ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

de Costache Negruzzi

- Opera literară îl închide în sine pe artist, dar şi pe cititor, în edificiul ei viu, (asemenea
Meşterului Manole), după cum remarca Umberto Eco: „Textul este asemenea labirintului lui Dedal"
(Lector in fabula)
Costache Negruzzi, „un autor clasic, un moralist, un observator al umanităţii pe latura morală, un
caracterolog, cel mai mare creator de tipuri din literatura română, un Molière al nostru” (Alexandru Piru),
este creatorul nuvelei istorice româneşti.
Conformându-se programului Daciei literare, Costache Negruzzi a publicat cea mai valoroasă
nuvelă istorică din literatura română, „Alexandru Lăpuşneanul” la 30 ianuarie 1840, în primul număr al
revistei Dacia literară, la rubrica „Scene istorice din cronicile Moldaviei”. Nuvela ilustrează una dintre
sursele literaturii romantice, istoria naţională (Evul Mediu), potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu
din articolul-program al revistei, intitulat Introducţie, care constituie şi manifestul literar al romantismului
românesc. Ulterior, nuvela Alexandru Lăpuşneanul a fost inclusă în ciclul Fragmente istorice, din
volumul Păcatele tinereţilor (1857).
Costache Negruzzi s-a inspirat din Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Grigore Ureche şi anume din
capitolul „De a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul” din care a luat scena dintre Lăpuşneanul şi
emisarii lui Tomşa, relatările lui Grigore Ureche despre uciderea celor 47 de boieri şi sfârşitul lui Alexandru
Lăpuşneanul, unele replici, precum şi din cronica lui Miron Costin.
Din cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul,
ca şi scene, fapte şi replici (de exemplu: mottoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea
istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă.
Transfigurarea artistică a faptelor istorice este motivată estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea
caracterelor personajelor în relaţie cu spectaculosul acţiunii, mesajul textului narativ. „Negruzzi a înţeles
spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi"2 G. Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, 1984.
Nu trebuie confundate persoanele/ personalităţile istorice, a căror existenţă este consemnată în
cronici sau în lucrări ştiinţifice, şi personajele literare, care ilustrează anumite tipuri umane, iar autorul le
atribuie destine şi profiluri psihologice care susţin coerenţa narativă.
Nuvelă Este o nuvelă deoarece este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având
un fir narativ central. Se observă concizia intrigii, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi
verosimilitatea faptelor. Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succint şi gravitează în jurul
personajului principal.
În primul rând, Alexandru Lăpuşneanul este o nuvelă pentru că este o operă epică în proză,
deoarece autorul îşi exprimă în mod indirect ideile, gândurile şi sentimentele, prin intermediul
personajelor şi al naratorului.
Este o nuvelă romantică datorită mai multor trăsături: specie; inspiraţia din istoria naţională (Evul
Mediu); temă; conflict; naraţiune liniară; personaje excepţionale în situaţii excepţionale; personaje
construite în antiteză (dintre blândeţea doamnei şi cruzimea domnitorului); culoarea epocii în descrieri cu
valoare documentară, nu cu valoare epică (descrieri amănunţite ale vestimentaţiei şi ale obiceiurilor:
descrierea vestimentaţiei lui Lăpuşneanu în biserică şi a mesei domneşti); „liniaritate psihologică în
construcţia personajelor; intriga liniară şi previzibilă... denotă... artificialitate" 1 Nicolae Manolescu, Istoria
critică a literaturii române, 1990; gesturi şi replici spectaculoase şi memorabile.
Specie Nuvela istorică este o specie literară cultivată de romantici, care evocă trecutul istoric
(Evul Mediu) prin: tema, personajele şi culoarea epocii (mentalităţi, comportamente, relaţii sociale,
obiceiuri, vestimentaţie, limbaj).
Temă Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală (în Moldova, la mijlocul secolului
al XVI-lea). Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569)
evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud,
tiran.
Perspectivă narativă Pe de altă parte, există un narator (o fiinţă fictivă, plăsmuită de către
autor) care relatează o serie de întâmplări puse pe seama personajelor.
 Relatarea faptelor se face obiectiv, naratorul omniscient omniprezent, sobru, detaşat, predominant
obiectiv povesteşte la persoana a III-a, relatează o acţiune cunoscută de el sub toate aspectele şi urmăreşte
evoluţia personajului. În capitolul întâi naratorul înregistrează sumar gesturi, în capitolul al doilea
anticipează evenimentele, prezintă principalele acţiuni ale lui Lăpuşneanu, în capitolul al treilea este
omniscient, descrie sobru costume, gesturi, înregistrează toate informaţiile necesare reliefării personalităţii
lui Lăpuşneanul, iar în capitolul al patrulea recurge la arta rezumării pentru a arăta neliniştile domnitorului.
Uneori se simte implicarea afectivă, căci naratorul îşi judecă personajul, îi etichetează subiectiv atitudinile
sau acţiunea, se adresează cititorului încercând să-l implice în povestire: „dorul lui tiranic”, „cuvântare
deşănţată”, „urâtul caracter”, „închipuiască-şi cineva…”, tiran", „curtezan", „mişelul boier".
Construcţia discursului narativ Naraţiunea la persoana a III-a, cu focalizare zero, viziunea
„dindărăt", aminteşte prin obiectivitate şi conciziune de relatarea cronicarilor. Naraţiunea se desfăşoară
linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor, particularitate narativă romantică,
potrivit criticului Nicolae Manolescu: „Intriga liniară şi previzibilă este o particularitate a prozei narative
care denotă multă artificialitate."
Incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietatea auctorială. Astfel, paragraful iniţial rezumă
evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă. Frazele finale
consemnează sfârşitul tiranului în mod concis, lapidar şi obiectiv, amintind de stilul cronicarului, iar prin
menţionarea portretului votiv se realizează caracterul verosimil, specific nuvelei: „Acest fel fu sfârşitul lui
Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldoviei. La monastirea Slatina, zidită de el,
unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale".
Conflictul Un alt element specific este conflictul, care determină comportamentul, gândurile
personajelor. Nuvela începe prin anunţarea unei iminente confruntări armate între Lăpuşneanul şi Ştefan
Tomşa, dar noua vânzare a boierilor schimbă conflictul dintre cei doi domni rivali, căci Lăpuşneanul îşi
recapătă tronul fără luptă. Conflictul pretendent – domn, lasă loc conflictului domn – boieri, conflict
puternic care i-a forme diverse - ameninţări, torturi, ucideri. Scena omorârii lui Moţoc aduce în prim-plan un
nou conflict dintre popor şi marii jefuitori. În partea a patra situaţia cunoaşte o răsturnare romantică: tiranul
devine călugăr şi apar noi conflicte: Lăpuşneanul – călugări – mitropolit, Lăpuşneanul – soţie.
Conflictul nuvelei este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal.
Principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere între domnitor şi boieri.
Impunerea autoritarii centrale/ domneşti în faţa oligarhiei boiereşti a constituit în secolul al XVI-lea un
factor de progres, dar mijloacele alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Însă
actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea
boierilor în prima sa domnie.
Conflictul secundar, între domnitor şi Motoc (boierul care îl trădase), particularizează dorinţa de
răzbunare a domnitorului, fiind anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea. Conflictul social,
între boieri şi popor, este limitat la revolta mulţimii din capitolul al III-lea.
În proza romantică, conflictele exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză. Din acest
punct de vedere, se poate vorbi despre contrastul dintre Lăpuşneanul şi doamna Ruxanda, evidenţiat În
capitolul al II-lea.
Relaţii temporale şi spaţiale Timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate
naraţiunii: Naraţiunea prezintă fapte şi întâmplări săvârşite într-un timp şi spaţiu concret, pe o perioadă
îndelungată: întoarcerea lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în a doua domnie (1564-1569); în primele trei
capitole evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar in ultimul capitol, se trece prin
rezumare patru ani mai târziu. Naraţiunea prezintă fapte şi întâmplări săvârşite într-un timp şi spaţiu concret,
pe o perioadă îndelungată.
Construcţia subiectului Într-o altă ordine de idei, subiectul operei epice (organizat pe momentele
subiectului) presupune şi fixarea circumstanţelor acţiunii.
Rema este clasică. Echilibrul compoziţional este realizat prin organizarea textului narativ, faptele
sunt grupate în patru capitole fiecare având câte un moto semnificativ care subliniază caracterul dramatic.
Fiecare capitol este conceput ca un act al unei piese de teatru în care este dezvoltat un episod care nu
întâmplător este dialogat. Restul evenimentelor sunt traversate narativ repede.
Între episoade există legătură: prima parte prevesteşte pe a doua prin ameninţarea lui Lăpuşneanu că
a venit vremea să cureţe stupul de trântori; prima parte o deschide şi pe a treia prin promisiunea lui
Lăpuşneanu făcută lui Moţoc că sabia sa nu se va mânji în sângele acestuia; partea a doua o deschide şi pe a
treia prin promisiunea pe care o face soţiei că-i va da un leac de frică; partea a treia o deschide pe a patra
prin ameninţarea lui Spancioc adresată lui Lăpuşneanu că se vor vedea până a nu muri. Aceste deschideri
realizează legături ce fac ca timpul real dintre părţi, ca timpul măsurabil în ani, să se topească într-un timp
artistic continuu, iar opera să capete unitate şi caracter de nuvelă.
Moto-urile sunt preluate din cronica lui Ureche pentru cap. I ( Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu…) şi
cap. IV ( De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu…) şi sunt create de autor pentru capitolele II ( Ai să
dai samă, doamnă…) şi III ( Capul lui Moţoc vrem …); în prim-plan apar faptele povestirii şi nu
povestitorul.
Acţiunea, adică totalitatea faptelor şi a întâmplărilor dintr-o operă epică, presupune existenţa
unui singur plan narativ, care surprinde evoluţia protagonistului. Acţiunea este este lineară, densă, cu un
ritm alert, secvenţele narative sunt înlănţuite, iar naraţiunea se caracterizează prin dinamism.
Întâmplările memorabile se constituie într-un subiect ce poate fi prezentat pe momentele sale.
Primul capitol ( „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu” ) conţine expoziţiunea şi intriga
Alexandru Lăpuşneanul soseşte în ţară, în 1564, cu ajutor turcesc pentru a-l înlătura pe Tomşa. El
este întâmpinat de un grup de boieri trimişi de Tomşa: Veveriţă, Motoc, Spancioc, Stroici, care-i cer să se
înapoieze deoarece poporul nu-l mai vrea. Voievodul le respinge pretenţiile şi promite că va mântui ţara.
Moţoc, unul dintre boieri, îşi cere iertare şi-l sfătuieşte să intre în ţară doar cu oastea pământeană. Înţelegând
intenţiile lui Moţoc, domnitorul refuză din nou propunerea acestuia.
Al doilea capitol ( „Ai să dai samă doamnă!” ) conţine desfăşurarea acţiunii.
Tomşa fuge în Muntenia, iar Lăpuşneanul este întâmpinat cu bucurie şi speranţă de către popor. Noul
domnitor, incendiază cetăţi, desfiinţează armata pământeană, îi ucide sau îi deposedează de averi pe boieri.
Sfătuit şi ajutat de Moţoc, pune la cale noi răzbunări. Doamna Ruxanda îl roagă pe voievod să înceteze cu
vărsările de sânge, iar acesta îi promite că va înceta după ce-i va da un „leac de frică”.
Al treilea capitol ( „Capul lui Moţoc vrem” ) cuprinde punctul culminant.
La slujba de la Mitropolie, domnitorul recunoaşte crimele săvârşite şi le motivează prin binele ţării. La
ospăţul de împăcare, domnitorul porunceşte să fie ucişi 47 de boieri. Văzând capetele lor aşezate într-o
uriaşă piramidă, doamna Ruxanda leşină. O mare mulţime adunată la palatul domnesc cere capul lui Moţoc.
Acesta este ucis de mulţime, dar în urma măcelului, Spancioc şi Stroici scapă.
Al patrulea capitol ( „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu…” ) cuprinde deznodământul.
Timp de patru ani Lăpuşneanul nu a mai tăiat nici un boier, dar a născocit alte schingiuiri. Domnitorul
se mută în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte grav şi este călugărit; însă când se trezeşte din letargie se
înfurie şi-i ameninţă pe toţi din jurul lui, între care se aflau şi doamna Ruxanda şi fiul său Bogdan. Doamna
Ruxanda este îndemnată de boieri şi mitropolit să-i de-a otravă şi, speriată de ameninţarea lui Lăpuşneanul,
duce la îndeplinire actul criminal. Lăpuşneanul moare în chinuri, în mâinile călăilor săi.
Personajele romantice Nu în ultimul rând. orice operă narativă presupune şi existenţa personajelor
care participă la acţiune în diferite grade (principale, secundare, episodice). Personajele se definesc prin
gesturi şi fapte, sunt puternic individualizate, fiind realizate potrivit esteticii romantice: personaje
excepţionale (au calităţi şi defecte ieşite din comun) în situaţii excepţionale, antiteza ca procedeu de
construcţie, liniaritatea psihologică, replicile memorabile. „Liniaritate psihologică se vede în construcţia
personajelor [...]. Gesturile şi cuvintele personajelor au menirea de a fi memorate” N. Manolescu.
Personajul principal Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, eponim,
numele lui apare şi în titlu, este un personaj real cu atestare istorică, este caracterizat complex, înfăţişat ca
o personalitate în dezvoltare, întruchipând pe tiranul crud şi sângeros, răzbunător şi viclean. Având
„capacitatea de a ne surprinde, într-un mod convingător", Lăpuşneanul este un personaj „rotund", spre
deosebire de celelalte personaje individuale din nuvelă, personaje „plate", „construite în jurul unei singure
idei sau calităţi" (E.M. Forster).
El este construit din contraste şi are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice, ,,un
damnat” romantic (G. Călinescu).
Primeşte delegaţia boierilor cu prefăcută bunăvoinţă „zise silindu-se a zâmbi”, dar orgolios, dârz
şi neabătut în hotărârea sa, nu cedează în faţa greutăţilor „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu pre voi şi voi
merge ori cu voia ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăt”.
Pentru el Veveriţă este un opozant vechi şi deschis, Spancioc este patriotul tânăr şi orgolios, Stroici este un
copil neştiutor şi necunoscător de oameni căruia „i se pare că toate păsările ce zboară se mănâncă”, iar
Moţoc este „învechit de zile rele”, deprins a se ciocoi la toţi domnii, pe care i-a trădat pe rând. La el nici
chiar atitudinea faţă de doamna Ruxanda nu este constantă, ci durează doar până când aceasta îi aminteşte
de crimele săvârşite şi atunci: „mâna lui, prin deprindere se reazemă de junghiul din cingătoare”. Ipocrizia
lui atinge cote maxime în timpul cuvântării de împăcare cu boierii rostită în biserică. Violenţa şi cruzimea
lui ating sadismul în momentul când, invitându-i pe boieri la ospăţul de împăcare îi omoară şi le aşează
capetele, „după neam şi după ranguri”, într-o uriaşă piramidă.
În apropierea morţii doreşte să se pocăiască devenind călugăr, dar revenindu-i puterile, revin şi
impulsivitatea, violenţa, setea de răzbunare şi de a ucide. El îi ameninţă pe toţi din jurul său „ Ieşiţi! că pe
toţi vă omor !” li se adresează jignitor „pocitanii”, „boaite”, „căţeaua asta”.
Caracterizarea directă este realizată de narator prin expresii: „a-şi dezvălui urâtul caracter”,
„dorul lui cel tiranic”, „această deşănţată cuvântare”, „vorbele tiranului”, cât şi de către alte personaje:
„bunul meu domn” (doamna Ruxanda), „crud şi cumplit este omul acesta” (Teofan), sângele cel pângărit al
unui tiran ca tine" (Spancioc), autocaracterizare: „n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în
tine?".
Cele mai multe dintre trăsăturile de caracter sunt evidenţiate indirect prin fapte, comportament,
gesturi, mimică, „silindu-se a zâmbi”, „ochii scânteiară ca un fulger”, relaţia cu celelalte personaje, prin
felul cum vorbeşte, ca un înţelept în proverbe şi pilde „Lupul părul schimbă, dar năravul ba” , „Să iubeşti
pe aproapele tău ca însuţi pe tine”, vestimentaţie „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză
de catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească".
Opusă domnitorului este doamna Ruxanda, soţia sa, personaj secundar, de tip romantic, construit
în antiteză cu Lăpuşneanul: blândeţe - cruzime, caracter slab - caracter tare. Ea este fiică, soră şi soţie de
domn, simbolizând frumuseţea, bunătatea, iertarea şi înţelegerea. Este o fire sensibilă, nu suportă violenţele
şi este hotărâtă să-l împiedice pe Lăpuşneanul să săvârşească noi crime, aducându-i diverse argumente:
„Ce-ţi lipseşte măriei tale? N-ai cu nime război”.
Boierul Moţoc este reprezentantul acelei boierimi însetate de avere şi putere, tipul boierului
trădător, viclean, laş, intrigant. De aceea îl trădase pe Lăpuşneanul în prima domnie, iar la întoarcerea
acestuia, după refuzul de a renunţa la tron, îl linguşeşte „asemenea câinelui care în loc să muşce, linge
mâna care-l bate". Este laş în faţa primejdiei, comportându-se grotesc în timp ce încearcă să-1 determine pe
domn să nu-1 dea mulţimii. Însuşirile lui sunt evidenţiate mai întâi direct de către narator „strigă
păcătosul”, de către alte personaje: „învechit în rele”, şi „deprins a se ciocoi la toţi domnii ”, şi indirect,
prin gesturi „plângea, ţipa, suspina”, limbaj „O ! păcătosul de mine!”.
În antiteză cu boierul trădător, sunt personajele episodice Spancioc şi Stroici, cu rol justiţiar,
reprezentând boierimea tânără, „pre buni patrioţi", capabili să anticipeze mişcările adversarului. Ei rostesc
replica premonitorie: „Spuneţi celui ce v-au trimis, strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu
muri!". O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-1 otrăvească pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale
acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî."
Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi, apare pentru prima dată în literatura noastră.
Psihologia mulţimii este surprinsă cu fineţe, în mod realist: strângerea norodului la porţile curţii domneşti
din cauza unor veşti nelămurite, descumpănirea gloatei care „venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce
vrea" în faţa întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă nemulţumirile, în sfârşit, rostirea numelui
Motoc, în care toţi văd un vinovat pentru toate suferinţele: „- Moţoc să moară! - Capul lui Motoc vrem!". Se
observă capacitatea lui Lăpuşneanul de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea haotică
a mulţimii spre exprimarea unei singure dorinţe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară
a vornicului Motoc şi împlinind ameninţarea/ planul iniţial. Odată cererea satisfăcută, mulţimea
„mulţămindu-se de astă jertfă, se împrăştii", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului
este de a surprinde gradat stările psihologice ale mulţimii prin notaţii scurte, care separă replicile
personajelor asemenea indicaţiilor scenice dintr-o dramă: „prostimea rămasă cu gura căscată". „Acest din
urmă cuvânt găsând un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi
acest glas striga: «Capul lui Motoc vrem!”; „Ticălosul boier căzu în braţele idrei acestei cu multe capete,
care într-o clipală îl făcu bucăţi.
Moduri de expunere De asemenea, observăm că modul de expunere dominant este naraţiunea,
care se îmbină cu dialogul, acesta din urmă având rolul de declanşa şi motiva acţiunea, de a defini
relaţiile dintre personaje şi de a caracteriza personajele. Discursul este narativizat, povestirea este
singulativă. Dialogul are funcţie dramatică, replicile interlocutorilor sunt conflictuale, apar ca ciocnire de
idei, atitudini, întreţin dramatismul; reliefează trăsăturile personajelor şi este când tensionat, cinic, când
insinuant, ironic, când sincer şi disperat. Prin intermediul lui se pune accent pe conflict şi este caracterizat
complex personajul principal prezentat în evoluţia sa. Regăsim scurte pasaje descriptive, cu ajutorul cărora
se fixează portretul personajelor.
Descrierile sunt puţine; câteva descrieri vestimentare, de obiceiuri, „au valoare documentară, nu
valoare epică" (cf. Nicolae Manolescu) şi conferă culoarea locală: „În Moldova, pe vremea aceea, nu se
introdusese încă moda mâncărurilor alese. Cel mai mare ospăţ se cuprindea în câteva feluri de bucate.
După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri care pluteau în unt, apoi pilaful turcesc,
şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şerveţelele erau de filaliu ţesute în casă. Tipsiile pe care
aduceau bucatele, talgerile şi păhărele erau de argint."
Doar în capitolul al IV-lea o descriere de natură, o imagine peisagistă în consonanţă cu starea
sumbră, tensionată în care se află voievodul. Descrierea cetăţii Hotinului, cu motive romantice (cetatea
pustie, stâncile) are funcţie simbolică: „Cetatea era mută şi pustie ca un mormânt de urieş. Nu se auzea
decât murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stâncoasele ei coaste, sure şi goale, şi strigătul
monoton a ostaşilor de strajă".
Limbajul prozei narative Limbajul conţine expresii populare („rămasă cu gura căscată"),
regionalisme fonetice („clipală", „găsând", pană", „şepte”) şi arhaismele sunt utilizate pentru culoarea
locală (arhaisme lexicale: „spahii", „hanul tătarilor", „vornicul", spătarul"; arhaisme semantice: „proşti"
cu sensul oameni simpli, „a împlini" cu sensul a obliga la plata dărilor, arhaisme fonetice: „împrotivire",
„pre", ,junghi", arhaisme gramaticale - folosirea formelor de plural cu sens de singular: „Venise fără să
ştie pentru ce au venit"). Dar forţă de sugestie au neologismele care conservă forme de secol al XIX-lea,
unele fiind integrate în figuri de stil: comparaţia „Acest din urmă cuvânt [...] fu ca o schinteie electrică",
metafora „în braţele idrei acestei cu multe capete". Acestea nu influenţează claritatea stilului, ci exprimă
concis ideea: „curtezan", „regent", schinteie electrică", „eho"
Stilul Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaici şi
neologici, o mare frecvenţă a gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alternează cu stilul direct,
realizat prin dialog şi intervenţie izolată
În concluzie, consider că valabilitatea afirmaţiei lui Nicolae Iorga cum că Alexandru Lăpuşneanul
este „o mare naraţiune istorică dramatizată, un mare tablou al istoriei româneşti, în veacul al XVI-lea,
zugrăvit însă cu un condei fin, de miniaturist, în marginile unui cadru restrâns”, se verifică deoarece este
magistral realizată, reconstituind culoarea de epocă, în aspectul ei documentar.
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice într-o operă literară este o trăsătură a
literaturii paşoptiste. Fiind o nuvelă istorică în contextul literaturii paşoptiste, Alexandru Lăpuşneanul
este şi o nuvelă de factură romantică prin respectarea principiului romantic enunţat în Introducţie la
Dacia literară - inspiraţia din istoria naţională, dar şi prin specie, temă, personaje excepţionale în situaţii
excepţionale, personajul principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii,
spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor.
Elementele romantice se împletesc cu elemente clasice: echilibrul compoziţiei, construcţia
simetrică, aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naraţiunii. Interesul romantic pentru
specific naţional şi culoare locală deschide drumul observaţiei realiste prin tehnica detaliului semnificativ,
caracterul pictural al unor scene, revolta mulţimii.
Valoarea nuvelei este exprimată prin afirmaţia criticului G. Călinescu: „nuvela istorică Alexandru
Lăpuşneanul ar fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale. Nu se poate închipui o mai perfectă sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile,
de observaţie psihologică şi sociologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă"5 G. Călinescu, op.
cit.