sformare nucleară a elementelor și generarea de căldură, ci doar conducerea căldurii din nucleu,

motiv pentru care se utilizează termenul înveliș în raport cu aceste straturi.[45] Materia solară este
suficient de fierbinte și densă pentru a permite transferul de căldură din centru spre exterior
prin radiații termice.[45]
Convecția termică nu are loc în această zonă; deși temperatura din această zonă scade pe măsură
ce distanța de nucleu crește (de la aproximativ 7.000.000 K la 2.000.000 K), gradientul de
temperatură este mai mic decât gradientul adiabatic plasmatic, nepermițând apariția convecției.
[38]
 Transferul de energie are loc prin interacțiunea radiațiilor de căldură cu particulele care formează
plasma; ionii de hidrogen și heliu emit fotoni care parcurg doar o scurtă distanță înainte de a fi
reabsorbți de alți ioni.[45] În zona radială, densitatea scade de 100 de ori, de la 20 g/cm 3 la 0,2 g/cm3.
[45]

Tahoclina[modificare | modificare sursă]
Zona radiativă și zona convectivă sunt separate printr-un strat de tranziție numit tahoclină. Aceasta
este o regiune în care mișcarea de rotație generală a Soarelui (rotație diferențială datorită naturii
gazoase) și convecție produc un câmp de viteze care forțează plasma să se scurgă printre liniile de
forță ale câmpului magnetic local.[46] Acestă trecere între cele două regimuri distincte de rotație este
destul de bruscă și se produce la baza zonei convective. Estimarea grosimii acestui strat variază
între 0,016-0,038 raze solare.
În prezent, se consideră ipoteza că un dinam magnetic din acest strat generează câmpul magnetic
al Soarelui.[38]

Zona convectivă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Zona convectivă.
Zona de convecție a Soarelui se extinde de la 0,7 raze solare (500.000 km) până aproape de
suprafață. În acest strat, plasma solară nu este suficient de densă sau suficient de caldă pentru a
transfera energia termică a interiorului spre exterior prin radiații - cu alte cuvinte, nu este suficient de
opacă. În schimb, densitatea plasmei este suficient de mică pentru a permite curenților convectivi să
dezvolte și să mute energia Soarelui în exterior spre suprafața sa. Materialul încălzit în tahoclină
ridică căldura pe care nu o poate radia către straturile superioare, se extinde, ceea ce-i reduce
densitatea și îi permite să crească. Ca urmare, se dezvoltă o mișcare ordonată a masei în celulele
termice care transportă cea mai mare parte a căldurii spre exterior, până la fotosferă. Când materia
se răcește difuziv și radiat chiar sub suprafața fotosferică, densitatea acesteia crește și se scufundă
până la baza zonei de convecție, unde din nou ridică căldură din partea de sus a zonei radiative și
ciclul convectiv se repetă. În fotosferă, temperatura scade la 5700 K și densitatea la 0,2
g/m3 (aproximativ 1/6000 densitate de aer la nivelul mării). [38]
Coloanele de materie fierbinte care se ridică în zona de convecție formează o urmă pe suprafața
Soarelui, oferindu-i un aspect granular numit granulație solară la cea mai mică scară
și supergranulație la scări mai mari.
Convecția turbulentă în acest strat exterior a interiorului solar creează o acțiune dinamică „la scară
mică” care generează câmpuri magnetice locale cu propriii poli nordici și sudici împrăștiați pe
întreaga suprafață a Soarelui. Coloanele de materie fierbinte ale Soarelui sunt celule Bénard și iau
forma prismelor hexagonale.[47]

Fotosfera[modificare | modificare sursă]
Temperatura efectivă a Soarelui (5.777 K) este temperatura pe care ar trebui să o aibă un corp absolut
negru de aceeași dimensiune pentru ca puterea radiată să fie aceeași.

Articol principal: Fotosferă.

Imagine de înaltă rezoluție a suprafeței Soarelui, realizată de Telescopul solar Daniel K. Inouye (DKIST)

Stratul de suprafață al Soarelui, vizibil cu ochiul liber, este fotosfera. În acest strat, cei mai mulți
fotoni părăsesc Soarele prin atmosfera solară transparentă de deasupra lui și devin radiații solare,
lumina solară. Fotosfera are o grosime de zeci până la sute de kilometri, deși acest strat este o mică
parte din raza stelei, fenomene importante apar în ea, iar proprietățile materiei pe care o
construiește se schimbă semnificativ. În acest strat temperatura scade de la 7.610 la 4465 K.
Deoarece partea superioară a fotosferei este mai rece decât partea inferioară, imaginea Soarelui
apare mai strălucitoare în centru decât pe margine, într-un fenomen cunoscut sub numele de
întunecarea marginii.[48] Spectrul luminii solare are aproximativ spectrul unui corp absolut negru care
radiază la 5.777 K, intersectat cu linii de absorbție atomică din straturile diluate de deasupra
fotosferei.
Fotosfera are o densitate a particulelor de ~ 1023 m−3 (aproximativ 0,37 % din numărul de particule
pe volumul atmosferei Pământului la nivelul mării, adică fotosfera este puțin mai transparentă decât
aerul curat de pe Pământ). Acest strat nu este complet ionizat - gradul de ionizare este de
aproximativ 3 %, lăsând aproape tot hidrogenul în formă atomică.[49]
În timpul studiilor timpurii ale spectrului optic al fotosferei, s-au descoperit câteva linii de absorbție
care nu corespundeau nici unui element chimic cunoscut pe Pământ. În 1868, Norman Lockyer a
emis ipoteza că aceste linii de absorbție erau cauzate de un element nou pe care l-a numit heliu,
după zeul grec al Soarelui, Helios. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, heliul a fost izolat pe Pământ.
[50]

Atmosfera[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Coroană solară și Buclă coronală.

În timpul unei eclipse solare totale, coroana solară poate fi văzută cu ochiul liber, în scurta perioadă de

totalitate.
Părțile Soarelui situate în afara fotosferei sunt denumite colectiv atmosfera solară. [48] Există cinci
zone principale în afara fotosferei: stratul de temperatură minimă, cromosfera, regiunea de
tranziție, coroană și heliosferă.[48] Aceste straturi pot fi observate cu telescoape care operează în
întreagul spectru electromagnetic de la unde radio, lumina vizibilă până la razele gamele.
Zona cea mai rece a Soarelui este stratul de temperatură minimă care se extinde până la cca 500
km deasupra fotosferei, unde temperatura scade la aproximativ 4.100 K. [48] Această parte a Soarelui
este suficient de rece pentru a permite existența unor molecule simple, cum ar fi monoxidul de
carbon și apa, care pot fi detectate prin spectrele lor de absorbție. [51]
Cromosfera, regiunea de tranziție și coroana sunt mult mai fierbinți decât suprafața Soarelui.
[48]
 Motivul nu este bine înțeles, dar dovezile sugerează că undele Alfvén pot avea suficientă energie
pentru încălzirea coroanei.[52]
Deasupra stratului de temperatură minimă este un start de aproximativ 2.000 km grosime în spectrul
căruia domină liniile de emisie și absorbție.[48] Se numește cromosferă din grecescul χρώμα (croma),
care înseamnă „culoare”, deoarece cromosfera este vizibilă ca un flash colorat la începutul și la
sfârșitul eclipselor solare totale.[45] Temperatura cromosferei crește treptat odată cu altitudinea, până
la aproximativ 20.000 K în partea superioară a stratulu. [48] În partea superioară a cromosferei, heliul
devine parțial ionizat.[53]

Arcurile zonelor de conectare a plasmei cu polaritate magnetică opusă constau în filamente fine. Fotografia
realizată de Telescopul Optic Solar la bordul sondei Hinode la 12 ianuarie 2007.

Deasupra cromosferei există un strat de tranziție subțire (aproximativ 200 km), în care temperatura
crește brusc de la aproximativ 20.000 K în cromosfera superioară la aproape 1.000.000 Kelvin.
[54]
 Creșterea temperaturii este facilitată de ionizarea completă a heliului în regiunea de tranziție,
ceea ce reduce semnificativ răcirea prin radiație a plasmei. [53] Stratul de tranziție nu are loc la o
altitudine strict definită, ci este mai degrabă un fel de „halo” în jurul manifestărilor activității
cromosferice, cum ar fi spicule și protuberanțe, și este în continuă mișcare haotică. [45] De pe
suprafața Pământului este dificil de observat stratul de tranziție, dar este ușor de observat din spațiu
prin instrumente sensibile la ultraviolete extreme.[55]