unei politice conjuncturale:
astfel, în perioade de depresiune, în scopul relansării economice, trebuie reduse impozitele.
18
N. Hoanţă, „Evaziunea fiscală – evaluări, sancţiuni, prevenire”, Revista „Impozite şi Taxe”, nr.5/1996
17
Astfel, reducerea impozitului pe profit poate incita companiile de a-şi extinde activitatea,
reducerea impozitului pe venit va încuraja persoanele fizice să lucreze mai mult.
În situaţiile de inflaţie, o metodă prin care masa monetară aflată în circulaţie poate fi
restrânsă este şi creşterea impozitelor directe.
De asemenea, obiectivelor conjuncturale li se poate suprapune şi dorinţa de a modifica
repartizarea veniturilor şi/sau dorinţa de a reduce presiunea fiscală, evoluţie ce se manifestă ca
tendinţă constantă în ultimii 20 de ani.
Stimularea investiţiilor private: risc – incitaţiile fiscale la investiţii riscă să afecteze
alegerile strategice ale întreprinderilor care nu ar mai fi ghidate de raţionalitate economică.
Frânarea investiţiilor private în scopuri anti - inflaţioniste are unele limite. După unele opinii, în
cadrul reformelor fiscale care au avut loc în ţările dezvoltate, prin măsurile luate s-a urmărit
deplasarea dinspre intervenţionismul prin impozite, către neutralitatea impozitelor.
Dar, însăşi informaţiile provenite din surse O.E.C.D. evedenţiază că majoritatea ţărilor
continuă să sprijine investiţiile sau anumite ramuri / activităţi, prin intermediul sistemului fiscal
sau prin subvenţii de la buget.
Astfel:
 în şapte ţări O.E.C.D. se operează deduceri ale venitului impozabil cu o parte mai
mare sau mai mică din costul investiţiilor realizate sau cu rezervele constituite pentru
finanţarea investiţiilor;
 se acordă reduceri ale impozitului pe profit (credit fiscal) în funcţiile de investiţiile
realizate;
 subvenţii pentru finanţarea maşinilor, instalaţiilor şi clădirilor noi (în Irlanda, în
proporţie de 25-35% din costul acestora);
 impunerea câştigului din capital cu cote reduse, pentru deţinerea capitalului fix un
număr de ani;
 amortizarea degresivă a maşinilor;
 amortizarea degresivă a construcţiilor.
După o perioadă de stimulare prin fiscalitate a investiţiilor se ajunge la situaţia de a se
suprima aceste incitaţii fiscale, tendinţă existentă în ţările O.E.C.D., deoarece:19
 stimularea fiscală a investiţiilor nu are efecte pe termen lung, iar pe termen scurt,
deseori sunt la originea investiţiilor în domenii de mic interes;
 costul incitaţiilor este ridicat, în sensul renunţării la venituri, de unde apare
necesitatea majorării cotelor cedulare la niveluri mai ridicate decât ar fi nevoie pentru
a spori acelaşi cuantum de venituri;
19
Economie en transition; L'impot sur les societes, OCDE, Paris, 1990
18
 existenţa unai game largi de incitaţii conduce la sisteme multiple de evaziune fiscală.
Impozitul asupra societăţilor urmăreşte
 stimularea investiţiilor private cu scopul de a ameliora performanţele
întrprinderilor poate fi obţinută prin intermediul deducerilor fiscale în favoarea
investiţiilor sau a facilităţilor acordate amortizării. În condiţiile în care o
întreprindere este incitată să investească printr-un avantaj oferit, fiscal sau de
credit, trebuie să îndeplinească două condiţii :
 să aibă un program de investiţii pregătit sau rapid de pus la punct, pentru a
beneficia de astfel de oportunităţi care au un caracter temporar;
 să aibă o estimare a cererii interne sau externe pentru produsele sau serviciile
produse.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice influenţează:
 stimularea dezvoltării economice sau stabilizarea economiei (politica
conjuncturală) sau a ofertei (politica structurală); diminuarea generală a
impozitului pe venit este instrumentul esenţial al acestor obiective. Combinate cu
reducerea impozitului asupra companiilor (în special a impozitului pe profit), care
stimulează investiţiile, aceste impozite determină o creştere rapidă;
 anumite măsuri de modificare: de exemplu scăderea impozitelor aferente
veniturilor mici şi creşterea progresivităţii impozitului pe venit atunci când
acestea asigură o redistribuire verticală pozitivă, permiţând transferarea
veniturilor contribuabililor cu resurse ridicate la cei cu resurse mai modeste.
Aceştia din urmă având o propensiune pentru consum mai puternică decât titularii
veniturilor ridicate, proprietatea de consum a colectivităţii tinde să crească;
 lupta contra inflaţiei: în această situaţie, creşterea impozitelor are ca obiectiv
limitarea consumului şi crearea unei economisiri monetare forţate. În practică
însă, această prezumţie nu se verifică întotdeauna. În S.U.A. aceste măsuri nu au
avut efectul scontat. În Franţa, în perioada 1981 - 1984, a fost impus un împrumut
obligatoriu pentru o treime din numărul menajelor (cu venituri mult mai ridicate
decât media pe economie) cu scopul de a contribui la finanţarea acţiunilor
angajate de către stat în favoarea dezvoltării îndustriale şi a susţinerii ocupării;
 participarea la cheltuielile asigurărilor sociale.
1.5.2. Presiunea fiscală

Indicatorul presiunea fiscală (sau rata fiscalităţii) reprezintă raportul dintre încasările
fiscale (ale statului şi ale colectivităţilor locale) şi produsul intern brut, exprimat în procente.
19
Acest indicator măsoară ponderea impozitului în masa bogăţiei produse şi permite astfel
determinarea sarcinii (poverii) fiscale.
Unii autori preferă să utilizeze denumirea de coeficient fiscal, cu scopul de a evita
conotaţiile negative ale cuvântului presiune: acesta traduce totuşi corect ideea de obligaţie,
inseparabilă de aceea de impozit.
incasari fiscale
rata fiscalitat ii 
PIB
Indicatorul presiune fiscală nu trebuie confundat cu un indicator mai global, care

include şi cotizaţiile sociale, care reprezentă raportul dintre totalul impozitelor şi cotizaţiilor
sociale, raportat la PIB şi exprimat tot procentual:
impozite  cot izatii sociale

rata prelevarilor obligatorii totale 
PIB
Rata prelevărilor totale (calculată ca raport între nivelul total al impozitelor şi cotizaţiilor
sociale şi PIB) exprimă însă mai curând randamentul sistemului de prelevări decât povara asupra
contribuabilului, aşa cum este, de regulă, în mod eronat interpretat acest indicator.
Această povară ar putea fi exprimată mai corect prin ansamblul tarifelor (cotelor)
impozitelor componente ale sistemului fiscal, iar din acest punct de vedere, nivelul impozitelor
din România este comparabil cu acela din alte ţări care întră în categoria ţărilor cu rata fiscalităţii
ridicată.
Din simpla comparare a cotelor de impozitare ale principalelor impozite se poate observa
că unele ţări cu rata prelevărilor totale sau a fiscalităţii în PIB este scăzută, în schimb "povara
impozitării" este foarte ridicata.De exemplu :
În statele membre ale Comunităţii Economice Europene, cotele de impozit pe profit la
societăţile comerciale diferă în funcţie de distribuirea sau nedistribuirea profitului, după cum
urmează:
Multe state, cum ar fi: Germania, Finlanda şi Portugalia, au legiferat evaluarea capitalului
social în euro:
A. beneficiul fiscal DISTRIBUIT (100%)20
1. Germania
a) 26,37% - impozit (korperschaftsteuer)
b) 15,53% - reţinere ca sursă
c) 58,10% - diferenţă distribuită
20
20
Taxa de 26,37% provine din majorarea taxei obişnuite de impozit de 25% cu o cotă de
5,5%, denumită taxă excepţională (25% + 25% * 5,5% = 26,37%).
2. Austria
a) 34% - impozit (korperschaftsteuer)
Impozitul minim forfetar este 5% din capitalul social.
3. Belgia
a) 40,17% - impozit (vennootschamsbelasting)
Taxa normală de 39% se majorează cu taxa conjuncturaşă de 3% pentru beneficiile mai
mari sau egale cu 13 milioane franci francezi.
4. Danemarca
a) 30% - impozit (selskabsktg)
5. Spania
a) 35% - impozit (impuesco sobre sociedades)
6. Findlanda
a) 29% - impozit (zhteison tulovero ou samfunds inkomstskatt)
b) - - reţinere ca sursă
c) 79% - diferenţă distribuită
7. Franţa
a) 36,43% - impozit (taxă minimă)
Taxa normală de 33,1/3% - majorată cu 10%, în anul 2000 (36,66%); cu 6%, în anul
2001; cu 3%, în anul 2002 şi în anul 2003, a rămas 33,1/3%, adică 33,33%.
De asemenea, se mai percepe o cotizaţie socială pe beneficiul de bază de 1,10%, dacă
cifra de afaceri depăşeşte 50 milioane de franci, şi a rezultat, pentru anul 2001, o cotă de 36,43%;
pentru anul 2002, o cotă de 35,43% şi, pentru anul 2003, o cotă de 34,43%.
8. Grecia
21
a) 35% - impozit (taxă generală)
Cota 35% se plică pentru beneficiul obţinut de societăţile comerciale din Atena, iar
pentru cele din afara Atenei, cota este de 40%.
9. Irlanda
a) 20% - impozit (corporation tax)
Există şi taxa de 12,5% progresivă, până la 200.000 lire irlandeze; 10% peste 250.000 lire
irlandeze şi 25% pentru beneficiile neindustriale sau comerciale.
10. Italia
a) 36% - impozit
b) zero - reţinere ca sursă
11. Luxemburg
a) 30% - impozit (taxă minimă a baremului progresiv)
Până la un beneficiu de 600.000 franci, baremul este progresiv de 20-30%.
12. Ţările de Jos
a) 35% - impozit
c) 48,75% - rest distribuită
Taxa este de 30% şi se aplică pentru beneficiul mai mic de 50.000 de flucşi.
13. Portugalia
a) 35,2% - impozit (imposto sobre o rendimento das pessos colectivas)
Societăţile de investiţii imobiliare şi agricole plătesc o cotă de 27,4% asupra
beneficiului.
14. Regatul Unit
a) 30% - impozit (corporation tax)
22
Baremul de impozitare este progresiv, astfel:
- 10% cotă, dacă beneficiul este mai mic sau egal cu 10.000 lire sterline;
- 10-20%, dacă beneficiul este cuprins între 10.000 lire şi 50.000 lire;
- 20% cotă, pentru beneficiul cuprins între 50.000 lire, inclusiv şi 300.000 lire,
inclusiv;
- 32,5% cotă, pentru beneficiul cuprins între 300.000 lire, inclusiv şi 1.500.000
lire, inclusiv;
- 30% cotă, pentru beneficiul ce depăşeşte 1.500.000 lire.
15. Suedia
a) 28% - impozit (bolagsskatt)
Toate societăţile pe acţiuni suedeze trebuie să constituie o rezervă legală de 20% din
capital.
Dacă nu se constituie rezerva în mod obligatoriu, atunci se afectează cu 10% rezultatul
net, pentru constituirea de rezerve.
B. Beneficiul fiscal NEDISTRIBUIT21

Impozitarea beneficiului nedistribuit, pe fiecare stat membru al CEE, se prezintă astfel:
 Germania (42,20% impozit şi restul se reinvesteşte – 57,80%);
 Austria (34% impozit şi 66% investiţii);
 Belgia (40,17% impozit şi 59,83% investiţii);
 Danemarca (30% impozit şi 70% investiţii);
 Spania (35% impozit şi 65% investiţii);
 Finlanda (29% impozit şi 71% investiţii);
 Franţa (36,43% impozit şi 63,57% investiţii);
 Grecia (35% impozit şi 65% investiţii);
 Irlanda (20% impozit şi 80% investiţii);
 Italia (36% impozit şi 64% investiţii);
 Luxemburg (30% impozit şi 70% investiţii);
 Ţările de Jos (35% impozit şi 65% investiţii);
 Portugalia (35,20% impozit şi 64,80% investiţii);
 Regatul Unit (30% impozit şi 70% investiţii);
21
23
 Suedia (28% impozit şi 72% investiţii);
Din situaţia prezentată se remarcă faptul că impozitul pe beneficii, în cazul beneficiului
distribuit, este sub 30% numai în 4 cazuri: Germania (26,37%); Finlanda (29%); Irlanda (20%);
Suedia (28%).
Media cotei de impozit pe profit în ţările nemebre ale CEE este de 35% -36%.
1.5.3. Caracteristicile politicii fiscale în perioada 2002-2006

Perioada 2002 – 2006 a reprezentat o perioadă decisivă pentru accelerarea procesului
de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Guvernul şi-a stabilit atunci ca
obiective prioritare:
 îndeplinirea condiţiilor necesare pentru ca România să obţină calificativul de
economie de piaţã funcţională
 accelerarea reformelor economice, astfel încât să devină posibilă finalizarea
negocierilor şi semnarea Tratatului de aderare pe parcursul anului 2005.
Obiectivul principal pe termen scurt şi mediu al politicii fiscal bugetare a fost accelerarea
procesului de reforme structurale, creşterea investiţiilor şi îmbunătăţirea corelaţiei între resursele
de care dispunem şi modul în care le utilizăm cu obiectivele majore de politică economică pe
care le avem de atins. Pe termen lung, obiectivul politicii fiscale a fost consolidarea finanţelor
publice cu scopul creşterii rolului stabilizator prin reducerea deficitelor structurale şi crearea
condiţiilor necesare pentru funcţionarea simetrică a stabilizatorilor automaţi.
Reforma legislaţiei fiscale impunea reducerea continuă a scutirilor şi exceptărilor
acordate la plata impozitelor şi a taxelor cu scopul creşterii transparenţei mediului de afaceri,
îmbunătăţirii competiţiei şi lărgirii bazei de impozitare.
Obiectivul principal al reformei administraţiei îl constituia crearea unei administraţii
fiscale unificate şi reforma colectării contribuţiilor de asigurări sociale, care să permită
îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă către contribuabili şi să conducă la creşterea conformării
voluntare a acestora.
Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada analizată au fost
subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice şi de reducere a ratei inflaţiei şi se
referea mai ales la:22
22
“Evaziunea fiscala - prevenirea şi combaterea spalarii banilor, prevenirea şi combaterea coruptiei”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 78
24
 stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele
majore economice şi diminuarea deficitelor cvasi-fiscale prin accelerarea reformelor
structurale, în vederea susţinerii într-un mod mai eficient a eforturilor de reducere a
ratei inflaţiei;
 susţinerea procesului de convergenţă din punct de vedere nominal şi real al
economiei româneşti;
 armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene;
 reforma profundă a administraţiei fiscale, în vederea îmbunătăirii colectării şi creării
condiţiilor necesare atingerii proiecţiilor asumate prin cadrul fiscal pe termen mediu
şi lung;
 scăderea ratelor de taxare a contribuţiilor la asigurările sociale în scopul reducerii
dezavantajului de competitivitate fiscală, reducerii înclinaţiei agenţilor economici de
a migra în economia subterană şi pregătirii economiei româneşti pentru a face faţă
creşterii mobilităţii companiilor, a capitalului şi a forţei de muncă;
 accelerarea procesului de reformă instituţională în scopul implicării mai active a
comunităţilor locale în procesul de colectare şi alocare a resurselor publice;
 creşterea capacităţii de absorbţie a fondurilor de preaderare;
 îmbunătăţirea transparenţei cheltuielilor publice.
25
Capitolul 2
FENOMENUL INFLAŢIONIST
2.1. Factorii favorizanţi ai fenomenului evazionist
Factorii care generează şi favorizează fenomenul evaziunii fiscale, atât în forma sa

„permisă” şi nesancţionată de lege cât şi în forma sa sancţionată de lege, se pot grupa, pentru o
mai bună sistematizare, în:
- factori psiho-sociali, care ţin atât de pornirile şi convingerile interioare ale
contribuabilului cât şi de conduita generală şi mediul social din care acesta face parte;
- factori de natură economică, care ţin de percepţia contribuabilului cu privire la
nivelul venitului rămas după plata impozitului şi capacitatea acestuia de a satisface nevoile
individuale a contribuabilului;
- factori de ordin legislativ şi administrativ, care ţin, pe de o parte de percepţia cu
privire la modul de aşezare a impozitelor, la echitatea sistemului fiscal precum şi de percepţia
privitoare la destinaţiile date, de stat, sumelor colectate din impozite, iar pe de altă parte de
percepţia contribuabilului cu privire la modul în care organele statului aplică legea fiscală şi
eventualele sancţiuni care decurg din nerespectarea ei.
Toţi aceşti factori prezentaţi au o acţiune conjugată asupra deciziei de sustragere
fiscală, astfel încât trasarea unei demarcaţii clare a acţiunii fiecăruia este atât dificil de realizat,
cât şi inoportun.
Prin urmare, consider că recurgerea contribuabilului la evaziune fiscală sau nu,
reprezintă o opţiune internă, proprie fiecărui contribuabil, care ţine de percepţia acestuia
asupra unor variabile exogene lui, privite în ansamblul lor .
2.1.1. Factori psiho-sociali
26
Există un factor originar al oricărei evaziuni fiscale: înclinaţia contribuabilului
(omului) spre evaziune fiscală23, chiar dacă, nu întotdeauna, se dă curs actului de evaziune.
Mărimea acestei înclinaţii pare să difere în funcţie de zona geografică a ţării (înclinaţia
ar fi mai mare la ţările din sud faţă de cele din nord) şi de fondul genetic al poporului respectiv
(înclinaţia ar fi mai mică la anglo-saxoni faţă de latini, spre exemplu). Caracteristici, precum:
atitudinea mult mai tolerantă a populaţiei faţă de încălcarea reglementărilor şi o oarecare
reticenţă faţă de disciplină, fac din popoarele latine principalele candidate ale practicării
evaziunii fiscale. Astfel, Italia este o adevărată campioană a tuturor activităţilor economiei
subterane, într-o măsură apropiată şi Spania, iar în Franţa se recunoaşte evaziunea fiscală ca fiind
al doilea „sport naţional”24.
Înclinaţia spre evaziune fiscală există în orice individ căruia i se ia, pe cale de
autoritate, o parte din venitul ce-i aparţine de drept, şi aceasta, pentru că, el percepe această
măsură, în primul rând, sau mai întâi de toate, ca pe un atentat la bunăstarea sa, la libertatea de a
se bucura de roadele muncii sale. Omul raţional şi conştient de propriile capacităţi, dar şi de
scurtimea vieţii (cu precădere a celei active) nu poate renunţa uşor la ceea ce consideră că i se
cuvine, pentru nişte scopuri publice nu întotdeauna înţelese de el, sau, în orice caz, de cele mai
multe ori neevidente.
Conştientizând necesitatea sacrificiului individual, în schimbul unei existenţe sociale
sigure şi profitabile şi pentru el, contribuabilul va consimţi deliberat la impozit, dar înclinaţia
spre evaziune nu va fi suprimată. Integrarea imperfectă a impozitului în cadrul vieţii sociale
decurge, după unii autori, din deficienţe de educaţie fiscală. Referitor la acest aspect, în anii ’40,
C.N.Tăutu25 scria despre educaţia fiscală a românului din acea perioadă: „Educaţia
contribuabilului nostru este astăzi atât de puţin formată, încât el nu are decât o preocupare: să
plătească cât mai puţin şi, dacă s-ar putea deloc”. După părerea lui Virgil Cordescu26 „a înşela
fiscul se consideră, în mentalitatea curentă, ca o probă de abilitate, nu de necinste; a plăti ceea ce
fiscul pretinde este o dovadă de naivitate, nu de integritate”. Din păcate, şi astăzi, mentalitatea
contribuabilului român a rămas aceeaşi.
Profesia, religia şi starea civilă pot avea, de asemenea, relevanţă asupra deciziei de
săvârşire a evaziunii fiscale.
23
N.Hoanţă, „ Fiscalitatea şi protagoniştii ei ”, Revista „Impozite şi taxe”, nr. 11-12/nov-dec 1997
24
V.Pop, M.Scarlat, „Veniturile statului – frauda şi evaziunea fiscală”, Revista „Finanţe, credit, contabilitate”,
nr.5/1996
25
C. N. Tăutu, „Evoluţia şi tehnica impozitelor directe din România”, Bucureşti, 1940, citat de N. Hoanţă în
lucrarea „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică, 1997
26
Virgil Codrescu, „ Evaziunea fiscală în România”, Iaşi, 1936, citat de N. Hoanţă în lucrarea „Evaziunea fiscală”
27
În ceea ce priveşte profesia, această infracţiune poate fi săvârşită cu succes, de către
persoanele care ocupă un statut social elevat şi deţin cunoştinţe de specialitate care să le dea
posibilitatea săvârşirii actelor de evaziune fiscală. Statutul social deosebit conferit de profesie
duce, mai ales într-un mediu social corupt, la îngreunarea măsurilor de tragere la răspundere a
acestora. Ei beneficiază de cei mai buni avocaţi, de mijloace materiale cu care să poată acoperi
săvârşirea infracţiunilor şi de o influenţă socială deosebită, iar la toate acestea se adaugă
caracterul insidios al acestui gen de infracţiuni, care, de regulă, nu se reclamă.
De asemenea, este de remarcat că persoanele căsătorite se abţin , de regulă de la astfel
de fapte în momentul în care conştientizează că poartă responsabilitatea unei familii, dar sunt
tentate să le comită când situaţia economică precară a respectivei familii îi determină să facă
acest lucru.
Corupţia, existentă la nivelul unei societăţi, constituie un alt factor favorizant al
evaziunii fiscale. În acest sens, Adam Smith scria în „Avuţia naţiunilor” că „ în acele guverne
corupte unde există cel puţin o suspiciune generală cu privire la o cheltuială inutilă sau o
utilizare greşită a venitului public, legile nu sunt respectate în totalitate”. Mai mult decât atât,
posibilitatea de eschivare de la plata impozitelor, printr-o înţelegere formală cu inspectorii
fiscali, ridică esenţial atractivitatea evaziunii fiscale.
Între corupţie şi evaziune fiscală există un raport de intercondiţionare, astfel că într-o
economie cu un înalt nivel al corupţiei în rândul funcţionarilor publici, penalizările înalte pentru
evaziune fiscală nu duc atât la reducerea evaziunii fiscale cât la intensificarea corupţiei.
În ceea ce priveşte corupţia existentă la nivelul aparatului fiscal, în România, potrivit
unor studii realizate de Banca Mondială27, în anul 2005, aproximativ 27% din firmele româneşti
plăteau mită inspectorilor fiscali (anexa 4).
Norma socială constituie un alt factor important în definirea conformării fiscale a
contribuabilului.
Într-o economie descentralizată sistemul de taxe se bazează pe acordul voluntar al
cetăţenilor, ştiindu-se că, pentru propria lor stimă, celor mai mulţi oameni le place să se
considere oneşti, pentru că societatea nu ar putea funcţiona altfel, niciodată nefiind destui
poliţişti care să supravegheze pe toată lumea sau destui supervizori pentru cei chemaţi să aplice
legea. „Acolo unde cetăţenii conştientizează că taxa este, mai degrabă, rezultatul unui consens
exprimat decât al unui decret arbitrar, conştiinţa lor îi va îndemna la conformare în plata
datoriilor către stat”28.
27
www.wordbank.org
28
Nicolae D. Dinu, „Economia subterană în România în perioada de tranziţie 1990-1996”, teză de doctorat,
Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2001, p.8
28
Studii psihologice având ca subiect comportamentul plătitorului de taxe au
concluzionat că evaziunea fiscală creşte atunci când oamenii percep că taxa este incorectă. În
acelaşi timp, nivelul evaziunii fiscale şi echitatea fiscală se intercondiţionează, astfel, dacă
nivelul evaziunii fiscale este prea ridicat, cerinţele echităţii fiscale sunt distorsionate ceea ce va
face ca participarea cetăţenilor la plata impozitelor să scadă.
Prin urmare evaziunea fiscală poate fi o consecinţă a sentimentului oamenilor că
impozitele sunt prea mari şi nedrepte pentru ei. Contribuabilii pot avea impresia că muncesc din
greu pentru bani şi că guvernul ia prea mult din veniturile câştigate de ei şi oferă prea puţin în
schimb. Efectul poate fi o normă socială (conduită colectivă) de evaziune fiscală care depăşeşte
sistemul de valori personale aparţinând individului şi care în mod normal l-ar conduce la plata
onestă şi constantă a impozitelor.
Atunci când norma socială este cinstea, integritatea şi corectitudinea, să fii găsit ca
actor principal sau iniţiator al evaziunii fiscale implică, pe lângă costul amenzilor şi sancţiunilor
aplicate, şi un cost irecuperabil al ruşinii faţă de sine şi faţă de ceilalţi indivizi. Când norma
socială este aceea de a se sustrage de la plata impozitelor, nu se constată aceeaşi stigmatizare a
persoanei depistate rău platnic, în schimb cei care recunosc că-şi plătesc impozitele regulat ar
putea căpăta oprobiul public de la ceilalţi (majoritari) care se conformează normei generale.
Ameninţarea cu pedeapsa se dovedeşte ineficace în tentativa de prevenire a evaziunii
fiscale, când conformarea fiscală este scăzută pentru că norma socială este aceea de nerespectare
a obligaţiilor fiscale. În această situaţie pedepsirea cuiva acuzat de evaziune fiscală este
percepută ca arbitrară şi injustă, acesta fiind sancţionat pentru a se fi comportat într-un mod
conform cu conduita atitudinală manifestată la nivel social. Pedeapsa este, în acest caz,
nepopulară.
Normele sociale sunt, prin urmare, instrumente care ajută la determinarea gradului în
care un guvern se poate baza pe onestitatea contribuabililor. De asemenea, normele sociale
influenţează gradul de eficienţă al acţiunilor de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale.
În anul 1996, Nicolae Hoanţă aprecia că, despre o înclinaţie a contribuabilului român
spre evaziune fiscală, ca factor determinant al acesteia, nu se poate vorbi „decât la o cotă foarte
redusă, datorită noutăţii acestei „stări de spirit” pentru el”29. Din păcate după încă 8 ani acest
fenomen nu mai este deloc nou şi cu atât mai puţin străin contribuabilului român. Astăzi se poate
aprecia că înclinaţia spre evaziune fiscală a contribuabilului român a fost amplificată de o
nemulţumire generală privitoare la modul cum sunt utilizate fondurile publice, de corupţia
existentă în România, aceasta determinând în final, instituirea unei norme sociale de evaziune
fiscală, la nivelul societăţii noastre.
29
Nicolae Hoanţă, „Evaziunea fiscală.Evaluări. Sancţiuni. Prevenire”, Revista „Impozite şi taxe”, nr. 5/mai 1996
29
2.1.2. Factori economici
Sunt opinii potrivit cărora înclinaţia spre evaziune fiscală este în raport invers
proporţional cu nivelul veniturilor impozabile şi direct proporţional cu rata fiscalităţii.
În privinţa raportului care există între nivelul veniturilor impozabile şi înclinaţia spre
evaziune fiscală, se susţine că, în ţările în curs de dezvoltare, frauda fiscală atinge 80-90% din
veniturile fiscale ce ar trebui percepute de aceste ţări 30. În aceste ţări, însă, nivelurile reduse ale
veniturilor supuse impunerii sunt acompaniate de sisteme fiscale în care domneşte dezordinea,
atât în ceea ce priveşte legiferarea fiscală, cât şi în urmărirea aplicării legislaţiei respective, cu
efecte directe asupra proliferării corupţiei aparatului fiscal şi mărimii veniturilor fiscale atrase la
buget.
Cu toate acestea nu trebuie înţeles că, după un anumit nivel al veniturilor obţinute,
înclinaţia spre evaziune fiscală dispare, că persoanele cu patrimonii personale importante găsesc
inutilă (sau de o mai mică utilitate) acţiunea de a-şi mării aceste patrimonii, inclusiv pe calea
evaziunii fiscale (în condiţiile, de cele mai multe ori, ale unor riscuri mari). Însuşirea care-i face
să se sustragă esenţei teoriei utilităţii marginale descrescânde este că ei se pot economisii, se pot
investi, se pot schimba foarte uşor contra oricăror altor bunuri. Această însuşire a banilor
împreună cu caracterul, în fond, egoist, al omului, care priveşte cu ochi răi tot ceea ce i se ia prin
forţă (constrângere), face ca în gândirea evazioniştilor, acţiunea de evaziune să fie, dacă nu
considerată legală, măcar „morală”, justificată.
În privinţa relaţiei care există între nivelul evaziunii fiscale şi rata fiscalităţii,
economistul canadian A. Laffer a enunţat teoria care-i poartă numele, potrivit căreia mărirea
prelevărilor fiscale instigă la mai puţină muncă (descurajează anumite activităţi) sau poate, mai
curând, determină disimularea unei părţi din activitatea depusă şi trecerea ei în sfera neoficială.
Teoria lui este ilustrată de o curbă ce evidenţiază grafic momentul ratei ideale a fiscalităţii, în
opoziţie cu enunţarea binecunoscută: „too much tax, no tax”.
Este posibil ca volumul încasărilor să crească, chiar prin reducerea ratei de impunere
însă aplicată la o masă mai mare a venitului impozabil 31. Trebuie spus, însă, că scenariul unei
politici de relaxare fiscală, de inspiraţie liberală, poate conduce la două impulsuri de sens
contrar. Astfel, reducerea fiscalităţii poate conduce la o reducere a economiei subterane, în
special a fraudei fiscale, muncii la negru şi evaziunii sau, din contră, dereglementarea, ca efect al
30
P. Ngaoszvath, „ La fraude fiscale dans les Etats du tiers – monde ”, p.61, citat de N. Hoanţă în „Evaziunea
fiscală.Evaluări.Sancţiuni. Prevenire”, Revista „Impozite şi taxe”, nr. 5/mai 1996
31
M. Pestieau, „L’economie souterraine” Ed. Hachette, 1991, citat de N.Craiu, “Relevanţa practică a teoriei “too
much tax, no tax””, Revista “Finanţe Publice şi Contabilitate„ , nr. 7-8/iulie-august 2003
30
unei politici de relaxare fiscală, poate conduce la încurajarea practicilor subterane, mai puţin
încorsetate şi controlate32.
Deşi, ca tendinţă, gradul de fiscalitate, în România, s-a înscris în trendul specific ţărilor
europene dezvoltate, acesta a avut o tentă confiscatoare, pentru contribuabilul român cu venit
mediu, în măsura în care sumele băneşti disponibile după impozitare nu-i asigurau decât
mijloacele indispensabile subzistenţei, şi nu acoperirea într-un grad satisfăcător a nevoilor
umane.
Această stare de fapt a avut ca efect inhibarea motivaţiei de a muncii (în economia de
suprafaţă) şi orientarea contribuabilului către obţinerea unor venituri cu caracter ilicit. Prin
urmare, gradul de fiscalitate din România a fost doar aparent mai scăzut, în comparaţie cu media
U.E., în realitate pentru contribuabilii buni platnici acesta a fost mult mai ridicat, deoarece
această cifră se formează ca o medie, în condiţiile în care o parte din contribuabili îşi achită
obligaţiile fiscale, iar cealaltă nu.
De asemenea, nivelul scăzut al produsului intern brut determină o anumită manieră de
judecată a unei presiunii fiscale de 30%, în cazul unei economii în care cele 70 de procente de
venit rămase nu-i asigură contribuabilului, poate, nici mijloacele indispensabile de subzistenţă, şi
în cu totul alta, într-o economie în care, aceeaşi parte de venit îi permite contribuabilului un trai
decent şi poate, în plus, economisirea unei părţi din venitul respectiv.
Decizia de a evaziona a contribuabilului are în vedere, însă, nu presiunea fiscală
generală, calculată la nivel macroeconomic, ci presiunea fiscală resimţită la nivel individual, care
a depăşit, în perioada studiată, cel puţin la nivelul persoanelor fizice, cu mult media la nivel
macroeoconomic. Această datorită modului în care factorul de decizie a înţeles să repartizeze
sarcina fiscală între contribuabili.
Şi în mediul de afaceri, fiscalitatea a fost percepută ca o decapitalizare a agentului
economic, fiind practic o formă de agresiune exercitată asupra activităţii acestuia prin
distorsiunile pe care le generează privind nivelul şi ritmicitatea fluxurilor de numerar.
De foarte multe ori, agenţii economici din ţara noastră au reclamat caracterul excesiv al
fiscalităţii, care nu corespunde cerinţelor de capitalizare şi relansare economică, generând, în
acelaşi timp, o lipsă acută de capital, cu consecinţe asupra amplificării arieratelor întreprinderilor
şi generalizării blocajului financiar.
2.1.3. Factori de ordin legislativ şi administrativ
32
N.Craiu, „Politica fiscală din perspectiva economiei subterane”, Revista „Finanţe Publice şi Contabilitate”,
nr.9/septembrie 2003
31
Cu siguranţă, cea mai importantă cauză a evaziunii fiscale este, „însuşi impozitul, mai
corect sistemul fiscal în cadrul căruia se dezvoltă, bazat pe principiul declarativităţii
contribuabilului ce beneficiază de o prezumţie de sinceritate şi care este „o incitaţie la
disimulare”. Tehnica impozitării cu numeroase derogări explică dezvoltarea fraudei. Altfel spus,
fiecare impozit conţine el însuşi bazele propriei fraude”.33
Factorii economici şi cei psiho-sociali sunt amplificaţi, întotdeauna de:
- o legislaţia fiscală deficitară;
- o fiscalitate excesivă (sub raportul numărului mare al obligaţiilor fiscale şi a actelor
normative instituitoare şi al deselor modificări ale acestora);
- existenţa unui aparat fiscal ineficient, etc.
Cadrul legislativ deficitar este un factor important care contribuie la amplificarea
fenomenului evazionist.
În lucrarea „Diviziunea muncii în societate”34, Emile Durkeim a elaborat conceptul de
anomie (de la grecescul „a nomos” – fără normă) care desemnează o stare obiectivă a mediului
social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte
(războaie, revoluţii, crize economice, etc.).
Într-o astfel de stare se află şi societatea românească după revoluţia din 1989, când
începerea procesului de trecere la economia de piaţă a găsit economia românească într-un vid
legislativ, funcţionând o bună perioadă de timp în virtutea inerţiei, viteza de reglementare a
diverselor domenii din economie fiind foarte lentă.
În domeniul sancţionării sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale către stat, România a
beneficiat de o lege a combaterii evaziunii abia în anul 1994 (Legea nr. 87/1994 privind
combaterea evaziunii fiscale). Până în acel moment, aparatul fiscal neavând instrumentul necesar
pentru a acţiona în legalitate, pentru diminuarea fraudei fiscale, consecinţa fiind amplificarea
fenomenului evazionist.
Mai mult decât atât, sancţiunile prevăzute de Legea 87/1994 erau contrazise în unele
cazuri, de o serie de alte sancţiuni prevăzute în legile instituitoare de impozite şi taxe sau chiar în
legile bugetare anule, acest paralelism şi ambiguitatea privitoare la stabilirea sancţiunilor
neputând decât să denatureze aplicarea echilibrată a legislaţiei fiscale.
Un astfel de exemplu este cel în care bugetul de stat de anul 1997 prevedea că
„nevărsarea de către plătitorii de salarii a obligaţiilor bugetare calculate şi reţinute prin stopaj la
sursă, din drepturile salariale respective, se penalizează cu 20% din sumele reţinute şi nevărsate
33
Dorin Clocotici, Gheorghe Gheorghiu, „Dolul, frauda şi evaziunea fiscală”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p.57
34
Balaban Cosmin, „Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie şi practică judiciară”, Editura Rosetti,
32
odată cu plata acestor drepturi”, în timp ce art. 18 din Legea nr 87/1994 preciza că „în cazul în
care impozitele, taxele şi contribuţiile datorate statului au fost diminuate prin încălcarea
dispoziţiilor fiscale, persoana contravenientă va vărsa pe lângă impozitele, taxele şi contribuţiile
neachitate o sumă egală cu diferenţele de impozite, taxe şi contribuţii stabilite de organul de
control”.
Aceste dispoziţii diferite prevăzute pentru aceleaşi fapte nu puteau decât să îngreuneze
controlul, adâncind confuzia şi ridicând un semn de întrebare asupra corectitudinii şi echităţii
sancţiunilor. Dar fosta lege pentru combaterea evaziunii fiscale conţinea ea, însăşi, o serie de
neclarităţi, nefiind făcută o delimitare clară a infracţiunilor şi contravenţiilor, astfel că unele
fapte puteau fi interpretate, în funcţie de dorinţa sau pregătirea persoanei care efectua controlul.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că nu toate legile economice au fost congruente cu
ele fiscale, având loc confuzii chiar în rândul regulii fiscale, dublate de un grad ridicat de
fiscalitate pentru unii contribuabili persoane fizice şi juridice.
Cadrul legislativ este componenta esenţială a oricărui sistem fiscal. De la elaborarea
legislaţiei fiscale începe construirea oricărui sistem fiscal. Dacă absenţa unor legi fiscale, pentru
reglementarea anumitor impozite şi taxe, este un factor major de incitare la evaziune şi fraudă
fiscală şi existenţa unor legi confuze, cu scăpări mari, are, în mod categoric, acelaşi efect. De
asemenea, nici elaborarea unui sistem fiscal prea complex şi stufos nu este o soluţie în lupta dusă
de administraţie împotriva evaziunii fiscale.
„A plăti sau a nu plăti impozite”- aceasta este întrebarea de al cărei răspuns, mai ales în
cazul ţării noastre, de cele mai multe ori, „depinde însăşi existenţa şi prosperitatea unor
companii”.35 Răspunsul este condiţionat de doi factori: iscusinţa întreprinzătorului şi
performanţele legiuitorului în emiterea de reglementări corespunzătoare.
În condiţiile unor reglementări necorespunzătoare, cu prevederi insuficiente, neclare,
confuze, susceptibile de interpretări dintre cele mai diferite, întreprinzătorii fie nu vor plăti
impozite, fie vor plăti impozite derizorii. Asemenea întreprinzători care desfăşoară activităţi de
evaziune fiscală legală nu trebuie sancţionaţi, şi, de fapt, nici nu pot fi sancţionaţi – pentru
abilitatea lor de a face bani „ la umbra legii”, inclusiv pe seama unor venituri care, în condiţiile
unor reglementări corespunzătoare s-ar cuveni bugetului public.
În România, lipsa, pentru mult timp, a unei legislaţii stricte în ceea ce priveşte
documentele fiscale şi cele de însoţire a mărfii a creat posibilitatea circulaţiei mărfurilor şi a
deducerilor fiscale pe baza unor documente ce aparţineau altor societăţi comerciale sau erau
emise în numele unor societăţi comerciale fantomă.
35
N. Grigorie-Lăcriţa, „Acordarea facilităţilor fiscale: cum? cât? cui?”, Revista „Impozite şi taxe”, nr.2, februarie
2006, p. 56-64
33
O altă cauză a evaziunii fiscale, de data aceasta a celei realizate la adăpostul legii o
constituie acordarea mult prea lejeră şi nefundamentată a facilităţilor fiscale.
Sunt situaţii în care introducerea sau modificarea unui impozit este impusă nu numai de
realizarea obiectivului financiar, dar şi de realizarea unor obiective economice sau sociale.
Măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca unul din cele mai importante
instrumente de influenţare a activităţii economice, în special pentru stimularea dezvoltării unor
domenii de activitate, produse sau servicii, inclusiv prin acordarea de facilităţi fiscale.
Din anul 1990 şi până în anul 2005, în România, s-a emis un număr foarte mare de acte
normative conţinând numeroase facilităţi fiscale, în scopul dezvoltării activităţii economice, în
special, prin atragerea de capital străin. Aceste facilităţi fiscale au fost folosite, din plin, ca
veritabile instrumente de evaziune fiscală „legală”.
Opinia unor specialişti în evaziune fiscală „legală” este că, în România, în perioada
1990-2000 şi, într-o oarecare măsură, şi după aceea, un agent economic care a valorificat din plin
scăpările legislative, confuziile, ambiguităţile, interpretările cele mai diferite, uneori diametral
opuse, din cele mai importante prevederi din legislaţia fiscală, nu mai avea nevoie să încalce
legea pentru a se sustrage de la plata impozitelor. Singura condiţie, pentru a beneficia de aceste
facilităţi, este cunoaşterea şi valorificarea, din plin, a neajunsurilor şi ambiguităţilor legislaţiei
fiscală şi a facilităţilor fiscale acordate, în unele cazuri, pe „beneficiari”.
Aceste facilităţi fiscale au afectat substanţial veniturile bugetare şi au stimulat efectiv
indisciplina în achitarea obligaţiilor bugetare, în special din partea celor mai mari contribuabili,
cărora li s-au adresat cu precădere.
În condiţiile acordării unor asemenea înlesniri la plata obligaţiilor bugetare, cei mai
dezavantajaţi au fost agenţii economici corecţi, care şi-au achitat integral şi în termenul legal
obligaţiile de plată, beneficiarii fiind agenţii economici rău platnici, care nu şi-au achitat, pe mai
mulţi ani, obligaţiile de plată şi care au folosit sumele datorate bugetului public ca „surse atrase”
pentru finanţarea propriilor obiective. În timp, aceştia beneficiind, în plus, de o reducere, în
termeni reali, a debitelor restante ca urmare a deprecierii monedei naţionale.
Multitudinea facilităţilor fiscale acordate, retrase şi apoi iar în aplicare, care, după o
anumită perioadă de timp, efectiv nu mai puteau fi identificate, sistematizate şi prezentate clar
nici de cei mai buni specialişti în domeniul fiscal, au făcut din România un loc propice pentru
desfăşurarea de diverse activităţi de către evazionişti şi afacerişti dubioşi din toate colţurile
lumii.
Afluxul acestora către România a fost stimulat de neajunsurile din legislaţia fiscală, în
special, dar şi din reglementările financiare, bancare şi valutare. Ca urmare a acestui fapt s-au
înfiinţat foarte multe societăţi comerciale, fie cu „capital integral străin”, fie „prin participarea cu
34
capital străin” la majorarea capitalului social al unei societăţi existente, în care aportul
investitorului străin era derizoriu, de ordinul a câteva zeci de dolari. După ce au făcut afaceri
dubioase, aceşti „investitori străini” au dispărut lăsând în urmă datorii către stat de multe
milioane în echivalent euro.
Se poate afirma că legislaţia fiscală din România, de după anul 1989, a fost, pentru cea
mai mare parte a acestei perioade, o legislaţie generatoare de evaziune fiscală legală, înfloritoare
pentru marii contribuabili şi de creştere a poverii fiscale şi a sărăciei pentru alţi contribuabili,
persoane fizice, cu posibilităţi reduse de sustragere de la plata impozitelor, în special a celor
percepute prin stopaj la sursă.
Fiscalitatea exagerată din partea statului este o altă cauză importantă care duce la
evaziune fiscală. Din punct de vedere legislativ, o fiscalitatea exagerată este înţeleasă prin prisma
numărului foarte mare de obligaţii fiscale la care a fost obligat contribuabilul român, în perioada
analizată, dar şi al instabilităţii în timp a legislaţiei instituitoare de impozite şi taxe.
Într-un studiu al Băncii Mondiale, dedicat analizei costurilor determinate de iniţierea
unei afaceri în 155 de ţări ale lumii, se arată că, în România anului 2005, o companie de mărime
medie, trebuia să plătească, într-un an, 62 de impozite şi taxe, operaţie pentru care erau necesare
188 de ore. În acest clasament, în care se situează pe locul 138, România, era devansată doar de
5 ţări foste comuniste (Bosnia-Herţegovina, Ucraina Kyrgystan, Belarus, Uzbekistan). 36
În ceea ce priveşte cauzele de ordin administrativ trebuie precizate, aici, dotarea
insuficientă cu mijloace materiale necesare administraţiei în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi
revin, personal insuficient, numeric şi calitativ, astfel, instituţiile financiare având posibilitatea
de a controla eficient doar o mică parte a persoanelor fizice şi juridice, precum salarizarea
inadecvată a organelor de control pe linia depistării şi combaterii evaziunii fiscale, cu efect
asupra raportării corecte a neregulilor constatate.
O altă deficienţă pe linia controlului fiscal a constituit-o, în lipsa unui corp unic de
control, repartizarea activităţii de control între mai multe direcţii şi servicii, amestecându-se
obiectivele controlului financiar cu cele ale controlului fiscal, controlul asupra capitalului de stat
cu controlul asupra capitalului privat, etc. Aceste organisme prin modul cum au fost organizate
s-au dovedit total ineficiente în faţa evaziunii fiscale, a fraudei, corupţiei şi criminalităţii
economice. Ele nu au reuşit altceva decât să sufoce contribuabilul român prin controale repetate.
Generată după 1990 şi amplificată după 1996 situaţia de mai sus are drept cauză
principală, lipsa de voinţă politică în ceea ce priveşte aşezarea pe criterii de eficienţă şi de
profesionalism a activităţii organismelor de control.
36
35
Solicitat să-şi exprime opinia asupra fenomenului evaziunii fiscale în România,
analistul economic Daniel Dăianu declara37: „ O clasificare a cauzelor evaziunii fiscale poate fi
făcută, la noi, în funcţie de felul întreprinderilor. Unele, structural nu pot plăti. Fenomenele care
au apărut după 1989, între care liberalizarea preţurilor, au figurat un alt context al întreprinderii.
Producţia nu recupera cheltuielile, iar lupta pentru supravieţuire i-a împins pe unii spre evaziune
fiscală.
O altă situaţie este cea numită hazardul moral. Pe fondul inflaţiei unii au învăţat să nu
plătească sau să amâne plăţile şi uşor, uşor practica s-a metamorfozat în evaziune fiscală.
Putem merge mai departe şi să vedem că întreprinderile mari, îndeobşte, au fost
privilegiate şi prin natura vechilor relaţii cu băncile. Practic, băncile erau „prizonierele” marilor
întreprinderi. Acum situaţia s-a schimbat, băncile sunt mai puternice, multe au nu numai capital,
dar şi management străin. Deci, finanţarea prin bănci nu mai merge de la sine.
Oricum, însă, marile întreprinderi au şi acum o mare forţă de negociere cu statul. Nu
întâmplător este mult mai dificil de lucrat cu întreprinderile mari. Ele sunt într-un război
perpetuu cu autoritatea publică, cu statul, care este nevoit să accepte reeşalonări la plată pentru
că nu le poate închide. Şi uneori mai intervin interese clientelare. Deci, pentru marile
întreprinderi evaziunea fiscală e mult mai subtilă.
Întreprinderile mici sunt însă într-o situaţie ingrată, ele au acces mai redus la finanţare,
la creditare şi pot negocia de pe o poziţie mai vitregă cu statul. Este o diferenţă între modul cum
statul se poate întoarce împotriva celor mari şi a celor mici. Nu întâmplător la cele mici găsim
evaziune fiscală. Statistic, se verifică acest lucru”.
Concluzionând, înclinaţia naturală a contribuabililor către evaziune fiscală, amplificată
de lipsa unei educaţii fiscale, la care se adaugă dimensiunea presiunii fiscale şi deficienţele
egislative şi administrative ale gestionării impozitelor constituie cei mai importanţi factori care
favorizează apariţia şi proliferarea fenomenului evazionist, sub toate formele sale.
2.2. Un posibil portret al fraudatorului
Având în vedere înclinaţia, în general, a oricărui contribuabil spre evaziune fiscală, ca

factor originar al fenomenului, este interesant de văzut care sunt trăsăturile caracteristicile ale
persoanelor care practică frauda fiscală. În acest sens, dl. N. Craiu, subsecretar de stat – Oficiul
Naţional pentru Combaterea şi Prevenirea Spălării Banilor, realizează, în articolul „Politica
fiscală din perspectiva economiei subterane”, publicat în numărul din septembrie 2003 al
37
„Adevărul economic”, nr. 41/octombrie 2003
36
Revistei „Finanţe Publice şi Contabilitate”, un posibil portret al fraudatorului, folosindu-se de
trei metode de investigaţie specifice cunoscute în literatura de specialitate, şi anume:
- anchetele de opinie;
- testele de psihologie economică;
- tratarea datelor de care dispun administraţiile fiscale prin metode statistice adecvate.
Urmare a anchetelor de opinie, au fost desprinse principalele motivaţii şi caracteristici
socio-economice ale contribuabililor fraudatori. Astfel, un studiu întreprins în S.U.A., în anii ’80,
arată că un contribuabil din cinci fraudează impozitul pe venit. Din totalul fraudatorilor, o treime
îşi supraestimează cheltuielile profesionale, două treimi sustrăgând o parte din venituri prin
nedeclararea lor.
Contribuabilii care declară că practică frauda fiscală au următorul profil:
 se găsesc în principal în clasa de vârstă de la 25 la 54 de ani;
 au pregătire şcolară şi venituri relativ ridicate;
 au o profesiune care se pretează la o umflare a cheltuielilor profesionale sau la
omiterea unor venituri.
În plus, aceştia se disting de restul populaţiei prin concepţia foarte „elastică” privind
cinstea şi printr-un profund scepticism privind integritatea oamenilor. Aceste trăsături sunt,
firesc, completate de o atitudine de revoltă socială - fraudatorul fiind, de cele mai multe ori,
„anarhistul”, protestatarul, cel care nu se supune „exploatării” de orice fel, inclusiv celei fiscale.
A doua metodă utilizează tehnicile psihologiei experimentale, fiind, în esenţă, o
cercetare „de laborator”: se cere unui grup de persoane să se imagineze în postura de
contribuabili, având anumite caracteristici de venituri, ocupaţie, vârstă şi familie. Participanţilor
la experiment li se cere să acţioneze la variante diferite de politici fiscale.
Principalele concluzii ale acestor teste au fost:
 probabilitatea de a frauda creşte o dată cu venitul şi descreşte pe măsură ce
controlul fiscal este mai probabil;
 tentaţia de a frauda descreşte pentru cei aflaţi în situaţia de a beneficia, în schimb,
de cheltuieli bugetare;
 rata presiunii fiscale nu influenţează semnificativ decizia de fraudare.
Relaţia dintre rata impozitării, nivelul veniturilor, ocupaţia profesională şi
probabilitatea controlului este scoasă în evidenţă cel mai bine prin intermediul prelucrării
statistice a datelor de care dispun administraţiile fiscale.
În acest context, semnificativă este frecvenţa controalelor fiscale, care joacă un rol
determinant în atenuarea fraudei. De asemenea, mai curând tipul ocupaţiei şi mai puţin nivelul
veniturilor reprezintă condiţii de influenţare a frecvenţei şi mărimii fraudei.
37
Există şi studii detaliate privind portretul practicantului de muncă la negru. Concluziile
acestor studii arată că muncitorii „la negru” sunt:
 persoane tinere, cu nivel redus de calificare, care nu găsesc loc de muncă pe
piaţa oficială şi sunt constrânşi să accepte slujbe la negru;
 persoane care nu pot fi angajate oficial: imigranţi cu situaţia nereglementată şi
personae care beneficiază de prestaţii sociale permanente;
 persoane care lucrează la domiciliu sau în mici ateliere cu localizare discretă.
Modul în care este percepută munca la negru separă „moraliştii” (persoane mai în
vârstă, inactivi, provinciali, funcţionari, proprietari) de „torelanţi” (tineri, eventual chiriaşi care
locuiesc în oraşe mari şi au o pregătire universitară) şi ilustrează categoriile de persoane care ar
accepta mai repede poziţia de practicant al muncii la negru.
Fraudatorul are, cel puţin, următoarele trăsături caracteristice: este independent,
căsătorit, are 3 copii, a împlinit 50 de ani, are o diplomă universitară. În Franţa, o astfel de
persoană, ascunde circa 18% din veniturile sale totale, de altfel ridicate.38
Anchetele realizate în ţările occidentale relevă că persoanele care comit fraude sunt:39
- în proporţie de 30% femei;
- cu o situaţie familială stabilă;
- în general, persoane căsătorite;
- puţin probabil să fie credincioşi;
- puţin probabil să aibă cazier;
- este mai puţin probabil să abuzeze de alcool;
- bine educaţi;
- mai optimişti, mai motivaţi şi cu mai mult respect de sine decât ceilalţi;
- tind să pară mai stăpâni pe situaţie, amabili şi empatici, decât ostili, impulsivi şi
insensibili;
- profilul se potriveşte cu cel al angajaţilor care sunt suprasolicitaţi.
Salariaţii, ale căror impozite sunt reţinute la sursă, pot cu mare dificultate să se sustragă
obligaţiilor fiscale – una din posibilităţi fiind aceea de a creşte în mod fals cheltuielile lor
profesionale sau să aibă o ocupaţie suplimentară nedeclarată.
În ceea ce priveşte independenţii de toate genurile, aceştia au obligaţia de a declara un
venit cât de cât plauzibil, adică un venit care să corespundă mediei pe care o câştigă similarii lor,
care sunt deja în evidenţa fiscului. Cu cât aceştia câştigă peste medie, cu atât mai mult le va fi la
îndemână să eludeze impozitul.
38
39
www.wall-street.ro
38
2.3. Modalităţi prin care se realizează evaziunea
Taxa pe valoarea adaugată se spune că este unul din impozitele mai puţin predispuse a
fi obiectul evaziunii fiscale. Se are în vedere, când se face această afirmaţie, că T.V.A., fiind
înscrisă obligatoriu în documentul care atestă transferul proprietăţii unui bun, prezintă
posibilitatea controlului încrucişat în vederea stabilirii realităţii operaţiunii impozabile (la
vânzător şi la cumpărător).
Cu toate acestea, chiar în ţările cu sisteme fiscale solide, evazioniştii nu pierd din
vedere nici acest impozit. Este vorba, de exemplu, de `instituţia` taxi-ului. `Taxi` este un
`mandatar` a cărui unică funcţie este de a fi înscris la Registrul Comerţului pentru a emite, sub
acoperirea antetului său, facturi de vânzare fictive. Altfel spus, el conduce o firmă de faţadă,
însărcinată să emită documente comerciale corespunzătoare operaţiunilor fictive desfăşurate de
firme reale şi în aparenţă, ireproşabile în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată. Prin aceste
facturi se permite societăţilor comerciale beneficiare (reale) să obţină rambursări de T.V.A..
Cu atât sunt mai mari posibilităţile de evaziune fiscală, în materie de T.V.A. la noi,
unde sistemul fiscal fragil este dublat de un aparat fiscal nu tocmai performant.
Cel care îşi propune să verifice dacă agentul economic a stabilit o sumă corectă privind
T.V.A. pe care el trebuie să o suporte pentru activitatea unei anumite perioade, nu are decât să
calculeze valoarea adaugată prin însumarea elementelor componente şi să-i aplice cota de T.V.A.
Deoarece T.V.A. calculată ca diferenţă între taxa aferentă ieşirilor (facturărilor) şi cea
corespunzătoare intrărilor (cumpărărilor) nu este taxa aferentă valorii adăugate pentru producţia
realizată într-o anumită perioadă, trebuie mai întăi făcute unele corecţii atât la T.V.A. colectate,
cât şi a celei deductibile pentru a exista comparabilitate între cele două metode de calcul.
Condiţiile se referă la:
 scăderea din T.V.A. deductibilă a taxei aferente cumpărărilor de active imobilizate
 influenţarea T.V.A. deductibilă cu taxa aferentă diferenţelor dintre soldul final şi cel
iniţial al stocurilor; se scade taxa aferentă soldurilor finale şi se adaugă cea aferentă soldurilor
iniţiale
 influenţarea T.V.A. colectată cu taxa aferentă diferenţei dintre soldul final al ieşirilor
şi cea aferentă soldului iniţial al ieşirilor; se adaugă taxa aferentă soldului final şi se scade cea
aferentă soldului iniţial
Folosind metoda de determinare a T.V.A. pe baza aplicării cotei de impozitare asupra
valorii adăugate obţinută prin însumarea elementelor componente ale acesteia se poate verifica
dacă agentul economic în cauză a efectuat vreo evaziune fiscala prin:
39
 înscrierea în registrul de cumpărări a unor facturi fictive pentru a majora T.V.A.
deductibila şi a micşora sau elimina datoria agentului economic faţă de bugetul de stat privind
acest impozit
 neînscrierea în registrul de vânzări a unor facturi emise de agentul economic sau
neîntocmirea unor documente legale privind vânzările agentului economic
Verificarea concordanţei taxei datorate pentru activitatea desfăşurată de un agent
economic, stabilită prin cele două metode se poate face pe diferite perioade de timp, mergând de
la o lună la un an de zile.
În cazul unui agent economic care are şi activitate de export este necesară o corecţie
suplimentară a taxei calculate pentru a exista o comparabilitate cu taxa calculată pe bază de
valoare adaugată. De asemenea, verificarea este îngreunată în cazul agenţilor economici care
lucrează cu mai multe cote, deoarece ajustările se complică.
2.4. Evaziunea fiscală în România
Evaziunea fiscală în România a devenit motiv de preocupare pentru specialiştii în

domeniu, administraţia fiscală şi factorul politic, imediat după unificarea sistemelor fiscale în
urma unirii provinciilor româneşti din 1918, proces care a avut loc concomitent cu modernizarea
sistemului fiscal, prin raportaarea la ţările Europei Occidentale, între anii 1923-1927. Deşi
referiri la evaziunea fiscală, precum şi includerea de sancţiuni împotriva celor care erau depistaţi
ca evazionişti au avut loc prin legile fiscale (Legea contribuţiilor directe din anul 1923).
Totuşi, prima lege care se ocupă exclusiv de evaziune fiscală a apărut în România în
anul 1929. Este vorba de „Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe” din
1929, care vorbeşte numai de întârzieri în depunerea declaraţiilor de impunere, de diminuarea
veniturilor decalarate, de ţinere în ordine a carnetului de contribuabil, de registre duble, de
bilanţuri false, etc., adică de nereguli cu caracter administrativ sau de fraude cu caracter penal.
Însă nici această lege şi nici celelalte legi care privesc impozitele şi taxele şi au prevăzut
sancţiuni pentru fraudele fiscale propriu-zise, nu rezolvă şi nici nu pune problema evaziunii
fiscale.
Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuţiile directe nu dă definiţia
explicită a evaziunii fiscale, iar în cuprinsul ei nu se pomeneşte niciodată cuvântul „evaziune
fiscală”. Dintre fraudele comise în perioada interbelică în România, prin importanţa sumelor, se
detaşau cele comise de întreprinderile cu capital străin, elementele favorizante se refereau la
regimul rezervelor şi amortizărilor, impunerea complementară după rentabilitate şi regimul
dobânzilor la împrumuturile din străinătate.
40
Evaziunea fiscală, alături de corupţie, este fenomenul economic şi social cel mai
vehiculat în perioada actuală, începând cu cetăţeanul de rând, în dubla sa ipostază, de
contribuabil şi de alegător, şi până la sfera politicului de la vârful societăţii româneşti. Evaziunea
fiscală în ţara noastră a devenit un fenomen atât de real şi vast, încât nu pare să mai deranjeze pe
nimeni prezenţa sa cotidiană în toate sferele aducătoare de venit (mai puţin poate salariul plătit
de către stat).
Dacă este să receptăm ideea că existenţa evaziunii fiscale ca fenomen este un semn de
democraţie, atunci tânăra democraţie din România a anilor 1990 s-a manifestat din plin, lăsându-
i acestui fenomen câmp larg de acţiune, iar dacă factorii de decizie, legislaţia fiscală şi cei puşi să
o aplice nu l-au sprijinit explicit, atunci cel puţin încercările delimitare, a proporţiilor sale au fost
destul de ineficiente. În sprijinul acestor afirmaţii vin următoarele argumente, cauze care au
condus la amiplificarea şi menţinerea evaziunii fiscale la proporţii relativ ridicate în masa PIB şi
a veniturilor fiscale.
1. elaborarea greoaie a unei legislaţii fiscale care s-a dovedit plină de lacune, de
incoerenţă şi imprecizie, mai ales în cadrul legislaţiei din domeniul impozitării
veniturilor agenţilor economici;
2. apariţia târzie a legii pentru combaterea evaziunii fiscale (în anul 1994),
precum şi o anumită inerţie în litera şi sprijinul impus de ea;
3. lispa unui cod fiscal, indispensabil activităţii de aplicare a legislaţiei fiscale în
vederea limitării evaziunii fiscale;
4. o fiscalitate relativ ridicată în comparaţie cu posibilităţile reale ale capacităţii
contributive ale contribuabililor, precum şi cu scopul formării în mod cinstit a
capitalurilor de care se duce lipsă acută în rândul agenţilor economici;
5. numărul destul de restrâns al specialiştilor adevăraţi din domeniul fiscal la
care se adaugă o salarizare şi o dotare mediocră. La acestea se adaugă
pregătirea necorespunzătoare a juriştilor din instanţele judecătoreşti în
domeniul dreptului comercial şi fiscal.
Ideea, neexprimată public, conform căreia prin evaziune fiscală se poate acumula
capital financiar privat, poate fi profund dăunătoare pentru societatea românească în cazul
pierderii de sub control a fenomenului. Aşa cum impozitul prin el însuşi conţine germenul
„omorârii” venitului prin impozite, tot aşa evaziunea fiscală conţinea în ea însăşi germenul
haosului fiscal cu repercursiuni directe asupra economiei, mai ales prin intermediul deficitului
bugetar. În această perioadă, datele privid evaziunea fiscală sunt ca şi inexistente. Ministerul
Finanţelor Publice trebuie să ofere periodic date cât mai exacte, fiind necesare, totodată,
41
existenţa unei structuri organizatorice în cadrul ministerului care să permită culegerea de date din
teritoriu despre evaziunea fiscală şi prelucrarea statistică a acestora.40
Modalităţile cele mai utilizate pentru realizarea evaziunii fiscale sunt în cazul
impozitului pe profit care se referă la:
 reducerea bazei de impozitare;
 neînregistrarea integrală a veniturilor;
 transferul veniturilor impozabile la societăţile nou create în cadrul grupului;
 încadrarea eronată în perioadele de scutire.
Evaziunea fiscală la TVA s-a produs prin:
 aplicarea eronată a regimului deducerilor;
 necuprinderea unor operaţii ce intră în sfera TVA în baza de calcul a
taxei;
 neevidenţierea şi nevirarea TVA aferentă avansurilor încasate de la
clienţi;
 aplicarea eronată a cotei zero.
La accize, modalităţile de evaziune au cuprins:
 micşorarea bazei impozabile;
 utilizarea unei cote inferioare celei legale;
 nedeclararea corectă a operaţiunii reale în cazul unor produse ale căror preţuri
purtătoare de accize (mai ales în cazul alcoolului) etc.
Motivele evaziunii fiscale sunt complexe şi greu de identificat. Printre acestea
enumerăm:
 nerecunoaşterea, ignorarea sau aplicarea eronată şi abuzivă a legislaţiei fiscale;
 rezistenţa contribuabililor la impozite ca un aspect ce ţine de civismul fiscal;
 modificările intervenite în legislaţia fiscală, complexitatea acesteia, precum şi
unele imperfecţiuni în textele elaborate care au determinări subiective şi chiar
abuzive în special în ceea ce priveşte avantajele fiscale în favoarea anumitor
categorii de contribuabili.
Printre cauzele evaziunii fiscale sunt şi problemele privind dotarea cu mijloacele
necesare cu care se confruntă administraţia în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin
(personal insuficient numeric şi calitativ, tehnică de calcul, alte mijloace informative, structura
organizatorică actualizată la noile evoluţii ale sistemului fiscal, mijloace juridice, proceduri,
40
“Evaziunea fiscala - prevenirea şi combaterea spalarii banilor, prevenirea şi combaterea coruptiei”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag.95
42
etc.), salarizarea inadecvată a organelor de control pe linia depistării şi combaterii evaziunii
fiscale.
Tehnicile de sustragere la plată a impozitelor sunt de la cele mai simple la cele mai
complexe. Cea mai simplă o reprezintă neînregistrarea în parte sau în întregime a veniturilor
realizate sau serviciile prestate. Acest fenomen este foarte greu de controlat deoarece ulterior nu
se poate dovedi aceasta, ci numai dacă făptuitorii sunt prinşi în flagrant. O altă tehnică este
folosită de importatorii sau producătorii de mărfuri. Aceştia subevaluează mărfurile prin
declararea unor valori foarte mici, uneori chiar a zecea parte din valoarea reală. Ulterior acestea
sunt facturate către o societate fictivă sau către engros-ist la un preţ apropiat de preţul de piaţă.
Engros-istul, care de obicei, este una şi aceeaşi societate cu importatorul vinde, de asmenea, cu
un profit foarte mic. În acest fel, sunt sustrase sume importante reprezentând TVA, impozit pe
profit sau accize.
Multe societăţi comerciale înregistrează debite mari la bugetul de stat pe care nu le
achită în timpul activităţii comerciale, ulterior acestea sunt concesionate la persoane fizice
străine devenind astfel şi aceste asocietăţi „fantomă”. Aceasta este o altă tehnică de evaziune
fiscală. Metoda este folosită de producătorii sau comercianţii de alcool, cafea, tutun sau produse
petroliere, îndeosebi produsele accizebile. În acest fel, bugetul de stat a fost prejudiciat cu sume
uriaşe.
Aceste tehnici de evaziune fiscală au fost stopate în ţările dezvoltate din vestul Europei,
fiind „importate” la noi în ţară, iar din punct de vedere legislativ nu s-a întreprins nimic în acest
domeniu.
De exemplu, în anul 1997, toţi importatorii de cafea (SUPERBRAZILIA PRODCOM,
BUENO FOOD, LAMA GROUP, ELITE etc.) au fost verificaţi asupra modului de aprovizionare
cu cafea verde. Din verficarea facturilor fiscale de aprovizionare s-au constatat următoarele:
 distribuitorul de facturi atribuise facturile altor societăţi comerciale;
 societăţile nu au fost identificate la sediul social declarat;
 asociaţii sau administratorii societăţilor nu au fost în ţară în momentul derulării
activităţii economice;
 facturile nu au fost completate cu toate datele de identificare privind furnizorul,
beneficiarul şi datele privind expediţia;
 societăţile furnizoare nu au depus bilanţuri, declaraţii de impozite şi taxe la
organele fiscale teritoriale;
 nu s-a putut prezenta înştiinţarea de plătitor de TVA a furnizorului;
 contravaloarea mărufilor a fost achitată în numerar sau prin conturi deschise la
bănci cu credibilitate redusă.
43
În urma controalelor au fost calculate diferenţe de impozit pe profit, TVA şi
majorări de întârziere în sumă de 17 miliarde lei, până în prezent nefiind recuperată nici o sumă
deoarece acestea au fost contestate, iar pe durata soluţionării contestaţiilor societăţile au fost
cesionate, neputându-se identifica făptuitorii fradei fiscale, deşi au fost sesizate organele de
cercetare penală.
În anul 1999, societăţile de transport internaţional de persoane cu capital turcesc
(MURAT şi TOROS ) au încheiat contracte de leasing cu societăţi din Turcia pentru autocarele
destinate activităţii de transport. Pentru aceste contracte de leasing societăţile de transport din
România erau obligate să calculeze, să înregistreze şi să vireze la bugetul statului impozit pe
redevenţă (pentru veniturile realizate în România de persoane nerezidente) şi TVA. În urma
controlului s-au stabilit diferenţe de impozite şi majorări în sumă de 33 miliarde lei la nivelul
anului 1999. Nici aceste sume nu au fost recuperate deoarece organele de executare silită nu au
avut pe ce face poprire, autocarele fiind trasferate în Turcia, conturile bancare au fost închise, iar
mijloacele fixe cesionate.
Societatea comercială GRETZA SRL a exportat produse finite în Cipru, la o societate
offshore. Veniturile obţinute din vânzarea produselor au fost mai mici decât cheltuielile efectuate
pentru obţinerea producţiei. În realitate, mărfurile erau exportate în Belgia la un preţ de trei ori
mai mare decât preţul de vânzare din România (diferenţa fiind impozitată în Cipru, unde
impozitul pe venit este de numai 4 %). În urma verificărilor efectuate s-a constatat că atât
societatea din Belgia, cât şi cea din Cipru aveau acelaşi asociat. A fost recalculat impozit pe
profit în sumă de 6,2 miliarde lei.
44
Capitolul 3
PARADISURI FISCALE ŞI
TIPURI DE ENTITĂŢI JURIDICE OFFSHORE
3.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale
Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu

statut special sau de tip statal, numite în literatura secolului XX paradisuri sau oaze fiscale, nu
este un fenomen caracteristic lumii contemporane. Acestea au existat din vechime.
Astfel, în Grecia antică, insulele din vecinătatea Atenei erau utilizate de către
comercianţi pentru stocarea mărfurilor, în felul acesta evitându-se un impozit de 2% perceput de
cetate asupra importurilor şi exporturilor.
În secolele XVI-XVII, Flandra a devenit un paradis fiscal, întrucât comerţul efectuat
prin porturile sale era supus la obligaţii fiscale şi restricţii minore. În anul 1889, The Bank of
Nova Scotia din Canada, a doua ca mărime din ţară, a deschis un birou în Jamaica, prin
intermediul căruia clienţii băncii beneficiau de avantajele fiscale şi financiare acordate de această
ţară pentru operaţiunile de comerţ internaţional.
Momentul care a marcat creşterea importanţei paradisurilor fiscale l-a reprezentat
sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, când a crescut numărul filialelor unei societăţi –
societate mamă.
Iniţial, aceste filiale au servit extinderii societăţilor mamă în străinătate, în ţări care le
acordau facilităţi fiscale, şi ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau
repatriate. Ulterior, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.
Pentru a servi acestui scop, filialele au început să fie implantate în ţări cu monedă
stabilă, care nu exercitau un control asupra schimburilor, aveau un sistem bancar fiabil şi un
45
guvern care încuraja investiţiile străine pe teritoriile lor, dar impuneau slab profiturile
investitorilor străini sau beneficiile societăţilor rezidente, precum şi dividendele vărsate de filiale
societăţii mamă.
Statele-paradis fiscal (Tax Haven) capătă, astăzi, o rezonanţă din ce în ce mai profundă,
atât în lumea marilor giganţi ai mapamondului, cât şi în ţări cu niveluri de trai mult sub cel al
subzistenţei, ele multiplicându-şi simultan numărul şi complexul de avantaje oferite investitorilor
străini, în speţă corporaţiilor multinaţionale. Pentru susţinerea celor de mai sus se pot prezenta o
serie de date relevante.
Astfel, dacă în 1978, corporaţiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub
forma investiţiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporaţiile
Europei Occidentale avansau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la începutul
secolului al XXI–lea, volumul operaţiunilor de capital derulate în state - paradis fiscal sunt
evaluate la 1600 miliarde dolari USD, aşa cum afirmă reprezentanţi ai Organizaţiei Naţiunilor
Unite41.
În prezent, în lume există mai mult de 50 de regiuni considerate paradisuri fiscale.
Acestea sunt situate pe arhipelaguri (ex. Insulele Britanice Virgine), în republici
insulare ( ex.Republica Nauru) sau ţări mici (ex. Panama).
Unele ţări, precum Elveţia, au o lungă istorie în păstarea secretului bancar, pe când
altele (Bahamas, Liechtenstein, Delaware) au dorit să le imite pe cele mai dezvoltate.
Legislaţia independentă a acestor ţări sau teritorii încurajează investitorii străini în
înfiinţarea companiilor pe teritoriul respectiv.
În majoritatea zonelor respective, funcţionarea companiilor, securitatea investiţiilor
străine şi protecţia secretului informaţiilor sunt garantate prin lege. (de exemplu, Adunarea
Legislativa din Insulele Britanice Virgine a votat un astfel de cod de legi în 1984 sub numele de
Ordonanţa Companiilor de Afaceri Internaţionale).
Dacă obligaţiile fiscale ale contribuabililor sunt stabilite prin legislaţia elaborată la
nivelul fiecărei ţări sau entităţi juridico-administrative independente şi dacă nimeni nu este
obligat să plătească ceea ce legea nu-l obligă, rezultă că oricine poate să caute soluţii pentru a se
apăra împotriva unei impuneri pe care o consideră excesiv.
Evaziunea fiscală internaţională este, deci, o formă a evaziunii fiscale licite, iar
paradisul fiscal o soluţie de realizare a acesteia.
Ceea ce este însă cu adevărat grav, în legătură cu existenţa paradisurilor fiscale, este
faptul că, profitând de avantajele oferite de acestea, companiile „off-shore” recurg la spălarea
41
Ledoran Serge, Rose Philippe, „ Cyber – Mafia hackerilor, Securitatea site-urilor comerciale”, Editura Antet,
Bucuresti, 2006
46
banilor proveniţi din fraudă fiscală naţională, de foarte multe ori evaziunea fiscală, derulată prin
intermediul companiilor „off-shore” împletindu-se, armonios, cu bancruta frauduloasă,
contrabanda şi spălarea banilor.
Şi în România, „speriaţi” de mărimea exagerată a unor impozite şi taxe, oamenii de
afaceri, în special importatorii şi exportatorii, şi-au înregistrat, într-un ritm ameţitor, în ultimii 15
ani, companii „off-shore”, prin intermediul cărora statul român este prejudiciat de importante
fonduri băneşti.
3.2. Caracteristicile paradisurilor fiscale
În primul rând, aceste entităţi juridice oferă avantaje fiscale, comparativ cu alte entităţi
juridice, societăţilor care îşi stabilesc sediul social sau persoanelor fizice care îşi au rezidenţa pe
teritoriul acestora. Scopul îl constituie atragerea societăţilor în expansiune, atragerea de capital şi
stimularea apariţiei de activităţi necesare asigurării echilibrului economic şi social. Facilităţile
fiscale utilizate în vederea îndeplinirii scopului urmărit sunt multiple: scutirea de impozit a
veniturilor/profiturilor realizate sau aplicarea unor cote extrem de reduse. O altă caracteristică
esenţială o consituie protecţia prin lege a operaţiunilor financiare sau comerciale realizate de
persoanele fizice sau juridice.
Avantajele fiscale legate de delocalizarea operaţiilor şi profiturilor din onshore în
offshore sunt uşor de înţeles.42 Profitând de legislaţia fiscală favorizantă a acestor state speciale,
companiile offshore şi implicit proprietarii lor pot obţine economii considerabile de la plata
taxelor şi impozitelor datorate statului/statelor (sursă a veniturilor). Există însă şi alte tipuri de
beneficii ce pot fi accesate în zonele offshore:
 eliminarea controlului schimbului valutar – de regulă, companiile offshore îşi pot
derula tranzacţiile financiare în orice valută şi-şi pot păstra rezervele financiare în orice monedă,
fără o permisiune specială;
 lipsa obligativităţii ţinerii evidenţei contabile – multe parasiduri fiscale nu cer
companiilor offshore să ţină evidenţe contabile, ceea ce conduce la economii substanţiale;
 consideraţii legate de prestigiu – de multe ori, şi mai ales în economiile de
tranziţie sau în curs de dezvoltare, o companie străină poate beneficia de termeni şi condiţii
avantajoase decât o companie naţională autohtonă. Prezenţa capitalului străin într-o societate
naţională conduce la obţinerea unei mai bune imagini a acesteia, putând asigura în unele cazuri
chiar şi anumite scutiri de impozite şi taxe.
42
http://www.prezentonline.ro/article_detail.php?idarticle=840
47
În ceea ce priveşte centrele offshore, în afara legislaţiei stabilite şi a fiscalităţii
avantajoase, alte posibile avantaje ale utilizării acestor zone sunt:
 exploatarea posibilităţilor oferite de evoluţia sistemelor de tratate şi acorduri fiscale
internaţionale (aşa numitul „treaty shopping”);
 utilizarea facilităţilor oferite de unele state privind neimpozitarea dobânzilor plătite
nerezidenţilor şi protejarea activelor ( mai ales în SUA);
 utilizarea celor aproximativ 1500 de zone de comerţ liber din lume.
În vederea asigurării unui regim fiscal privilegiat, aceste entităţi îşi adaptează mereu
legislaţia fiscală în concordanţă cu evoluţia ei pe plan internaţional. Unele paradisuri fiscale
dispun de acorduri fiscale pentru evitarea dublei impuneri a veniturilor cu ţările industrializate.
Astfel, se urmăreşte asigurarea reducerilor impozitului aplicat în mod normal
investiţiilor străine faţă de cel din ţările semnatare.
Paradisurile fiscale mai prezintă o serioe de caracteristici, printre care:
 dezvoltarea unui sistem bancar lipsit de reglementări restrictive şi constrângeri,
care asigură rapiditatea operaţiunilor în interiorul şi în afara graniţelor;
 absenţa sau limitarea unui control asupra schimburilor valutare, cu excepţia
operaţiunilor legate de devize străine;
 asigurarea unor mijloace de comunicare (telefon, conexiuni internet, servicii
aeriene) la un înalt nivel funcţional.
Toate aceste caracteristici ale paradisurilor fiscale contribuie la crearea unui cadou
propice dezvoltării operaţiunilor economice cu sau fără motivaţie fiscală, singura condiţie fiind
compatibilitatea cu legislaţia acestor entităţi teritoriale.
3.3. Clasificarea paradisurilor fiscale
Paradisurile fiscale se pot împărţi în: principale şi secundare.

În cadrul paradisurilor fiscale principale se pot identifica şapte tipuri de ţări:
1) ţări care nu aplică nici un fel de impuneri asupra veniturilor şi creşterilor de capital
numite „zero heavens” sau „pure heavens”): Anguilla, Aruba, Bahamas, Bermude, Insulele
Cayman, Insulele Marshall, Mauritius.
2) ţări în care impozitul pe venit sau beneficiu este redus (rate fixe stabilite de
autorităţi sau în combinaţie cu scutiri sau reduceri provenite din tratatele de evitare a dublei
impuneri): Cipru, Liechtenstein, Malta, Elveţia, Jersey, Insulele Britanice Virgine.
3) ţări în care impozitul este stabilit pe o bază teritorială: Costa Rica, hong Kong,
Liberia, Malaezia, panama, Filipine, Marea Britanie (pentru societăţile nerezidente).
48
Contribuabilii beneficiază de o exonerare a beneficiilor obţinute prin operaţiuni realizate în afara
teritoriului.
4) ţări care oferă tratamente speciale companiilor offshore şi companiilor holding:
Austria, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Singapore, Thailanda.
5) ţări în care sunt scutite de taxe companiile ce produc pentru export: Irlanda şi
Madeira.
6) ţări în care sunt oferite avantajele fiscale companiilor de afaceri internaţionale –
companii orientate sau nu spre investiţii, dar care se califică drept companii financiare offshore
privilegiate: Antigua, Bahamas, Bermude, Insulele Britanice Virgine, Montserrat, Nevis.
7) ţări care oferă avantaje fiscale specifice societăţilor bancare sau altor instituţii
financiare cu activităţi offshore: Hong Kong, Madeira, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda,
Vanuatu.
Această clasificare are la bază principalele dispoziţii legale, însă în realitate multe ţări
aparţin mai multor categorii de mai sus.
Marea majoritate a acestor state reprezintă foste colonii rămase fără suportul financiar
al Coroanei după spargerea imperiului colonial britanic. Fiind ţări mici din punct de vedere
geografic, cu populaţie restrânsă şi în general fără prea multe resurse naturale, aceste state s-au
orientat către exploatarea frumuseţilor naturale, turismul şi serviciile diverse jucând cel mai
important rol în economia lor.
Companiile offshore asigură acestor ţări venituri substanţiale prin:
 crearea de locuri de muncă pemtru persoane superior calificate, deci salarii şi
impozite pe salarii mai mari;
 existenţa unor firme de avocatură, instituţii de stat de înregistrare, bănci şi
instituţii financiare înregistrate pe aceste teritorii.
Chiar şi în situaţia unor sume modeste, taxele obligatorii către stat: taxe de
înmatriculare şi reînmatriculare şi impozitele contrbuie la obţinerea unui venit considerabil pe
cap de locuitor.
De exemplu, Insulele Britanice Virgine au 17.000 de locuitori. În anul 2003, erau
înmatriculate în această ţară aproximativ 460.000 de companii offshore. Înmulţind acest număr
cu impozitul anual plătit de o astfel de companie ( 300 USD), reiese că taxele plătite de
companiile offshore „aduc” 8.000 USD pe cap de locuitor.
În ceea ce priveşte paradisurile fiscale secundare, ţările din cadrul lor, caracterizate
printr-o suprafaţă mică şi o populaţie redusă numeric, fără a îndeplini toate caracteristicile
paradisurilor fiscale principale, fie nu aplică nici un fel de impunere fiscală, fie nu impun
49
anumite venituri realizate de persoane fizice sau de societăţi. Uneori acordă exonerări pentru
activităţilr desfăşurate de anumite societăţi sau reduc mult cotele de impunere.
Există însă multe insuliţe şi ţări în curs de dezvoltare deficitare la nivelul mediului
economico – social, dar care nu prevăd impozite şi taxe pentru entităţile offshore. Ele nu sunt
calificate drept paradisuri fiscale eficiente deoarece nu oferă celelalte facilităţi cerute de această
industrie. De exemplu, Tonga, în Oceanul Pacific, nu impozitează profiturile, ci impune numai o
taxă anuală plătită de companii; acest stat este însă practic inaccesibil pentru afaceri.
În Marea Nordului, pe coasta germană, în statul Schleswig Holstein, se află un sătuc de
aproximativ 50 de locuitori, utilizat în scopuri fiscale de aproximativ 70 de companii. Relaxarea
fiscală a existat aici de aproximativ 300 de ani, de când un duce german i-a eliberat de taxe pe
locuitori în schimbul construirii unui dig pentru prevenirea inundaţiilor. După ce, din 1996, satul
a început să fie căutat pentru a beneficia de avantajele sale fiscale, autorităţile au încercat să
stavilească profitorii fiscali condiţionând facilităţile fiscale de derularea operaţiunilor societăţii
din satul respectiv şi de ţinerea evidenţei tot acolo. Rezultatul s-a materializat în introducerea de
noi linii telefonice şi în demararea afacerilor.
3.4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale
Indiferent de natura juridică a unui investitor şi de motivaţia acestuia, în cadrul deciziei

de a apela la avantajele oferite de un paradis fiscal, problema primordială este aceea a
obiectivelor de realizat şi a costului acestora.
Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale s-ar putea împărţi în două
categorii: factori generali şi factori principali.
Factorii generali
1. Garanţiile guvernamentale în privinţa protecţiei împotriva expropierii şi
naţionalizării.
Fluxul de bani se aseamănă ciclului hidrologic în care apele se îndreaptă inevitabil către
mare. Apa este folosită, refolosită şi în final ajunge în rezervoarele oceanelor. Pe de altă parte,
există aproximativ 250 de ţări şi teritorii în lume şi numai o singură ţară (cea de rezidenţă fiscală)
nu poate fi considerată un potenţial refugiu offshore. Numai un guvern care a ajuns cu spatele la
zid (forţat de împrejurări) va confisca investiţiile străine; o astfel de acţiune va duce la încetarea
investiţiilor străine pentru o lungă perioadă de timp.
În 1959, americanii au pierdut aproximativ 7 mld. De USD prin neasigurarea
investiţiilor americane în Ciba (condusă de Fidel Castro la acel moment), Cuba fiind totodată un
paradis fiscal în acei ani. Paradisurile fiscale care au conştientizat din timp importanţa acestui
50
element au avut numai de câştigat. Cayman Islands şi Antilele Olandeze au introdus în
legislaţiile lor garantarea împotriva riscului de expropriere sau naţionalizare, ele numărându-se la
ora actuală printre cele mai renumite paradisuri fiscale.
2. Tratament nediscriminatoriu al investiţiilor străine
La ora actuală, în zonele offshore, cu cât restricţiile investiţional, sunt mai neînsemnate,
cu atât paradisul fiscal este mai flexibil şi mai atrăgător. Prin acest tratament obiectiv se
urmăreşte contracararea limitării libertăţii societăţii la un moment dat sub un anumit pretext, prin
schimbarea bruscă a legislaţiei faţă de capitalul străin. Sunt evitate ţările în care guvernele
limitează participarea capitalului străin, în care se deţine în întregime controlul asupra unor
domenii de activitate sau se stimulează proritar investiţiile naţionale.
3. Stimularea investiţiilor străine
Guvernele din întreaga lume se luptă pentru atragerea de investiţii internaţionale. Chiar
şi o ţară cu fiscalitate excesivă, precum Marea Britanie, exclude de la impozitare dividendele,
dobânzile şi câştigurile de capital din vânzarea activelor fixe obţinute de către investitorii străini
care s-au instalat la Londra şi care acţionează pe pieţele internaţionale. Guvernul britanic e
conştient că dacă ar supune impozitării aceşti investitori cu siguranţă ei se vor muta într-o ţară cu
un mediu de afaceri mai lejer din punct de vedere fiscal, iar bugetul naţional ar pierde veniturile
realizate din comisioanele de transfer de proprietate şi din impozitele plătite pe proprietatea
imobiliară.
Imaginea Irlandei de ţară „favorabilă investiţiilor străine directe” se datorează
menţinerii unei strategii fiscale competitive mai bine de 40 de ani. Încă din 1950, Irlanda oferea
o scutire de impozite pentru profiturile din export pe o perioadă de 15 ani, în condiţiile în care
nivelul mediu de impozitare existent în Europa la acea dată era de 50%.
4. Impozitarea redusă
În toate paradisurile fiscale, avantajele fiscale au o bază legală. Companiile offshore
înregistrate în Insulele Britanice Virgine nu plătesc alte tipuri de impozite în fara unui impozit
anual în valoare de 300 USD, independent de cifra de afaceri. Pentru Belize şi Seychelles,
această taxă anuală se ridică la „impresionanta” sumă de 100 USD, în timp ce în Panama, este de
150 USD. Este evident de ce aceste avantaje fiscale sunt alese în schimbul unor cote de impozit
pe profit de 20-50%.
5. Stabilitate politică şi economică
Un investitor care e dispus să abordeze zona offshore este interesat de două elemente
extrem de importante: profit şi siguranţa investiţiei, iar ultimul element este în directă
dependenţă de stabilitatea statului-gazdă. Decizia guvernelor unor ţări de a proceda la
naţionalizări şi exproprieri constituie un risc care nu poate fi neglijat.
51
6. Sistemul legislativ
În general, majoritatea paradisurilor fiscale sunt ţări care funcţionează pe baza dreptului
cutumiar anglo-saxon, unde precedentele juridice (soluţiile anterioare ale instanţelor pentru
cazuri similare) au o importanţă foarte mare.
7. Portofoliul de Tratate de Evitare a Dublei Impuneri
Acordurile bilaterale pentru evitarea dublei impozitări (şi pentru împiedicarea evaziunii
fiscale) pot fi benefice, deoarece pentru anumite tipuri de venit se aplică reguli de impozitare
care sunt mai atractive decât acelea care s-ar fi aplicat dacă venitul ar fi fost impozitat în doar
una sau în ambele ţări implicate. Tipurile de venit aplicabile sunt în mod obişnuit, veniturile din
dobânzi, dividende şi redevenţe.
8. Secretul bancar
Prevederile legale ale Common Law-ului dispun uneori amenzi mari şi ani grei de
închisoare pentru angajaţii din domeniul bancar ce încalcă principiul confidenţialităţii activităţii
clienţilor. Pe de altă parte, SUA şi organismele internaţionale exercită presiuni asupra
jurisdicţiilor offshore în cadrul luptei împotriva evaziunii fiscale şi spălării banilor murdari.
Prinse între ciocan şi nicovală, băncile ce nu dezvăluie informaţiile solicitate pot
suporta amenzi usturătoare în ţările în care au filiale deschise şi în care autorităţile nu primesc
informaţiile solicitate, mai mult sau mai puţin diplomatic.
În Europa, la un moment dat, relaţiile diplomatice între Franţa şi Elveţia s-au deteriorat,
datorită încercărilor unor vameşi francezi (ulterior condamnaţi penal) de a viola secretul bancar
elveţian.ca urmare a acestui conflict, Consiliul Naţional al Elveţiei a refuzat să mai aprobe un
protocol, prin care se modifica un tratament existent între aceste ţări.
9. Cooperarea guvernamentală
Venezuela şi-a pierdut statutul de paradis fiscal deoarece a ales calea unei politici
naţionaliste în defavoarea unei cooperări cu companiile străine de comerţ internaţional. Insula
Norfolk a fost un paradis fiscal cu o reputaţie în creşetere până în 1974, când Australia a
amendat această situaţie, considerând-o parte a sa din punct de vedere al tratamentului fiscal.
Numai rezidenţii nativi ai insulei şi companiile înmatriculate aici şi care sunt în întregime
deţinute şi controlate de rezidenţii insulei pot obţine facilităţi fiscale.
10. Taxe vamale minimale
La nivelul statelor ce permit activităţi offshore, în unele cazuri este compensată taxarea
minimală a importurilor cu taxe pe vânzări; în alte cazuri (Bermuda, Liberia, etc.) se practică
taxe mari pe import, contrabalansând taxe foarte mici pe vânzări.
11. Localizarea economică a jurisdicţiei
52
Multe companii s-au orientat către paradisurile fiscale ce se aflau în centrul unor pieţe
comune regionale pentru a benficia de reducerile de tarife vamale, restricţii comerciale minime,
armonizarea legislativă şi pieţe potenţiale mai vaste.
Beneficiarii principali ale acestor relocări au fost Belgia în CEE, Costa Rica în Piaţa
Comună din America Centrală şi Jamaica în Asociaţia de Comerţ a Caraibelor. Ca urmare a
cererilor statelor membre UE, Belgia şi-a crescut taxele astfel încât în prezent nu mai este un
paradis fiscal, păstrându-şi totuşi o serie de avantaje. Jamaica şi-a pierdut şi ea din autoritate, de
data aceasta nu ca urmare a modificărilor fiscale, ci datorită recesiunii sale economice, poziţia sa
fiind uzurpată de Barbados şi Sf. Vincent.
12. Oportunităţile oferite pe termen lung
Profesioniştii din domeniu sunt interesaţi de speranţa de viaţă a reducerilor fiscale
oferite în condiţiile schimbării guvernării acestor ţări.
În Bahamas, respingerea zvonurilor referitoare la o posibilă reformă fiscală a dus la o
deblocare masivă a intrărilor de investiţii din exteriorul ţării în zona liberă a acestei regiuni.
13. Inflaţia şi politica de creditare
O politică pertinentă de creditare a Băncii Centrale este un element vital pentru
corporaţiile ce nu deţin suficiente resurse financiare şi doresc să apeleze la credite locale pentru
finanţarea operaţiunilor lor. Elveţia reprezintă numărul 1 în lume din acest punct de vedere, pe
când Bahamas, Jamaica, Hong Kong şi Vanuatu au fost criticate pentru insuccesul lor în a adopta
politici antiinflaţioniste şi de creditare eficiente.
14. Disponibilitatea capitalului local
Infrastructura financiară a unei jurisdicţii offshore ar trebui să aibă la dispoziţie
capitaluri necesare atunci când acestea sunt cerute. Panama a avut o evoluţie fulminantă în
ultimii ani datorită faptului că a acţionat pentru a pune la dispoziţia companiilor străine fonduri
pentru susţinerea operaţiunilor lor internaţionale. Prin legislaţia bancară adoptată de această ţară,
au fost atrase filiale a sute de bănci importante ale lumii.
Elveţia a fost cunoscută iniţial ca un paradis bancar datorită imenselor resurse
financiare disponibile în băncile sale. Secretul operaţiunilor bancare derulate prin Panama,
Bahamas, Luxemburg şi Elveţia a reprezentat şi reprezintă un argument important pentru
transferul fondurilor în aceste state.
15. Resursele umane disponibile
O companie care doreşte să-şi stabilească sediul într-un paradis fiscal solicită informaţii
cu privire la structura juridică, bancară, hotelieră şi calitatea vieţii din zona respectivă. Există un
pronunţat interes, pentru existenţa unui nivel de educaţie ridicat al personalului angajat autohton
53
şi pentru asigurarea unor condiţii de viaţă şi de instruire a copiilor angajaţilor din ţara de origine,
la un cost care să nu fie exagerat de ridicat.
16. Poziţia geografică, sistemul de comunicaţii şi de transport
Existenţa unui sistem de comunicaţii prin telefon, fax este esenţială în desfăşurarea unei
afeceri. Deplasarea şi stocajul bunurilor comerciale sunt influenţate de existenţa unui transport
comod şi rapid, aerian, terestru şi maritim. Următorul factor este proximitatea resurselor
naturale, aşezarea geografică, reţelele de telecomunicaţii, utilităţile şi sistemele de transport
disponibile.
Un amplasament favorabil pentru transbordarea mărfurilor sau bunurilor este absolut
necesar pentru un centru offshore unde se depozitează, manufacturează, etichetează şi pentru
astfel de operaţiuni. Elveţia nu oferă posibilitatea transportului naval, dar totuşi deţine o poziţie
importantă, pe când Vanuatu este taxat de insuficienţa facilităţilor de transport naval.
17. Obligaţiile managementului
Multe companii au renunţat la stabilirea de baze în străinătate pentru că legislaţiile ţării
vizate nu permiteau un managemenr adecvat şi eficace. Puţine paradisuri fiscale sunt însă
caracterizate de diferebnţe majore între obligaţiile managementului local şi cele ale
managementului străin. În acelaşi timp, e imperativ pentru o societate-mamă să permită
companiilor înfiinţate în străinătate suficientă autonomie pentru a îndeplini condiţiile de
calificare ca entitate juridică distinctă din punct de vedere juridic, fiscal şi contabil.
18. Respectarea cu sfinţenie a înţelegerilor contractuale
Normalitatea operaţiunilor într-un paradis fiscal ţine de hotărârea guvernului-gazdă de a
consfinţi şi respecta înţelegerile contractuale ce se realizează pe teritoriul său. Cu toate că dreptul
internaţional nu poate ataca suveranitatea şi autonomia fiecărui stat, majoritatea companiilor
multinaţionale îşi investesc banii acolo unde contractul are valoare de lege şi unde, în cazul
violării lui de către guvern, se acordă compensaţii corecte, acceptabile de către partea vătămată.
19. Respectarea dreptului de proprietate
Corelată cu resăectarea contratelor, respectarea proprietăţii este dorinţa oricărui agent
economic, oriunde s-ar afla acesta. După Panama, Elveţia are cel mai mare număr de companii
offshore înregistrate, ca urmare a importanţei acordate de acest stat drepturilor nerezidenţilor în
tratarea redevenţelor, licenţelor, şi, în general, a tuturor drepturilor intelectuale. Orice centru
offshore care se respectă ar trebui să aibă o astfel de legislaţie de ocrotire a proprietăţii
(intelectuale sau materiale).
20. Situaţia şi istoricul datoriei externe
În condiţiile accentuării schimburilor comerciale internaţionale se amplifică şi
transferurile financiare internaţionale, iar marile companii caută acele zone care se bucură de cea
54
mai mare credibilitate internaţională în calitate de debitor. Când rating-ul unui guvern
înregistrează evoluţii negative, companiile înmatriculate în zona lui de influenţă au de suferit şi
caută locaţii cu poziţii mai sigure. Astfel de mişcări de capital se înregistrează acum în Indiile de
Vest.
21. Existenţa unor tratate internaţionale
SUA şi multe dintre statele puternic industrializate au încheiate Tratate de Parteneriat,
Comerţ şi Navigaţiile cu majoritatea paradisurilor fiscale, astfel încât multe dispute referitoare la
derularea afacerilor pot fi teoretic eliminate. Totuşi, apariţia a noi paradisuri fiscale implică
abordarea prudentă a riscurilor ce pot apărea ca urmare a inexistenţei acestor tipuri de acorduri
(sau similare).
22. Delegaţiile oficiale şi de afaceri
Când un guvern străin doreşte să atragă investitori străini în ţara sa, va trimite delegaţii
oficiale pentru a promova avantajele oferite de ţara sa. Acest gen de abordare s-a dovedit foarte
eficace în cazul Bahamas (1960), după ce Fidel Castro a preluat Havana şi multe companii şi-au
relocat sediile în afara Cubei.
23. Promovarea guvernamentală
Majoritatea statelor paradisuri fiscale finanţează deschiderea de birouri de promovare a
lor în SUA, Europa şi Orientul Îndepărtat; prin acestea, firmele multinaţionale intră în contact cu
facilităţile oferite de respectivele guverne. Pe lângă împărţirea de broşuri şi pliante informative,
aceste agenţii de promovare aranjează şi vizite ale reprezentanţilor guvernamentali familiarizaţi
cu mediul economic şi juridic promovat.
Factori particulari:
Factorii particulari care influenţează alegerea unui paradis fiscal sunt determinaţi de
motivaţia şi situaţia individuală a persoanelor fizice şi juridice implicate în proiect. Aceştia
privesc:
1. Domiciliul sau rezidenţa persoanelor fizice şi influenţa schimbării acestora
În principiu, statele stabilesc impunerea veniturilor persoanelor fizice în funcţue de
domiciliu sau de rezidenţă (Marea Britanie, Franţa) sau în funcţie de naţionalitate. Avantajele
fiscale pe care contribuabilii urmăresc să le obţină vor fi influenţate de prevederile legale şi vor
influenţa deciziile investitorilor.
Un cetăţean american care trăieşte un timp îndelungat în afara SUA şi are rezidenţa
fiscală în Australia, Anglia, Franţa sau oricare altă ţară va datora în continuare impozite pentru
toate veniturile sale, mai puţin cele exceptate – deoarece există o excepţie asupra veniturilor mai
mici de 80.000 USD obţinute din afara SUA, în situaţia în care persoana respectivă nu stă pe
55
teritoriul SUA cel puţin 330 zile în ultimele 12 luni consecutive. Prin urmare, când se doreşte
ascunderea profiturilor în offshore, paradisurile fiscale nu sunt refugii fiscale legale pentru
cetăţenii americani. SUA este una din puţinele state care taxează pe criteriul rezidenţei sau
cetăţeniei. Există alte trei state care au adoptat aceeaşi practică: România, Filipine şi Eritreea
(estul Africii).
2. Sediul societăţii şi transferul acestuia

Din punct de vedere comercial, o companie înmatriculată într-o insulă mică,
necunoscută creează o cu totul altă impresie dacă aceasta poate da o adresă din Zurich sau New
York.
Schimbarea sediului unei societăţi comportă riscuri legate de evoluţiile politice şi
economice. Aceste atrebuie evaluate în consecinţă. La aceste evoluţii se adaugă evaluarea
reglementărilor fiscale. Transferarea sediului social în ţări precum canad şi Liechtenstein trebuie
aprobată de guvern, în timp ce în Elveţia trebuie acceptul persoanelor creditoare. În aceste ţări,
transferul se realizează prin dizolvarea societăţii, cu toate consecinţele fiscale prevăzute de lege.
3. Transferurilor capitalurilor
Există ţări (Australia) care nu permit transferul caputalurilor spre paradisurile fiscale
decât după obţinerea unei declaraţii de la autorul transferului şi aprobarea administraţiei fiscale.
Abordările sunt diferite:
 În ţările ce practică dreptul anglo-saxon, cerinţele sunt mult mai flexibile. În
Bahamas, capitalul – standard înregistrat de o companie este de 5.000 USD, dar conform
legilor acestor ţări, această sumă nu este obligatoriu a fi „vărsată” efectiv. Aceeaşi regulă se
aplică şi în insulele Britanice Virgine, unde capitalul, standard înregistrat este de 10.000
USD, dar nu este obligatorie vărsarea acestuia. Prin urmare, în aceste ţări, companiile pot fi
înfiinţate având formal un capital de câteva mii de doalri, dar fără ca în realitate să implice
vreun flux de numerar sub formă de investiţie externă.
 În ţările ce practică dreptul continental, modalitatea de plată a capitalului
înregistrat este precis definită şi urmărită. În ţări precum Elveţia, Liechtenstein şi Andora,
capitalul social subscris de proprietari trebuie vărsat într-un cont special al companiei, iar
orice altă contribuţie în natură trebuie puă la dispoziţia companiei (aşa cum se practică şi
România).
4. Accesibilitatea paradisurilor
56
Complexitatea acestui factor este determinată de necesitatea analizării mai multor
elemente. Acestea ţin de posibilitatea obţinerii vizei de intrare (în Andora, rezidenţele se aprobă
numai în funcţie de plecările şi decesele rezidenţilor străini), posibilitatea de a cumpăra sau
închiria o locuinţă, condiţii de viaţă convenabile (costul vieţii este ridicat în Bahamas, Cipru,
Costa Rica, Irlanda, Sri Lanka), costul operaţiunilor de stabilire, mijloace de transport rapide la
preţuri care să nu fie prohibitive, limba vorbită/utilizată.
5. Asigurarea secretului operaţiunilor
În unele situaţii, proprietarii unei companii offshore nu doresc dezvăluirea identităţiilor.
Motivele ce duc la această dorinţă sunt diverse, pornind de la intenţia asigurării confidenţialităţii
totale asupra unor demersuri de afaceri perfect legale până la evitarea oricărei conexiuni între
derularea unor afaceri ilegale şi persoanele care se află în spatele întregului montaj. Astfel,
companiile offshore se delimitează în trei categorii caracterizate de:
 Anonimat total – identităţile directorilor şi proprietarilor nu sunt verificabile, dat
fiind că aceste detalii nu trebuie raportate autorităţilor din acele ţăru (Insulele Britanice
Virgine, Belize, Seychelles, Niue, etc). Din datele vehiculate în mediul consultanţilor în
domeniu, se pare că importanţa anonimatului în afacerile internaţionale este destul de mare
(în 2000, au fost înregistrate în insulele Britanice Virgine aproximativ 62.000 de companii
noi).
 Publicitate parţială – porprietarii unei companii nu figurează în Registrul
Companiilor, în timp ce toate detaliile privind directorii sunt disponibile publicului.
 Publicitate largă – informaţii detaliate privind acţionarii şi directorii companiilor
sunt accesibile în Registrul Companiilor. De exemplu, în Cipru, sunt disponibile detaliile
privind proprietarii şi directorii (nume, naţionalitate, număr de paşaport, data naşterii,
domiciliul permanent, etc.).
6. Rezidenţa fictivă
În biroul unui jurist, contabil, bănci sau a unei instituţii specializate dintr-un paradis
fiscal se pot înfiinţa societăţi fictive. Utilizate ca societăţi releu de tip „sham companies” sau
„cutie de scrisori”, aceste aservesc la fixarea beneficiilor realizate în ţări unde impunerea nu
există, e slabă sau nu se prevede obligativitatea repatrierii veniturilor înasare în străinătate.
Utilizatorul unei astfel de societăţi trebuie să găsească ţara în care să o implanteze şi să evite
riscul de a fi contestată existenţa societăţii. Se consideră că este necesară existenţa unei activităţi
de conducere şi control stabile şi nu stabilirea sediului într-un biroz al unui jurist local.
7. Restricţii de organizare
De regulă, sunt instituite două tipuri de restricţii:
57
 numărul minim de directori şi acţionari (în Panama o companie trebuie să aibă
cel puţin trei directori);
 naţionalitatea directorilor – cel puţin unul sau toţi directorii trebuie să fie
cetăţean/cetăţeni ai statului de înmatriculare – are ca scop principal crearea de
locuri de muncă pentru cetăţenii jurisdicţiei offshore.
8. Costuri de operare
Costurile de operare ce caracterizează activitatea unei companii înmatriculate într-un
paradis fiscal pot fi structurate astfel:
 Costuri obligatorii:
o Taxe şi impozite guvernamentale anuale – o sumă anuală fixă, forfetară sau un
procent din profit;
o Taxe plătibile pentru agentul şi sediul înregistrat – agentul reprezentant este, în
general, o firmă de avocatură, care asigură adresă şi reprezentanţă pentru companiile înregistrate
în schimbul unei taxe anuale.
 Costuri operaţionale (în funcţie de dorinţa proprietarului):
o Remuneraţii plătibile directorilor şi proprietarilor nominali – o sumă anuală
fixă, plus o sumă mică pentru fiecare serviciu prestat în numele companiei;
o Cheltuieli de reatransmitere a corespondenţei – pentru retransmiterea
corespondenţei primite pe adresa înregistrată (stabilită anual sau pe operaţiune);
o Costuri de administrare pentru furnizarea spaţiului pentru sediu, utilizarea
telefonului şi faxului;
o Taxe plătibile pentru emiterea diferitelor documente.
Taxele totale de înmatriculare şi operare în primul an ale unei companii offshore
variază între 2000 şi 4000 USD, în funcţie de firma de consultanţă şi locaţia dorită, putând
ajunge până la 7000-8000 USD în ţări precum Malaezia şi Madeira. Taxele anuale de
retransmitere a corespondenţei şi apelurilor telefonicce sunt de ordinul sutelor de dolari (500-
700), aceste acrescând proporţional cu volumul serviciilor efectuate.
3.5. Forme clasice de entităţi juridice offshore
Jurisdicţiile ce fac parte din sistemul offshore sunt caracterizate te o tipologie variată a
entităţilor posibil de înmatriculat în acest locaţii. Există însă câteva forme clasice de companii
offshore:
1. Compania exceptată (Exempt company)
58
Este compania scutită de la plata obligaţiilor fiscale normale, sub rezerva respectărilor
anumitor condiţii. În situaţia în care nu ne referim la activităţi offshore, aceste companii pot
foarte bine funcţiona în jurisdicţii cu un regim fiscal normal, ele beneficiind însă de un set
important de facilităţi fiscale.
2. Compania nerezidentă (Non – Resident Company);
Este cea mai puţin pretenţioasă entitate, utilizată în special în zona de influenţă a legilor
britanice. O companie nerezidentă va fi înregistratp într-un anumit centru offshore (Cayman
Islands, Marea Britanie, Cipru, etc.) şi va avea rezidenţa fiscală într-un alt stat, în funcţie de
interesele acţionarilor săi. Rezidenţa fiscală poate fi modificată o dată cu modificarea
elementului de atribuire a rezidenţei, de regulă, locul de unde se face administrarea acesteia.
Într-o asemenea situaţie, obligaţiile faţă de statul de încorporare sunt reduse
considerabil: se evită obligaţia de a menţine un sediu şi personal în statul de încorporare, nu este
necesară depunerea bilanţului contabil, iar obligaţiile faţă de autorităţi constau într-o taxă anuală
care se poate ridica la câteva sute de dolari.
Pentru a evita presiunile fiscale, de obicei companiile offshore nerezidente sunt
domiciliate fiscal tot în jurisdicţii offshore; printre cele mai cunoscute se numărăr Insula Sark şi
Cipru. Se apreciază astfel că asemenea companii sunt înfiinţate pentru a beneficia de imaginea şi
caracteristicile oferite de o anumită jurisdicţie onshore sau offshore, fără a-şi asuma costurile
administrative şi de operare exagerate, aferente şi direct proporţionale cu nivelul jurisdicţiei de
înregistrare.
3. Compania de Afaceri Internaţionale (International Business Company)
Reprezintă o categorie relativ nouă, foarte asemănătoare cu cea a companiilor
exceptate, fiind un produs foarte apreciat şi frecvent utilizat de comunitatea oamenilor de afaceri
din zona Caraibelor şi Asia Pacific.
Ca trăsături se pot enumera:
 Flexibilitate şi operativitate la încorporare;
 Admiterea companiilor cu un singur acţionar (care poate fi şi singurul director);
 Posibilitatea emiterii de acţiuni la purtător;
 Obligaţii sumare de asigurare a sediului.
4. Asociaţia cu Răspundere Limitată (Limited Liability Company)
Este un parteneriat în care răspunderea acţionarilor este limitată şi este definită superior
de cota de participare la capitalul social. Este practic, o structură hibrid a două tipuri
fundamentale ce caracterizează sistemul economic anglo-saxon: parteneriatul şi compania.
5. Compania hibridă
59
Este compania ce are două categorii de susţinători: acţionarii şi membrii garanţi.
Aceştia din urmă sunt aleşi în această poziţie de către directorii societăţii cu condiţia unei
garanţii asupra datoriilor societăţii până la nivelul unei sume specificate (de regulă 100 USD sau
mai puţin). Astfel, un membru garant deţine o datorie contingentă, spre deosebire de acţionar
care deţine un activ, mai exact acţiunile.
6. Fundaţiile Anglo-saxone
Pentru o perioadă destul de lungă, fundaţiile din Liechtenstein şi Panama au fost
instrumentele preferate ale rezidenţilor ţărilor bazate pe Codul Civil, în scopul protejării averilor
în favoarea operaţiunilor viitoare. Common Law-ul britanic nu recunoaşte conceptul specific de
fundaţie, dar creează un tip de organizare similar, cunoscut sub denumirea de fundaţuie anglo-
saxonă. Aceasta este creată de un fondator, transferând active căre fundaţie (ce nu are acţiuni) ca
o subscriere.
3.6. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate
1. Companii de comerţ exterior

În tranzacţiile comerciale internaţionale se practică destul de des introducerea unei
companii offshore în mijlocul tranzacţiei, între vânzător şi cumpărător, companie ce va reţine cea
mai mare parte a profiturilor reale ale tranzacţiei. În acest fel, profiturile taxabile sunt transferate
dintr-o jurisdicţie c taxe ridicate într-un cu taxe scăzute sau chiar fără taxe.
Spre exemplu, o firmă din UE poate importa prin offshore subansamble din China şi
poate vinde produse finite pe piaţa din UE (cu preţ foarte mare). Un ziar din UK îşi păstrează
angajaţii acolo, dar creează offshore, o companie de vânzări şi distribuţie care se ocupă de restul
procesului şi păstrează profitul offshore etc.
Compania offshore va fi cea care va intra în relaţii contractuale cu vânzătorul şi
cumpărătorul, iar bunurile vor continua să circule de la producător/vânzător la cumpărător.
Această interpunere a companiei offshore în lanţul comercial poate fi făcută atât de vânzător cât
şi de cumpărător, fiind avantajoasă atât pentru cel care vinde bunurile, cât şi pentru cel care le
cumpără. Exportatorul poate folosi schema de mai sus pentru a transfera profitul care provine din
diferenţa dintre costul bunurilor vândute de el şi preţul de vânzare. Importatorul poate folosi
compania offshore pentru a evita plata taxelor pe diferenţa dintre preţul de achiziţionare a
bunurilor şi preţul cu care bunurile vor fi vândute în ţara sa.
Unele paradisuri fiscale încurajează activităţile de comerţ prin oferirea unor zone duty –
free, facilităţi de depozitare etc. Acest lucru este imporant mai ales atunci când se încearcă
60
avitarea creării unui „sediu permanent” în ţara de destinaţie (prin stocarea bunurilor înainte de
livrare).
Ca o regulă generală, aceste companii trebuie create în jurisdicţii cu sisteme de
comunicaţii eficiente, ce permit procurarea facilă a documentelor de transport, cum este: Cipru,
Hong Kong, Bahams, Barbados, Caymans Islands, Costa Rica, Jersey, Luxemburg, Malta,
Panama, etc.
Exemplificăm o companie offshore înmatriculată în scop comercial:
Se presupune că pentru mărfuri achiziţionate cu valoarea de 5.000 Euro, exportatorul
(A) găseşte un client intern/extern (B) dispus să îi plătească 10.000 euro. Cota de impunere a
profitului obţinut de o companie offshore este de 10%, în condiţiile în care cota de impunere a
profiturilor în onshore este de 25%. Utilizând compania din ţara C, exportatorul are posibilitarea
de a-i vinde acesteia marfa cu 6.000 euro, marfă ce va fi revândută ulterior la valoarea la care
importatorul este dispus să o achiziţioneze, respectiv 10.000 euro.
În cazul neutilizării offshore:

Profit impozabil: 10.000 – 5.000 = 5.000 euro
Impozit pe profit: 25% * 5.000 euro = 1.250 euro
În cazul utilizării offshore:
Profit societate A : 6.000 – 5.000 = 1.000 euro
Impozie pe profit societate A : 25% * 1.000 = 250 euro
Profit societate C : 10.000 – 6.000 = 4.000 euro
Impozie pe profit societate C : 10% * 4.000 = 400 euro
Impozit pe profit A+C = 250 + 400 = 650 euro
În varianta utilizării companiilor offshore, de cele mai multe ori transportul se face
direct de la exportator la importator, existând totuşi documente de „atestare” a legăturii cu
jurisdicţia C.
2. Companii de investiţii
Zonele offshore oferă deseori un mediu excelent pentru companiile de investiţii sau
fondurile de investiţii. Raţiunea acestei activităţi este ca profiturile din aceste investiţii vor fi
netaxabile (sau foare puţin taxabile), iar reglementările legale sunt mai blânde decât în ţările cu
fiscalitate mare, unde deţinătorii fondurilor investite sunt localizaţi.
O companie offshore poate cumpăra acţiuni, obligaţiuni şi poate de asemenea să le
vândă în mod liber. Dacă analizăm rapoartele majorităţii burselor importante ale lumii (New
York, Londra) putem observa că majoritatea acţiunilor aflate în ciculaţie sunt în mâinile
companiilor offshore şi că se schimbă între aceste companii. Companiile offshore sunt principalii
61
pioni ai proprietăţii în pieţele de capital dezvoltate, fiind prezente şi pe pieţele unor materii prime
şi combustibili.
Deoarece fondurile offshore oferă un câştig (şi un risc) mai mare decât cele onshore,
multe ţări au restricţionat investiţiile în astfel de ţări pentru cetăţenii lor, precum şi marketingul
acestor fonduri pe teritoriul lor sau către rezidenţii lor. SUA este foarte strictă în aceată privinţă,
iar fondurile de investiţii offshore se feresc să încalce legea Statelor Unite şi nu acceptă investiţii
din partea unor cetăţeni americani. Regimul fiscla din Marea Britanie e mai permisiv, dar totuşi
inflexibil.
3. Companii holding
În general, multinaţionalele utilizează paradisurile fiscale pentru înmatricularea
companiei ce deţine acţiunile celorlalte companii ale grupului. La acest nivel trebuie analizate
avantajele şi oportunităţile fiscale accesibile, în contrapartidă cu costurile suplimentare,
dificultatea şi riscul unei astfel de opţiuni.
Compania holding este compania a cărei activitate se limitează la a deţine şi conduce
investiţii sau proprietăţi fără a avea activităţi comerciale obişnuite. Cerinţele de încorporare şi
utilizare a acestui tip de companii diferă de la stat la stat (în special în Liechtenstein, Luxemburg,
Nauru şi Olanda). Pentru a avea maximum de eficienţă fiscală, compania holding va fi
încorporată într-un din jurisdicţiile offshore potrivite şi utilizată pentru finanţarea firmeloe
localizate în zone cu impozitare ridicată.
Danemarca este un stat european frecvent utilizat în strategii de înfiinţare de companii
holding ale companiilor din afara Europei. Legislaţia daneză are două avantaje majore:
 Nu sunt reţinute impozite la sursă pe dividendele distribuite în exteriorul ţării;
 Nu sunt impozitate dividendele primite de la o subsidiară străină, în condiţiile în
care sunr deţinute cel puţin 25 de procente din capitalul social al acesteia pe o
perioadă de cel puţin un an.
În acest fel, în Danemarca nu sunt impozitate dividendele – ele vor fi taxate, eventual,
numai în celălalt stat.
Pentru simplificarea calculelor, se presupune că numai compania A distribuie dividende
de 20.000 euro (5% reţinere la sursă pentru plata către jurisdicţia offshore, 10% pentru
persoanele juridice autohtone). Pentru compania B – dobânzi plătite în valoare de 30.000 euro,
cota de reţinere la sursă – 10%. Pentru compania C – redevenţe plătite în valoare de 10.000 euro,
cota de reţinere la sursă – 8%. Pentru compania D – servicii de management facturate în valoare
de 15.000 euro (deductibile fiscal în întregime). Cota de impunere în onchore – 20%, iar în
offshore 0%.
În cazul înmatriculării companiei holding în onshore:
62
Impozit pe dividende primite = 20.000 euro * 10% = 2.000 euro
Impozit suplimentar = (30.000 + 10.000 + 15.000) * 20% = 11.000 euro
Impozit total = 2.000 + 11.000 = 13.000 euro
În cazul înmatriculării companiei holding în offshore
A) reţinere la sursă = 20.000 * 5% = 1.000 euro
B) reţinere la sursă = 30.000 * 10% = 3.000 euro
C) reţinere la sursă = 10.000 * 8% = 800 euro
Impozit total = 4.800 euro
4. Companii pentru evitarea autentificării testamentului şi pentru camuflarea
proprietăţii
O persoană care deţine active într-unul sau mai multe state poate apela la varianta
deţinerii lor prin intermediul unei companii holfing personală astfel încât după decesul său
autentificarea testamentului să nu se realizeze în fiecare ţară în care deţine averi, ci în statul de
încorporare a companiei respective.
Utilizarea unei astfel de societăţi poate oferi o serie de beneficii, pornind de la
economisirea taxelor de succesiune enorme – în unele ţări), simplificarea procedurilor legale şi
terminând cu evitarea publicităţii nedorite. Persoanele care nu doresc, din motive fiscale sau de
evitare a publicităţii, să-şi divulge proprietatea asupra activelor lor, se pot folosi cu succes de
avantajele acestor societăţi, datorită intimităţii pe care aranajamentul offshore îl oferă.
Jurisdicţiile caraibiene sunt recomabdate pentru încorporarea de astfel de companii.
5. Companii pentru deţinerea de proprietăţi
Avantajele unei astfel de companii sunt:
 evitarea taxelor de moştenire;
 evitarea taxării câştigurilor de capital;
 uşurinţa vânzării (prin transferul acţiunilor şi nu a activelor propriu-zise);
 reducerea costurilor de achiziţie etc.
În lipsa unei astfel de strategii, în Portugalia, o taxă de moştenire (la decesul
proprietarului) poate urca până la 50%, taxarea câştigului de capital – până la 20%, iar costurile
ocazionate de vânzare – până la aproximativ 13%. Din aceste motive, o astfel de metodă de
deţinere a proprietăţii şi de transfer al acesteia este foarte des întâlnită în Portugalia, iar
cumpărătorii preferă să achiziţioneze imobile utilizând avantajele oferite de zonele offshore.
De exemplu, dacă valoarea acţiunilor ar fi de 1.000.000 euro (contravaloarea
imobilelor), transferul dreptului de proprietate asupra imbilelor în onshore se taxează cu 30%
(impozitul ar fi de 300.000 euro). Transferul acţiunilor societăţii offshore se taxează în offshore
cu 0% (deci 0 euro impozit).
63
6. Companii pentru servicii hoteliere
în situaţia în care se doreşte implicarea oportunităţilor offshore în proiectele hoteliere,
activitatea trebuie structurată astfel încât o companie offshore să fie proprietatea clădirii,
imobilul fiind apoi închiriat unei alte companii ce se va ocupa de conducerea hotelului. Este
posibil să se evite impozitarea câştigurilor de capital la vânzarea unei clădiri prin deţinerea
hotelului offshore, iar societatea înregistrată local este necesară pentru derularea activităţii
hoteliere.
Operatorul hotelului va fi impozitat pe profiturile obţinute din funcţionarea unităţii, dar
există variate modalităţi ce pot fi utilizate pentru a ţine aceste profituri la minimum. Una dintre
ele şi cea mai la îndemână este plata unei chirii mari (care să acopere parţial profitul fiscal ce ar
fi fost obţinut în lipsa ei) către deţinătorul hotelului. Mai există şi varianta facturării (tot din
offshore) a unor servicii de reprezentare internaţională, marketing, management strategic,
software etc.
Alte tipuri de companii offshore mai sunt:
 Companii pentru servicii profesionale – pentru activităţi retribuite la nivel
superior: avocaţi, designeri, consultanţi financiari, ingineri, autori sau artişti)
 Companii pentru transporturi navale (cele mai cunoscute sunt în Liberia şi
Panama, Cipru, Bahamas, Malta)
 Companii pentru drepturi de autor (Cipru, Irlanda, Malta, Marea Britanie,
Irlanda, Gibraltar, Luxemburg)
 Companii pentru servicii bancare (Anguilla, Bahamas, Bahrein, Insulele
Cayman, Costa Rica, Emiratele Arabe Unite, Hong Kong, Liban, Singapore)
 Localizarea cartierelor generale ale companiilor multinaţionale
 Companiile pentru asigurări care poti fi:
o Companii de asigurări (Saint Vincent şi Seycelles)
o Companii captive de asigurări (Insulele Bermude, Insulele Cayman,
Luxemburg, Vanuatu)
 Trust-urile
3.7. Utilizări legale ale jurisdicţiilor offshore
3.7.1. Practici legale de utilizare a jurisdicţiilor offshore

Firmele pot folosi centrele financiare offshore şi secretul bancar existent în acestea ca
parte a efortului deliberat de a menţine secretul operaţiunilor şi avantajele concurenţiale într-un
mediu de afaceri în care secretizarea informaţiilor strategice a devenit aproape obligatorie.
64
Ţări precum Cayman Island (al cincilea centru financiar al lumii) sunt atractive datorită
facilităţilor fiscale şi bancare acordate, nefiind necesară nici publicarea situaţiilor financiare. Aici
au răsărit peste 600 de bănci şi instituţii financiare, incluzând 47 din cele mai mari 50 de bănci
ale lumii; totuşi numai 50 de bănci au o prezenţă efectivă aici şi numai 31 sunt autorizate să
desfăşoare operaţiuni cu rezidenţii din Cayman. În portofoliul insulei există aproximativ 45.000
de companii ce-şi desfăşoară afacerile în afara ţăroo.
Monaco este ţara marilor milionari. Nu există impozit pe averea personală şo evaziunea
fiscală nu este considerată un delict. Este aproape imposibil de urmărit cele 340.000 de conturi
bancare deţinute aici, autorităţile menţinând o stricteţe absolută în privinţa secretului bancar.
Strategiile financiare ce vizează Monaco determină o pierdere anuală pentru Marea Britanie de
aproximativ 1 miliard Lire sterline prin neîncasarea unor impozite cuvenite Inland Revenue.43
Belize, o altă jurisdicţie notorie, este cunoscută ca fiind reşedinţa lordului Michael
Ashcroft, membru al Camerei Lorzilor din Anglia. Belize a acordat o „vacanţă fiscală” de 30 de
ani companiei conduse de lordul Ashcroft – Carlisle Holdings. Această societate are însă o slabă
activitate în Belize – asigură servicii de aprovizionare, curăţenie şi pază pentru companii şi
autorităţile municipale, având însă relaţii de afaceri cu câteva studiouri de la Hollywood.
Facilităţile fiscale acordate i-au generat o economie de impozit de aproximativ 13,7 miloarde lire
sterline din 1997 până în 2002.
În US Virgin Islands şi Barbados există aproximativ 3.600 de companii americane
înmatriculate ce păstrează aici câteva zeci de angajaţi (ce se ocupă de facturare). În felul acesta
capătă rezidenţă fiscală şi-şi reduc considerabil taxele şi impozitele plătite. Şi alte companii
foarte mari utilizează zonele offshore pentru creşterea competitivităţii lor internaţionale: Boeing,
Caterpillar, Chevron, Daimler-Chrysler, Easteman-Kodak, Exxon, General Motors, Microsoft,
etc.
Informaţii despre paradisurile fiscale sunt greu de găsit. Companiile nu publică modul
în care fac evaziune, iar autorităţile fiscale păstrează investigaţiile fiscale confidenţiale. În urma
unor cercetări, s-a constatat că o firmă este mai înclinată să facă evaziune fiscală atunci când este
mare, auditată de o firmă care nu este din eşalonul firmelor de audit şi care are tendinţe de
creşetere (cheltuieli cu cercetarea şi dezvoltarea mari şi o atractivitate mare pe piaţă).
3.7.2. Doctrine judiciare cheie

De-a lungul anilor, în procesele cu conotaţie fiscală din SUA, s-au dezvoltat cinci
doctrine judiciare complementare destinate contracarării strategiilor de evaziune fiscală:
43
Fiscul Britanic
65
Doctrina tranzacţiei simulate
Instanţele din SUA nu acceptă următoarele două tipuri de stranzacţii simulate:
 Simulări în fapt – se referă la pseudotranzacţii, la tranzacţii care nu au loc
niciodată;
 Simulări în substanţă – sunt tranzacţii care au loc, dar, în absenţa obiectivelor
fiscale, nu au o substanţă economică sau un motiv real de afaceri.
Guvernul american nu a avut mereu succes în aplicarea doctrinei tranzacţiei simulate.
De exemplu, în cazul United Parcel Service of America, INC (UPS) Vs. Commisar: UPS s-a
angajat într-un program cu o companie a grupului (înregistraă în Bermuda) prin care UPS
asigura pachetele clienţilor săi până la 100 USD fără cost suplimentar şi oferea de asemenea
clienţilor posibilitatea de a achiziţiona acoperire adiţională. Înainte de încheierea acestui
aranjament, UPS prelua în întregime riscul transportului acestor mesagerii.
O dată cu apariţia companiei din Bermuda, UPS a continuat să administreze toate
aspectele asigurării, dar printr-un aranjament de reasigurare semnat cu o companie de reasigurare
independentă. UPS plătea toate primele firmei din Bermuda, care, la rândul ei, reasigura riscul la
compania de reasigurări independentă.
Curtea a considerat că acest transfer de venit era o simulare în substanţă şi a transferat
tot venitul din prime înapoi la UPS din motive fiscale. Totuşi, o instanţă superioară a anulat
această decizie, considerând că aranajamentul avea substanţă economică, în parte deoarece UPS
nu mai putea folosi venitul pe care îl câştiga când prelua singură riscul mesageriei.
Doctrina substanţei economice

În SUA, reglementările fiscale cer ca tranzacţiile să aibă un fundament economic
separat şi distinct de beneficiul economic obtenabil printr-o economie fiscală.
Compania Colgate – Palmolive a intrat într-un parteneriat offshore cu o sucursală a
Merrill Lynch (spornosrul strategiei) şi ABN-AMRO. Partenriatul s-a angajat într-o serie de
tranzacţii cu active financiare, care au avut ca efect realizarea unei pierderi de capital scriptice
(substanţiale) pentru Colgate44. Tranzacţiile realizate au exploatat aplicarea unor reguli speciale
de recuperare a bazei impozabile sub o reglementare temporară. Curtea a găsit plăţile făcute în
cadrul strategiei ca lipsite de sens din punct de vedere economic. Merrill Lynch şi concurenţii săi
au promovat o strategie similară şi altor firme, inclusiv Allied Signal Inc., American Home
Products Corp., producând cu mult peste 1 miliard USD ca pierderi fiscale.
Doctrina motivului de afaceri
44
www.zf.ro (Ziarul Financiar)
66
Doctrina motivului de afaceri priveşte motivaţia plătitorului de taxe în momentul în
care intră într-o tranzacţie. Această doctrină testează dacă, la intrarea în tranzacţie, plătitorul de
taxe era motivatd e alt scop de afaceri decât acela de a obţine beneficii fiscale.
Spre deosebire de doctrina substanţei economice, doctrina motivului de afaceri este mai
profundă, cercetând dacă plătitorul de taxe a intenţionat ca tranzacţia să servească un motiv non-
fiscal cu adevărat util. Adesea, o companie va încerca să facă o tranzacţie cu un presupus motiv
de afaceri pentru a satisface doctrina, dar păstrând tratamentul fiscal al strategiei. De exemplu,
Colgate a încercat fără succes să argumenteze că parteneriatul offshore şi tranzacşiile sale au
servit la aranjarea gradului de îndatorare al companiei.
Doctrina prevalenţei substanţei asupra formei
Această doctrină consideră că două sau mai multe tranzacţii ce formează o „cale
ocolită” nu ar trebui taxate diferit (la nivel cumulat) faţă de cazul în care tranzacţia s-ar fi
impozitat urmând calea directă.
Această doctrină permite guvernului să refuze beneficiile fiscale ocazionate de un
plătitor de taxe care face mişcări economice auxiliare sau circulare, chiar dacă aceste mişcări
(luate individual) sunt tratate fiscal în mod corespunzător.
Doctrina tranziţiei în etape

Această doctrină susţine că fiecare tranzacţie separată într-o serie de tranzacţii
relaţionale (etape) trebuie să aibă un motiv economic independent, altfel tranzacţiile pot fi lipite
în scopul stabilirii bazei impozabile.
Companiile mari sunt mult mai tentate să facă evaziune fiscală, dispunând de serviciile
unui departament de planificare fiscală. Companiile profitabile sunt şi ele predispuse la evaziune,
ca o consecinţă a valorii mari a impozitelor ce trebuie plătite.
Firmele cu opţiuni de creştere, cheltuieli mari de cercetare şi dezvoltare sau operaţiuni
în străinătate sunt destul de interesate să utilizeze evauziunea fiscală. În final, firmele cu auditori
mari şi recunoscuţi sunt mai puţin înclinate să practice strategii de evaziune fiscală.
3.7.3. Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale

Luând în considerare declinul rapid al plăţilor din impozitarea profitului din ultimul
deceniu, există posibilitatea ca paradisurile fiscale să fie o problemă foarte răspândită şi din ce în
ce mai serioasă. Utilizarea paradisurilor fiscale acţionează atât asupra statelor dezvoltate, cât şi
asupra celor în curs de dezvoltare, acestea din urmă fiind în mos special afectate de
imposibilitatea colectării de taxe la bugetul naţional şi de realizarea de investiţii în infrastructură
şi servicii sociale. În acelaşi timp, prin utilizarea zonelor offshore, companiile multinaţionale
67
dobândesc un avantaj concurenţial neloial faţă de compatitorii naţionali sau firmele care nu-şi
permit astfel de opţiuni. Evaziunea fiscală organizată permite fotbaliştilor, vedetelor de cinema,
milionarilor în Euro şi companiilor să „fenteze” fiscalitatea, pe când persoanele cu venituri medii
(profesori, muncitori şi doctori) plătesc Fiscului o cotă importantă din veniturile lor.
Detalii privitoare la strategiile de evaziune fiscală sunt rareori făcute publice de
companii sau de marile firme de consultanţă. Companiile multinaţionale, precum Boeing,
Caterpillar, Coca Cola, Daimler-Chrysler, General Motors, Kodak, Intel, Microsoft, NewsCorp,
deţin companii offshore înmatriculate în paradisuri fiscale pentru a facilita ocolirea taxelor.45
O serie de cercetători au citat surse conform cărora, în anul 1999, liderii politici corupţi
au ascuns aproximativ 20 miliarde USD în conturi elveţiene secrete. În 1997, autorităţile
pakistaneze au încercat să reţină active ale fostului prim-ministru în valoare de aproximativ 940
milioane USD şi răspândite în aproximativ 9 ţări (inclusiv Elveţia). O parte a banilor se
presupune a fi mită, încasată de la o corporaţie elveţiană – Cotecna Inspection SA, o subsidiară a
Societe Generale de Surveillance, companie care ajută ţările în curs de dezvoltare să evite
fraudele şi evaziunea fiscală.
Spălarea banilor este condiţionată de păstrarea secretului bancar. Deşi fondurile ilicite
se spală foarte bine şi în onshore, rezultatele operaţiunii de „legitimizare” a provenienţei banilor
se păstrează de regulă în offshore.
Conform presei britanice, mafia rusă a utilizat confidenţialitatea bancară a statului
Monaco pentru a spăla aproximativ 6 miliarde de lire sterline.
Conturile bancare offshore sunt folosite şi pentru a plăti în mod inteligent sumele
cuvenite înalţilor funcţionari guvernamentali, aşa cum s-a întâmplat în Marea Britanie, când
conturi din Gibraltar şi Elveţia au fost alimentate pentru a asigura obţinerea unor contracte de
instalare a unor cabluri subterane de telefonie.
Tot de această manieră, fostul dictator nigerian, generalul Sani Abacha, şi-a creat o
rezervă personală de aproximativ 4 miliarde USD în bănci elveţiene şi londoneze.46
În anii '70, ''regele regilor'' din Etiopia, Haďlé Sélassié, şi şahul Iranului au deţinut
probabil în conturile elveţiene miliarde de dolari. Dar aceşti bani nu au fost niciodată găsiţi,
deoarece la acea vreme autorităţile elveţiene nu au dat curs cererilor de returnare depuse de către
statele victime. Alte conturi celebre au devenit ulterior, datorită lipsei unei legi împotriva spălării
banilor, nesemnificative. Printre acestea figurează şi conturile lui Nicolae Ceauşescu, ale lui
Manuel Noriega (Panama), Jean-Claude Duvalier (Haiti), Siad Barre (Somalia). Marile
scandaluri de corupţie care s-au succedat în anii '90, în care au fost implicate persoane precum
45
www.miscarea.com/golea-pana-unde.htm
46
http://www.wall-street.ro/articol/International/11225/Elvetia-goleste-conturile-dictatorilor/pagina-1.html 18 febr
2006
68
Moussa Traoré (Mali), Mobutu Sese Seko (Zair), Benazir Bhutto (Pakistan), Noursoultan
Nazarbaev (Kazakhstan), Sani Abacha (Nigeria), José Edouardo Dos Santos (Angola), Carlos
Menem (Argentina), i-au determinat pe elveţieni să îşi revizuiască radical politica bancară şi să
adopte finalmente o lege împotriva spălării banilor.
Deşi operaţiunile offshore sunt departe de ochii publicului larg, ele joacă un rol
deosebit de important în fuga capitalurilor, în ceea ce priveşte crizele financiare globale,
transferul averii, creşterea sărăciei şi a inegalităţilor sociale.
69
Capitolul 4
SCHIMBUL DE INFORMAŢII LA NIVEL INTERNAŢIONAL
Informaţiile necesare verificării corectitudinii poziţiei fiscale a unui contribuabil al unei

jurisdicţii onshore depind în mare măsură de natura impozitului avut în vedere:47
 pentru taxarea venitului personal este nevoie de valoarea dobânzilor primite şi
a altor câştiguri sub formă de dividende, redevenţe, chirii, informaţii privind
veniturile salariale, acţiunile deţinute în alte societăţi etc.;
 pentru taxarea profitului, mai este necesar în plus, detalii referitoare la
cheltuielile deductibile în ţara de rezidenţă şi lămuriri privind plăţile către
entităţi controlate sau nu.
Cereri de informaţii se pot formula şi pentru argumentarea unor tranzacţii speciale
(preţuri, costuri, comisioane) pentru a permite evaluarea corectă a obligaţiei fiscale în ţara de
rezidenţă. Două din cele mai importante caracteristici ale paradisurilor fiscale sunt: secretul
operaţiunilor bancare şi limitarea accesului la informaţii.
Totuşi, în ultimii ani, s-au înregistrat progrese substanţiale: conturile bancare anonime
nu mai pot fi deschise în ţările membre OCDE, iar marea majoritate a ţărilor care nu sunt
membre ale OCDE au căzut de acord asupra transparenţei şi a schimbului de informaţii,
eliminând acţiunile la purtător.
O dezvoltare particulară pozitivă a reprezentat-o realizarea unui proiect de Acord
privind Schimburile de Informaţii de natură fiscală (OCDE, 2002) realizat de un grup de lucru
constând în membrii OCDE şi unele paradisuri fiscale.48
Acest proiect a reprezentat deja baza pentru câteva aranjamente de schimburi de
informaţii recent semnate. Astfel de aranajamente sunt dorite a fi folosite în combaterea folosirii
paradisurilor fiscale pentru evitarea impozitării.
4.1. Tipuri de schimburi de informaţie

În activitatea practică există trei tipuri principale de schimb de informaţii:
47
Bişa C. – „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală legală şi frauda fiscală”, Editura BMT Publishing
House, Bucureşti, 2005, p.305
48
Membrii grupului de lucru care nu fac parte din OCDE sunt: Aruba, Bermuda, Bahrain, insulele Cayman, Cipru,
Isle of Man, Malta, Mauritius, Antilele Olandeze, Seychelles şi San Marino.
70
 schimb de informaţii la cerere (cea mai des întâlnită metodă) – iniţiat de autoritatea
fiscală a statului de rezidenţă fiscală.
 schimb automat de informaţii – în care autoritatea fiscală a statului-sursă trimite în
mod periodic statului-rezidenţă toate informaţiile cu relevenaţă fiscală asupra cărora s-a agreat
schimbul.
 schimb spontan de informaţii – aceasta apare în situaţia în care autoritatea fiscală a
unui stat, din propria iniţiativă, pune la dispoziţia celuilalt stat informaţia fiscală obţinută în
cursul investigaţiilor sale şi care crede că este utilă inspectorilor fiscali ai celuilalt stat.
Cu toate aceastea, există şi alte modalităţi de schimb de informaţii şi know-how în
depistarea unor cazuri generale de practicare a preţurilor de transfer, punerea la dispoziţia
autorităţilor fiscale mai puţin evoluate a unor instrumente şi tehnici de audit specifice, material
documentar, training, schimb de experienţă, etc.
În limbajul OCDE, investigarea infracţiunilor fiscale se referă la cercetarea cazurilor
grave ce fac subiectul unor grave condamnări penale în statul de rezidenţă spre deosebire de
cercetarea unor aspecte fiscale minore care au ca finalitate îmbunătăţirea activităţii aparatului
fiscal sau luarea unor măsuri minore de natură contravenţională, împotriva contribuabililor.
Această distincţie este deosebit de importantă, deoarece unele ţări întră în relaţii de
colaborare în investigarea unui caz numai în situaţia valabilităţii principiului dublei incriminări,
ceea ce înseamnă că aspectul cercetat trebuie să fie considerat infracţiune şi pe teritoriul ţării care
oferă informaţie, ori, majoritatea paradisurilor fiscale nu incriminează strategiile de planificare
fiscală internaţională.
În schimbul de informaţii fiscale la nivel internaţional există piedici majore precum:49
 imposibilitatea alocării unui număr de identificare unic pentru fiecare
contribuabil (prin offshore se pot disimula foarte uşor atât persoanele juridice
cât şi cele fizice, atât pe căi legale, cât şi pe căi ilegale);
 costurile foarte mari de asigurare a infrastructurii tehnice (hardware şi software)
necesare unui sistem performant;
 lipsa de pregătire a resurselor umane implicate;
 neconcordanţa între nivelul de prioritate acordat unei cereri, pe de o parte, de
beneficiarul informaţiei, şi pe de altă parte, de ofertantul acelei informaţii.
Datorită legilor privind confidenţialitatea opreaţiunilor, în general, ţările nu pot furniza
informaţii specifice despre plătitorii de taxe fără un instrument legal (de exemplu, un tratat
privind schimbul de informaţii), care să permită o astfel de dezvăluire. Pentru protejarea
confidenţialităţii, în mod tipic legislaţiile prevăd faptul că informaţiile furnizate pot fi folosite
49
71
numai în scopuri fiscale şi că vor putea fi dezvăluite doar autorităţilor care se ocupă de
colectarea taxelor ce fac obiectul tratatelor în vigoare. În unele ţări, precum Germania, Olanda şi
Suedia, autorităţile fiscale trebuie să anunţe plătitorul de taxe înainte de a da curs unei cereri de
informare venite din partea unei alte ţări (această obligaţie nu se aplică în cazul fraudei fiscale).
4.2. Beneficiile schimbului de informaţii

Scopul principal al schimbului de informaţii privind venitul obţinut în străinătate este
aplicarea taxării pe criteriul rezidenţei, care presupune faptul că societăţile comerciale şi
persoanele fizice plătesc taxe pe venitul/profitul propriu la nivelul existent în jurisdicţia în care
au rezidenţa fiscală. Utilizând acest principiu de impozitare, capitalul va fi impozitat la aceeaşi
rată, indiferent de jurisdicţia în care este implantat.
Literatura de specialitate identifică trei seturi de circumstanţe în care ţările au interesul
de a furniza informaţii fiscale:50
Prima situaţie este cea în care ţara se angajează să participe la schimbul de informaţii
înainte de alegerea propriilor cote de impozitare, totul fiind văzut ca o parafare a unui
angajament pe termen lung şi ulterior ca o alterare a propriei politici fiscale, prin mărirea cotei de
impozitare, contând pe primirea de informaţii din partea statului-sursă a veniturilor rezidenţilor
săi, şi făcând mai puţin atractive investiţiile în străinătate ale acestora.
Astfel, sunt două efecte ale schimbului de informaţii pe care o ţară trebuie să le
cântărească în raport cu cealaltă ţară:
 un efect advers în condiţiile unei fiscalizări nemodificate
 un efect benefic strategic prin creşterea ratei de impozitare de către una din ţări.
Efectul benefic poate avea însă un efect de bumerang, în funcţie de modul în care se
comportă cealaltă ţară participantă la acordul de schimb de informaţii – dacă alege strategia unui
schimb de informaţii iniţial şi apoi păstrarea uneui nivel minimal, beneficiile vor fi redirecţionate
către statul care nu şi-a majorat nivelul de impozitare. Totuşi, mai sunt şi alte elemente care
trebuie luate în considerare în aceste circumstanţe.
O a doua situaţie este cea în care statele beneficiază de câştiguri reciproce în urma
schimbului de informaţii, ţările putând găsi moduri de întărire a cooperării. De cealaltă parte a
baricadei se află însă tendinţa de a intra de o manieră defectuoasă sau de a nu intra deloc într-un
astfel de acord.
Aceste represalii se pot încadra în sfera celo sugerate de OCDE pentru stalele
necooperante sau se pot produce pe principiul reciprocităţii: dacă o ţară face schimb de
informaţii într-o manieră defectuoasă, cealaltă ţară va răspunde în acelaşi fel. Astfel, fiecare ţară
50
72
trebuie să-şi analizeze pierderile pe teremen scurt şi câştigurile pe termen lung din continuitatea
cooperării, pe de o parte, şi câştigul temporar prin neasigurarea informaţiilor împreună cu
costurile conduitei necooperante, pe de altă parte.
A treia situaţie în care ţările pot fi convinse să facă schimb de informaţii este cea în
care ţara de rezidenţă oferă unele recompense ţării – sursă (a venitului şi a informaţiei). Astfel, se
prevede ca unele venituri fiscale adiţionale colectate drept consecinţă a schimbului de informaţii
să fie transferate către ţara care furnizează informaţiile.
Lupta pentru asigurarea unui mediu investiţional cât mai competitiv are ca recompensă
nu numai impozitele directe şi indirecte generate de efortul investiţiobnal în ţara gazdă, dar şi
venitul adiţional pe care guvernul gazdă îl primeşte din partea investitorilor străini suficient de
ghinionişti pentru a fi prinşi în plasa schimbului de informaţii. Aceste stimulente determină ţările
să concureze într-un mod mai agresiv pentru aceste investiţii internaţionale, coborând nivelul
fiscalităţii, practic forţând nivelul fiscalităţii directe în cadrul competiţiei fiscale internaţionale.
Problema globală este de a găsi cea mai bună metodă de determinare a statelor cu
impozitare redusă să participe la acordurile de schimb de informaţii fiscale, practic să renunţe la
cea mai importantă sursă de venit – investitorii care sunt atraşi în bună măsură exact de lipsa
acestor acorduri. Transferul de venituri adiţionale (colectate ca rezultat al schimbului de
informaţii) către ţara care furnizează informaţii poate stimula cooperarea cu acea ţară.
4.3. Obstacole în schimbul de informaţii

Pentru a se asigura un schimb de informaţii complet între autorităţile fiscale naţionale,
trebuie îndeplinite trei condiţii:
a) autorităţile fiscale naţionale trebuie să aibă puterea legală de a face schimb de
informaţii fiscale cu autoritatea altor ţări;
b) autorităţile fiscale trebuie să aibă capacitatea de a colecta informaţii fiscale
relevante de la instituţiile financiare naţionale şi alte terţe părţi;
c) instituţiile financiare şi aceste părţi trebuie să dispună de detalii complete
privind informaţiile relevante despre plătitorii de taxe vizaţi.
Obstacole în schimbul de informaţii pot apărea în fiecare stadiu. Unele ţări pot face
schimb de informaţii doar în cazul problemelor fiscale internaţionale. Ceea ce complică
problema este definiţia extinsă a noţiunii de „infracţiune fiscală”.
Completarea unor declaraţii fiscale pe propria răspundere este obligatorie în unele ţări;
altele se bazează pe autorităţile fiscale să deteremine răspunderea fiscală, având astfel o definiţie
mai restrictivă a infracţiunii fiscale.
73
Toate ţările membre ale OCDE, cu excepţia Luxemburgului şi Elveţiei, au căzut de
acord asupra definiţiei fraudei fiscale, care reprezintă încălcarea voită a cerinţelor legale privind
raportarea corectă, determinarea sau colectarea taxelor. În al doilea rând, ţările membre OCDE
nu pot face schimb de informaţii într-o problemă în care nu au nici un interes fiscal: acesta fusese
cazul Japoniei, Irlandei şi Marii Britanii.51
În plus, informaţiile bancare pot fi privite ca un secret şi astfel să iasă de sub sfera de
influenţă a schimbului de informaţii, cum e cazul Elveţiei şi Portugaliei. Totuşi, multe ţări OCDE
pot furniza informaţii bancare partenerilor la cererea acestora. Austria, Belgia, Luxemburg şi
Elveţia pot face aceasta în circumstanţe limitate (doar în cazuri de fraude fiscale).
Restricţiile privind secretul bancar pot acorda autorităţilor fiscale accesul la informaţiile
bancare doar în legătură cu fraudele fiscale. În Elveţia informaţiile pot fi obţinute de către
autorităţile fiscale doar în legătură cu frauda fiscală, aşa cum este ea definită de legislaţia
naţională a Elveţiei (care nu include nedeclararea veniturilor din dobânzi).
În Luxemburg, autorităţile fiscale nu au acces direct la informaţiile bancare, chiar dacă
autorităţile juridice pot obţine aceste informaţii în cazuri de investigare a fraudelor fiscale.
Şi Austria este deosebit de strictă în privinţa schimbului de informaţii fiscale în legătură
cu problemele fiscale ordinare, pe lângă restricţiile privind secretul bancar existând şi alte
restricţii legale care blochează accesul la informaţiile bancare.
Autorităţile fiscale din Germania nu pot căuta informaţii bancare doar pentru simple
verificări ale corectitudinii raportării venitului.
Chiar dacă instituţiile financiare au capacitatea de a schimba informaţii în mod legal,
ele pot să nu deţină suficiente informaţii pentru asocierea detaliilor unui cont particular sau altor
active similare cu o persoană fizică sau juridică. În unele ţări, a fost posibilă deschiderea de
conturi anonime (operaţionale cu o parolă).
De curând, Republica Cehă, Ungaria şi Austria au lua măsuri pentru interzicerea
folosirii de conturi anonime. Următorul nivel al secretizării este ascunderea identităţii
beneficiarului real, chiar dacă identitatea beneficiarului imediat este cunoscută instituţiilor
financiare.
4.4. Cadrul legal de reglementare a schimbului de informaţii

Există un număr mare de instrumente legale în vigoare pentru reglementarea
schimbului de informaţii – tratate privind evitarea dublei impuneri, convenţii multilaterale şi alte
acorduri bilaterale în afara tratatelor fiscale.
Abordările bilaterale
51
74
Cele două instrumente principale supuse abordării bilaterale sunt tratatele de evitare a
dublei impuneri şi tratatele bilaterale privind schimbul de informaţii. Alături de furnizarea de
asistenţă în probleme de dublă impozitare, tratatele de evitare a dublei impuneri includ şi
preveeri privind schimbul de informaţii, de obicei având la bază articolul 26 al modelului de
conveţie OCDE sau modelul ONU.
Din punct de vedere al schimbului de informaţii, cele două modele de convenţii sunt în
mare parte similare. Informaţiile privind impozitele directe pot fi schimbate la cerere, în mod
automat sau spontan. Multe tratate fiscale includ prevederi de exceptare de la furnizarea
informaţiei atunci când datele sunt dorite:
 nu sunt disponibile în conformitate cu prevederile legale naţinale sau nu sunt
obtenabile conform procedurilor administrative curente, sau
 provoacă dezvăluirea secretului de afaceri sau conduc la încălcarea legislaţiei
naţionale.
Multe ţări au intrat în acorduri bilaterale privind schimbul de informaţii, în unele cazuri
completând conţinutul tratatelor de evitare a dublei impozitări. Aceste acorduri pun bazele unor
schimburi structurale de informaţii, specificând tipul informaţiilor ce vor fi oferite, posibilitatea
utilizării lor în anchetele penale şi modul de repartizare a costurilor implicate.
În alte cazuri, acordurile privind schimburile de informaţii se încheie în absenţa unui
tratat de evitare a dublei impozitări. Este cazul acordurilor încheiate cu paradisurile fiscale,
acestea nedispunând de astfel de tratate decât în mod accidental. Pe parcursul ultimilor ani,
Statele Unite în particular, au încheiat acodruri bilaterale cu Aruba, Antigua şi Barbuda,
Bahamas, insulele Virgine Britanice, insulele Cayman, Isle of Man, Jersey şi Antilele Olandeze.
La jumătatea anului 2004, Statele Uinite aveau semnate tratate privind schimbul de informaţii cu
26 de ţări, având acorduri de vitare a dublei impozitări cu doar cinci din aceste ţări.
Acordurile recent încheiate prevăd schimbul de informaţii la cerere şi au intrat în
aplicare începând cu 2004 pentru probeleme penale, iar pentru probeleme civile începând cu
2006. În afara impozitării pe venit, au acoperit o gamă largă de impozite printre care: impozitul
pe proprietăţi, primele de asigurări, jocurile de noroc, etc. Alte ţări, membre ale OCDE, cum ar fi
Germania, Iralnda şi Spania, sunt în proces de negociere cu acorduri similare cu jurisdicţiile
offshore ce s-au încadrat în rândul celor „cooperante”.
Abordările multilaterale
Datorită costurilor considerabile apărute în cadrul negocierilor bilaterale şi potenţialelor
dificulatăţi impuse de către o terţă parte, au fost încheiate multe acorduri multilateraele privind
schimbul de informaţii. Aceste abordări multilaterale au o concentrare regională şi implică
75
schimbul de informaţii. Numărul de ţări participante este relativ mic, în general mai puţin de 25
de ţări.
Printre aceste acorduri enumerăm:52
 Directiva Comisiei Europene privind Asistenţă Reciprocă (1977);
 Convenţia Multilaterală privind Asistenţa Administrativă Reciprocă în
Probleme Fiscale (1995);
 Modelul de Acord sl Centrului Inter-american pentru Administrare Fiscală
(1999).
Ţările scandinave schimbă informaţii bancare şi alte informaţii în mod automat pentru
diverse impozite, cu excepţia obligaţiilor de import sub prevederile Convenţiei Nordice a
Asistenţei Reciproce în Porbleme Fiscale, care a intrat în vigoare în 1991.
4.5. Schimbul de informaţii în practică

Se ştiu foarte puţine despre modul în care se aplică în practică cadrul teoretic de
referinţă pentru schimbul internaţional de informaţie de natură fiscală.
Multe ţări tratează convenţiile privind schimbul de informaţii fiscale cu deosebită
confidenţialitate. Această reticenţă este intenţionată să creeze o nesiguranţă sănătoasă printre
plătitorii de impozite – percepţia că informaţia fiscală este supusă schimbului are un efect
sănătos pentru înspăimântarea evazioniştilor.
În primul rând, schimbul de informaţii fiscale a crescut dramatic în utlimii ani,
reflectând implementarea schimbului bilateral automat de informaţii.
În al doilea rând, se constată o reciprocitate substanţială a schimbului de informaţii, în
principal la nivelul ţărilor membre UE.
În al treilea rând, se constată că schimbul de informaţii este mai frecvent cu vecinii
direcţi ai unei ţări, cel mai probabil refclectând traficul sau munca tranfrontalieră în plus, ţările
cu mulţi imigranţi par să facă schimb de informaţii cu ţara de origine a acestora.
CAPITOLUL V
52
76
UTILIZAREA PARADISURILOR FISCALE ÎN CRIMINALITATEA
FINANCIARĂ INTERNAŢIONALĂ
5.1. Elemente generale
Evoluţia către ceea ce numim noi astăzi “economie globală speculativă” a fost facilitată
de apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii, care permit transferuri financiare extraordinar de
rapide. Exodul de capital, profiturile obţinute din activităţi ilicite, banii care caută dobânzi
preferenţiale sau cursuri de schimb favorabile, combinate cu viramente contractuale şi achitarea
datoriilor bancare se combină într-un flux vast al tranzacţiilor financiare, năucitor de rapid şi
complex.
Într-adevăr, Sistemul Financiar Global reprezintă suportul comerţului internaţional şi al
investiţiilor, într-o lume caracterizată de globalizarea comerţului, de dezvoltarea masivă şi
răspândirea corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale, precum şi de rapiditatea mişcărilor de
capital şi a investiţiilor.
Globalizarea serviciilor financiare a devenit una dintre cele mai importante dimensiuni
în procesul general de globalizare. Alimentată de noile descoperiri ale tehnologiei şi
comunicaţiilor, infrastructura financiară s-a transformat într-un sistem care uneşte ţări şi instituţii
financiare, case de brokeraj, burse, pieţe valutare şi portofolii de investiţii într-un mecanism
global de schimb care funcţionează 24 de ore pe zi.
În acelaşi timp, dezvoltarea monedei electronice – bani sub formă de simboluri pe
monitoarele calculatoarelor – face posibil transferul rapid şi uşor de fonduri aproape oriunde în
lume. În ultima vreme, un procent din ce în ce mai mare a mişcărilor mondiale de bani se
realizează prin tranzacţiile electronice, în detrimentul tranzacţiilor în numerar.
Creşterea masivă de plăţi electronice a fost posibilă datorită dezvoltării mecanismului
de transfer electronic pus în funcţiune de Societatea pentru telecomunicaţii Financiare
Interbancare prin Clearing (SWIFT), de Rezerva Federală (Fedwire) şi de Sistemul de Plăţi
Interbancare prin Clearing (CHIPS).
Acest sistem este visul oricărui spălător de bani, oferind multiple alternative de a imita
caracteristicile şi tipicul tranzacţiilor legale, în felul acesta respectându-se una din legile
fundamentale ale spălării banilor – aparenta legitimitate. În realitate, nu există nici o separare
funcţională şi instituţională evidentă între transferul legal de bani şi transferul câştigurilor
obţinute din traficul de droguri sau din alte fraude.
77
Diferenţierea este practic imposibilă, în felul acesta confruntându-ne cu o altă piesă de
bază a spălării de bani: abilitatea de a introduce tranzacţii şi câştiguri ilicite într-un volum mare
de tranzacţii licite.
O altă cerinţă a spălării eficiente de bani este ca raportul între fluxurile financiare
ilegale şi cele legale să fie relativ mic.Încă o dată, sistemul electronic se dovedeşte a fi perfect
pentru aceste strategii.
Potrivit unui raport, făcut de fostul Birou de Evaluare a Tehnologiei din SUA, se
presupune că 0,05% pânăla 0,1% din cele aproximativ 700.000 de transferuri electronice zilnice
conţin fonduri spălate care ating o valoare de aproximativ 300 milioane USD. Această sumă
păleşte în comparaţie cu cele peste două miliarde de USD care sunt transferate electronic în
medie pe zi, complicând eforturile de depistare a acţiunilor de spălare a banilor.
Scandalurile financiare au demonstrat că spălătorii de bani, proveniţi din droguri, arme,
corupţie, prostituţie, contrabandă sau evaziune fiscală, au utilizat, în genere, următoarea structură
financiară:
 O companie de afaceri internaţională (IBC) sau un trust înmatriculat într-o
jurisdicţie de convenienţă, permisivă;
 Conturi bancare deschise de aceste entităţi la bănci din jurisdicţia respectivă;
 Transferuri de fonduri din aceste bănci către instituţii financiare internaţionale
care, la rândul lor, transferă aceste fonduri oriunde în lume.
Pe o listă a băncilor care au fost antrenate de-a lungul timpului în operaţiuni de spălare
a banilor întâlnim nume de rezonanţă precum: Bank of America, Bank of New York, Barclay’s
Bank, Citibank, Credit Suisse, Deuthschebank. În unele cazuri a fost vorba de neglijenţă sau
comportament infracţional al unor angajaţi, în alte cazuri însă procedurile ilicite s-au derulat în
condiţiile respectării în totalitate a regulamentelor existente la data respectivă.
Deşi infractorii ameninţă sistemul financiar global, ei o fac mai degrabă printr-un
proces de erodare a normelor, a standardelor decât printr-un proces distructiv. Infractorii sunt
mult mai interesaţi în exploatarea sistemului decât în dezbinarea lui, paradisurile fiscale şi
băncile fictive fiind de cele mai multe ori elemente componente ale sistemului, acestea fiind
atrăgătoare pentru terorişti şi grupurile rebele care caută să spele banii obţinuti din afacerile
murdare, create pentru a susţine atacurile armate sau pentru a cumpăra aremele necesare în
continuarea campaniei de violenţă.
78
5.2. Cazuri de utilizare a jurisdicţiilor offshore în montajele financiare de spălare
a banilor
A ne gândi la centrele financiare offshore doar ca mijloc de spălare a banilor murdari ar
fi o greşeală. Ele sunt folosite ca baze pentru comiterea unei game largi de infracţiuni şi pentru a
asigura acoperirea a numeroase tranzacţii financiare ilicite şi dubioase.
5.2.1. Cazul Băncii Internaţionale de Credit şi Comerţ

În iulie 1991, peste 12 miliarde USD – reprezentând active ale BCCI – au fost
confiscate după ce investigatorii au descoperit probe despre răspândirea fraudei. Colapsul băncii
nu a constituit însă o surpriză, el fiind deja prevăzut. Verificări asupra conducerii fuseseră făcute
de câţiva ani în SUA şi Marea Britanie, însă acţiunile întreprinse de inspectorii bancari şi
colapsul băncii au generat unde mari de şoc în întreg sistemul financiar.
Pe măsură ce rezultatele investigaţiilor erau făcute publice, faptul cel mai şocant nu a
fost falimentul în sine, ci faptul că acestei bănci i-a fost permisă atâta vreme funcţionarea fără
nici o intervenţie din partea guvernelor şi a inspectorilor bancari. Banca nu a făcut discriminări
în ceea ce priveşte clienţii săi, furnizând servicii pentru traficanţi de droguri, dictatori, terorişti,
comercianţi frauduloşi, traficanţi de arme şi mulţi alţii. Mai mult, BCCI nu numai că a funcţionat
pe un sistem bazat pe confidenţialitate şi înşelăciune, dar îl şi vindea în mod deliberat clienţilor,
ca parte esenţială a serviciilor bancare.53
Înfiinţată de Agha Hasan Abedi ca bancă destinată ţărilor în curs de dezvoltare, BCCI
la momentul colapsului era cunoscută în anumite cercuri ca bancă a escrocilor şi a criminalilor
internaţionali – „Bank of Crooks and Criminals International”.
Prin fracţionarea structurii corporaţiei, a evidenţei contabile, a controalelor regulatoare,
a reviziilor contabile, prin complexitatea structurilor interne a grupului BCCI, acesta a fost
capabil să ocolească în mod frecvent şi rutinier restricţiile legale cu privire la mişcarea
capitalului şi bunurilor.
BCCI a fost capabilă să comită sau să faciliteze o serie de infracţiuni prin intermediul a
numreoase mijloace, inclusiv utilizarea companiilor de acoperire „shell companies” (scopul
acestor companii este de a acţiona ca modalitate de a spăla bani sau de a-i ascunde de inspectorii
fiscali), exploatarea centrelor financiare offshore şi a paradisurilor bancare şi diversitatea
structurii corporaţiei sale.
Deşi avea sediul general la Luxemburg, scopul pentru care a fost înfiinţată BCCI
(stimularea economiilor în curs de dezvoltare) a făcut ca aceasta să nu fie responsabilă faţă de o
anumită jurisdicţie sau supusă unui anumit set de reglementări naţionale.
53
http://clusterro.tripod.com/offshore
79
Sistemul de supraveghere era slab la momentul respectiv şi această slăbiciune a fost pe
deplin exploatată de bancă, ce şi-a împărţit operaţiunile între doi auditori, nici unul dintre aceştia
neavând acces la imaginea totală a activităţilor sale, poziţie din care ar fi fost capabilă să dea un
sens adevărat implicării băncii în spălările de bani şi în alte forme de fraudă şi corupţie.
Suplimentar, BCCI a folosit Insulele Cayman şi Antilele Olandeze pentru a crea un labirint de
companii de faţadă care să formeze o cortină de acoperire a deponenţilor şi activităţilor acestora.
Deşi autorităţi precum banca Angliei au aflat despre activitatea infracţională a BCCI, timp de doi
ani nu s-au făcut demersuri pentru închiderea ei.
Majoritatea transferurilor de bani s-a realizat prin BCCI Overseas, autorizată în Grand
Cayman. Atunci când autorităţile new-yorkeze au somat BCCI să prezinte datele bancare din
Cayman, acestea s-au lovit de un adevărat zid de piatră, pe motivul respectării secretului bancar.
În cele din urmă, autorităţile americane au făcut progrese importante în urma întăririi
relaţiilor de cooperare cu British Serious Frauds Office. Judecătorul general al Grand Cayman,
un avocat din Midlands – Anglia, numit în funcţie de către guvernul britanic, a făcut o vizită
„colegială” oficialilor new-yorkezi, aceştia primind însă doar o parte din informaţiile cerute.
5.2.2. Cazul Franklin Jurado 1990 – 1996

Una dintre ceke mai interesante condamnări din SUA a fost cea a lui Franklin Jurado,
un economist columbian, absolvent al Hravardului, care nu numai că a spălat sume importante de
bani pentru Jose Santacruz Londono, exponent de marcă al Cartelului Cali, dar a dezvoltat o
foarte bine gândită schemă de spălare a banilor 54. Jurado a fost arestat în 1990 la Luxemburg,
unde organele de control au confiscat câteva dischete cu date despre 115 conturi bancare din 16
locaţii (de la Luxemburg la Budapesta) şi detalii despre o vastă schemă de spălare a banilor.55
Cele cinci faze ale schemei au fost create pentru a legaliza sumele obţinute din traficul
de droguri şi a le feri de confiscare. Deşi nu există decât o variantă a ciclului clasic de spălare a
banilor, în strategia lui Jurado, fazele spălării erau atent create, pentru ca bunurile să treacă de la
un nivel înalt de risc la unul mai mic. Cele cinci faze erau:
 Depozitul iniţial – faza cea mai riscantă – pentru că banii sunt încă aproape de
originea lor şi deci foarte „fierbinţi” – se realiza în Panama;
 Transferul banilor din Panama în Europa. De aproape trei ani, Jurado coordona
transferul dolarilor americani din băncile panamaneze în mai mult de 100 de
conturi din 69 de bănci din nouă ţări: Austria, Danemarca, Marea Britanie,
Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Luxemburg şi Monaco, cu depozite între
50.000 şi un milion de dolari.
54
www.money.howstuffworks.com
55
www.un.org
80
 Transferul banilor în conturi deschise în numele unor cetăţeni europeni – pentru
ascunderea naţionalităţii deţinătorului contului, deschise sub nume europene
cum ar fi: Peter Hoffman şi Hannika Schimdt, pentru a îndepărta supravegherea
sporită alocată conturilor deschise în numele unor hispanici sau columbieni.
 Transferul către companii de faţadă europene
 Întoarcerea fondurilor în Columbia – prin investiţii realizate de companiile de
faţadă în afacerile legale ale lui Santacruz, cum ar fi: restaurante, companii de
construcţii, companii farmaceutice şi imobiliare.
Potrivit unui raport ulterior, Jurado a spălat aproximativ 30 de milioane de franci francezi
prin intermediul conturilor deschise la marile bănci din Franţa. El a precizat că Franţa a meritat
atenţia sa şi a identificat instituţii financiare franceze care erau accesibile spălării de bani. Cel
mai mare punctaj l-a obţinut Austria, apoi Ungaria (pentru că dorea capital vestic) şi insulele
Canalului (care erau un paradis fiscal).
5.3. Rolul zonelor offshore în mecanismele de spălare a banilor murdari

Jurisdicţiile utilizate pentru spălarea banilor sunt reprezentate atât de statele din
onshore (state cu diverse nivele de dezvoltare), cât şi de teritorii offshore. Atractivitatea fiecărei
categorii derivă din caracteristicile sale:
Statele onshore dezvoltate:
 Locul, valoarea şi ritmicitatea obţinerii câştigurilor ilegale;
 Posibilităţi extinse de a masca legalizarea banilor în cadrul tranzacţiilor multiple
ce au loc în zona respectivă;
 Supravegherea strictă a tranzacţiilor cu offshore-ul de către autorităţi
Statele onshore mai puţin dezvoltate:
 Multitudinea posibilităţilor de a spăla bani în apropierea locului de obţinere
(sistem legislativ şi executiv incoerent);
 Corupţie ridicată a autorităţilor;
 Lipsa cunoştinţelor necesare utilizării unor metode mai rafinate
Paradisurile fiscale:
 Secretul bancar, posibilitatea ascunderii identităţii şi secretul operaţiunilor
desfăşurate;
 Concursul voluntar / involuntar al unor astfel de state în facilitarea procesului de
spălare a banilor;
 Gradul de adecvare al serviciilor financiare oferite de acestea;
 Impozite foarte mici sau nule.
81
În România, sistemul economico-financiar a fost suficient de vulnerabil pentru ca cei
care doreau să spele bani să nu se complice prea mult cu utilizarea unor paradisuri fiscale:
o privatizări dubioase,
o lipsa/nerespectarea unui sistem de raportare a tranzacţiilor suspecte,
o controlul unor instituţii financiare de grupuri mafiote,
o utilizarea societăţilor-fantomă,
o sisteme paralele de transmitere a fondurilor,
o abundenţa cazinourilor,
o lipsa de supraveghere a afacerilor imobiliare etc.
Un exemplu frecvent întâlnit de utilizare a firmelor offshore în România – folosirea
unor facturi de import supraevaluate pentru scoaterea din ţară a unor sume obţinute ilicite: se
introduc în ţară produse din contrabandă, care se comercializează prin intermediul unui lanţ de
firme-fantomă, fără documente de import nu se pot transfera partenerilor străini fondurile
obţinute ilegale. Pentru a se realiza aceste transferuri de valută se folosesc documente vamale
aferente unor produse importate legal, însă cu preţuri supraevaluate.
Pentru a evita plata unor taxe vamale ridicate se aleg acele produse fără taxe vamale
sau cu taxe foarte mici. Beneficiarii acestor facturi supraevaluate sunt tot firme fantomă, iar
transferurile valutare se efectuează în firme offshore aparţinând exportatorilor de mărfuri de
contrabandă”56.
Spălarea propriu-zisă este foarte uşor de realizat prin achiziţii repetate de active
financiare, imobiliare şi apelând la facilităţile internetului. Reintegrarea fondurilor, ca de altfel
întregul proces, ţine de „fineţea” reciclatorului, fiind practicată o gamă largă de procedee:
o utilizarea de facturi false de import – export;
o vânzarea – cumpărarea unor servicii sau active necorporale;
o împrumuturi din partea unor terţi interni-externi;
o tranzacţionarea unor imobile sau afaceri neprofitabile şi obţinerea unor valori
adăugate prin „management performant”, know-how, manoperă;
o câştiguri la cazinouri, pariuri, loterii;
o producerea unui eveniment „nefericit” şi încasarea asigurării, etc.
5.4. Fraude şi escrocherii notorii străine
56
Popa Ş., Cucu A. – „Economia subterană şi spălarea banilor”, Editura Expert, Bucureşti, 2006, pag.133
82
5.4.1. Cazul naţiunilor inexistente
5.4.1.1. Regatul Enen Kio
Pretins a fi localizat în apropierea insulelor Marshal, regatul Enen Kio este condus de o
persoană pe nume Robert Moore, care s-a autoproclamat ministru plenipotenţiar al regatului, dar
nu şi-a trecut adresa din Enen Kio pe dosarele de tribunal (aceasta neexistând de fapt), ci „căsuţa
poştală 8441, Honolulu, Hawaii 96830”.57
Se pare că această jurisdicţie falsă a declanşat un proces la Curtea de Apel din Enen Kio
împotriva SUA pentru posesie abuzivă, la cererea regelui Hermios al arhipelagului Rakatul de
Nord, cerând totodată şi despăgubiri în valoare de 170 milioane de USD plus dobândă. R. Moore
a înregistrat dosarul la tribunalul SUA pentru districtul Hawaii, dorind să primească aprobarea
judecării procesului de către un tribunal american. Tribunalul a introdus un ordin de prezentare a
cauzei, după care R. Moore şi-a retras imediat şi voluntar cererea de demarare a procesului.
Studiind cu atenţie site-ul acestei jurisdicţii, remarcăm modul în care organizatorii
strategiei vor să facă bani: prin emiterea „acţiunilor” de aur în valoare totală de 500milioane
USD, fiecare cu o valoare de tranzacţie de 250.000 USD şi o valoare nominală de 500.000 USD
– sumă, care, bineînţeles, nu poate fi colectată, deoarece regatul nu există şi nici nu posedă
bunuri de valoare semnificativă, doar respectivele false revendicări de teritoriu.
5.4.1.2. Principatul New Utopia

S-a ales varianta înfiinţării unei noi jurisdicţii pe baza construirii unor piloni uriaşi în
nisipurile Caraibelor, intenţionându-se şi oferirea de servicii de zbor (furnizate de liniile aeriene
utopiene) şi de dirijare a traficului aerian.
Serviciile educaţionale nu sunt nici ele lăsate la o parte: aici va fi înfiinţată Universitatea
din Utopia, cu o şcoală medicală specializată în cercetarea longevităţii. În domeniul longevităţii
se pare că principatul se bazează pe experienţa fondatorului, Howard Turney, acesta având în
trecut o serie de probleme legate de afaceri dubioase cu elixire ale tinereţii şi longevităţii.
SEC (Securities and Exchange Comision) a devenit interesată de persoana lui Turney,
datorită eforturilor sale de a vinde obligaţiuni ale Utopiei, proiectul enunţat urmând a fi finanţat
din resursele financiare obţinute pe această cale.
Judecătorul M. Burrage a aprobat cererea comisiei de emitere a unei hotărâri
judecătoreşti de stopare a unei scheme frauduloase aparţinând unei jurisdicţii virtuale care
promovează şi vinde titluri financiare false în valoare totală de 350 milioane USD. 58 Potrivit
plângerii comisiei, H. Turney, reprezentând Nwe Utopia, a creat un site pe Internet numit „New
57
www.enenkio.org/Enenkio_Web.htm
58
www.patrifriedman.com/projects/independence/newutopia.html
83
Utopia” pentru a atrage fonduri cu scopul dezvoltării unui presupus paradis fiscal numit New
Utopia. Această nouă ţară va fi localizată la 115 mile vest de insula Cayman. Şi va fi o ţară ce se
va ridica din Caraibe pe uriaşe platforme de beton construite la suprafaţa oceanului.
Vânzarea de titluri fără valoare nu este singura înşelătorie a principatului. Pentru 35.000
USD se putea achiziţiona licenţă pentru o bancă de clasa A, pentru 5.000 USD – o licenţă pentru
o bancă virtuală, iar cu 10.000 USD se putea cumpăra o licenţă pentru înfiinţarea unui trust (dacă
principatul se va forma). Totuşi, se pare că cineva şi-a irosit timpul şi în proiectarea unui pachet
complet de legi privind companiile şi trusturile, în speranţa că cineva va fi atât de naiv încât să
cadă în această plasă.
Principatul New Utopia este una din cele două naţiuni false care se ridică de sub apă,
singurul loc unde poate fi vizitat Principatul fiind doar la adresa de web: www.new-utopia.com.
5.4.2. Afaceri murdare cu proprietăţi imobiliare din Costa Rica

Cu o periodicitate de câţiva ani, Costa Rica urcă în vârfurile topurilor offshore şi apoi se
prăbuşeşte din nou. Deoarece Costa Rica este din nou în vogă în mediul internaţional, un mare
număr de persoane sunt interesate de constituirea de structuri juridice în Costa Rica pentru a
evita plata impozitelor şi în alte scopuri, decizie determinată în mare măsură şi de sfaturile
prietenilor care au avut succes cu aceste structuri. O mare parte din ei doresc să înfiinţeze
structuri în Costa Rica pentru a evita plata impozitelor şi să utilizeze sumele obţinute din
activitatea acestor companii petru achiziţionarae de proprietăţi în Costa Rica. Practic, de aici
începe să funcţioneze afacerea murdară.
Fără îndoială, Costa Rica este un loc exotic, frumos, care abundă în oportunităţi
profesionale şi de afaceri; totodată, este unul din cele mai importante jurisdicţii în care se
stabilesc expatriaţii americani. Din păcate, cei mai mulţi dintre expatriaţi sunt aici pentru că au
fost nevoiţi să părăsească SUA ca urmare a săvârşirii unor înselătorii, fraude sau evaziuni fiscale.
Deci Costa Rica este o ţară cu multiple pericole de acest gen, cu cel puţin la fel de mulţi
infractori financiari ca în Belize, Antigua sau Nevis.
Escrocheria începe cu investitori de succes care cred că le ştiu pe toate. Din punctul lor
de vedere este foarte simplu: înfiinţezi o companie în Costa Rica cu acţiuni la purtător, depui o
sumă mare de bani într-o bancă offshore, apoi foloseşti companie pentru a cumpăra o frumoasă
proprietate imobiliară din Costa Rica la preţuri foarte avantajoase, iar la pensie îţi transferi toţi
banii din statul de rezidenţă şi te retragi în Costa Rica pentru a trăi fericit până la adânci
bătrâneţi.
Costa Rica are legi care acordă intruşilor drepturi imediate şi ferme, neexistând nici o
formă de a-i mai evacua de pe proprietate o dată ce s-au instalat. De exemplu, un agent imobiliar
84
din Costa Rica determină câţiva străini bogaţi să vină în Costa Rica, le arată câteva proprietăţi
frumoase şi libere şi îi convinge să-i plătească o sumă importantă pe ele. Apoi, după ce s-au urcat
în avion, agentul mută câţiva intruşi pe acele proprietăţi, iar când străinii se întorc, ei deţin
imobile pe care nu le pot folosi datorită intruşilor.
În acel moment intervine vânzătorul, care le spune că, din nefericire, au apărut aceşti
intruşi pe proprietate, şi că nici el, nici tribunalul nu pot face nimic pentru a-i evacua, dar din
generozitate, se oferă să cumpere de la aceştia imobilul la o valoare nominală de 10% din suma
cu care păcăliţii cumpăraseră activul. În final, proprietarul fără proprietate acceptă, deoarece cu
acei intruşi pe ea, proprietatea nu valorează nimic. Apoi vânzătorul îi scoate pe intruşi de pe
proprietate, lăsând capcana deschisă pentru a repeta acelaşi proces.
Această escrocherie funcţionează de foarte multă vreme şi dispare sau renaşte pe măsura
trecerii timpului.
5.4.3. Ascunderea banilor offshore

Deseori întâlnită sub denumiri similare (conturi bancare secrete, conturi offshore, conturi
anonime, conturi bancare elveţiene), acest tip de fraudă reprezintă teama primară a oricărei
persoane care se gândeşte să sondeze în mod practic lumea offshore.
Schematic, filmul operaţiunii se derulează astfel: investitorul îşi plasează banii sub
controlul unor entităţi offshore, acestea declară că banii le aparţin, investitorul neagă posesia
fondurilor, sumele se înmulţesc fără a fi supuse impozitării, iar creditorii nu se pot îndrepta
asupra lor, având în vedere că nu mai există nici o legătură oficială între investitor şi banii săi.
Problemele ce pot apărea sunt reprezentate de dispariţia persoanelor sau companiei căreia
i-au fost încredinţaţi banii sau refuzul acesteia de a-i mai înapoia. În aceste situaţii, investitorul
nu poate să depună plângere la autorităţi pentru a nu se descoperi că a comis evaziune fiscală.
Lucrurile pot lua o turnură mai gravă în situaţia în care investitorul este şantajat, stors de sume
suplimentare, pentru a nu se afla despre evaziunea fiscală comisă.
5.4.4. Escrocherii cu titluri diplomatice şi nobiliare

La ora actuală, există câteva companii care au pus în vânzare diferite titluri diplomatice
sau nobiliare, cu menţiunea că acestea pot genera importante facilităţi fiscale. Acest lucru nu este
adevărat. În majoritatea cazurilor, rezidenţii fiscali ai unei ţări, atât ai celor dezvoltate, cât şi cei
ai celor mai puţin dezvoltate trebuie să plătească impozitele atribuite lor, indiferent de titlurile
care îi caracterizează.
Achiziţia acestor titluri poate facilita accesul la anumite evenimente, poate îmbunătăţi
imaginea în societate, urgenta o serie de proceduri administrative, poate salva o serie de
85
cheltuieli mărunte, însă avantajele se limitează la această arie. În afara acestor avantaje, aceste
titluri nu folosesc la nimin, poate doar ca subiecte de conversaţie.
5.4.5. Seminariile offshore

În străinătate, la preţuri începând de la câteva zeci de dolari până la 7.000 USD (într-un
loc exotic cum ar fi Aruba), se poate participa la seminarii despre protecţia bunurilor şi
planificarea fiscală offshore, care promit reduceri dramatice de taxe prin folosirea paradisurilor
fiscale.
În cele mai multe astfel de prezentări, moderatorii le vor spune celor interesaţi că toate
strategiile derulate de ei sunt în conformitate cu legea, dar în acelaşi timp vor face aluzie la
posibilitatea unei consulaţii private, unde în schimbul unei taxe (ce variază în funcţie de
experienţa şi renumele consultantului) le vor arăta căile îmbogăţirii rapide şi protecţie totale prin
plasarea banilor lor în conturi secrete ale băncilor offshore sau orice altă structură controlată de
ei – în cele mai multe cazuri, această strategie presupune nedezvăluirea de către proprietari a
existenţei şi localizării banilor lor.
5.5. Fraude şi escrocherii notorii din România
Deşi privesc domenii de afaceri diferite, "bufurile mascate" au câteva trăsături comune, şi
anume: existenţa participării, complicităţi sau acoperiri politice. În multe dintre cazuri pot fi
detectate relaţii la cele mai înalte niveluri cu structuri politice sau de informaţii ale diverselor
state interesate de suprimarea economică a României (cum e cazul privatizării Petrom). Deşi
foarte multe anchete desfăşurate în astfel de cazuri prezintă un început promiţător, nici unul
dintre marii beneficiari nu ajunge să fie pedepsit; în puţine cazuri sunt efectuate arestări şi foarte
rar condamnări, de obicei numai executanţii de rangul doi sunt cei care vizitează sediile
procuraturii. Toate prejudiciile sunt suportate în final de contribuabilul român, iar peste
scandalul de presă - numai în cazul în care acesta a existat - se aşterne tăcerea, semn că "toată
lumea a fost mulţumită".
Paradisurile fiscale sunt teritorii cu un nivel fiscal foarte scăzut, secretul bancar şi
comercial este politica de stat, iar circulaţia fondurilor nu este supusă nici unei restricţii. Practic,
pot fi transferate sume enorme fără ca acestea sa fie monitorizate, fără a se urmări traseul banilor
- de unde vin şi unde se duc. Majoritatea paradisurilor fiscale sunt state mici, cu o locaţie exotică
şi populaţie redusă. O altă caracteristică esenţială este dată de existenţa unor guverne
invulnerabile la presiunile comunităţii internaţionale, care garantează secretul bancar şi în mod
special ascund adevăraţii acţionari ai societăţilor înmatriculate în astfel de "state sursă". În
86
economia românească prezentă societăţilor de tip Offshore s-a amplificat considerabil în ultimii
ani, în mod special dar nu întâmplător - în relaţiile cu statul român. Diferite S.R.L.-uri româneşti
cu un acţionariat compus din persoane juridice înmatriculate în diferite "insule şi insuliţe" de pe
tot globul, au relaţii de tot soiul cu instituţiile de stat, iar în unele cazuri întreprinderi întregi au
fost privatizate către "investitori străini - strategici" de origine exotică. În astfel de situaţii
autorităţile române cunosc foarte puţin despre activitatea societăţilor străine; în cele mai multe
paradisuri fiscale chiar şi acţionariatul fiind strict secret - în spatele acestor firme putând fi atât
oameni de afaceri dornici de profituri cât mai mari dar şi organizaţii teroriste, reţele
internaţionale de spălare de bani, agenţii ale diferitelor servicii secrete străine.
Cel puţin până în prezent autorităţile statului român n-au luat în consideraţie pericolul pe
care-l reprezintă aceste societăţi offshore, mai ales în că a fost realizată integrarea în Uniunea
Europeană începând cu 1 ianuarie al acestui an şi al noilor standarde de securitate internaţionale
impuse de Statele Unite ale Americii partenerilor N.A.T.O. Nu întâmplător, agenţiile guvernului
american au făcut presiuni pentru blocarea anumitor conturi din diverse paradisuri ficale, după
evenimentele petrecute la 11 septembrie 2001 pe teritoriul american. În cei 16 ani de "tranziţie
prelungită", din economia românească au fost drenate miliarde de dolari, redirecţionate ulterior
către diverse conturi şi societăţi aparţinând paradisurilor fiscale de pretutindeni. Nimeni nu şi-a
pus problema stopării acestui flagel, nimeni nu s-a întrebat cine se ascunde în spatele "căsuţelor
poştale" deşi cazuri au fost şi sunt încă destule.
Două dintre celă mai odioase caracatiţe financiare puse la punct pe teritoriul României şi
executate din exterior, sub anonimatul parolelor şi al acţiunilor la purtător sunt:
5.5.1. Filiera "Dacia Felix" - Cadewell Virgin Islands

Cu sprijinul direct al celebrei Bancorex, Sever Mureşan a devenit acţionarul majoritar al
băncii clujene "Dacia Felix", dupa ce în anul 1990 şi-a organizat societatea "Paniro Bucureşti",
în asociere cu "Croassant de France". Ingineria financiară a început atunci când Bancorex a
creditat societatea "Paniro" cu suma de 16,6 milioane franci francezi iar Sever Mureşan i-a
transferat la Banca Dacia Felix sucursala Cluj, sub titlul de contribuţie la capitalul social. Şi
astfel grupul de firme controlat de Sever Mureşan a acaparat 68% din acţiunile Dacia Felix.
Acelaşi Sever Mureşan, în complicitate cu vice-preşedintele băncii Dacia Felix, Mircea
Horia Hossu, a primit un credit ilegal de 334 miliarde lei, destinat achiziţionării de oţel-beton,
care ar fi urmat să fie exportat societăţii Cadewell din Insulele Virgine Britanice (paradis fiscal
internaţional). Mircea Hossu a întocmit documente bancare din care să rezulte că Sever Mureşan
restituise către Dacia Felix contravaloarea bunurilor exportate, acoperindu-l astfel, fictiv
bineînţeles, pentru o parte din suma deturnată. Actele utilizate în acest scop fuseseră emise de
87
"Fondo Sociale di Cooperazione Europeea", cu sediul la Milano, care nu avea însă dreptul să
efectueze operaţiuni bancare. Fondo Sociale aparţinea de fapt lui Ini Mureşan şi Hossu, nefiind
altceva decât o firmă-ecran înfiinţată pentru afacerile oculte ale celor doi escroci. Prejudiciul
adus Daciei Felix de cei doi, prin ingineria financiara Cadewell - Insulele Virgine: nici mai mult
nici mai puţin de 1000 miliarde lei.
5.5.2. Filiera "Ram Thade Ltd - Cyprus" - Cascadele

Celebrul print al Banatului Zaher Iskandarani s-a născut la 1 ianuarie 1958, în Siria. Ca
cei mai mulţi sirieni, beneficiari ai relaţiei de strânsă prietenie dintre Ceausescu şi liderul sirian
Hafez Al-Assad. Sosit în România pe filiera serviciilor siriene, Zaher Iskandarani s-a instalat la
Timişoara. Oficial student, anul I, la cursurile Facultăţii de Construcţii din Timisoara; neoficial:
traficant şi om de legatură al serviciilor siriene cu cele sovietice (prietenii noştri). Secondat de
fratele sau Maher, pune pe picioare sistemul operaţiunilor în "cascadă". În 1992, Zaher primeşte
cetăţenia română, devenind mai român ca oricine. Tot în 1992, firma sa "Rami S.R.L." figura pe
primul loc în topul societăţilor comerciale timişorene. Ulterior, în perioada anilor 1994-1995, o
serie de firme avându-l actionar tot pe Zaher - prosperau în jurul societătii "Rami", având nume
dintre cele mai ciudate: Bloody Fox (Vulpea Sangeroasa), Kiss and Kill (Saruta şi Ucide) sau
Black Baron (Baronul Negru). În Timişoara însă, reţeaua comercială a lui Zaher, demarase în
trombă cu un capital subscris de 100 de milioane lei ("Rami" cu doar 28 milioane), atingând
urgent, performanţe impresionante, observate şi de Garda Financiara şi de Inspectoratul General
al Politiei Timişoara.
Numai în perioada martie 1994 - aprilie 1995, firmele lui Zaher au introdus în România
209 transporturi de ţigări şi cafea, însumând 294 000 de baxuri şi 575 tone de cafea. Toate aduse
din Belgia şi Elvetia cu documente, de regulă, false. Mecanismul în "cascadă" pus la punct de
Zaher, de contrabandă economică cu ţigări şi cafea, transpare cel mai bine din consultarea
dosarelor 4945/95 şi 4946/95 ale Tribunalului Judecatoriei Timis. Astfel, societatea comercială
"My San S.R.L." - avându-i ca asociaţi pe Zaher Iskandarani şi Cornelia Pomana - a derulat un
import de ţigări Bastos, Assos şi LM de la firma "Ram Thade Ltd Cyprus" (paradis fiscal utilizat
cu succes şi de afaceristul Sorin Ovidiu Vantu), pe baza contractului cu numarul 327/1993, la un
pret de achiziţie greu de imaginat: 8.25 USD baxul, faţă de aproximativ 60.00 USD, practicat pe
piaţa internaţională în acea perioadă. Ordinul 13/1994 al Direcţiei Generale a Vamilor şi
Ordonanţa 26 impuneau majorarea taxelor vamale conform preţurilor internaţionale. Zaher,
utilizând contractul din 1993 încheiat cu partenerul său de la "Ram Trade Ltd - Cyprus", a
contestat însp în instanţă, solicitand recalcularea taxelor vamale. Şi, fără nici o coincidenţă, de
88
fiecare dată romano-sirianul a câştigat, invocându-se fie caracterul "abuziv" al ordonanţelor, fie
virtutea "libertăţii contractuale".
Şi astfel, afacerile lui Zaher şi oamenilor săi - Mujea Marcelini, Jabri Tabrizzi sau Abdul
Lazkani mergeau "ca unse", când, în 1995, filmul afacerilor în "cascadă" s-a rupt brusc. Aşa se
face că, în mai 1995, doi politişti români sosesc subit în Cipru, dornici să-l întâlnească pe
partenerul "cipriot" al revoluţionarului "Prinţ al Banatului".
La Camera de Comert a Ciprului, prima surpriza; nu exista nici o firmă înregistrată sub
numele "Ram Trade Company", ci doar una "Rami Trade Company Ltd", înregistrată sub
numărul 54146 din anul 1993. A doua surpriză: firma cipriotă îi avea ca acţionari chiar pe Zaher
Iskandarani (cu 900 acţiuni) şi pe Cornelia Pomana (cu 100 acţiuni).
A treia surpriza: firma cipriotă nici măcar nu avea ca obiect de activitate comerţul cu
cafea sau ţigări. Pe scurt: româno-sirianul Zaher importa ţigări şi cafea de la "partenerul cipriot"
Zaher. Afaceri derulate în cascadă, între o firmă-fantomă şi una înregistrată în România,
contravenind astfel principiului libertăţii contractuale, prevăzute de Codul Comercial şi Codul
Penal.
Zaher brichisise în Cipru un adevărat păienjeniş de societăţi, care, chipurile, derulau
afaceri cu "My San SRL" şi "Ram Trade SRL" din România, în calitate de exportatori. Aşa cum
părea să fie şi în cazul firmelor cipriote "ETS Andreas Kallis Ltd" ori "Silver Coast Resources
Ltd", conform documentelor celor două societăţi din Timişoara ale lui Zaher (My San şi Ram).
Tranzacţii despre care, însă, firmele din Cipru - partenerele lui Zaher - "nu ştiau nimic": în plus,
nu-şi recunosteau antetul, iar semnăturile erau falsificate. Politiştii români nu au descoperit că
tranzacţiile din Cipru figurau pe numele firmei-fantomă "Ram Trade Company", cu conturile
deschise la Bank of Cyprus .
În România, Zaher a susţinut în cadrul procesului ce i-a fost intentat, prin avocatii săi, că
în sentinţele prin care fusese scutit de taxele vamale se strecurase o eroare: în loc de "Rami Trade
Company Ltd", se trecuse "Ram". Lipsea practic o litera! Ca dovadă, s-a prezentat completului
de judecată un certificat de înmatriculare al firmei "Rami", cu motivaţia că greşeala aparţinea
partenerului "cipriot". Cine era "cipriotul", nu s-a mai amintit în instanţă (adica tot Zaher). În
cadrul cercetărilor, în depozitele firmelor lui Iskandarani, Garda Financiară a descoperit ţigări,
fără documente legale, în valoare de 70 miliarde lei. A fost identificat şi sistemul prin care Zaher
le introducea în ţară: importa ţigările din Elveţia printr-o societate de tip offshore şi le vămuia în
Ungaria, după aceea, le introducea în România cu acte false. Prin acest sistem, Zaher păgubise
statul roman cu 10 milioane de dolari.
Desigur, nimic din toate acestea n-ar fi fost posibile dacă de pildă, cu ocazia Forumului
"Crans Montana" de la Bucureşti, din aprilie 1994, "Prinţul Banatului" nu s-ar fi numărat printre
89
sponsorii oficiali ai manifestării, orchestrate din umbră de abilul guzgan Viorel Hrebenciuc.
Omul care il întrodusese şi pe spionul palestinian Kamel El-Kader în mediul prezidenţial de la
Palatul Cotroceni, ori în cel guvernamental de la Palatul Victoria, în calitate de consilier.59
5.5.3. Sugativa - S.V. International Tranzaction

Echipa de aur, Sever Mureşan-Hossu a drenat 17,5 miliarde lei, plus alte 160 milioane de
dolari de la celebra bancă Dacia Felix în anul de graţie 1990. Acţiunea s-a derulat după
următoarea reţetă; Bancorex, diamantul mafiei financiare, a emis o scrisoare de garanţie în
favoarea "firmei franceze" S.V. (adica Sever Muresan) International Tranzaction, în baza unui
ordin emis de firma de comerţ exterior Terra. Înainte de 1989, societatea Terra derula afaceri
fantomă pentru regimul Ceauşescu, dar sub stricta coordonare a serviciilor secrete. În condiţiile
date, Sever Mureşan a utilizat ilegal scrisoarea de garanţie, prin intermediul complicelui Mircea
Hossu - de credite în valoare însumată de 17,5 miliarde lei, la care s-a mai adăugat o altă
lipitoare, de doar 160 milioane de dolari, din contul bancii Daciei Felix - care formează obiectul
unui dosar de cercetare penală distinct.
Implozia acestor credite neperformante a condus la falimentul acestor bănci româneşti,
înghiţind totodată economiile a milioane de români. Şi în acest caz, justiţia română, obedienţa şi
impotenţa, s-a trezit ca mai mereu cu şireturile legate. Dar în cazul omului de afaceri român
Sever Mureşan, în noiembrie 2000, Curtea Corecţionala de la Geneva a făcut dreptate românilor,
condamnând acest escroc internaţional la trei ani şi jumătate de închisoare şi cinci ani de
interzicere a sejurului în Elveţia (asta da problema), într-un caz de escrocherie în valoare de
numai 25 milioane de dolari în dauna băncii clujene Dacia Felix.
Şi în felul acesta, sub o formă sau alta, tot elveţienii cu paradisul lor au rezolvat (într-un
fel) problema justiţiei, dar nu şi a banilor. Înţelegerea era de fapt una foarte simplă; statul român
îl pierde pe Muresan, banii se depozitează în Elvetia, iar Curtea de la Geneva se ocupă cu
priponitul infractorului român, şi asta pentru ca "băieţii deştepţi" să aiba timpul necesar să
cheltuiască banii furaţi de la poporul român prin mâna lui Mureşan.
5.5.4. Tentacula "Columna Bank" - Manel Finanz A.G.-Switzerland

Manevra financiară de la Columna Bank, puţin mai sofisticată în raport cu altele
similare, a beneficiat de o reţetă dulce-elveţiană. Schema, de import, aparţinea partiturii mafiei
financiare internaţionale. Povestea începe scurt: Columna Bank a apărut pe piaţa românească
prin asocierea a patru persoane fizice din România, având fiecare un aport la capitalul iniţial de
59
http://dobrogea.zonainterzisa.ro
90
120 milioane lei, cu un cetăţean german având un aport de 300.000 de dolari americani, şi firma
elveţiană Manel Finanz A.G., societate care, cu un capital social de 7,7 milioane de dolari, a
devenit proprietara băncii în proportie de 93%.
Societatea Manel Finanz A.G. avea profil de societate offshore, fără să desfăşoare vreo
activitate reală în Elveţia. Administratorul la vedere al firmei, Josef Fessler, a recunoscut ulterior
că avea un contract cu câteva persoane din România pentru investirea banilor. În legătură cu
această situaţie inedită, fostul şef al Inspectoratului General de Poliţie, Pavel Abraham (zis şi
Generalul Cocaina), a dezvăluit că banii proveneau, în realitate, din România. Într-un mod
similar, Urf Von Daniken, şeful politiei elveţiene, a declarat săptămânalului "Cash", care apare la
Berna, că "în spatele băncii Columna se află servicii secrete româneşti". Desigur, ce nu ştia Von
Daniken era tocmai deosebirea dintre fosta şi actuala Securitate. Elveţianul, şi el ca mai toţi
europenii, era victima serviciilor de dezinformare ruse, care şi-au dorit mai mereu ca distincţia
dintre "fosta" şi "actuala" să nu se realizeze.
Ingineria de la Columna Bank - proprietatea societăţii Manel Finanz A.G., care rula
fonduri provenite chiar din România - s-a dovedit profitabilă dar numai pentru grupul de firme
satelit Euro-Columna (columnele europene). Cu creditele acordate fără restricţii de banca
Columna, firmele Euro-Columna au achiziţionat pachetele majoritare de acţiuni de la toate
societăţile de stat din domeniul îngrăşămintelor, operaţiune în care a fost implicat şi fostul
preşedinte al FPS (Fondul Proprietatii de Stat) Emil Dima.
De altfel, pentru o bună cooperare, F.P.S. a deschis la Columna Bank un cont în valoare
de 64 miliarde lei şi unul de numai 10 milioane de dolari. C.E.C.-ul "românesc" s-a grăbit şi el să
deschidă un cont de 30 miliarde de lei, iar compania de stat RENEL a mai adaugat alte câteva
miliarde în conturile Columna Bank.
Doamna Ortansa Niculescu, cea care a moştenit preşedinţia băncii de la Vasile Bostan,
a recunoscut târziu că banii au fost orientaţi, sub forma de credite, către firmele-satelit Euro-
Columna. Ulterior, F.P.S. nu şi-a mai putut retrage fondurile decât apelând la intervenţia Bancii
Naţionale a Romaniei şi la serviciile Ministerului de Interne. Pe scurt: banii murdari, proveniţi
din diverse operaţiuni speciale, au fost spălaţi, via Elveţia (paradis fiscal), prin intermediul
Columna Bank şi reinvestiţi ulterior sub formă de credite speciale, în firme satelit interesate să
acapareze industria îngrăşămintelor din România.
5.5.5. Operaţiunea "Valeologia"
Bancorex a acordat, în perioada 1992-1993, credite în valută societăţii Valeologia, cu
toate că firma din Chişinău nu era autorizată să efectueze operaţiuni de comerţ pe teritoriul
România. În iulie 1997, Curtea de Conturi a constatat această operaţiune financiară a Bancorexu-
ului. Deşi cunoştea acest lucru, preşedintele Bancorex din acea perioadă Dan Pascariu a aprobat
91
creditele. Cu banii de la Bancorex, societatea Valeologia a achiziţionat autoturisme marca ARO
(româneşti), pe care le-a revândut în spaţiul ex-sovietic. 60
Conform Direcţiei de Combatere a Crimei Organizate din cadrul Inspectoratului
General al Poliţiei Române, prejudiciul adus Bancorex prin această operaţiune ilegală a fost de
numai 3,9 miliarde de lei şi 137 milioane de dolari. În cadrul cercetărilor, în afară de Dan
Pascariu, au mai fost acuzaţi: Răzvan Temeşan, Gheorghe Carabasan, Adrian Constantinescu,
Petre Dima, Daniel Ionescu, Nicu Stan şi Nicolae Voiculet. Imediat după momentul deschiderii
anchetei a intrat în acţiune mafia politica autohtonă - teleghidată de la Apus, interesată direct de
muşamalizarea dosarului. Astfel, propunerea I.G.P. de trimitere în judecată a lui Dan Pascariu a
fost refuzată de procurorul Alexandru Tuculeanu din Parchetul General, care a dispus
neînceperea urmăririi penale (celebrele N.U.P.-uri). Drept pedeapsă, procurorul Tuculeanu a fost
avansat director-adjunct. Asta deşi, ulterior, Parchetul General a infirmat soluţia dată de
procurorul Tuculeanu. Pe scurt, acordarea de credite ilegale societăţii private Valeologia din
Chişinau (paradis fiscal al serviciilor secrete sovietice), a reprezentat o operaţiune acoperită a
mafiei ruse.
5.5.6. Axa "ALRO-Slatina" - "ITC Management A.G.-Switzerland" - "Moscova"

Alro, lider naţional în producţia de aluminiu, era una dintre puţinele mari întreprinderi
româneşti profitabile şi competitive pe piaţa europeană. La sfârşitul aniulor 90, combinatul avea
o cifră de afaceri de aproximativ 300 de milioane de dolari şi un profit de 50 de milioane.
Guvernul condus de Adrian Năstase a propus privatizarea societăţii Alro apelând la cea mai
slabă metodă, evident în defavoarea statului român, respectiv majorarea capitalului social. în
perioada respectivă, Grupul "Marco International" achiziţionase de pe Bursa un pachet
semnificativ de acţiuni ALRO. În vara anului 2001, Ovidiu Musetescu a lasat practic grupul
rusesc să devina acţionar majoritar printr-o majorare de capital social. Banii respectivi, n-au
intrat în bugetul statului român, ci au rămas în societate, adică în cele din urmă la dispoziţia
noului proprietar (Marco International).
Numai după presiunile Bancii Mondiale, procesul a fost stopat. Cu toate intervenţiile
europene, privatizarea s-a produs totuşi pe 1 mai 2002, dar între timp Grupul Marco International
ajunsese să detina nici mai mult nici mai puţin de 42% din acţiunile Alro, cumpărate direct de pe
piaţa de capital. În această situaţie delicată, statul român a negociat cu spatele la zid, pentru că
nici un alt investitor nu s-ar fi încumetat să achiziţioneze pachetul majoritar ştiind că are în spate
un acţionar semnificativ care i-ar fi putut bloca orice decizie. În final, Alro a fost vândut pentru
60
http://dobrogea.zonainterzisa.ro
92
numai 11,4 milioane de dolari, valoarea a 10% din acţiuni, aceeaşi cu care concernul Marco
International devenea acţionar majoritar.
Dacă pachetul majoritar ar fi fost vândut la licitaţie (de exemplu), statul român ar fi putut
încasa cel puţin 50 de milioane de euro, dar suma putea fi cu mult mai mare, ţinand cont de
profitabilitatea societăţii româneşti. Se poate constata astfel, încă o dată, că ministrul privatizării,
Ovidiu Musetescu a facut o altă afacere proastă pe banii cetăţenilor români.
5.5.7. Spionajul rusesc mobilizat pentru ALRO

Milcprile de culise au îndepărtat alţi pretendenţi la ALRO, între care se număra şi
companiile Pechiney (societate franceză, în acel moment cel mai mare producător european de
aluminiu), Balli Metal şi Glencore. Reprezentanţii Pechiney l-au însoţit chiar şi pe premierul
francez din acea perioadă, Lionel Jospin, într-o vizită oficială la Bucuresti, unde şi-au exprimat
intenţiile clare de preluare a combinatului ALRO-Slatina, însă se pare ca ruşii aveau încă de
atunci prioritate. 61
Iar ca reţeta să fie completă, ruşii au înfiinţat şi o firmă Offshore la Zug, în Elveţia -
înainte de privatizare. Societatea, denumită ITC Management A.G., a început sa cumpere imediat
după înfiinţare cantităţi masive de aluminiu de la ALRO, şi asta doar pentru a obţine cât mai
multe informaţii despre combinatul românesc.
Conform documentelor solicitate de C.R.J.I. de la Registrul elveţian al companiilor,
firma ITC Management A.G. a intrat în proces de lichidare imediat după ce Grupul Marco
International a cumpărat ALRO - misiunea fiind îndeplinită cu succes. O altă societate utilizată
în acest joc rusesc este compania Dover Resources Ltd, înmatriculată în Marea Britanie.
Documentele obţinute de C.R.J.I. de la englezi arată că din acţionariatul Dover
Resources Ltd fac parte Krasner şi Vasily Semivolkov, directorul firmei ruseşti Raznoimport
U.K. (Londra).
Concluzii
61
http://clusterro.tripod.com/offshore
93
Pentru a ne da seama de ce este avantajos să înfiinţăm o companie offshore pentru a ne
putea conduce mai bine afacerile este suficient să studiem avantajele pe care le au aceste
companii. Aceste avantaje sunt:
 anonimitate şi confidenţialitate;
 suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare internaţionala a taxelor;
 lipsa controalelor valutare;
 operează într-un sistem economic şi politic stabil;
 operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;
 posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nici o restricţie;
 regulamente lejere;
 posibilitatea de expansiune mult mai bună;
 ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea în zonele libere adiacente
altor centre financiare offshore;
Anonimatul şi confidenţialitatea sunt invocate ca principale avantaje ale companiilor
offshore, după taxele scăzute sau chiar lipsa acestora. Printre motivele care determină o
asemenea alegere se numără:
 în cele mai multe cazuri compania offshore este folosită ca o a treia parte
desfaşurând tranzacţii pe piaţa locală. În acest caz, cele 2 companii nu trebuie sa aibă
acelaşi director întrucât aceeaşi persoană nu poate semna un acord între 2 companii în
calitate de director al amândurora;
 în multe ţări obligativitatea de a plăti taxe este legată de locaţia administraţiei
companiei. Dacă este evident că directorii şi acţionarii unei companii străine sunt
înregistraţi pe piaţa locală, veniturile companiei străine vor fi considerate ca venituri ale
unor proprietari locali şi vor fi, în consecinţă, taxabile;
 oamenii de afaceri doresc sa menţină anonimatul în ceea ce priveşte activităţile
desfăşurate, profiturile acumulate, investiţiile;
 anonimatul nu poate fi obţinut odată ce compania a fost înregistrata cu deţinătorii
ei reali, iar documentele în care sunt consemnaţi acţionarii şi directorii sunt îndosariate.
În contrast, când compania este înregistrată ca anonimă, iar proprietarii, la un moment
dat, nu mai doresc acest lucru, structura nu poate fi oricând schimbată;
 publicul are acces la dosarele ce conţin certificatele de acţionar, documentele de
constituire ale unei companii etc.
Pe plan mondial peste 95% din deţinătorii de companii offshore folosesc o structură de
anonimat, restul preferând o structură deschisă.
94
Angajaţii sunt obligaţi prin juramânt să păstreze secrete numele beneficiarilor
nerezidenţi. Doar datele generale sunt prezentate din când în când pentru a informa guvernul şi
publicul cu privire la evoluţia în acest domeniu. în funcţie de dorinţa beneficiarului companiei,
identitatea acestuia poate fi cunoscută doar de cei cu care lucrează în mod direct, cum ar fi
directorul general şi adjunctul.
Jurisdicţiile fiscale existente pe plan mondial se împart în două categorii: cele
caracterizate de un nivel ridicat al taxelor (taxa pe venit, TVA, taxa pe salarii, taxa pe dividende,
taxe municipale, taxe de drumuri, taxe imobiliare etc.) şi cele care nu percep taxe deloc sau
acestea sunt foarte mici. În jurisdicţiile care nu percep taxe, cum ar fi Bahamas, Gibraltar nici
una din taxele mentionate mai sus nu este percepută. O companie înregistrată într-o astfel de
jurisdictie nu plăteşte nici o astfel de taxă.
Dacă luăm în considerare o jurisdicţie cu taxe scazute, vom vorbi de taxa pe profitul
companiei. O jurisdicţie cu astfel de taxe este Ciprul, unde se aplică o taxa de 4,25% pe profit
brut. Profitul brut este calculat prin scăderea din venit a tuturor cheltuielilor făcute de o
companie pentru desfăşurarea afacerilor. Aceasta include costul bunurilor vândute, salariile,
cheltuielile de călătorie, cazare şi protocol, taxe profesionale, comisioane şi asa mai departe. Nu
există limite în ceea ce priveşte aceste cheltuieli decât bunul simţ. Mai mult, salariile nu sunt
taxabile. Totuşi, alte jurisdictii, de exemplu Insula Man, impun o taxă fixă (750 lire sterline, sau
1200$ în cazul Insulei Man) oricărei companii, indiferent de profiturile sau pierderile acesteia.
Cât despre planificarea internaţională a taxelor, companiile internaţionale folosesc
entităţile offshore pentru a-şi dirija profiturile către acestea şi pentru a-şi desfăşura activitatea
astfel iîcât să plătească cât mai puţine taxe. Nu este de mirare că mii de oameni de afaceri şi
companii folosesc companii offshore pentru planificarea internaţională a taxelor, printre acestea
numărându-se firme renumite în întreaga lume precum Pepsi Cola, Tetra Pak, Barclays RJR
Nabisco şi altele. Existenţa unor tratate de evitare a dublei impuneri internaţionale împreună cu
taxele scăzute oferă posibilităţi imense pentru planificarea taxelor.
Mulţi oameni de afaceri încearcă să evite stabilirea unei baze străine acolo unde există
controale valutare sau sunt intenţionat complicate formalităţile ce privesc aceste operaţiuni.
Companiile offshore nu sunt supuse controalelor valutare de nici un fel. Ele pot primi
fonduri fie în cash, fie sub altă formă, în orice tip de valută şi de asemenea pot face plăţi către
orice persoană în orice ţară, sau pot face retrageri de fonduri fără nici o explicaţie sau documente
cerute de bancă. Astfel, compania operează într-un sistem bancar nerestrictiv.
Companiile offshore pot menţine conturi în orice tip de valută, sub forma de conturi
curente, conturi cu preaviz, sau depuneri la termen fix, iar dobânzile plătite sunt similare cu cele
95
practicate la nivel internaţional. Fondurile din aceste conturi pot fi transferate în străinătate fără
nici un fel de restricţie şi fără solicitarea unor documente sau a unor permise.
Orice om de afaceri, orice investitor îşi doreste să îşi desfăşoare activitatea într-o ţară ce
are aceste caracteristici. Nimeni nu doreşte să îşi vadă banii pierduţi din cauza schimbării
guvernelor, sistemului de guvernare sau din cauza instabilităţii economice ce poate aduce cu ea
inflaţie, regresie economică şi multe alte probleme.
După apariţia noilor state independente din fostul bloc sovietic procesul de restructurare
economică a dus inevitabil la crize financiare (falimente bancare, jocuri piramidale etc.) care au
însemnat pentru populaie pierderea economiilor.
Unul din cele mai mari avantaje ale Ciprului, ca centru offshore este stabilitatea
economică şi politică într-o regiune vulnerabilă în această privinţă. Războiul civil din Liban i-a
conferit Ciprului primul avantaj în 1970, urmată de Razboiul din Golf din 1990 şi colapsul
Iugoslaviei. Multe companii care au venit pentru un refugiu temporar au rămas atunci când au
văzut că aceasta ţară le oferea mai mult de atât.
Aceasta este una din priorităţile pe care orice centru financiar offshore le are de
îndeplinit. La aceasta au contribuit şi marile bănci ale lumii ce şi-au stabilit centre de operare în
aceste zone şi au ridicat astfel standardul de desfăşurare al acestei activităţi.
Având în vedere modul în care se desfăşoară afacerile astăzi este de neconceput ca un
centru financiar offshore să nu aibă un sistem bancar bine dezvoltat.
Centrele financiare offshore permit în mod frecvent diversificarea obiectului de activitate
al unei companii, operaţie care nu este posibilă în ţara de origine a investitorului. Companii cu
impuneri şi restricţii dureroase în ţara lor de origine pot găsi nenumarate soluţii comerciale în
centre offshore, scapând astfel de multe din probleme. De exemplu, băncile japoneze sau
americane nu se pot angaja în unele chestiuni legate de titlurile de valoare prohibite de lege în
ţările lor, intra pe acest delicat domeniu cu ajutorul entităţilor offshore. Trebuie menţionat şi
faptul că formalităţile de diversificare a activităţii unei companii sunt îndeplinite fără prea multă
birocraţie.
Frica de regulamente excesive este o atracţie majora spre acest domeniu şi este motivul
pentru care înregistrarea de bănci, societăţi de asigurări sau societăţi de transport maritim a
devenit un pilon important al industriei offshore. Un nou val de instrumente financiare se
deplasează spre domeniul offshore pentru acelaşi motiv. Acest val include fonduri de investiţii
închise, instrumente de plataă comertul cu Eurodolari.
Marile corporaţii văd centrele offshore ca pe ceva indispensabil pentru expansiunea lor
pe noi pieţe la costuri competitive. De exemplu, centrele financiare offshore domină câteva
activităţi internaţionale cum ar fi: shippingul, transportul aerian, domeniul financiar şi al
96
societăţilor de asigurari captive. În ultimul timp au fost înregistrate, aproximativ un milion de
companii offshore în toată lumea, iar multe din corporaţiile de răsunet de pe piaţa mondială
operează prin aceste centre. Amintim aici IBM şi Microsoft în Dublin, Orient Express şi
American Airlines în Bermude, De Burs în Insula Man, GE şi CNN în Cipru.
Astfel, o firmă va putea intra mai usor pe o piaţă sau îşi va putea deschide o filială sau o
sucursală într-o anumită ţară pentru că va fi privita ca o firmă straină şi va putea beneficia de
facilităţi acordate de guvernul ţării respective. Putem da aici ca exemplu de ţară România care
acordă facilităţi investitorilor străini ce îşi plasează banii în ţară noastră.
Oamenii de afaceri pot ascunde provenienţai mărfurilor pe care le comercializează cu
ajutorul zonelor libere. Astfel, ei pot introduce mărfurile în zonele libere unde le pot schimba
ambalajul, le pot prelucra şi le pot ascunde provenienţa pentru că mărfurile vor avea ca provenienţa
apoi zona liberă, şi implicit ţara care a organizat aceasta zonă liberă şi astfel mărfurile pot fi mai uşor
alese de consumatori.
BIBLIOGRAFIE
1. Anton C „Delaware, mai bun decât un offshore”, Editura Anton
97
Publishing House, Bucureşti, 2006
2. Antonescu C. „Economie subterană: fenomen obiectiv, derapaj
temporar de la normalitate la flagel cronic”, Editura
Economică, Bucureşti, 2005
3. Balaban C. „Evaziunea fiscală. Aspecte controversate de teorie şi
practică judiciară”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006
4. Bişa C. „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală
şi fraudă fiscală”, Editura BMT Publishing House,
Bucureşti, 2005
5. Bişa C. „Delaware, un paradis fiscal în SUA”, Editura Teora,
Bucureşti, 2005
6. Bîrle V. „Frauda fiscală”, Editura Teora, Bucureşti, 2006
7. Burciu A. „Economie comercială”, Editura Universităţii Suceava,
Suceava, 2001
8. Clocotici D., Gheorghiu G. „Dolul, frauda şi evaziunea fiscală”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996
9. Costea C. „Bazele administrării afacerilor comerciale”, Editura
ASE, Bucureşti, 2007
10. Craiu N. „Economie subterană între DA şi NU”, Editura
11. Friedman M. “Capitalism şi libertate”, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995
12. Hlaciuc E. “Contabilitate financiara armonizata cu directivele
contabile europene si standardele internationale de
contabilitate”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2002
13. Hoanţă N. „Economie şi finanţe publice”, Editura Polirom, Iaşi,
2000
14. Horaţiu S. „Evaziunea fiscală legală prin intermediul firmelor
offshore: privire asupra fenomenului”, Editura Teora,
Bucureşti, 2004
15.. Ledoran S., Philippe R. „Cyber – Mafia hackerilor. Securitatea site-urilor
comerciale”, Editura Antet, Bucureşti, 2006
16. Mănăilă A. „Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală”,
Ediţia a II a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006
17. Martinez J.C. „Le fraude fiscale”, Paris, 1990
18. Năutu C.N. „Evoluţia şi tehnica impozitelor directe din România”,
Bucureşti, 1990
19. Olteanu I., Bistriceanu G. „Evaziunea fiscală. Metode şi tehnici de combatere a
evaziunii fiscale”, Editura ASE, Bucureşti, 2005
20. Pătroi D. „Evaziunea fiscală între latura permisivă, aspectul
98
contravenţional şi caracterul infracţional”, Editura
21. Pop V., Scarlat M. „Veniturile statului – evaziunea şi frauda fiscală”,
Editura Teora, Bucureşti, 2005
22. Popa Ş. Cucu A. „Economie subterană şi spălarea banilor”, Editura
Expert, Bucureşti, 2006
23. *** Revista „Adevărul economic”
24. *** Revista „Finanţe, contabilitate”
25. *** Revista „Impozite şi taxe”
26. *** www.123start.ro
27. *** www.prezentonline.ro
28. *** www.offshore.ro
29. *** www.worldbank.org
30. *** www.wall-street.org
31. *** www.zf.ro
32. *** www.mişcarea.com
33. *** www.clustero.tripod.com
34. *** www.un.org
35. *** www.money.howstuffworks.com
36. *** www.enenkio.org
37. *** www.new-utopia.com
38. *** www.dobrogea.zonainterzisă.ro
99

Paradisuri Fiscale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Paradisuri Fiscale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EVAZIUNEA FISCALĂ.

1.1. Consideraţii generale

1.2. Definiţia şi clasificarea evaziunii fiscale

Zonă ilegală Fraudă

Conform schemei, contribuabilul glisează de la eroare la utilizarea opţiunilor fiscale, de

1.3. Formele evaziunii fiscale

După modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se

1.4. Implicaţii ale fenomenului evazionist

Incidenţa fenomenului evazionist se face simţită pe plan financiar, economic, social şi

1.5. Impozitele, presiunea fiscală şi politica fiscală în 2002 – 2006

1.5.1. Utilizarea impozitelor în vederea stimulării creşterii economice

1.5.2. Presiunea fiscală

Indicatorul presiune fiscală nu trebuie confundat cu un indicator mai global, care

impozite  cot izatii sociale

B. Beneficiul fiscal NEDISTRIBUIT21

1.5.3. Caracteristicile politicii fiscale în perioada 2002-2006

2.1. Factorii favorizanţi ai fenomenului evazionist

Factorii care generează şi favorizează fenomenul evaziunii fiscale, atât în forma sa

2.1.1. Factori psiho-sociali

2.1.3. Factori de ordin legislativ şi administrativ

2.2. Un posibil portret al fraudatorului

Având în vedere înclinaţia, în general, a oricărui contribuabil spre evaziune fiscală, ca

2.4. Evaziunea fiscală în România

Evaziunea fiscală în România a devenit motiv de preocupare pentru specialiştii în

3.1. Naşterea şi evoluţia paradisurilor fiscale

Evaziunea fiscală internaţională, stimulată de existenţa unor mici entităţi juridice cu

3.2. Caracteristicile paradisurilor fiscale

3.3. Clasificarea paradisurilor fiscale

Paradisurile fiscale se pot împărţi în: principale şi secundare.

3.4. Factorii care determină alegerea paradisurilor fiscale

Indiferent de natura juridică a unui investitor şi de motivaţia acestuia, în cadrul deciziei

2. Sediul societăţii şi transferul acestuia

3.5. Forme clasice de entităţi juridice offshore

3.6. Tipuri de companii offshore din punct de vedere al activităţii desfăşurate

1. Companii de comerţ exterior

În cazul neutilizării offshore:

3.7. Utilizări legale ale jurisdicţiilor offshore

3.7.1. Practici legale de utilizare a jurisdicţiilor offshore

3.7.2. Doctrine judiciare cheie

Doctrina substanţei economice

Doctrina motivului de afaceri

Doctrina tranziţiei în etape

3.7.3. Utilizări imorale ale paradisurilor fiscale

Informaţiile necesare verificării corectitudinii poziţiei fiscale a unui contribuabil al unei

4.1. Tipuri de schimburi de informaţie

4.2. Beneficiile schimbului de informaţii

4.3. Obstacole în schimbul de informaţii

4.4. Cadrul legal de reglementare a schimbului de informaţii

4.5. Schimbul de informaţii în practică

5.1. Elemente generale

5.2.1. Cazul Băncii Internaţionale de Credit şi Comerţ

5.2.2. Cazul Franklin Jurado 1990 – 1996

5.3. Rolul zonelor offshore în mecanismele de spălare a banilor murdari

5.4. Fraude şi escrocherii notorii străine

5.4.1.2. Principatul New Utopia

5.4.2. Afaceri murdare cu proprietăţi imobiliare din Costa Rica

5.4.3. Ascunderea banilor offshore

5.4.4. Escrocherii cu titluri diplomatice şi nobiliare

5.4.5. Seminariile offshore

5.5. Fraude şi escrocherii notorii din România

5.5.1. Filiera "Dacia Felix" - Cadewell Virgin Islands

5.5.2. Filiera "Ram Thade Ltd - Cyprus" - Cascadele

5.5.3. Sugativa - S.V. International Tranzaction