Legenda trandafirilor

O mamă tânără-ntr-un sat

                        Al Indiei, trăia iubită
                        De soţul ei şi fericită
                        De multe câte i s-au dat.
                        Statornică-i trecea viaţa,
                        Cum trece-n farmec dimineaţa
                        P-un câmp frumos şi plin de flori.
                        Şi i-au dat zeii-ndurători
                        Un copilaş, ca el să fie
                        Cea mai înaltă bucurie
                        În traiul ei de rău scutit.
 
                        Dar într-o zi s-a îmbolnăvit
                        Cel dezmierdat din mână-n mână,
                        Şi s-a zbătut o săptămână
                        Şi-a opta zi el a murit.
 
                        Din lut era; s-a întors în lutul
                        Creării noastre-a tuturor!
                        Şi mama-şi blestema trecutul
                        Şi se-ngrozea de viitor:
                        Vedea întreaga ei viaţă
                        Un câmp pustiu, prin care ea
                        Cu multă plângere-şi ducea
                        Durerea timpului de faţă.
 
                        Şi cu copilul mort la piept,
                        Aleargă nebunită mama
                        Şi la picioarele lui Brama
                        În templu ea se duce drept.
                        Cuprinde gleznele măreţe
                        A zeului cu patru feţe
                        Şi-n hohot tânguios de plâns,
                        Obrazul şi-l lipeşte strâns
                        De piatra cea din veac cioplită.
                        Tu, patimă nebiruită
                        A dragostei, ce-o ai de noi,
                        Părinte! de ne dai un bine
                        De ce-l ceri iarăşi înapoi?
                        O, lasă-mi viu copilul, Doamne!
                        De ce m-alungi tu cu dureri
                        Din ziua caldei primăveri
                        În noaptea pustiitei toamne?
 
                        Şi-atunci prin templul luminat
                        Un sunet vâjâind scoboară,
                        Ca mulţi vulturi ce grabnic zboară
                        Şi-n piatră Brama s-a mişcat:
                        Femeie! Eu sunt mila milei,
                        În stânga am lumina zilei
                        Şi vorbele, în dreapta port
                        Lumina gândului şi fapta
                        Îmi voi deschide dară dreapta
                        Ca să-ţi înviu copilul mort!
 
                        Tu mergi şi cată pe pământ
                        O casă-n care niciodată
                        N-au fost dureri şi nici nu sânt,
                        Şi-acolo pune jurământ
                        Că ai să plângi viaţa toată;
                        Că de lumină vei fugi,
                        Fiind d-a pururi supărată,
                        Că n-ai să râzi cât vei trăi
                        Cel mort atunci va fi în viaţă!
 
                        Şi cu nădejdea scrisă-n faţă
                        Ea pleacă, şi din sat în sat
                        Prin toate casele a-ntrebat.
                        Şi a găsit în casa ceea
                        Că p-un fiu mort plângea femeia,
                        Şi-ntr-altă casă plini de dor
                        Copiii plâng pe mama lor,
                        Şi un bărbat în casa asta
                        Plângea că i-a murit nevasta.
                        Şi nici o casă n-a găsit
 
                        Fără dureri, un loc scutit.
                        Şi s-a întors la templu mama,
                        Nu-i nici o casă-n lume, Brama,
                        Scutită de dureri şi-amar.
                        Părinte-al vieţii, e-n zadar,
                        D-aş alerga prin lumea toată
                        O, lasă-mi viu copilul, tată!
 
                        Şi ca un tunet depărtat,
                        Prin templul sfânt s-a ridicat
                        Un vuiet aspru de furtună
                        Şi-un glas puternic: Eşti nebună
                        Vreai întuneric? Dar să-mi spui,
                        Poţi face-ntunecime plină,
                        În locul unde nu-i lumină?
 
                        Şi întuneric unde nu-i
                        Tu faci lumină? Zile triste
                        Fără plăceri tu cum le crezi?
                        Şi de există alb, nu vezi
                        Că negru-l face să existe?
                        Aceasta tu nu o înţelegi?
                        Vrei pentru tine alte legi?
                        Dar pentr-un om stricat la minte
                        Nu schimbă zeii ce-au făcut
                        Ce-a fost în veci ce au trecut,
                        În veci va fi de-acu înainte,
                        Şi cei vii de vor înceta
                        Să râdă, blestemându-şi soarta,
                        Cei morţi din groapă s-or scula
                        Şi-or râde ei! Nimic nu-i moartea,
                        Viaţa-i tot! Auzi cuvântul:
                        Nebunii n-au nimic d-ajuns!
 
                        Şi biata mamă n-a răspuns
                        Plângând a-n movilit pământul,
                        Pe fiul ei l-a dat lui Iama.
                        Şi-a plâns o zi întreagă mama,
                        Mormântu-n braţe ea l-a strâns,
                        Şi-o noapte-ntreagă a tot plâns.
                        Şi-a tresărit în zorii zilei
                        Şi-o clipă s-a pierdut în vis:
                        O mângâiere i-a trimis
                        Din ceruri Brama, mila milei!
                        Din lacrimile plânse-n zori
                        A răsărit o albă floare,
                        Şi peste noapte-a ei plânsoare
                        S-a prefăcut în roşii flori.
                        Erau frumseţile luminii
                        Dar aveau spini, şi-atâta ce-i?
                        Ea, biata, nu mai vede spinii
                        Şi-adună flori, şi mâna ei
                        Îi sângeră, dar nu o doare,
                        Că pentru-un spin avea o floare
 
                        Aşa e scris în cartea sfântă
                        A legii legilor. D-atunci
                        Răsar aceste flori pe lunci.
                        Flăcăii în poezii le cântă
                        Şi le slăvesc d-atunci pe drept,
                        Nevestele le pun la piept
                        Şi fetele le pun în plete.
                        Şi-n templul zeilor doi miri
                        Împodobesc cu flori vestmântul
                        Şi mame triste pe mormântul
                        Copiilor pun trandafiri.
                        De ei cine-şi ascunde faţa
                        De teamă că de ghimpi sunt plini?
                        Şi dacă viaţa are spini,
                        De ce te plângi că-i rea viaţa?