Suport de Curs IFR DCIP

Conf. univ. dr.
BOGDAN NICOLAE ȚONEA
DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE
SUPORT DE CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL CU FRECVENȚĂ REDUSĂ ȘI LA

DISTANȚĂ
Drept constituțional și instituții politice 2
Precizări
În atenția studenților,
Acest suport de curs se dorește a constitui un fundament al cunoștințelor despre dreptul

constitutional românesc. Pentru a identifica mai bine contextul prezentei discipline de studiu, vom
începe prezentarea prin a arăta principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competențele
ce urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii materiei de referință.
Pentru a face ca obiectivele și competențele cursului să se conformeze în totalitate nevoilor
dumneavoastră de pregătire, încercați mai întâi să așterneți în rândurile ce urmează câteva dintre
așteptările pe care le aveți de la acest curs. La finalul cursului, vă rugăm să nu uitați să verificați dacă
aceste așteptări au fost satisfăcute sau nu, prin completarea formularului de feedback.
AȘTEPTĂRI
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor și pe care tindem să o atingem
prin acțiunile noastre. Diferența între un obiectiv și o simplă dorință este dată de prezența sau absența
acțiunilor care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină călăuzitoare. Fără

un obiectiv, mintea noastră tinde să funcționeze haotic. Este ca un motor care merge în gol ore și zile
în șir. Prezența unui obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic și bine definit
și ne face să ne mișcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar și atunci când aparent nu facem
nimic.
2. Pentru a identifica și a exploata oportunități – e foarte interesant cum, datorită unui obiectiv
bine definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele
și ne ajută să progresăm. Oportunitățile sunt legate în general de apariția riscurilor, care ne fac să
conștientizăm existent unor probleme ce nu pot fi rezolvate prin mecanismele și mijloacele uzuale.
3. Pentru că definesc priorități - de fiecare dată când am mai multe lucruri de făcut decât sunt
în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Și atunci, toate treburile pe care le am în față și
care mă îngrozesc, dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două
categorii: cele care mă ajută să-mi ating obiectivele și cele care nu mă împing înainte spre obiective.
În acest fel am răspunsuri rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele
importante?"
În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoștințe trebuie să definească o
serie de obiective.
Obiectivele disciplinei:
 Analiza de profunzime a conceptelor, instituțiilor și procedurilor utilizate în dreptul
constituțional privind conceptele asimilate statului de drept precum și promovarea respectării
drepturilor omului în activitatea de aplicare a legii;
 Aprofundarea cunoștințelor din legislația europeană referitoare la protecția drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului;
 Prezentarea, descrierea și asimilarea noțiunilor utilizate în conținutul legislației europene
pentru fiecare concept utilizat în dreptul constituțional.
 Implementarea metodelor/tehnicilor practice de management pentru dezvoltarea culturii
politice cetățenești, prin crearea deprinderilor de gândire democratică în rândul forțelor de ordine
publică.
Prin urmare, având clarificate aceste lucruri, în urma parcurgerii cursului de Drept
Constituțional și Instituții Politice, studentul va dobândi următoarele competențe:
1. Cunoaștere și înțelegere
 Cunoașterea regulilor europene și naționale privind mecanismele specifice statului de drept
precum și ale protecției și promovării drepturilor omului în sistemul de ordine publică.

 Identificarea corectă și adaptarea la nevoile specifice MAI a legislației care se pretează

pentru rezolvarea problemelor din activitatea de aplicare a legii.
2. Explicare și interpretare
 Obținerea de informații generale despre structura principală și procesul de luare a deciziilor
în cadrul mecanismelor parlamentare privitoare la crearea și modernizarea sistemului de drept.
 Dezvoltarea capacității de a alege măsurile adecvate situației practice pe care o are de
rezolvat în activitatea profesională în care se implică când se confruntă cu o situații de încălcări ale
legii.
3. Instrumental - aplicative
 Capabilitatea de a explica teoria unor sisteme constituționale specific statului de drept și
adaptarea lor la nevoile profesionale ale MAI
4.Atitudinale
 Conștientizarea importanței pe care o are studierea statului de drept în dezvoltarea
socială a comunităților.

Unitatea de învățare 1A
CONCEPTUL DE CONSTITUȚIE
Timp de studiu individual estimat: 1h
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiția legii fundamentale
- Va ști să identifice nivelul de reglementare a raporturilor juridice privind instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii de stat.
- Va cunoaște modul de abordare doctrinară a conceptului de constituție, de/a lungul timpului.
CUPRINSUL UNITĂȚII DE STUDIU
1. Definiția constituției ....................................................................................................

2. Tipuri de constituții …………………………………………………………….........
NU UITA! ...........................................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL..............................................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE ………………………….......

1. Definiția constituției
În aprecierea momentului apariției constituției în lume, doctrina juridică nu este unitară. Dacă secolul
XVIII este hotărâtor pentru cristalizarea elementelor esențiale ale categoriei de “constituție”, iar secolul XIX
pentru definirea ei, nu putem afirma că anterior nu au existat constituții, așa cum înțelegem astăzi această
noțiune.
Astfel, chiar de la apariția primelor state suverane existau reguli – scrise sau nescrise – referitoare la
stabilirea și organizarea autorităților politice. Din această perspectivă, legi ca cele ale lui Solon (la Atena) sau
ale lui Licurg (la Sparta), pot fi apreciate drept constituții.
Unii autori francezi, susținând ideea unor constituții cutumiare anterioare celor de la sfârșitul secolului
XVIII au apreciat că “Franța vechiului regim avea o constituție”, care cuprindea și anumite părți scrise1.
Literatura de specialitate admite că istoria constituționalismului începe cu constituția engleză –prima constituție
apărută în lume.
Cronologic, literatura de specialitate admite că istoria constituționalismului începe cu constituția
engleză ca fiind prima constituție apărută în lume. Sistemul constituțional britanic, de câteva sute de ani, se
bazează pe un set de documente istoric definite ca fiind componente ale „constituției britanice”, concept apărut
odată cu adoptarea în 1215 a documentului intitulat Magna Charta Libertatum, și continuat și după adoptarea
primelor constituții scrise. Alături de Magna Charta Libertatum amintim, ca izvoare scrise ale Constituției
engleze, Petiția drepturilor (“Petition of Rights”) din 1628, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor (“Bill of Rights”)
din 1689, Actul de stabilire a succesiunii la tron (“Act of Settlement”) în 1701; “Reform Act”, în 1832; diversele
„Acte ale Parlamentului (1911, 1949, 1958, 1996,1998, 2005). Pe lângă regulile scrise, cuprinse în actele amintite,
constituția engleză mai are și alte două categorii de reguli și anume:
 uzanțe (“simple practici”), care nu provin de la autoritatea legislativă, nici de la cea
judecătorească2 și
 common law, adică reguli care, fără a fi în mod necesar înscrise într-un text legislativ, au fost
sancționate de instanțele judecătorești;
Până la Revoluția din Franța din 1789 și la proclamarea independenței statelor nord-americane,
organizarea politică a diferitelor state era stabilită, aproape în exclusivitate, pe baza dreptului cutumiar.
Începând însă cu secolul al XVIII-lea, regimul constituțional cutumiar a fost considerat ca necorespunzător,
deoarece regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incomplete și în continuă mișcare. În consecință, doctrina
juridică a reclamat apariția unor reguli scrise care să ofere precizie și certitudine.
Primele constituții scrise apar în unele state din America de Nord (Virginia 1776, New – Jersey 1777)
în cursul războiului pentru independență. La 17 septembrie 1787 este adoptată, la Philadelphia, Constituția
S.U.A., în vigoare și astăzi.
Prima constituție scrisă din Europa, este cea adoptată în Franța, la 3 septembrie 1791, în care a fost
reprodusă integral Declarația drepturilor omului de la 1789 și care a devenit modelul după care cele mai multe
state europene au adoptat, ulterior, constituții scrise. (Suedia, 1809; Spania, 1812; Norvegia, 1814; Olanda,
1815; Grecia, 1822).
Prezentarea și analiza principalelor definiții date de-a lungul vremii constituției, ne permite să evidențiem
trăsăturile acesteia de lege fundamentală.
1 Vezi, M. Prélot și J. Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Sixième édition, Dalloz, Paris, 1972, p. 202. citat de M.
Bădescu în Drept Constituțional și Instituții Politice, București, vol.I, Ed. Universul Juridic, 2006.
2 Numite de constituționalistul englez Dicey, “convenții ale constituției”.

Paul Negulescu1 a definit constituția ca fiind “o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea
statului și la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului”.
În concepția lui Georges Burdeau2, constituția apare ca reglementare a regulilor privitoare la modul de
desemnare, organizare și funcționare a puterii politice.
În același spirit, Maurice Duverger susține că legea fundamentală este un text scris, care precizează
organizarea puterilor publice și structura fundamentală a statului3.
Cu privire la noțiunea de constituție, Tudor Drăganu afirmă că aceasta este “acea lege care, având o forță
juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-economice,
cât și ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta, garantează și stabilește datoriile corespunzătoare
acestor drepturi”4.
Într-o formulare sintetică, Ion Deleanu definește constituția ca fiind “actul normativ suprem, cuprinzând
normele care au ca obiect de reglementare instituționalizarea și exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei
proceduri specifice”5.
Susținând că definiția constituției “trebuie să cuprindă și conținutul (sensul material) și forma (sensul
formal), pentru că numai privite împreună, într-o unitate juridică acestea formează constituția”, Ioan Muraru
definește constituția ca fiind “legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice investite cu forță
juridică supremă și care reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii politice6.
Analizând definițiile de mai sus, constatăm prezența în toate acestea a unui element comun: statul (sau
puterea politică, publică etc.). Apoi, sunt prezente elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat
în forme solemne. Nu în ultimul rând, definițiilor de mai sus le este comun și caracterul de lege, de lege
fundamentală, al constituției.
În consecință, apreciem că prin constituția înțeleasă ca lege fundamentală, se reglementează în mod
sistematic, cele mai importante relații sociale care sunt privitoare la instaurarea, menținerea și exercitarea puterii
de stat precum și la promovarea, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.7
2. Tipuri de constituții
1. Constituții formale și constituții materiale
La sfârșitul sec. XIX începe a se face deosebire între constituție în sens formal și constituție în sens
material.
Claude Leclerq8 arată că se poate defini constituția ca “ansamblu de reguli stabilind diferitele organe ale
statului și fixându-le raporturile dintre ele, ca și raporturile dintre ele și cetățeni (dacă este vorba de democrație)
sau și supuși (dacă este vorba de monarhii absolute sau dictaturi)”. Pentru el, această definiție acoperă sensul
material al constituției (materia, obiectul ei). Dar, de cele mai multe ori “constituția” este privită în sens formal,
ca “act juridic relativ la instituțiile politice, categorie a cărei elaborare și modificare ascultă adesea de reguli
particulare, distincte de cele în uzaj pentru adoptarea legilor ordinare”.
În aceeași ordine de idei, alt autor, Jean-Franșois Aubert9, vede în noțiunea de Constituție în sens material
mai întâi, “o definiție largă ce formează conținutul normal al unui tratat de drept constituțional”, apoi, “o definiție
1 Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, Editat de Alex. Th Doicescu, 1927, p. 117.
2 Georges Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, R. Pichon et R. Durand – Anzias, Paris, 1927, p. 54.
3 M. Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1971, vol. I, p. 40.
4 T. Drăganu, Drept constituțional, Ed. didactică și pedagogică, București, 1972, p. 48.
5 I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex., București, 1991, p. 141.
6 I. Muraru, Op. cit., p. 48.
7 M. Bădescu , Drept Constituțional și Instituții Politice, vol. I, Drept Constituțional Român, Ed. Universul Juridic, București 2005, p. 24.
8 Cl. Leclerq, Droit constitutionnel et institutions politique, Septieme édit., Paris, 1990, p. 93
9 J.F.Aubert, Traité de droit constitutionnel suisse, Editions Ides et Calendes, Neudratel, 1967, p.101-111.

restrânsă în care sunt cuprinse regulile referitoare la modul de revizuire a constituției și la modul de adoptare,
modificare și abrogare a legilor ordinare“.
Detaliind “definiția largă”, autorul precizează că aici intră: regulile asupra constituției înțeleasă în sens
formal, în special asupra valorii ei juridice și a revizuirii ei, regulile referitoare la structura de stat, la elementele
statului, la principalele sale organe și raporturile dintre ele, precum și cele ce stabilesc drepturi și îndatoriri
fundamentale ale cetățeanului.
Pe de altă parte, referindu-ne la sensul material al constituției, îl cităm pe Pierre Pactet pentru care
constituția, în sens material “se întinde asupra tuturor regulilor relative la transmiterea și exercitarea puterii fie
că figurează sau nu în acestea, indiferent de categoria de texte din care face parte“1. Pactet admite că sensul
material și cel formal nu coincid în mod necesar, că o constituție scrisă poate foarte bine să lase în afară reguli
care privesc puterea și, din contră, să cuprindă norme care din punct de vedere material nu sunt constituționale.
În concluzie, prin constituție materială (sau în sens material) înțelegem un ansamblu de reguli relative la
instituționalizarea și exercitarea puterii, care figurează sau nu într-un text scris. Prin constituție în sens formal
se evocă ansamblul de reguli care sunt stabilite după forme distincte, fiind edictate de un organ specific (adunare
constituantă) după o procedură specială (majoritate calificată de 2/3, ratificare prin referendum etc.)2.
2. Constituții cutumiare și constituții scrise
Distincția fundamentală între constituția cutumiară și constituția scrisă, constă în modul de adoptare și de
precizia întinderii reglementării. Astfel, constituția cutumiară este rezultatul unor practici, al unor uzanțe,
precedente și obiceiuri relative la putere, la instituirea, organizarea și funcționarea organelor puterii, precum și
la corelația dintre puterea de stat și cetățeni. Constituțiile scrise sunt încorporate de cele mai multe ori într-un
text unitar și sistematic, adică se înfățișează ca un singur tot, ale cărui părți se integrează într-o ordine rațională.
De constituțiile scrise sistematice se deosebesc așa-numitele acte constituționale. Asemenea acte
constituționale intervin de obicei în situații de criză politică și au rolul, fie de a înfăptui trecerea de la un regim
democratic la altul nedemocratic3, fie invers4. Asemenea acte constituționale emană fie de la un organ de stat
legal constituit dar care procedează la modificarea constituției încălcând normele procedurale prestabilite în
acest scop, fie de la un grup de persoane care-și asumă puterea în stat din proprie inițiativă, fără să fi fost investit
legal cu o asemenea competență5.
3. Constituții flexibile și constituții rigide
Constituțiile flexibile se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le stabilesc au aceeași
valoare din punct de vedere juridic ca și legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii legislative
obișnuite6. Exemplul tipic de constituție flexibilă îl constituie constituția cutumiară. Literatura de specialitate
admite ca fiind flexibile și acele constituții scrise, care prevăd o procedură simplă de modificare a lor, însă, în
prezent, constituțiile scrise flexibile sunt rare.
Constituțiile rigide se caracterizează prin aceea că, prin însăși normele constituționale se stabilește o
procedură complicată de modificare sau se prevede o perioadă în care o parte sau întreaga constituție nu poate
fi modificată, sau ambele variante. Exemplele în acest sens sunt numeroase, inclusiv constituția noastră
pevăzând astfel de proceduri.
1 P. Pactet, op. cit., p. 69.

2 Pe larg, A. Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice. Teorie Generală, Ed. “Galeriile J.L. Calderon”, București, 1994, p. 57..
3 În acest sens: Decretul lege nr. 3053/5 sept. 1940 prin care Carol al II-lea a dat generalului Antonescu depline puteri pentru conducerea
statului; Decretele-lege nr. 3067/6 sept. 1940 și 3072/8 sept. 1940, prin care regele Mihai I a confirmat deplinele puteri acordate lui
Antonescu.
4 De exemplu, Decretul-lege nr. 1628/2 sept. 1944 prin care a fost pusă în vigoare, cu unele excepții, Constituția din 1923; comunicatul
C.F.S.N. din 22 decembrie 1989, prin care acest organism revoluționar și-a asumat întreaga putere de stat.
5 Vezi:T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 44.
6 “Constituția suplă – arată P. Pactet – este aceea care poate fi revizuită de organele și în conformitate cu procedurile care servesc la
adoptarea legilor ordinare” (op. cit., p. 76).

NU UITA!
1. Apreciem că prin constituția înțeleasă ca lege fundamentală, se reglementează în mod sistematic, cele mai
importante relații sociale care sunt privitoare la instaurarea, menținerea și exercitarea puterii de stat precum și
la promovarea, garantarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
2. Prin constituție materială (sau în sens material) înțelegem un ansamblu de reguli relative la instituționalizarea
și exercitarea puterii, care figurează sau nu într-un text scris. Prin constituție în sens formal se evocă ansamblul
de reguli care sunt stabilite după forme distincte, fiind edictate de un organ specific (adunare constituantă) după
o procedură specială (majoritate calificată de 2/3, ratificare prin referendum etc.
3. Distincția fundamentală între constituția cutumiară și constituția scrisă, constă în modul de adoptare și de
precizia întinderii reglementării. Astfel, constituția cutumiară este rezultatul unor practici, al unor uzanțe,
precedente și obiceiuri relative la putere, la instituirea, organizarea și funcționarea organelor puterii, precum și
la corelația dintre puterea de stat și cetățeni. Constituțiile scrise sunt încorporate de cele mai multe ori într-un
text unitar și sistematic, adică se înfățișează ca un singur tot, ale cărui părți se integrează într-o ordine rațională.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Definiți conceptul de constituție.
2. Câte tipuri de constituții cunoașteți ?
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

 Conf. univ. dr. Bogdan Țonea Drept Constituțional și instituții politice Ed. SITECH Craiova 2014

Unitatea de învățare 1B
ADOPTAREA ȘI REVIZUIREA CONSTITUȚIEI

- Va fi familiarizat cu procedeele prin care se poate adopta constituția
- Va cunoaște modul in care se inițiază un astfel de demers deosebit de important pentru
societate
- Va deține abilități de identificare momentului și a metodelor legale de revizuire a constituției.
Cuprinsul unității de studiu

1. Inițiativa adoptării constituției
2. Procedee de adoptare a constituției
3. Revizuirea constituției
NU UITA!
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

1. Inițiativa adoptării constituției
În general, o Constituție nouă se adoptă în două situații și anume: o dată cu formarea unui stat nou, (când
se poate spune că formarea noului stat ca și adoptarea Constituției se realizează concomitent), respectiv, în
situația când în viața unui stat au loc schimbări politice structurale (regimul politic, sistemul social, etc). legat
de aceste situații se mai pune problema legitimității juridice a loviturilor de stat și a revoluțiilor sociale1. În astfel
de cazuri, în general, nu se adoptă noi constituții, ci doar se schimbă fundamental cadrul de aplicare a celei
vechi. Dar, sub aspect juridic, lovitura de stat sau revolta socială se fundamentează pe principiul conform căruia
poporul este în drept să se revolte împotriva guvernământului antisocial sau crud. Relevant și cu forță de
argument în acest caz este art. 35 din preambulul Constituției Franței din 1793, care stipulează că atunci când
guvernul încalcă „drepturile poporului, insurecția este pentru popor și pentru fiecare parte a lui cel mai sacru
dintre drepturi și cea mai indispensabilă dintre îndatoriri”. Într-o formă sau alta majoritatea autorilor din
domeniu preiau acest principiu și fundamentează astfel legitimitatea revoltei sociale din punct de vedere juridic.2
Pentru a aprecia corectitudinea unui astfel de argument, întotdeauna trebuie să avem în vedere un aspect fără de
care nu s-ar putea menține argumentul citat și anume că întotdeauna după astfel de evenimente, trebuie să urmeze
în mod necesar o reglementare constituțională care să reprezinte voința poporului, ca singur titular al
suveranității într-un stat. Problema raportului Constituție-Revoluție socială este foarte greu de soluționat întrucât
rolul unei revoluții (de cele mai multe ori) este acela de a răsturna un sistem constituțional, de a rescrie
„contractul social”, construind sau reconstruind o nouă ordine socială și juridică. Pe cale de consecință, actele
normative pe care noile organe ale puterii le emit, sunt și ele discutabile. Doctrina juridică de la noi (și nu numai)
abordează această chestiune considerându-le acte constituționale întrucât reglementează raporturi sociale
privind instaurarea, exercitarea și menținerea puterii de stat3. Însă, conform teoriilor devenite clasice în dreptul
constituțional, astfel de acte juridice ar trebui să provină de la o putere constituantă, caracterul de „reprezentant
al electoratului” pentru organismul care le adoptă fiind de esența recunoașterii valorii constituționale a actului
juridic în cauză. Dar, această problemă a aprecierii valorii constituționale a unor astfel de acte rămâne un proiect
deschis în literatura de specialitate, constituind încă, uneori, obiectul unor contradicții doctrinare, întrucât viața
socială și juridică a statelor nu poate fi pusă întotdeauna în tipare unanim acceptate.
Conform teoriilor clasice de care am amintit, apreciem că inițiativa constituțională trebuie să aparțină
acelui organism statal, politic sau social care deține sau a fost investit cu puterea constituantă originară. Constituțiile
scrise provin, sau ar trebui să provină, dintr-o putere supremă, numită putere constituantă, care la rândul său,
determină existența și acțiunea puterilor constituite (adunări, președinți, tribunale, guverne etc.).
Noțiunea de putere constituantă comportă două aspecte: puterea constituantă originară și puterea
constituantă derivată, numită și putere constituantă instituită.
Puterea constituantă originară intervine atunci când, datorită unor circumstanțe (revoluții, lovituri de
stat, formarea de noi state), ordinea juridică anterioară a dispărut sau a devenit caducă, aflându-se în fața “unui
vid juridic”4.
În consecință, se numește putere constituantă originară cea care adoptă prima constituție a unui stat,
sau o nouă constituție, elaborată într-una din împrejurările arătate.
Prin puterea constituantă derivată (instituită) este desemnată puterea organelor competente de a
modifica constituția, prin opoziție cu puterea constituantă originară, care aparține, cum spuneam, celui care
adoptă constituția.
1 C. Ionescu Instituții Politice și Drept Constituțional, Ed. Juridică București 2004, p. 100
2 Pe larg a se vedea C. Ionescu op. cit. p. 101 și urm, precum și autorii citați de către acesta.
3 Cum ar fi de exemplu, Decretul-lege nr. 2/1989 pentru înființarea CFSN.
4 Pentru P. Pactet, puterea constituantă originară este “puterea de a stabili regulile fundamentale relative la moștenirea și la exercițiul
puterii politice”(vezi, op. cit., p. 71).

Pentru modificarea constituției, trebuie să existe un organ special sau, oricum, o procedură specială
prevăzută în Constituție, care instituie modalitățile modificării sale1. Așadar, puterea constituantă derivată
(instituită) este prevăzută de constituția în vigoare (sau anterioară), atât în ce privește organizarea, cât și
funcționarea ei.
2. Procedee de adoptare a constituției
Modul de adoptare a unei constituții este specific fiecărei țări și este determinat de stadiul de dezvoltare
economică, socială și politică, de ideologia dominantă în societatea în cauză în momentul adoptării acesteia.
Literatura juridică grupează formele de adoptare a constituției2 în forme monocratice, (în care
organizarea constituțională este expresia voinței unei singure persoane), forme democratice, (în care elementul
esențial în adoptarea constituției este voința populară) și forme mixte, rezultate din combinarea celor două.
De regulă, se cunosc cinci procedee de adoptare a unei constituții, care au determinat cele cinci tipuri de
constituții:
- constituția acordată, (sau, “carta concedată” este constituția oferită de monarh, ca stăpân absolut,
supușilor săi. Este considerată cea mai rudimentară constituție);
- constituția plebiscitară (sau “statutul”, este o variantă mai dezvoltată a constituției acordate, în care
monarhul creează o aparență de democrație, supunând textul, prin plebiscit, ratificării unui “corp electoral
sugestionat” și strict controlat);
- constituția pact, (este rezultatul unui acord dintre monarh și adunarea sau adunările reprezentative ale
forțelor sociale progresiste în ascensiune. Constituția pact a intervenit fie după anumite mișcări revendicative,
când s-au creat condițiile pentru o putere constituantă originară, în sensul impunerii monarhului a anumitor
condiții, fie pentru a facilita accesul unui prinț străin pe tronul unui stat nou.)
- constituția convenție (se deosebește de toate tipurile de mai sus prin faptul că este adoptată de o
adunare reprezentativă a corpului electoral, aleasă anume în scopul elaborării unei constituții. Convenția
sau Adunarea special aleasă de popor pentru a elabora o constituție apare ca fiind forma tradițională cea mai
democratică pe care a îmbrăcat-o puterea constituantă originară3) și
- constituția referendum (cea mai democratică constituție contemporană. Ea constă în elaborarea și
adoptarea proiectului de către o Adunare Constituantă și supunerea lui spre ratificare alegătorilor care hotărăsc
adoptarea sau respingerea proiectului. De regulă, la data referendumului, constituția intră în vigoare, evident, dacă
rezultatul acestuia este pozitiv, nemaifiind nevoie de o altă procedură).
3. Revizuirea constituției
1. Necesitatea revizuirii constituției
Motivele revizuirii unei Constituții sunt în general diferite, atât de la stat la stat, cât și în interiorul aceluiași
stat. În general, necesitatea revizuirii unei constituții este dată de o serie de argumente cum ar fi cele care
privesc:
-producerea unui eveniment politic marcant;
-producerea unor schimbări în organizarea sau funcționarea unei/unor autorități prin care se exercită
puterea de stat;
-adaptarea constituției la noile nevoi politice, economice, sociale și juridice ale societății;
1 M. Prélot, J. Boulouis, Op. cit., p. 214.

2 I. Deleanu, Op. cit., p. 147-148.
3 A. Iorgovan, Op. cit., p. 71.

-perfecționarea reglementărilor privind organizarea autorităților publice, garantarea drepturilor și

libertăților cetățenilor;
-aderarea unui stat la anumite pacte internaționale sau de încheierea unor tratate1.
În privința Constituției României din 1991 se poate aprecia în mod just că aceasta a fost rezultatul unei
elaborări ce a răspuns cerințelor și comandamentelor momentului respectiv, reflectând realitățile perioadei
imediat postrevoluționare și definind noile orientări, ale politicii interne și externe a României, după revoluția
din 1989.
În doctrina juridică de la noi s-a apreciat că revizuirea Constituției României, în octombrie 2003, s-a
realizat în sprijinul ideii adaptării prevederilor constituționale la noile realități social-politice, pe care succint le
prezentăm în cele ce urmează2:
a) modificarea Constituției României a fost solicitată în mod direct de rațiuni de stat, de interesele generale ale
țării care impun adaptarea prevederilor constituționale la standardele și exigențele Uniunii Europene și ale Alianței
Nord-Atlantice, având în vedere dobândirea de către țara noastră, a calității de membru al celor două organisme;
b) în sprijinul modificării Constituției au pledat rațiuni politice legate de aprofundarea democratismului,
de întărirea rolului partidelor politice, a organismelor societății civile, de căutarea unor modalități mai clare de
asigurare a înfăptuirii drepturilor cetățenești în spiritul documentelor europene;
c) în sprijinul modificării Constituției au acționat și rațiuni economice ce vizează garanții pentru
investitorii străini, garantarea dreptului de proprietate, direcționarea mecanismelor economice în favoarea
garantării competitivității și sprijinirea inițiativei întreprinzătorilor.
Revizuirea unei Constituții constă în modificarea acesteia prin reformularea unui text, abrogarea unor
articole sau prin adăugarea unui text nou3.
Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constituțiile sunt suple (flexibile) sau rigide. Constituția
suplă este o constituție a cărei revizuire se realizează printr-o procedură asemănătoare procedurii adoptării unei
legi ordinare, generând uneori discuții doctrinare cu privire la principiul supremației acesteia față de alte legi.
Constituția rigidă este o constituție a cărei modificare se dovedește a fi mai dificilă decât cea a unei legi
ordinare, datorită procedurii cerute, care implică colaborarea mai multor organisme constituționale și votul unei
majorități calificate (2/3 din numărul membrilor parlamentului). În epoca contemporană tendința constituanților
este de a adopta constituții rigide4.
Actuala Constituție a României este considerată o constituție rigidă (semirigidă?) pentru faptul că
motivele pentru care această revizuire este permisă sunt destul de limitate iar procedura dificilă.
Astfel, potrivit art. 150, revizuirea poate fi inițiată de:
– Președintele României, la propunerea Guvernului;
– cel puțin ¼ din numărul deputaților sau al senatorilor;
– cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, cetățeni care să provină din cel puțin jumătate din
județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București să fie înregistrate cel puțin
20.000 de semnături în sprijinul inițiativei de revizuire.
Revizuirea se face potrivit unei proceduri speciale, reglementate de art. 151. Astfel:
– proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat cu o
majoritate absolută de două treimi;
1 Spre exemplu, în Franța, ca urmare a semnării tratatului respectiv s-a trecut la revizuirea Constituției, fapt realizat la 25 iunie 1992.
2 V.Duculescu, G.Duculescu, Op.cit., p.14-15.
3 Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române (Univers enciclopedic, București, 1996): a revizui = a cerceta din nou cu scopul de a
verifica exactitatea și a corecta eventuale lipsuri, a revedea; revizuire = acțiunea de revizuire și rezultatul ei; a modifica= a schimba
aspectul, a corecta; modificare= acțiunea de a modifica și rezultatul ei; prefacere, transformare, modificație; a reformula = a formula din
nou (în alți termeni); a abroga= a anula o dispoziție oficială; a adăuga= a mai pune peste; a da în plus; a face să sporească; a spune
sau a scrie ceva, a adăuga pentru a fi complet.
4 C. Ionescu, Op. cit., p. 113.

– dacă textul adoptat de cele două camere este diferit, se ajunge la procedura de mediere;
– dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camerele, în ședință comună, hotărăsc
cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul membrilor lor;
– în sfârșit, revizuirea trebuie aprobată prin referendum organizat în cel mult 30 de zile de la data
adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
2. Limitele revizuirii
Admițând revizuirea constituției ca pe o activitate necesară raportării permanente a principiilor
constituționale la realitatea socială, trebuie să fim de acord însă și cu anumite domenii ce nu pot forma obiectul
revizuirii, așa numita “zonă pietrificată” sau limitele revizuirii.
În doctrină, care s-a declarat de acord cu ideea existenței unor limite ale revizuirii, s-a făcut distincție
între limite exprese și limite tacite ale revizuirii, între limite superioare și inferioare și în sfârșit, între limite
heteronome și autonome1.
Limitele exprese sunt cele prevăzute expres în textul constituțional. Astfel, de exemplu, Constituția
franceză din 1958 enunță că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri. În același
sens, Constituția României stabilește, în art. 152, că nu pot forma obiectul revizuirii, dispozițiile referitoare la
caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea
teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. De asemenea, “nici o revizuire nu poate fi
făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor
acestora”.
În art. 152 alin. (3) se precizează: “Constituția nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării
de urgență și nici în timp de război”, stabilindu-se astfel, alte limite exprese ale revizuirii.
Limitele tacite nefiind prevăzute în textul constituției, trebuie deduse pe calea interpretării acesteia.
Limitele heteronome sunt cele impuse de dreptul internațional, dacă în sistemul de drept respectiv se
admite ideea superiorității acestuia sau a priorității sale în anumite domenii. Limitele autonome sunt impuse de
dreptul intern, cum sunt la noi, cele prevăzute de art. 152.
Deci, există anumite valori consacrate de constituție pe care întreaga națiune le consideră ca intangibile,
încât o modificare a textelor care le consacră nici nu poate fi concepută. Aceste valori sunt stabilite în textele
constituționale, ca fiind caracteristicile fundamentale ale unui popor, care se transmit cu titlu de moștenire din
partea generațiilor care au elaborat constituția către generațiile viitoare.
1 Vezi: Hans Neff, Materielle Schranken der Verfassungsrevision, R.S.D., 1942, p. 108-147 (Cf.J. Aubert, Op. cit., p. 130).

NU UITA!
1. Noțiunea de putere constituantă comportă două aspecte: puterea constituantă originară și puterea
constituantă derivată, numită și putere constituantă instituită. Puterea constituantă originară intervine atunci
când, datorită unor circumstanțe (revoluții, lovituri de stat, formarea de noi state), ordinea juridică anterioară a
dispărut sau a devenit caducă, aflându-se în fața “unui vid juridic”1. În consecință, se numește putere
constituantă originară cea care adoptă prima constituție a unui stat, sau o nouă constituție, elaborată într-una
din împrejurările arătate. Prin puterea constituantă derivată (instituită) este desemnată puterea organelor
competente de a modifica constituția, prin opoziție cu puterea constituantă originară, care aparține, cum
spuneam, celui care adoptă constituția.
2. Admițând revizuirea constituției ca pe o activitate necesară raportării permanente a principiilor
constituționale la realitatea socială, trebuie să fim de acord însă și cu anumite domenii ce nu pot forma obiectul
revizuirii, așa numita “zonă pietrificată” sau limitele revizuirii. În doctrină, care s-a declarat de acord cu ideea
existenței unor limite ale revizuirii, s-a făcut distincție între limite exprese și limite tacite ale revizuirii, între
limite superioare și inferioare și în sfârșit, între limite heteronome și autonome2.
1. Identificați procedeele de adoptare a constituției cunoscute până în prezent.

2. Care sunt argumentele în favoarea revizuirii unei constituții?
1. Tipuri de constituții
2. Revizuirea constituției României din anul 2003.

 Conf. univ. dr. Bogdan Țonea Drept Constituțional și instituții politice Ed. SITECH Craiova 2014
 Constituția României din 1991, revizuită;
1 Pentru P. Pactet, puterea constituantă originară este “puterea de a stabili regulile fundamentale relative la moștenirea și la exercițiul
puterii politice”(vezi, op. cit., p. 71).
2 Vezi: Hans Neff, Materielle Schranken der Verfassungsrevision, R.S.D., 1942, p. 108-147 (Cf.J. Aubert, Op. cit., p. 130).

Unitatea de învățare 2
REGIMUL CONSTITUȚIONAL ÎN ROMÂNIA
Timp de studiu individual estimat: 4 h

- Va fi familiarizat cu principiile fundamentale ale sistemului de drept românesc
- Va cunoaște modul în care se clasifică în doctrină regimul constituțional românesc
- Va deține abilități de identificare elementelor caracteristice ale statului de drept, democratic și
social.

Secțiunea 1. Principiile regimului juridic constituțional în România
Secțiunea 2. Forma de stat actuală a României
Secțiunea 3. Economia și finanțele publice ale României.
NU UITA!

Secțiunea 1. Principiile regimului juridic constituțional în România

Regimul juridic constituțional românesc, este articulat în linii generale în titlul I din Constituția
României unde sunt descrise cele mai importante valori pe care poporul român a înțeles să le
reglementeze la nivel constituțional mandatând în acest sens prima Adunare Constituantă din anul
1990.
În esență, caracteristicile generale ale regimului juridic constituțional românesc privesc
următoarele aspecte:
a) Statul român este stat național, suveran și independent, unitar și in-divizibil, organizat în
republică semi-prezidențială. Această caracteristică ex-primă modul în care poporul român înțelege
relațiile juridice fundamentale ce stau la baza instaurării, menținerii și exercitării puterii de stat. De
asemenea, acest principiu constituțional este rezultatul evoluției istorice a conceptului de stat național,
care a avut corolarul în actul politic de la 1 decembrie 1918, prin făuri-rea României Mari.
b) România este stat de drept, democratic și social, organizat pe principiul separației și
echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale.
Democrația constituțională este cea mai avansată formă de organizare a statului de drept, fiind regăsită
în diferitele forme de exercitare a puterii de stat, în cadrul statelor membre ale UE. Caracteristica de
stat social organizat pe principiul separației și echilibrului puterilor este elementul central al acestui
principiu constituțional, desemnând în mod concis scopul fundamental al statului modern, acela al
asigurării binelui comun. Statul social, reprezintă particularitatea care identifică formele evoluate ale
democrației constituționale, care ar trebui să se regăsească în toate politice macro-economice și sociale,
implementate de către puterea de stat. Conceptul de stat social poate fi explicat și prin coroborarea lui
cu conceptul de dezvoltare durabilă a societății europene, aspect care devine din ce în ce mai important
pentru evoluția statelor democratice în cadrul UE, fiind considerat următorul nivel de dezvoltare al
statului de drept. Statul de drept, presupune, așa cum prevede și art. 1 alin. 5 din Constituție,
obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale precum și, în aceeași măsură, obligativitatea
respectării legilor.
c) Valorile supreme asumate și protejate de către statul român sunt: demnitatea omului,
drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane,
dreptatea și pluralismul politic. Principiul arătat exprimă concepția fundamentală a poporului român
privind statul de drept, mai precis modul în care societatea românească înțelege faptul că singura formă
de organizare a statului care poate aduce progres și bunăstare este aceea în care demnitatea umană este
valoarea supremă recunoscută și protejată. Constituția im-pune în acest fel obligativitatea creării și
respectării unui standard minim acceptat în ceea ce privește respectarea drepturilor omului atât la nivel
de reglementare juridică, cât și la nivel instrumental, de punere în aplicare a sistemului de drept.
Statul de drept impune și stabilirea ca valoare socială fundamentală a pluralismului, acesta fiind
și o garanție a democrației constituționale despre care am amintit anterior. Pluralismul face referire nu
numai la pluralism politic, ca formă de organizare a vieții politice în partide și formațiuni politice, dar
și cu privire la pluralism sindical și profesional, aceste valori fiind legate și de viziunea Constituției
privind statul social dar și de conceptul mai larg de societate inclusivă, în toate aspectele vieții politice,
economice și culturale.
d) Fundamentul regimului juridic constituțional românesc îl constituie unitatea poporului
român și solidaritatea cetățenilor români Constituția stabilește că România este patria comună și

indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă,
de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere, sau de origine socială. În acest fel se
asigură o legătură puternică între toți membrii societății, se creează un sentiment de apartenență și de
utilitate publică pentru fiecare dintre membrii comunității organizate în stat, fapt care face în acest fel
societatea și statul mai puternice și perene.
Mai mult, pentru a da forță juridică superioară acestui argument, Constituția arată că
suveranitatea națională aparține poporului român, nici un grup sau persoană neavând posibilitatea
exercitării acesteia în nume propriu. În cadrul conceptului juridic de „popor român” se includ atât
minoritățile naționale care trăiesc pe teritoriul patriei noastre, având cetățenia română, dar și românii
din străinătate, care beneficiază de aceleași drepturi ca și cei ce domiciliază pe teri-toriul național și
față de care statul român păstrează aceleași obligații juridice, cu respectarea legislației statului ai cărui
cetățeni sunt.
De asemenea, Constituția prevede în acest sens și o declarație confirmativă – art. 5 alin.2-
Coroborate, aceste prevederi arată atât valoarea socialmente recunoscută, care stă la baza
organizării statului, cât și mecanismele prin care se asigură garanția succesului unei astfel de organizări
sociale, întrucât acest principiu îl interpretăm ca parte a unui sistem coerent care pornește de la unitatea
poporului român, (confirmată de evoluția istorică a statului român) și include viziunea privind statul
de drept, societatea inclusivă și solidaritatea cetățenilor care se bucură de respectul față de drepturile
și libertățile lor fundamentale în cadrul democrației constituționale.
e) Dreptul la identitate pentru minoritățile naționale constituie parte integrantă a regimului
juridic constituțional românesc (art. 6) Statul român nu numai că recunoaște acest drept pentru
minoritățile naționale, (prin reglementa-rea constituțională din art. 6 alin 1), dar și garantează acest
drept în mod nediscriminatoriu în ceea ce privește păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității
etnice, culturale, lingvistice și religioase a acestor categorii de cetățeni. Reglementarea constituțională
ține cont în totalitate de constrângerile reglementărilor internaționale și europene în materie, stabilind
în aceeași măsură egalitatea de-plină între cetățenii români de toate etniile. Măsurile de protecție luate
pentru aplicarea acestui principiu constituțional –spune al.2 art.6 din Constituție- trebuie să fie
conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.
f) Regimul juridic constituțional românesc urmărește armonizarea și integrarea legislativă
națională cu sistemele juridice democratice europene și internaționale. Acest principiu se dorește a
fi o declarație de intenție și onestitate din partea poporului român, ce arată filosofia de viață care
guvernează existența multimilenară a acestuia: „România întreține și dezvoltă relații pașnice cu toate
statele și, în acest cadru, relații de bună vecinătate, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme
general admise ale dreptului internațional1.” În sensul acestui principiu, statul român se obligă să-și
îndeplinească în mod onest obligațiile internaționale asumate prin acte internaționale, transferând în
acest sens, conținu-tul normativ al acestora în dreptul intern, după proceduri proprii de ratificare.
1 Art. 10 din Constituția României revizuită

Secțiunea 2. Forma de stat actuală a României

1. Structura de stat a României
Din punct de vedere al structurii de stat, România se prezintă ca un stat unitar. Acesta
înseamnă că statul român:
- este organizat ca o singură entitate sau ca o unică formațiune statală;
- are un singur rând de autorități publice centrale;
- are, prin urmare, un unic sistem de organisme prin care se exercită cele trei puteri;
- are o singură ordine juridică bazată pe o unică Constituție, un singur Parlament, un singur
Guvern, un singur for judecătoresc suprem;
Populația țării are aceeași cetățenie indiferent de naționalitatea pe care fiecare individ și-o
declară.
Caracterul unitar al țării nu împiedică organizarea teritoriului – sub aspect administrativ – în
unități administrativ – teritoriale, conduse potrivit principiului autonomiei locale și principiului
descentralizării serviciilor publice1. Exercita-rea puterii centrale este atenuată prin intermediul
deconcentrării, grație căreia agenții locali (prefecții) sunt numiți de Guvern care le transferă anumite
prerogative decizionale. O atenuare mai bine conturată a puterii centrale se realizează prin
descentralizare, care presupune că agenții locali (primari, consilii locale) aleși de locuitorii din
circumscripțiile electorale respective nu sunt subordonați Guvernului și înfăptuiesc autoadministrarea
unităților administrativ-teritoriale în care au fost aleși2. Autonomia unităților administrativ-teritoriale
nu presupune independența acestora față de stat, ci doar dreptul colectivităților locale de a se
autoadministra în condițiile prevăzute de Constituție și legi.
2. Republica – formă de guvernământ a României
Forma de guvernământ, așa cum precizam, privește constituirea și organizarea autorităților
statale precum și raporturile care se nasc între acestea în procesul exercitării atribuțiilor, spre deosebire
de regimul politic care desemnează ansamblul procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii,
raporturile dintre componentele sistemului social-politic și economic, reliefând totodată gradul de
stabilire și garantare a drepturilor fundamentale cetățenești.
Altfel spus, forma de guvernământ are în vedere puterea statală și exercitarea ei, pe când
regimul politic vizează toate componentele societății(popor, clase sociale, partide, grupuri de interese,
sindicate), relațiile dintre acestea și metodele folosite pentru funcționarea sistemului3.
Potrivit Constituției României din 1991 forma de guvernământ a statului român este republica.
Analizând dispozițiile constituționale referitoare la modul de desemnare și raporturile dintre autoritățile
statale, remarcăm următoarele4:
- Parlamentul și Președintele României sunt organe alese prin vot universal, egal direct, secret și
liber exprimat;
- Președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul, dar
pe baza votului de încredere acordat de parlament;
1 Vezi, C. Ionescu, op. cit., vol. II., p. 116-117

2 M. Bădescu, Drept Constituțional ..... op. cit. vol I p. 136
3 Reputatul autor de drept constituțional G. Burdeau admite că forma de guvernământ „este determinată de maniera în care sunt
desemnați agenții puterii și modul în care ei o exercită”(op. cit, p. 50).

4 M. Bădescu, Op. cit, p. 139

- Guvernul în întregul său precum și fiecare membru al acestuia, răspund politic numai în fața
Parlamentului;
- Președintele poate proceda la dizolvarea Parlamentului, dar numai după consultarea
președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare și numai dacă acesta nu a acordat
votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 60 de zile de la prima solicitare;
- Președintele nu are drept de inițiativă legislativă;
- Președintele, numai după consultarea Parlamentului, poate cere poporului, prin referendum, să
se pronunțe cu privire la probleme de interes național;
- Președintele poate declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor ar-mate numai cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului; numai în cazuri excepționale, hotărârea Președintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului;
Din cele prezentate mai sus rezultă o formă intermediară de guvernământ în România. Factura
mixtă a republicii constă tocmai în faptul că adaptează trăsături specifice regimurilor politice clasice
(parlamentar și semiprezidențial) la specificul românesc.
3. Regimul politic actual al României

Odată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1991, România și-a stabilit un regim constituțional
în conformitate cu tradițiile sale democratice și standardele internaționale actuale. Noua Constituție a
fost elaborată și apoi revizuită pe baza unui atent studiu al constituțiilor țărilor democratice, ca și a
valorificării celor mai bune tradiții din trecutul gândirii constituționale a României. S-a avut în vedere
ca obiectiv primordial, racordarea principiilor constituționale la exigențele internaționale în materie,
căutându-se a se adopta numai acele soluții sau redactări de acte care s-au dovedit eficiente și sigure în
practica altor state1.
Trăsăturile regimului politic semiprezidențial românesc sunt următoarele:
Puterea legislativă este exercitată de către Parlamentul bicameral2. care este organul
reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. El este alcătuit din
Camera Deputaților și Senat, camere alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Camera Deputaților și Senatul:
pentru un mandat de 4 ani, mandat care poate fi prelungit de drept, prin lege
organică, în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență, până la încetarea acestora.
ă și funcționează potrivit unui regulament propriu;
ă în ședințe separate și în ședințe comune, întrunindu-se în două sesiuni ordinare pe
an (februarie-iunie; septembrie-decembrie), precum și în sesiuni extraordinare în anumite situații
limitativ prevăzute de lege;
ă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența majorității membrilor.
Puterea executivă este exercitată de către Președintele României și de că-tre Guvern.
Președintele României:
ă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității
teritoriale a țării;
1 V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Op cit. p. 257 și urm

2 O inovație deosebit de interesată o reprezintă reintroducerea sistemului bicameral, care a constituit o tradiție a vieții parlamentare
românești

ă la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice;

și liber exprimat;
și exercită atribuțiile pe durata unui mandat de 5 ani, care poate fi pre-lungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă.
Guvernul României:
ă realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a
administrației publice. El este alcătuit din prim-ministru, vice-prim miniștri, miniștri și alți membri
stabiliți prin lege organică.
ă hotărâri (pentru organizarea executării legilor) și ordonanțe (în temeiul unei legi
speciale de abilitare).
ăspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate; numai Camera
Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor
Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor.
Puterea (autoritatea) judecătorească. În România justiția se înfăptuiește în numele legii. Ea se

realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești.
Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți;
ătorii sunt independenți, inamovibili și se supun numai legii.
ția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția
funcțiilor didactice din învățământul superior.
Justiția constituțională este asigurată în România prin organizarea și funcționarea Curții
constituționale, creată după modelul Consiliului Constituțional francez dar prezentând numeroase
elemente de specificitate și originalitate1.
țională este unica autoritate de jurisdicție constituțională existentă în
România, este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și
prevederilor înscrise în legea sa organică2.
Secțiunea 3. Economia și finanțele publice ale României.
Caracteristicile fundamentale ale principiilor de organizare și funcționare ale economiei și
finanțelor publice românești se circumscriu următoarelor elemente:
a) Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență. Pentru
punerea în aplicare a acestui principiu fundamental, statul adoptă măsuri legislative și instrumente
administrative că să asigure:
a) libertatea comerțului, protecția concurenței loiale,
b) un cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție
c) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară
d) stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, a artei și protecția dreptului de autor,
e) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, menținerea echilibrului ecologic și crearea
condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții,
1 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Ed. Albatros, București, 1997, p. 27;
2 Florin Bucur Vasilescu, Constituționalitate și constituționalism, Ed. Național

f) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanță cu obiectivele UE1

Pentru a putea face acest lucru, poporul român – titular al suveranității naționale - a stabilit prin
constituție că bogățiile de interes public ale subsolului, spațiului aerian, apele cu potențial energetic
valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
exclusive și ale platoului continental, precum și alte bunuri de aceeași natură sau destinație, fac obiectul
exclusiv al proprietății publice, ele neputând fi înstrăinate.
b) Resursele financiare ale statului român se formează, se administrează, și se întrebuințează
în conformitate cu prevederile legii (art. 137 și art 138, și 139)
Acest principiu de largă respirație constituțională, este unul din mijloacele fundamentale prin
care se asigură construcția statului de drept, fiind parte a existenței democrației constituționale.
Formarea, administrarea și întrebuințarea resurselor financiare ale statului sunt reglementate prin lege,
adică tot acest proces nu se poate desfășura decât cu deplina participare a autorității legislative -
Parlamentul - ca principal exponent al manifestării suveranității naționale2.
Mai mult, pentru a arăta efectivitatea măsurii Constituția obligă Guvernul ca, anual, să elaboreze
proiectul bugetului bugetul de stat și bugetul asigurărilor de stat și să le supună aprobării Parlamentului
în mod separat, nici o cheltuială bugetară neputând fi aprobată fără stabilirea sursei bugetare.
În același sens, în aplicarea acestui principiu, Constituția impune obligativitatea ca impozitele,
taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat, să se
stabilească numai prin lege, adică numai prin participarea Parlamentului, ca exponent al suveranității
naționale.
c) Controlul utilizării resurselor financiare ale statului este asigurat de către instituții specializate,
independente politic și administrativ. Acest principiu este de natură să asigure dezvoltarea coerentă și
transparentă a economiei românești, asigurându-i acesteia predictibilitate și stabilitate.
Controlul utilizării resurselor financiare ale statului este asigurat de către Curtea de Conturi a
României, Aceasta prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului
public național din exercițiul bugetar expirat, cuprinzând și neregulile constatate.
Consilierii Curții de Conturi sunt numiți de către Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu
poate fi prelungit sau reînnoit.
Membrii Curții de Conturi a României sunt independenți în exercitarea mandatului lor și
inamovibili pe toată durata acestuia. Parlamentul procedează la reînnoirea membrilor Curții de Conturi
o dată la trei ani, cu o treime dintre aceștia, în condițiile prevăzute de legea organică care prevede și
cazurile și condițiile în care, în mod excepțional, poate fi revocat un membru al Curții.
Din punct de vedere al regimul juridic al incompatibilităților membrilor Curții de Conturi a
României, Constituția stabilește pentru consilierii acesteia același statut juridic cu cel prevăzut pentru
judecători.
1Art. 135 din Constituția României revizuită

2 Art. 2 alin.1 din Constituție: „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, pre-cum și prin referendum”

NU UITA!
1. Regimul juridic constituțional românesc, este articulat în linii generale în titlul I din Constituția
României unde sunt descrise cele mai importante valori pe care poporul român a înțeles să le
reglementeze la nivel constituțional mandatând în acest sens prima Adunare Constituantă din anul 1990
2. Forma de guvernământ, așa cum precizam, privește constituirea și organizarea autorităților
statale precum și raporturile care se nasc între acestea în procesul exercitării atribuțiilor, spre deosebire
de regimul politic care desemnează ansamblul procedeelor și mijloacelor de realizare a puterii,
raporturile dintre componentele sistemului social-politic și economic, reliefând totodată gradul de
stabilire și garantare a drepturilor fundamentale cetățenești.
3. Odată cu intrarea în vigoare a Constituției din 1991, România și-a stabilit un regim
constituțional în conformitate cu tradițiile sale democratice și standardele internaționale actuale. Noua
Constituție a fost elaborată și apoi revizuită pe baza unui atent studiu al constituțiilor țărilor
democratice, ca și a valorificării celor mai bune tradiții din trecutul gândirii constituționale a României.
S-a avut în vedere ca obiectiv primordial, racordarea principiilor constituționale la exigențele
internaționale în materie, căutându-se a se adopta numai acele soluții sau redactări de acte care s-au
dovedit eficiente și sigure în practica altor state
1. Identificați principiile regimului juridic constituțional în România.

2. Care forma de stat a României?

1. Regimul politic actual al României

Conf. univ. dr. Bogdan Țonea Drept Constituțional și instituții politice Ed. SITECH Craiova 2014
Constituția României din 1991, revizuită;

NOȚIUNEA DE STAT

- Va cunoaște modul cum sunt definite statele în doctrina juridică
- Va deține abilități de clasificare a statelor.

Secțiunea 1. Definirea statului în doctrina juridică și sociologică
Secțiunea 2. Rolul, funcțiile și atributele esențiale ale statului
NU UITA!

1. Noțiunea de stat
Cuvântul “stat” provine din latinescul “status rei publicae” care, pentru magistrați și poporul
roman însemna “starea lucrărilor publice” sau “situația conducerii vieții publice”1.
Așa cum arată B. de Jouvenell, statul apare mai întâi ca societate organizată, având un
guvernământ autonom. Din acest punct de vedere, cu toții suntem membrii ai statului. În acest sens,
statul constituie acoperișul juridic al unui fenomen sociologic, colectivitatea în întregime, denumită
mai precis, națiune sau societatea politică care acoperă societatea civilă2.
În teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract, elaborându-se – așa cum arăta C. Dissescu
– “un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât ceea ce este în realitate”. Pentru Kant,
statul constituie “o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul și asociați printr-un
contract”. Pentru acesta, libertatea și legea sunt cele două puncte în jurul cărora se leagă legislația
civilă. Pentru ca legislația civilă să fie eficace și să nu rămână un raționament gol, trebuie însă, să
intervină aici un al treilea termen, puterea publică. Puterea publică, are ca sarcină realizarea dreptului
natural3. În concepția sa, starea de natură se caracteriza prin bellum omnium contra omnes, dar
sfârșitul acestui război nu se realizează prin forță ca la Hobbes, ci prin intermediul rațiunii. Rațiunea
poate fonda statul. Constrângerea transformă deci starea precară a libertăților din starea de natură în
stare de drept.
Prin intermediul dreptului starea de natură este înlocuită cu societatea civilă – oamenii se nasc cu
drepturi, iar rațiunea statului este ocrotirea, asigurarea acestora4. Vremurile moderne au înlocuit concepția
naturalistă a lui Aristotel cu o concepție care vede statul ca un produs al unei convenții umane. Statul
este astfel expresia unui contract între indivizii care-i acceptă autoritate.
Ideea de contract ca fundament al legitimității autorității politice vine din epoca Renașterii, de la
oameni ca Théodore de Béze (1519-1605 – succesorul lui Calvin și rector al academiei din Geneva)5.
Ideea la început nu era prea clară, cuprinzând două tipuri de contract:
a) contractul între indivizii care formează o comunitate sau o societate;
b) contractul între monarh și supușii săi sau, cel puțin, aceia dintre supușii săi care au
dreptul la cuvânt.
Primul tip de contract permite explicarea legăturii cu socialul, dar nu și specificitatea autorității
politice. Al doilea tip, trimite la voința de a limita suveranitatea monarhului și de a o supune unor reguli
precise privind relațiile sale cu vasalii. Acest contract este ceea ce îl desparte pe monarh de despotul
care guvernează în mod arbitrar. Așadar, primele formulări ale ideii de contract sunt încă departe de a
defini o teorie a libertății politice. Ele se limitează mai degrabă la o raționalizare a piramidei obligațiilor
și a drepturilor feudalismului. Primele forme ale contractualismului stabilesc această nouă concepție
despre om, care se diferenția de concepția greacă sau romană6 prin aceea că presupune existența unei
autonomii a persoanei umane. Astfel, Théodore de Béze remarcă faptul că contractul stabilit între
1 Vezi, Henri Brun, Guy Tremblay, Droit constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv, Quebec, 1990, p. 61.
2 Oana Suciu, în Introducere la ediția română a lucrării lui J. Hall și J. Ikenberry, Statul, Ed. Du Style București, 1998. p. 9.
3 Dreptul natural definit de către Kant ca “ansamblul condițiilor grație cărora voința fiecăruia poate să coexiste cu voința celorlalți, conform
unei legi universale de libertate” (Kant, Anthropologie, p. 336, cit. de G. Vrabie, Op. cit. p. 48).
4 G. Vrabie, Op. cit., p. 49.
5 D. Collin, Marile noțiuni filosofice. Societatea, puterea, Statul, Institutul European 1999, p. 35
6 Concepția greacă și cea romană despre politic nu-i recunoaște decât pe cetățeni, pe membrii cetății. Ceilalți oameni sunt barbari sau
sclavi, care nu au aceeași valoare juridică și politică.

guvernanți și guvernați, presupune că guvernații se supun puterii regale, dar în schimb aceasta le
respectă privilegiile. El amintește chiar posibilitatea unui drept la insurecție împotriva unui tiran fățiș,
idee fundamentată mai târziu de către J.J. Rousseau.
Problema statului analizat din perspectiva a trei abordări clasice – liberalismul, marxismul și
realismul conduce la următoarele considerente:
a. Liberalismul îl are ca reprezentat principal pe Adam Smith, cunoscut pentru insistența sa
asupra ideii că statul minimal, statul “paznic de noapte”, oferă cel mai bun suport pentru creșterea
economică. în acest tip de stat, puterea politică se manifestă, în special, prin intermediul legilor
elaborate de parlamente naționale sub forma unui sistem de norme abstracte, raționale.
Statul liberal clasic este marcat de trei mari structuri care vor configura distinctiv doctrina
liberală: consolidarea relațiilor capitaliste de producție în economie; apariția societății civile de tip
individualist; hegemonia ideologică a raționalismului de tip iluminist.
Părinții sociologiei politice a secolului XIX s-au plasat de o parte sau de alta în dezbaterea
privind relația societate-stat.
Pe de o parte se situau Hegel și discipolii săi, care credeau că soluția rezidă în supunerea
elementelor societății, suveranității statului. Pentru Hegel, ca de altfel și pentru Aristotel, statul nu este
un simplu instrument inventat de om pentru a-și satisface interesele sale personale. Statul este o entitate
de ordin etic, ale cărei scopuri transcend dorințele individuale sau pot fi detectate la nivelul relațiilor
interpersonale. Esența statului modern, în viziunea lui Hegel, constă în a împăca libertatea indivizilor
cu necesitățile unei organizări politice coerente, capabile să acționeze ca un întreg.1 Pe când Rousseau
arată că omul în stat renunță la libertatea sa naturală pentru a obține o libertate civilă, Hegel refuză să
vadă în aceasta o contradicție. Statul nu este o produsul unui contract între indivizi, ci se întemeiază pe
o dublă recunoaștere: recunoașterea negativă de către stat a libertății și a drepturilor individului de a
avea o viață privată și de a exersa o meserie liber aleasă, pe de o parte, respectiv recunoașterea pozitivă
de către individ a faptului că statul este într-adevăr domeniul satisfacțiilor individuale. Din acest
considerent spunem că puterea și vitalitatea statelor moderne constă în a acorda individului libertate
pentru ca acesta să își poată dezvolta din plin talentele personale și în același timp să se integreze în
stat. Pentru Hegel, statul este deci, domeniul acțiunii libere și conștiente a indivizilor care au același
țel și anume realizarea libertății.2
De partea opusă, de partea societății se situau Saint-Simon, Proudhon și Marx. Pentru ei
societatea era structura care trebuia întărită în timp ce statul trebuia să fie limitat, controlat de societate
sau abolit. Este teoria care plasează statul la polul opus societății3.
În “ideologia comunistă” – arată Anton Carpinschi – utopia societății viitoare fără stat este
susținută prin pretenția marxismului la predicția istorică. Marxismul dă istoriei un sens și proiectează
un viitor convenabil opțiunii sale politice, dar pretinde că acest sens este unic și inevitabil pentru că
rezultă din analiza științifică a unei anumite succesiuni necesare a modului de producție. Se încerca
astfel, legitimarea partizanatului politic printr-o pretinsă obiectivitate științifică obținută prin pretenția
deținerii monopolului asupra cunoașterii logicii istoriei. în felul acesta, utopia societății comuniste fără
stat capătă aparența obiectivității științifice și a necesității istorice4.
1 D. Collin, Op. cit. p.56

2 Idem
3 Pe larg, vezi M. Bădescu, op. cit. p. 82-84
4 Anton Carpinschi, studiu introductiv la volumul “Viața fără stat” de Jean William Lapierre, Institutul European Iași, 1997, p. XXV

Cea de-a treia teorie din perspectiva căreia este tratat statul este realismul.
Realismul, ca și liberalismul, privește statul ca pe un element secundar; caracterul și forța statului
rezultă din impactul forțelor societății asupra sa. Realiștii consideră însă că abolirea statului poate duce
la reîntoarcerea la stadiul de junglă.
Cel mai important reprezentant al realismului, Hobbes, argumentează că în “starea naturală”,
pre-socială, oamenii se bucură de libertate personală absolută, dar aceasta înseamnă că sunt expuși
amenințării violenței fizice. În scopul înlăturării acestei amenințări, oamenii intră într-un contract
social unii cu alții, în cadrul căruia își predau libertatea individuală unei a treia părți (statul), care
acționează în scopul garantării ordinii sociale și a stabilității1. Condiția civilă, prin opoziție cu starea
naturală, presupune existența unei puteri organizate, capabilă să-i constrângă la loialitate pe cei care ar
fi tentați să o înșele. Relația dintre oameni este reciprocă în timp ce relația cu suveranul este unilaterală,
suveranul fiind absolut. Contractul pe care Hobbes îl consideră la originea statului nu face din stat un
organism contractual. Odată întemeiat, statul se prezintă ca un corp artificial, care pare înzestrat cu o
viață proprie și care trebuie să-i supună, fără nici o excepție, pe toți indivizii.2
Varianta contractului social a stat la baza constituirii ideologiei republicane a Revoluției
Franceze și a Declarației Drepturilor Omului.
Asupra definirii statului s-au pronunțat și cunoscuți constituționaliști români, dintre care
considerăm relevante opiniile următorilor:
a) C.C.Dissescu, care aprecia că statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni
pe un teritoriu determinat în forma guvernanților și guvernaților3.
b) G. Alexianu, care arăta că statul este o grupare de indivizi, reuniți printr-o legătură națională
pe un teritoriu determinant și fiind guvernați de o putere superioară voințelor individuale4.
c) T. Drăganu care definește statul ca fiind “o instituție având ca suport o grupare de oameni
așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a-și determina singură propria sa competență și organizată
în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă, executivă și
jurisdicțională”5.
d) I. Deleanu care a apreciat că statul este, în sens restrictiv și concret, ansamblul organelor
politice de guvernare și că el desemnează aparatul de direcționare a societății politice 6.
e) I. Muraru care apreciază că, într-o accepțiune restrânsă “prin stat se înțelege forma
organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal ...poporul creează statul, ca
un ansamblu sistematizat de organe de stat deseori denumite autorități statale publice”.
f) C. Ionescu care arată că: “indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverși
autori, elementele esențiale ale definiției complete a acestuia sunt următoarele:
a. formă de organizare politică a unei colectivități umane, constituită istoric;
b. localizarea geografică;
c. existența unui grup conducător investit cu atribuții de guvernare și de exercitare a autorității
publice în numele poporului;
1 Thomas Hobbes, The Great Political Theories, Avon Books, New York, 1984, p. 138-141, 151-152.
2 D. Collin, Op. cit. p. 39
3 C.C.Dissescu, Drept constituțional, Socec, București, 1915, p. 429.
4 G.Alexianu, Curs de drept constituțional, vol. I, Casa Scoalelor, București, 1930, p.72.
5 T.Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, Tratat elementar, vol. I, Ed.Lumina Lex, București, 2000, p. 116.
6 Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, vol. 2, Iași, 1992, p. 8.

d. prerogativa grupului conducător de a stabili și a apăra ordinea statală și în cadrul acesteia,

a celei juridice”1.
g) M. Bădescu care, sintetizând definițiile menționate, relevă că noțiunea de stat trebuie
abordată în două sensuri:
a. lato sens, prin stat urmând a înțelege o societate organizată și constituită istoric pe un anumit
teritoriu și,
b. stricto sensu, prin stat înțelegând sistemul instituționalizat cu atribuții de conducere politică a
societății, de exercitare a puterii suverane a poporului2.
Secțiunea 2. Rolul, funcțiile și atributele esențiale ale statului
1. Rolul statului
Statul este principala instituție politică a societății. Apărut cu aproape șase milenii în urmă în
Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India) statul continuă să fie și azi instrumentul conducerii sociale.
Statul ia naștere printr-un act politico -juridic3 adoptat de un organism reprezentativ la nivel național
(Congres, Parlament, Dietă, Adunare Națională, etc.). Momentului constituirii unui stat îi urmează
recunoașterea acestuia pe plan internațional.
Rolul statului constă, în principiu, în asigurarea și apărarea prin mijloace prevăzute în Constituție
și în celelalte acte normative a “interesului public”, a “binelui comun”, a “interesului general”.
2. Funcțiile statului
Dacă excludem perioada curentă, este posibil să identificăm cel puțin trei etape principale ale
adaptării instituției statale la dezvoltarea socială. Statele moderne s-au definit inițial ca fiind
„colectoare de taxe” în vederea conducerii treburilor militare, acest lucru având prioritate până în
secolul XVIII; în al doilea rând s-au definit ca fiind „protectori ai economiei naționale și agenți ai
industrializării” cu precădere din secolul XIX încoace; în al treilea rând, statele s-au dovedit a fi
„constructori ai națiunii”, prin expansiunea cetățeniei sociale, în mare parte ca fenomen al secolului
XX.4 Transferul obiectivelor nu a însemnat o abandonare a celor vechi, ci o continuă adăugire și
suprapunere a noi funcții și instituții. Competiția militară, industrializarea și construcția națiunii au
constituit trei provocări-cheie la care statele moderne și-au cristalizat funcții diferite, sporindu-și treptat
capacitățile infrastructurale de a penetra societatea, de a extrage resurse și mai ales de a mobiliza și
coordona energia socială, acest lucru realizându-se în mod diferit de la stat la stat și de la un regim
politic la altul.5
În analiza funcțiilor statului trebuie să pornim de la identificarea activităților concrete, a căror
natură și întindere variază de la o epocă la alta, de la un sistem politic la altul, desfășurate de către
1 Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice, vol. I, Ed.Lumina Lex, București, 1997,
p.45.
2 M. Bădescu, op. cit. p. 86
3 Actul politico-juridic poate fi o declarație (Declarația de Independență a S.U.A.), constituție, tratat, pact, lege (Legea nr.363/1977
pentru constituirea statului român în R.P.R.), sau acord (Acordul austro-ungar din 17 februarie 1867 în urma căruia s-a format Imperiul
Austro-Ungar), - Vezi, C.Ionescu ,Op.cit. p. 90.
4 Linda Weiss, Mitul statului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era globalizării, Ed. Trei 2002, p. 27
5 A se vedea pe larg și Stephen Krasner, Defending the National Interst: Raw Materials Investment and US Foreign Policy, Princeton
Nj: Princeton Univeersity Press, 1978

organismele specializate ale statului. Aceste activități specifice pot fi grupate și analizate pornindu-se
de la două criterii: criteriul material și criteriul formal1.
Potrivit criteriului material, funcțiile statului sunt analizate prin luarea în considerație a
conținutului unui act sau al unei activități desfășurate de stat prin organele sale și în raport de aceasta,
a-i da o anumită calificare. Altfel spus, aceasta înseamnă a analiza acea activitate ca o activitate
economică, politică, religioasă, comercială, juridică, etc..
Prin utilizarea criteriului formal se ia în considerație organismul care a adoptat un anumit act,
titularul funcției pe care o analizăm și procedura prin care s-a adoptat actul respectiv. Criteriul formal
permite totodată, clasificarea actelor juridice în acte administrative, legislative sau jurisdicționale dar
și identificarea organismelor competente să adopte sau să emită actele respective2.
Într-o primă clasificare se consideră că funcțiile statului sunt în număr de trei3: funcția legislativă;
funcția executivă și funcția jurisdicțională (judecătorească).
a. Funcția legislativă reprezintă acea activitate a statului care are ca obiect elaborarea de norme
de conduită cu caracter general, impersonal și obligatoriu, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire
(sancționate) prin forța de constrângere (coerciție) a statului.
În mod concret, statul adoptă legi (constituționale - de revizuire a Constituției, organice - care
reglementează regimul juridic al unor instituții politice și domenii de activitate deosebit de importante,
ordinare – legi obișnuite atât ca domeniu de relații sociale reglementat, cât și ca cvorum de adoptare.
În principiu, funcția legislativă este exercitată de către parlament. Practica a admis însă, ca și
guvernul să exercite, în condițiile prevăzute expres în Constituție, o activitate legislativă cunoscută
sub denumirea de “putere de reglementare” a guvernului4.
b. Funcția executivă (guvernamentală) constă în asigurarea bunului mers al serviciilor publice,
organizarea, aplicarea legilor și adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare
(administrare) în plan central și local.
Din această perspectivă, actele emise în realizarea funcției executive sunt diverse: decrete (ale
președintelui țării), hotărâri și ordonanțe (ale guvernului), ordine, instrucțiuni, regulamente,
statute (la nivelul ministerelor), hotărâri și decizii (ale organelor locale ale administrației publice).
Alte acte juridice prin care se exercită funcția executivă pot fi: acte de numire în funcții administrative,
procese-verbale, hotărâri, avize, etc.
c. Funcția jurisdicțională (judecătorească) este acea activitate a statului care are ca obiect
soluționarea de către instanțele de judecată a conflictelor (litigiilor, diferendelor) juridice între diferite
subiecte de drept (persoane fizice, persoane juridice, stat, organe ale statului). Această soluționare are
loc în cadrul unui proces ce are drept punct final elaborarea actului de aplicare a dreptului (în general,
aceste acte se numesc hotărâri judecătorești).
Doctrina constituțională contemporană distinge trei categorii de funcții5:
1 Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politique, Cujas, Paris, 1973, p. 78

2 C.Ionescu, Op.cit., p.93
3 Așa cum consideră, spre exemplu Ch.Debbasch ș.a., în Op.cit. p.24; alți autori – de ex. Ch.Cadoux (Op.cit. p.85) - consideră că ar
exista 4 funcții ale statului: legislativă; executivă (guvernamentală) care privește activitatea generală de conducere; administrativă și
judecătorească
4 De exemplu în Franța, guvernul poate reglementa primar relațiile sociale care nu sunt rezervate domeniului legii; apoi, în România
(art.115 din Constituție) guvernul poate fi abilitat de către parlament să emită acte cu putere de lege (delegare legislativă)
5 Pe larg, vezi: C.Ionescu, Op.cit. p.100-101.

a) funcții politice¸ ce au în vedere menținerea ordinii sociale interne și apărarea teritoriului

național; implicarea directă și substanțială a statului în cele mai diverse domenii sociale; asigurarea
progresului economico-social1, planificarea și conducerea proceselor economice.
b) funcții juridice: funcția legislativă; funcția executivă; funcția jurisdicțională (judecătorească);
c) funcții sociologice, precum constrângerea socială, activitatea de convingere a cetățenilor în
legătură cu compatibilitatea între interesele generale și cele personale etc.2.
Din perspectiva rolului economic, statului îi corespunde:
a) funcția de alocare optimă a resurselor și bogățiilor naturale, în scopul asigurării progresului
unei anumite colectivități umane (funcția de alocare);
b) funcția de asigurare a echilibrului macro-economic, realizată prin corectarea fluctuațiilor
creșterii economice și prin politica monetară (funcția de stabilizare economică);
c) distribuirea echilibrată a venitului național3.
3. Rolul statului în epoca contemporană
În ultimele decenii statul a cunoscut o expansiune deosebită. Cele mai importante domenii în care
statul s-a implicat într-o mare măsură sunt următoarele:4
- susținerea substanțială a efortului social general pentru dezvoltarea economiei și asigurarea
resurselor materiale, financiare, pentru creșterea nivelului de trai al populației;
- implicarea statului în procesul de învățământ, atât prin organizarea acestuia spre anumite direcții
ale pregătirii și calificării viitoarelor cadre, cât și prin organizarea efectivă a acestora;
- sprijinul acordat cercetării științifice;
- preocuparea pentru asigurarea pluralismului democratic și respectarea drepturilor omului;
- perfecționarea legislației și întărirea echilibrului social;
- apărarea ordinii sociale, întărirea capacității de apărare națională;
- colaborarea internațională;
- întărirea alianțelor militare și adaptarea acestora la noul echilibru internațional;
- colaborarea în spațiul cosmic, etc.
Este de la sine înțeles că gradul de implicare a statului în aceste domenii sociale este în directă
relație cu specificul național al fiecărui stat, cu evoluția sa de ansamblu.
Doctrina constituțională admite existența a trei faze succesive ale dezvoltării concepției privind
rolul statului modern5:
a) Statul jandarm (sec.XIX) se limita la exercitarea atributelor esențiale, cu precădere a funcției
de poliție, de apărare și a celei internaționale;
b) Statul antreprenor, care apare odată cu începutul primului război mondial, intervine în
activitățile industriale prin crearea întreprinderilor publice industriale și comerciale (cel puțin în
sectoarele economice cheie);
1 Conform doctrinei neoliberare, în prezent, statului îi revine un rol important în sectorul economic și creșterea rolului deciziei politice în
reglementarea activității agenților economici privați (Vezi, Luc Weber, L'État, acteur économique, Economica, Genève, 1991, p. 10)
2 Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, vol. 1, Paris, 1979, p. 95 și urm.
3 Vezi: L.Weber, Op.cit. p. 19
4 Potrivit lui C.Ionescu, (op.cit., p. 104) care la rândul său citează mai multe surse în materie.
5 Ibidem

c) Statul-providență, specific perioadei actuale, presupune intervenția statului în toate domeniile

– economic, cultură, sport, turism, etc. în această perioadă, dezvoltarea rolului statului se îmbină în
mod necesar cu creșterea considerabilă a mijloacelor sale de acțiune (buget, funcții publice).
d) Statul-garant este un concept relativ nou, care surprinde raportul dintre stat (de drept) și
societatea civilă.
Potrivit acestui concept, statul are îndatorirea de a crea un larg cadru de drepturi și libertăți
cetățenești, de a asigura progresul în toate dimensiunile sale umane și de a garanta afirmarea condiției
umane.
Este larg răspândită ideea potrivit căreia statele naționale trec printr-o nouă perioadă de adaptare
și anume așa-numita „globalizare”. Ceea ce diferențiază globalizarea, la sfârșitul secolului XX este
faptul că procesul pornește de la un mediu global structurat diferit față de cel din epoca industrializării,
un mediu în care se accentuează tot mai mult ceea ce Michael Mann a denumit „încarcerarea socială”.
Acesta considera că „puterea statului modern privește în special nu „elitele statului” exercitând putere
asupra societății, ci o strângere a relațiilor stat-societate, care încarcerează relațiile sociale mai
degrabă pe teren național decât local-regional sau transnațional, politizând și geopolitizând astfel
mult mai mult viața socială decât statele din trecut”1
Ideea-cheie transmisă de noțiunea de „încarcerare a relațiilor sociale” nu se referă la constrângerea
teritorială, ci la faptul că o mare parte a activităților și relațiilor sociale care se constituiau înainte la
nivelul comunităților locale ajung să fie reglementate de statul-națiune, depinzând deci, într-o măsură
tot mai mare de acesta.
Globalizarea, pe care unii autori o identifică cu internaționalizarea,2 este adesea greșit înțeleasă
ca fiind ceva impus de microprocese cum ar fi revoluția din tehnologia informațională. Globalizarea a
intrat în lexicul popular ca fiind un fenomen în care, depășind granițele, fluxurile de bunuri și servicii,
investițiile, finanțele și tehnologia crează o singură piață mondială, unde legea prețului unic va prevala.
Noutatea, magnitudinea și tipul schimbării din economia mondială nu sunt suficiente însă, pentru
susținerea ideii de piață transnațională, în care constrângerile locaționale și instituționale nu mai au
importanță. Într-o astfel de societate internaționalizată, integrarea economică este promovată nu doar
de companii, ci și de guvernele naționale, fapt ce este menit să demonstreze adaptabilitatea statelor,
capacitățile lor diferite și importanța crescută a puterii statului în noul mediu internațional.3
Limbajul globalizării implică în esență a afirma că statul-națiune nu mai este important, nici ca
actor, nici ca loc al acumulării economice. Existența unei economii globale, așa cum a fost înțeleasă
uneori,4 este sinonimă cu „transnaționalismul”. Ea implică o piață deschisă, fără constrângeri
instituționale sau locaționale; de aici înlocuirea sintagmei de „rețele naționale” cu „rețele
transnaționale” de interacțiune economică. Distincția între „globalizare” și „internaționalizare” este
definită într-un studiu de profil realizat în 19965 pentru Cambridge University, care definește mai exact
1 Michael Mann, The source of Social Power. Vol. 2 Cambridge and New York: Cambridge University Press 1993, p. 61
2 Linda Weiss, Op. cit. p. 29
3 Idem, p. 209
4 Kenichi Ohmae, Putting Global Logic First, Harvard Business Review, 73(1)/1995, p. 119-125; Idem, The Bordless World, New York,
Ed. Collins, 1990

5 „...există o diferență enormă între o economie strict globală și una puternic internaționalizată, în care majoritatea companiilor fac comerț,
de la bazele lor, în economii naționale distincte. În prima categorie, politicile naționale sunt inutile, de vreme ce rezultatele economice
sunt determinate în întregime de către forțele pieței mondiale și de către deciziile interne ale companiilor transnaționale. În cea de-a
doua politicile naționale rămân viabile, fiind într-adevăr esențiale pentru menținerea stilurilor și punctelor forte distincte ale bazei

faptul că economia statelor moderne se află într-o etapă premergătoare globalizării, aceea a
internaționalizării, etapă în care statul își păstrează un rol esențial, chiar dacă puterea statului-națiune
din punct de vedere administrativ și politic este în declin, după cum și rolul statului de manager
economic se diminuează. Însă, susțin autorii studiului, statul-națiune trebuie privit mai ales ca sursă-
cheie a legitimității și a delegării autorității către centre de putere la nivel sub și supra-național.
Centralitatea teritorială și legitimitatea sa constituțională conferă statului-națiune un rol distinctiv și
continuu într-o economie mondială internaționalizată, chiar pe măsură ce se diminuează suveranitatea
convențională și capacitățile economice.1 La aceeași concluzie conform căreia statul-națiune persistă
ca un important loc de acumulare și unde instituțiile structurează spațiul economic, ajung și alți
cercetători, cum ar fi Michael Mann2, sau Robert Wade3. Așadar, rolul statului în era pe care o putem
considera premergătoare globalizării, nu este în diminuare, așa cum susțin unii teoreticieni adepți ai
„globalizării”, ci, făcând distincțiile relevate de către Hirst și Thompson, în era internaționalizării,
rolul statului-națiune este unul de putere, dar definită restrâns. Aceasta întrucât schimbarea nu este ceva
nou pentru stat. Așa cum am arătat anterior în acest capitol, de-a lungul istoriei, statul a făcut față mai
multor provocări, a parcurs mai multe etape istorice, dovedindu-se că schimbarea este de esența statului
modern, în virtutea faptului că acesta este implicat într-un sistem economic și interstatal dinamic.
În prezent, suntem martorii unor schimbări în puterea statelor; însă aceste schimbări nu conduc la
diminuarea ci la reconstituirea puterii, în jurul consolidării legăturilor interne și internaționale. Pe
măsură ce presiunile externe pentru omogenizarea regimurilor economice cresc, iar fluxurile
internaționale mari de persoane și de capital amenință fundamentele interne, tot mai multe state caută
să-și îmbunătățească controlul asupra mediului extern. Adaptându-se în acestor provocări, unele state
sunt privite ca fiind state catalitice. Acest tip de stat este unul „care caută să fie indispensabil
succesului sau direcționării anumitor coaliții strategice, rămânând totodată independent de alte
elemente ale coaliției, fie că sunt alte guverne, firme sau chiar populații interne sau externe”4.
Departe de a renunța la identitatea și obiectivele lor distinctive, statele utilizează tot mai mult
acorduri de putere pentru a crea un control mai mare asupra economiei și asupra securității proprii. În
sine, aceste coaliții ar trebui privite drept cedări aparente destinate sporirii capacității statului în
domenii specifice, și mai puțin diminuări ale suveranității acestora. Consolidarea unor astfel de alianțe
are loc în primul rând la nivel regional, între state-națiuni, cum este și cazul Uniunii Europene. Din
punctul de vedere exprimat de Lind, procesul de integrare europeană este într-o măsură semnificativă
condus și creat după modelul Germaniei, ca stat catalitic. Într-o manieră similară acționează Japonia în
zona Asiei de sud-est5.
economice naționale și a companiilor care fac comerț prin aceasta” Paul Hirst, Grahame Thompson, Globalisation in Question;
Cambridge: Polity Press, 1996, p.185
1 „Statele naționale nu ar mai trebui privite ca puteri ce „guvernează” [...] Statele naționale sunt acum pur și simplu o categorie de agenți
politici și de putere, într-un sistem complex al puterii, de la nivel mondial până la niveluri locale” Paul Hirst, Grahame Thompson, Op.
cit. p.190
2 M. Mann The Global Future of the Nation State, (versiune revizuită a lucrării „Direction of Contemporary Capitalism” University of
Sussex, 1996
3 R. Wade Globalisation and its Limits: Reports of the Death National Economy are Greatly Exaggerated; în National Diversity and Global
Capitalism, editat de S. Berger și R. Dore, Cornell University Press, Ithaca NY, 1996
4 Michale Lind, The Catalytic State, National Interest 1992, p. 3
5 Linda Weiss, Op. cit. p. 261

NU UITA!
În teoriile clasice statul a fost studiat în mod abstract, elaborându-se – așa cum arăta C. Dissescu
– “un concept bazat mai mult pe ceea ce vrem să fie el decât ceea ce este în realitate”. Pentru Kant,
statul constituie “o multitudine de oameni care trăiesc în conformitate cu dreptul și asociați printr-un
contract”. Pentru acesta, libertatea și legea sunt cele două puncte în jurul cărora se leagă legislația
civilă. Pentru ca legislația civilă să fie eficace și să nu rămână un raționament gol, trebuie însă, să
intervină aici un al treilea termen, puterea publică. Puterea publică, are ca sarcină realizarea dreptului
natural1. În concepția sa, starea de natură se caracteriza prin bellum omnium contra omnes, dar
sfârșitul acestui război nu se realizează prin forță ca la Hobbes, ci prin intermediul rațiunii. Rațiunea
poate fonda statul. Constrângerea transformă deci starea precară a libertăților din starea de natură în
stare de drept.
1. Identificați definițiile conceptului de stat furnizate de către doctrina juridică.

2. Care sunt funcțiile statului?

1. Globalizarea și impactul acesteia asupra statelor moderne

1 Dreptul natural definit de către Kant ca “ansamblul condițiilor grație

cărora voința fiecăruia poate să coexiste cu voința celorlalți, conform
unei legi universale de libertate” (Kant, Anthropologie, p. 336, cit. de G. Vrabie, Op. cit. p. 48).

POPULAȚIA

- Va fi familiarizat cu terminologia utilizată în doctrina juridică referitoare la conceptul de
populație
- Va cunoaște modul în care se clasifică populația din punct de vedere juridic
- Va deține abilități de identificare a drepturilor și obligațiilor fiecărui tip de populație cu care va
lucra în cadrul MAI.

1. Noțiunea de populație
2. Cetățenia (noțiunea de cetățenie, natura juridică a cetățeniei)
NU UITA!

Secțiunea 1. Noțiunea de populație
Populația este unul din elementele constitutive ale statului. În general, în cadrul populației unui
stat distingem trei categorii de locuitori: locuitori care au aceeași cetățenie (cetățenii, categoria cea mai
numeroasă); locuitorii care au cetățenia altui (altor) stat(e) (străinii); locuitori care nu au nici o legătură
(apartenență) cu vreun stat (apatrizi, fără cetățenie). Dintre aceste trei categorii numai cetățenii se
bucură de deplinătatea drepturilor și sunt ținuți de deplinătatea obligațiilor prevăzute în legea
fundamentală a țării.
Populația poate fi analizată atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ1. Aspectul cantitativ
al populației aduce în discuție fenomenul demografic, politca demografică a fiecărui stat, de încurajare
sau nu a creșterii demografice.
Aspectul calitativ are în vedere faptul că fiecare stat regrupează într-o proporție mai mare sau mai
mică populații cu trăsături etnice diferite. În funcție de această regrupare, statele se pot împărți în state
naționale și state multinaționale.
Statele naționale sunt cele în care populația majoritară formează o singură națiune2. Elementele
națiunii sunt: rasa, limba, religia, tradițiile istorice, interesele materiale și culturale comune, situația
geografică. Din cauza unor împrejurări deosebite nu întotdeauna aceste elemente pot fi întrunite fără,
însă, ca națiunea să fie afectată.
Națiunea – scria M. Djuvara – nu trebuie să se confunde cu ceea ce în mod superficial se numește
poporul, “adică cu generația prezentă”. Statul nu este numai reprezentantul generației prezente, “el
este reprezentantul în același timp al tuturor tradițiilor trecutului și al spiritualității viitoare”3.
Ideea de stat național nu exclude existența pe teritoriul lui a unor minorități etnice, adică a unor
populații de altă naționalitate decât cea care s-a constituit într-un stat propriu în temeiul principiului
naționalităților4. Cu toate acestea, minoritățile nu se pot prevala, potrivit normelor de drept
internațional, de un drept de autodeterminare. Protecția minorităților naționale este garantată de
existența unor numeroase norme ale dreptului internațional contemporan, cuprinse în acte deosebite
precum: “Declarația universală a drepturilor omului(1948); Pactul internațional cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale(1966); Pactul cu privire la drepturile civile și politice(1966);
Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa(Helsinki 1975), documentele finale
adoptate în același cadru la Belgrad (1970), Madrid (1981), Viena (1988-1989), Copenhaga (1990),
Paris(1990), Moscova (1991), Praga (1992). În 1992, cu prilejul Conferinței la nivel înalt pentru
securitate și cooperare în Europa (Helsinki) s-a hotărât constituirea Înaltului Comisariat al
Minorităților Naționale5.
În România, statul român recunoaște și garantează dreptul de identitate al minorităților naționale.
Acestea au “dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale,
lingvistice și religioase”(art. 6 alin.1). Această prevedere constituțională este conformă cu consacrarea
internațională în materie, potrivit căreia “În statele în care există minorități etnice, religioase sau
lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun
1 C. Ionescu, Op. cit., vol..I, p. 56 și urm.

2 Originea etimologică a cuvântului “națiune” rezidă în substantivul latin “nasci, natus”(născut).
3 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed. ALL, București, 1995, p. 65.
4 T. Drăganu, Op. cit., vol. I, p. 130-131.
5 M. Bădescu Op. cit. p.161

cu ceilalți membri ai grupului lor propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor
religie sau de a folosi propria lor limbă”(art. 27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile
și politice).
Statele multinaționale sunt state ale căror populații sunt formate din diferite rase sau naționalități,
vorbind limbi diferite și având culturi și un trecut istoric diferite. În asemenea state, coeziunea națională
este dificil de întreținut, dar nu imposibil de realizat1.
Secțiunea 2. Cetățenia ca instituție juridică de drept public

1. Noțiunea de cetățenie; terminologie
1. La originea conceptului de cetățenie se află moștenirea greacă. Inventarea cetății grecești,
reprezintă chiar inventarea ideii de cetățean. Prin intermediul Cetății, grecii au gândit apariția
politicului ca domeniu autonom al vieții colective. Ei au conceput ideea unei societăți politice abstracte,
distincte de societatea reală, formată din indivizi concreți2. Polis-ul, potrivit lui Aristotel, reprezintă
comunitatea cetățenilor organizați politic. „În pofida a tot ceea ce-i face să fie opuși în realitatea vieții
sociale, pe plan politic cetățenii se consideră a fi niște unități interșanjabile în interiorul unui sistem
a cărui lege este echilibrul și a cărui normă este egalitatea”.3
De fapt concepția greacă despre cetățenie se limita doar la o percepție etnică asupra problemei.
Cetățenii erau definiți prin nașterea și apartenența lor, determinată potrivit filiației, la o fratrie sau
demă.4 Fondată pe o astfel de gândire etnică, Cetatea rămânea închisă: dobândirea cetățeniei ateniene
de către străini reprezenta un caz excepțional5.
În timp ce Grecia ne-a transmis ideea unei societăți politice abstracte și utopice, alcătuită din
comunitatea cetățenilor liberi și egali, Roma a reprezentat o altă etapă, în care cetățenii au fost definiți
nu doar ca membri ai Cetății, ci și ca subiecți de drept. Civis romanus dispunea de drepturi civile și
individuale: jus conubii (dreptul de a se căsători) și jus commercii (dreptul de a încheia acte juridice).
Natura juridică a statutului de cetățean permitea includerea progresivă a elementelor străine, astfel
explicându-se edictul lui Caracalla din 212 prin care majoritatea oamenilor liberi din Imperiu au
devenit cetățeni romani.
Gândirea politică modernă redescoperind dreptul roman prin secolul XIII, se înscrie în această
concepție prin elaborarea ideii Contractului Social. Însă cetățenia modernă nu prelungește doar ideile
din trecut. Cetățeanul modern nu este nici membru al polis-ului nici cetățean roman. Revoluțiile din
secolul XVIII-lea, în SUA și Franța, sunt simbolul intrării într-o lume nouă. Revoluția americană a
inventat democrația reprezentativă, iar revoluția franceză modernitatea politică6. Constituiți în națiune
cetățenii încetau să mai fie indivizi concreți, caracterizați prin originea lor istorică, prin credințe și
practici religioase, prin apartenență socială. Deveneau astfel cetățeni egali.
De asemenea, noua legitimitate implica principiul separării Bisericii de puterea politică. Din
momentul în care oamenii se auto-constituiau în putere legitimă, Bisericile, ca sursă de putere, erau
1 Vezi cazurile Elveției, R. P. Chineze, fosta U.R.S.S., care sunt exemple de state multinaționale(C. Ionescu, Op. cit. ,p. 58).
2 Dominique Schnapper, Christian Bachelier Ce este cetățenia?, Ed. Polirom, 2001, p. 6
3 Jean-Pierre Vernant Originile gândirii grecești, Ed. Sympsion, București 1995, p. 82
4 Dema, era o diviziune teritorială, administrativă și politică a unei cetăți
5 Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Op. cit. p. 8
6 Marile dezbateri purtate în 1789 și 1793 au dezvăluit o serie de tensiuni inerente societății moderne. În principal acestea se axau pe
trei coordonate majore: asupra drepturilor și îndatoririlor omului și cetățeanului, asupra organizării instituțiilor politice și asupra
reprezentării.

eliminate.1 Ideea privind separarea dintre Biserică și stat fusese deja formulată de John Locke, ca
urmare a războaielor religioase. Cetățenia apare astfel ca o relație între individ și stat ce implică atât
participarea politică deplină a individului în stat cât și loialitatea față de acesta. Din acest punct de
vedere, Enciclopedia Americană2 spune că „statutul de cetățean este recunoașterea oficială a integrării
individului într-un sistem politic.” Drepturile cetățenești, ca drepturi ale persoanelor din comunitatea
unui stat național vor fi în mod fundamental asigurate de către stat, dar aceasta nu este singura lor
trăsătură. Aceste drepturi impun anumite restricții autorității suverane a statului. În acest sens, Greaves
arăta că drepturile cetățenești „pot fi numite mai bine responsabilitățile statului față de membrii săi.”3
Nu toate drepturile care constrâng statul sunt ipso facto drepturi cetățenești, dar toate drepturile
cetățenești se bucură de această calitate.
Asociată în mod direct cu ideea că drepturile oferă un minim de competențe și împuterniciri sociale
este cea conform căreia violarea unui drept este un argument suficient pentru folosirea forței coercitive
a statului, pentru că „forța” este ultimul refugiu al societății care se apără pe sine.4
Dezbaterea actuală asupra evoluției cetățeniei indică existența unor puncte de vedere opuse. Pe de
o parte cetățenia este privită ca o sferă aflată în expansiune, în care noi drepturi sunt adăugate la o
mulțime din ce în ce mai mare de astfel de drepturi, pe măsură ce noi forțe sociale sunt incluse în
comunitatea națională. Din acest punct de vedere unii autori apreciază că nu putem considera că bătălia
pentru drepturile civile și politice a fost câștigată.5 Într-un demers complementar, Bryan Turner sublinia
cu douăzeci de ani în urmă natura „contingentă” a procesului prin care cetățenia se dezvoltă și a
avertizat că o astfel de dezvoltare nu presupune „vreo logică a evoluției istorice sau vreun proces cu o
desfășurare necesară”6
În vreme ce exercitarea drepturilor cetățenești este supusă continuu influențelor contemporane,
apariția instituțiilor cetățenești și consolidarea acestora au o evidentă realitate istorică, o realitate ce
joacă un anumit rol în dezvoltarea continuă a acestor drepturi. Evoluția cetățeniei este într-adevăr
„contingentă”, dar are totuși o istorie care se desfășoară în timp și pe care am amintit-o deja. Și, deși
cursul istoriei nu este niciodată logic predestinat, el este fixat prin condiții și factori sociali ce au dus
la apariția cetățeniei moderne.7
Societatea românească nu a făcut excepție de la aceste reguli, într-un tablou general general care
ne înfățișează drepturile cetățenești ca obiect al intereselor politice și sociale, supuse presiunilor și
conflictelor mai mult sau mai puțin fățișe. Drepturile cetățenești nu s-au obținut niciodată ca rezultat al
deliberărilor dezinteresate, dar după ce au fost dobândite, unele dintre ele au devenit cosubstanțiale
spiritului democrației, ca și cum locul lor ar fi fost din totdeauna acolo.
2. În știința dreptului constituțional cetățenia este privită din două puncte de vedere:
1 Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Op. cit. p. 15

2 Ediția 1980 vol. 6 p. 743
3 G.R.H. Greaves The Foundations of Political Theory Londra, Ed. Bell and Sons, editia a-II-a, 1966, p. 185
4 J.M. Barbalet Cetățenia Ed. Du Style București 1998, p. 40
5 Anthony Giddens „Class division, class conflict and citizenship rights” în „Profiles and Critiques and Social Theory” Londra, Ed.
Macmillan, 1982 p. 177

6 B.S. Turner Citizenship and Capitalism Londra Ed. Allen and Unwin, 1986 p.64
7 J.M. Barbalet Op. cit. p. 56

- dintr-o primă perspectivă, cetățenia apare ca instituția juridică alcătuită din norme juridice
specifice interdependente, care reglementează raporturi sociale grupate în jurul necesității de a se
asigura plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituție1;
- în alt sens, noțiunea de cetățenie este folosită pentru a caracteriza condiția juridică ce se creează
acelor persoane care au calitatea de “cetățean”. În acest al doilea sens, se vorbește de “cetățenia” unei
persoane, de “dobândirea și pierderea cetățeniei”, etc.
Literatura de specialitate a surprins numeroase (și uneori controversate) definiții date cetățeniei.
Astfel, cetățenia a fost concepută:
- ca o legătură între individ și stat;
- ca o legătură politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat;
- ca o apartenență a unei persoane fizice la un stat determinat;
- ca o calitate a persoanei:
 ca un termen prin care se desemnează un complex de drepturi subiective și obligații ale unei
persoane, unite între ele printr-o conexiune specifică;
 ca un raport juridic între o persoană și colectivitatea de oameni care constituie societatea,
colectivitatea, fiind reprezentată în cadrul acestui raport prin stat.
În legătură cu o posibilă definiție a cetățeniei române, ne raliem opiniei prof. I. Muraru, potrivit
căreia cetățenia română trebuie considerată ca acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile
permanente social-economice, politice și juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind
apartenența sa la statul român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituția și de legile României2.
2. Natura juridică a cetățeniei
Literatura de specialitate reține mai multe teorii privitoare la natura juridică a cetățeniei. Dintre
acestea, evidențiem pe cele pe care le considerăm a fi cele mai importante:
a) Teoria contractuală care integrează cetățenia în categoria contractului sinalagmatic dintre
stat și fiecare dintre indivizii ce-l compun3. Limitele acestei teorii pot fi exprimate în cele ce urmează:
- voința celui născut nu se poate exprima nici înainte și nici în momentul dobândirii cetățeniei,
știut fiind faptul că acordul de voință trebuie să se manifeste anterior încheierii contractului;
- drepturile și obligațiile părților diferă în funcție de felul contractului, pe când în cazul cetățeniei
drepturile și obligațiile sunt strict determinate de legea organică, indiferent de modul de dobândire a
cetățeniei4;
b) Teoria manifestării unilaterale de voință a statului își are motivarea în faptul că atât în cazul
nașterii, dar mai ales în cazul dobândirii cetățeniei la cerere, statul își manifestă unilateral voința sa. În
promovarea acestei teorii, Paul Negulescu, susținea că “naturalizarea nu este decât un act unilateral
de putere publică”5. În sens contrar, admitem că, dacă cetățenia ar fi un act unilateral de voință al
statului, acesta ar trebui să emită atâtea acte de atribuire câte nașteri se înregistrează. Pe de altă parte,
1 T. Drăganu, Op. cit., p. 131.

2 I. Muraru, Op. cit., p. 147-148.
3 A. Weiss – Traité théorétique et practique de droit international privé, Tom., Ed. III, Sirey, Paris, 1907, p. 8.
4 M. Bădescu Op. cit. p.163
5 Paul Negulescu, Drept constituțional român ..p. 75.

la fel de adevărat este și faptul că nu se poate atribui cetățenia unui stat, dacă persoana nu solicită
expres acest lucru;
c) Teoria stării juridice statuează faptul că cetățenia statului este o situație, un statut personal,
precum starea nobilă și burgheză, vârsta, sexul, confesiunea1.
d) Teoria raportului juridic consideră cetățenia ca fiind un raport politic și juridic de “dominație
și supușenie”, din care se nasc drepturi și obligații, “atât în ceea ce privește pe individ față de stat, cât
și pe stat față de individ”. Teoria este contestată de către autorii pentru care “cetățenia nu poate fi
caracterizată ca un raport juridic și pentru că, în realitate ea definește poziția unei persoane nu numai
în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice”2.
e) Teoria capacității juridice consideră cetățenia ca pe un element, o parte componentă a
capacității juridice3.
Pentru susținătorul acestei teorii, în dreptul constituțional (dar și în alte ramuri de drept) capacitatea
juridică a persoanelor fizice nu se poate divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu (ca
în dreptul civil). Distincția din dreptul civil, nu are nici o însemnătate practică și teoretică în acele
ramuri ale dreptului în care capacitatea de exercițiu a cetățeanului se naște o dată cu capacitatea de
folosință și în aceleași condiții cu ea.
Conținutul capacității juridice determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt
subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaște capacitatea de a fi subiecte de drepturi
și obligații în anumite domenii de raporturi juridice. Din această perspectivă, legile au restrâns
capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi juridice și pentru străini și pentru apatrizi, dând o
capacitate juridică deplină numai cetățenilor. Se demonstrează astfel că aptitudinea de a fi subiect de
drept depinde de caracterul raporturilor juridice în care persoana fizică este parte.
1 P. Laband, Le droit publique de l’Empire Allemand, Tome I, Girard et Briere, Paris, p. 222-223.
2 Vezi, T. Drăganu, Drept constituțional…p. 132.
3 Pe larg I. Muraru, Op. cit., p. 150-151.

NU UITA!
1. Populația este unul din elementele constitutive ale statului. În general, în cadrul populației unui
stat distingem trei categorii de locuitori: locuitori care au aceeași cetățenie (cetățenii, categoria cea mai
numeroasă); locuitorii care au cetățenia altui (altor) stat(e) (străinii); locuitori care nu au nici o legătură
(apartenență) cu vreun stat (apatrizi, fără cetățenie). Dintre aceste trei categorii numai cetățenii se
bucură de deplinătatea drepturilor și sunt ținuți de deplinătatea obligațiilor prevăzute în legea
fundamentală a țării
2. În știința dreptului constituțional cetățenia este privită din două puncte de vedere:
- dintr-o primă perspectivă, cetățenia apare ca instituția juridică alcătuită din norme juridice
specifice interdependente, care reglementează raporturi sociale grupate în jurul necesității de a se
asigura plenitudinea drepturilor și obligațiilor prevăzute de Constituție1;
- în alt sens, noțiunea de cetățenie este folosită pentru a caracteriza condiția juridică ce se
creează acelor persoane care au calitatea de “cetățean”. În acest al doilea sens, se vorbește de
“cetățenia” unei persoane, de “dobândirea și pierderea cetățeniei”, etc.
1. Identificați natura juridică a cetățeniei.

1 T. Drăganu, Op. cit., p. 131.

DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE
CETĂȚENILOR ROMÂNI

- Va cunoaște elementele definitorii ale conceptului de drepturi ale omului precum și
distincțiile relevante din punct de vedere istoric privind evoluția acestor reglementări
- Va deține abilități de clasificare a drepturilor omului așa cum sunt acestea prevăzute în actele
normative în vigoare

1. Conceptul de drepturi și libertăți fundamentale
2. Natura juridică a drepturilor fundamentale
3. Clasificarea drepturilor, libertăților și a îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor români
NU UITA!

A. Conceptul de drepturi și libertăți fundamentale

De la teoria generală a dreptului cunoaștem că există mai multe accepțiuni ale cuvântului „drept”.
În primul rând prin drept înțelegem ansamblul normelor juridice care au fost elaborate de-a lungul
vremii cu scopul de a reglementa conduite umane (dreptul obiectiv) precum și cele în vigoare, care
impun în prezent comandamente juridice (dreptul pozitiv).
În al doilea rând, într-o accepție propriu-zis epistemologică, dreptul este o știință care are ca obiect
studiul normele juridice și al fenomenului juridic ca realitate socială, un sistem de concepte și teorii
care se exprimă într-un limbaj specific și care se referă exclusiv la un anumit domeniu al realității.
Cea de-a treia importantă accepțiune a cuvântului drept privește dreptul subiectiv, înțeles ca
prerogativă, posibilitate, facultate, îndrituire a unei persoane, de a face ori a nu face ceva, prerogativă
conferită de lege și în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfășoare o anumită
conduită poate să ceară protejarea dreptului său în fața terților, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut și actual, legitim și juridic protejat, în acord cu interesul obștesc și cu normele
de conviețuire socială1.
Pe parcursul istoriei, teoriile juridice au încercat să explice care este temeiul realității la care dreptul
subiectiv se referă și anume al faptului că cineva este îndrituit să aibă o anumită conduită. Aceste
explicații s-au situat între două limite2.
Prima dintre acestea este a teoriilor care pun drepturile subiective în centrul fenomenului juridic:
normele juridice există pentru a consacra și proteja, sub amenințarea sancțiunilor, drepturile cu care
ființa umană este natural înzestrată. Această concepție, care plasează sursa drepturilor subiective în
ontologie, are o tradiție respectabilă în istoria gândirii juridice și s-a dovedit a fi extrem de atractivă
pentru mulți din marii gânditori ai dreptului. Este concepția care a alimentat marele filon de gândire
juridică cunoscut ca teoria dreptului natural. Omul este natural înzestrat cu anumite drepturi și nici
o normă juridică nu-l poate priva de acestea. Anticii sunt cei care au vorbit primii despre drepturile
naturale ca despre drepturi inerente ființei umane și despre drept ca parte a Logosului. Germenii acestei
concepții îi găsim la sofiști și la Platon, dar prima și cea mai structurată teorie a dreptului natural o
găsim în celebra lucrare a lui Aristotel, „Etica Nicomahică”.
Teoria dreptului natural, din care, fără îndoială, provine actuala teorie a drepturilor fundamentale
ale omului, a sedus spirite alese. Esența ei metafizică provoacă speculație, anvergura ei spirituală
implică invocarea absolutului, măreția ei morală impune responsabilitatea intelectuală.
Cea de-a doua limită (extremă) este reprezentată de teoreticienii care au negat cu desăvârșire
existența drepturilor subiective. Aceste teorii susțin că nu există nimic în realitate care să poată fi
considerat temei al existenței drepturilor subiective. Spre exemplu, Leon Duguit, reprezentant al noului
curent de gândire al școlii juridice franceze (sub influența marilor pozitiviști Comte și Durkheim)
susține pur și simplu că drepturile subiective sunt constructe metafizice care nu au nici o legătură cu
realitatea și care trebuie privite cu dispreț. Mai mult, ideea că persoana ar putea fi beneficiara unor
drepturi în raport cu ceilalți îl intriga pe Duguit, pentru că o astfel de concepție, credea gânditorul
francez, submina fundamentul solidarității sociale. Socialul există numai în ipoteza în care nu există
drepturi, ci numai obligații3.
1 I. Deleanu, Drept constituțional… Op. cit., vol. I, p. 41.

2 Vezi: Sever Voinescu, Introducere la ediția română a lucrării „Drepturile” (autor Michael Freeden, Ed. Du Style, București, 1998).
3 În acest sens, August Comte afirmase că „nu avem nici un drept, în afară de acelea de a ne face datoria”.

În privința drepturilor și libertăților fundamentale terminologia folosită de unii autori consacrați,

este diferită1.
În unele manuale apar titlurile „libertăți publice”2 deși în cuprinsul lucrării respective se întâlnesc
și formulări de genul „drepturile omului”; alți autori utilizează noțiunea de „drepturi și libertăți”.
În opinia altora, formula „drepturile omului și libertățile fundamentale”, este incorectă, deoarece
libertățile sunt drepturi ale omului3.
Uneori se argumentează că „drepturile omului” și „libertățile publice” nu au același conținut
deoarece drepturile omului sunt inerente naturii umane, ele fiind universale și pentru totdeauna.
„Libertățile publice” privesc protecția și securitatea individului, semnificând „creanțe față de
societate”4.
Nuanțarea terminologică („drept” sau „libertate”) ține seama, în primul rând, de istoricul
conceptului5. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertățile, ca exigențe ale omului
în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți nu presupuneau din partea celorlalți, decât o
atitudine generală de abținere. Ulterior, în contextul evoluției politice și sociale, au evoluat și libertățile
care au determinat cristalizarea conceptului de „drept al omului”, necesitând a fi nu numai proclamate
ci și promovate, protejate, garantate.
De aceea astăzi, putem constata o sinonimie, din punct de vedere juridic, între „drept” și
„libertate”.
În al doilea rând, nuanțarea terminologică ține de expresivitatea și frumusețea limbajului juridic,
care valorifică însă și sensul inițial și, desigur, tradiția.
Tot din punct de vedere al terminologiei folosite, suscită interes și expresiile: „drepturi ale
omului” și „drepturi ale cetățenilor”.
Conceptul „drepturile omului” semnifică plenitudinea drepturilor oricărei persoane, deci a ființei
umane înzestrată cu conștiință și rațiune. Acestuia trebuie să i se recunoască drepturile sale naturale, care
sunt în același timp drepturi inalienabile și imprescriptibile și care pot fi exercitate indiferent de raportul
ce există între persoană și statul pe teritoriul căruia se află în orice moment.
Prin faptul reglementării lor în constituția statului și determinate tocmai de integrarea într-un
sistem politico-social distinct, „drepturile omului” devin „drepturi cetățenești”.
Literatura de specialitate consacră și expresia „instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor
fundamentale”, desemnând prin aceasta un grup de norme juridice unite prin obiectul lor comun de
reglementare6.
În Constituția României din 1991 se folosește atât termenul „drept”(ex.: dreptul la viață, dreptul
la informație, dreptul la apărare, dreptul de vot) cât și termenul „libertate” (ex.: libertatea conștiinței,
libertatea individuală, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor).
Marile momente ale codificării drepturilor fundamentale
1 Vezi și I. Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Cerna, București, 1998, p. 154-155.
2 G. Burdeau – Les libertes publiques, L.G.D.J, Paris, 1966; C.A.Colliard – Libertes publiques, Dalloz, 6 eme, édit. 1982; J. Rivero –
Les libertes publiques, P.U.F., Paris, 1973.
3 H.Kelsen, The Law of the United Nations, London, 1951, p. 29.
4 J. Rivero, Op. cit., p. 18..
5 I. Muraru, Op. cit., p. 167-168.
6 Ibidem

1. Primele acte prin care s-au legiferat drepturi fundamentale ale omului au existat în Anglia.
Astfel:
- în Magna Charta Libertatum”, celebrul act constituțional edictat la 15 iunie 1215 ca urmare a
înțelegerii survenite între Ioan fără de Țară și baronii rebeli, găsim enunțate rudimentar două principii
fundamentale ale oricărui stat de drept și în același timp, două drepturi fundamentale ale omului:
principiul legalității și interzicerea arestării arbitrare;
- în 1628, Parlamentul englez adresează regelui The Petition of Rights, document în care se arată
că domiciliul persoanei este inviolabil, că nimeni nu poate fi supus taxelor fără încuviințarea
Parlamentului;
- la 26 mai 1679, apare Habeas Corpus Act;
- la 13 februarie 1689, este adoptat An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject And
Setting the Succesion of the Crown, document legislativ mai cunoscut sub numele de Bill of Rights.
În Anglia secolului al XVII-lea (mai precis la jumătatea sa) erau, așadar, interzise pedepsele crude
și ilegale, persoanele erau eliberate pe cauțiune, iar arestatului trebuia să i se comunice la arestare
învinuirea care i se aducea.
2. La 14 iulie 1776, a fost proclamată Declarația de Independență a S.U.A.. Documentul
promovează doctrina dreptului natural1 și precede cu 11 ani Constituția S.U.A. și cu 15 ani adoptarea
primelor 10 Amendamente la textul Constituției; aceste Amendamente formează Declarația drepturilor
omului, Declarație prin care se stabilește cadrul libertăților și drepturilor poporului american.
3. În urma victoriei Revoluției franceze, pe 26 august 1789, a fost adoptată Declarația drepturilor
omului și cetățeanului.
4. Cel mai important moment din istoria codificării drepturilor fundamentale ale omului s-a
petrecut la 10 decembrie 1948 când Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declarația universală a
drepturilor omului.
Astăzi, drepturile fundamentale ale omului nu sunt doar blazonul oricărui stat democratic, ci
reprezintă o problemă internațională. Considerate drept „o religie a sfârșitului de secol”2(a secolului
trecut – n.a.) drepturile omului – urmare a mondializării lor – marchează generalizarea unei anumite
concepții pe care omul o are despre propria-i umanitate.
Noțiunea de drepturi fundamentale
Literatura de specialitate apreciază că “drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale
cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și legi”3.
Din această definiție rezultă trăsăturile caracteristice ale drepturilor fundamentale și anume4:
- drepturile fundamentale sunt drepturi subiective adică posibilități, prerogative, facultăți ale
subiectelor raporturilor juridice de a acționa într-un anumit fel, de a avea o anumită conduită și de a
cere celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare precum și de a beneficia de protecția și sprijinul
statului în realizarea pretențiilor legitime;
1 „Este de sine înțeles adevărul că toți oamenii se nasc egali și Creatorul lor îi investește cu anumite drepturi inalienabile, iar printre
acestea se numără dreptul la viață, libertate și fericire”.
2 A. Năstase, Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol, I.R.D.O., București, 1992.
4 Ibidem, p. 165-166.

- drepturile fundamentale sunt esențiale pentru cetățeni1; ele au cea mai mare importanță pentru
viața, libertatea, personalitatea cetățeanului, pentru afirmarea și dezvoltarea acestuia;
- drepturile fundamentale, datorită importanței lor, sunt înscrise în acte deosebite (declarații de
drepturi, pacte internaționale sau regionale, precum și în legile fundamentale ale statelor (constituții).
Înscrise în Constituție, acestor drepturi li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li
se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor.
Drept concluzie, suntem îndreptățiți în a ne ralia definiției date de prof. I. Muraru – drepturilor
fundamentale potrivit căreia, acestea sunt drepturi subiective, esențiale pentru cetățeni, drepturi
reglementate și garantate de Constituție și legi.
Noțiunea de îndatoriri fundamentale
Drepturile subiective nu pot fi exercitate fără a fi corelate unor obligații juridice (corelative). De
altfel, aceste două componente alcătuiesc conținutul oricărui raport juridic.
Pornind de la aceste considerente pur teoretice (de teorie a dreptului) ajungem să constatăm că
îndatoririle fundamentale sunt corelative drepturilor și libertăților fundamentale. Caracterul corelativ
al îndatoririlor față de drepturi este pe deplin justificat și nici o persoană nu se poate prevala doar de
drepturi, fără să-și asume și obligațiile corespunzătoare.
Îndeplinirea obligațiilor(îndatoririlor) fundamentale constituie în același timp mijlocul prin care
se realizează drepturile subiective, prin care oamenii contribuie la realizarea scopului și sarcinilor
societății în ansamblul său.
Ca și concept, îndatoririle fundamentale apar ulterior conceptului de drepturi fundamentale2,
urmând apoi să fie consacrate în acte deosebite (ca și drepturile fundamentale).
Existența unor îndatoriri fundamentale este stipulată chiar în “Declarația Universală a
Drepturilor Omului” unde se arată că “orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece
numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalităților sale … în
exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite
prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și
libertăților și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinei publice și bunăstării generale
într-o societate democratică”3.
Caracterizând pe scurt, conceptul de îndatoriri fundamentale, reținem că acestea:
- reprezintă obligații ale cetățenilor asumate în viața socială și determinate de scopurile societății;
- sunt denumite “fundamentale” pentru că sunt “esențiale”, societatea le conferă o mare valoare,
ce se reflectă în consacrarea lor juridică (în constituții, legi etc.);
- sunt îndatoriri a căror realizare se asigură prin convingere sau, la nevoie, prin forța de
constrângere a statului.
În loc de concluzie, definim îndatoririle fundamentale ca fiind obligații ale cetățenilor, esențiale
pentru viața lor socială și în conformitate cu scopul și sarcinile societății, înscrise în legi fundamentale
și asigurate în îndeplinirea lor, la nevoie, prin forța coercitivă statală.
Natura juridică a drepturilor fundamentale
1 În legătură cu această trăsătură aducem în discuție ideea exprimată de J.J. Rousseau în “Discurs asupra originii și fundamentelor
inegalității între oameni potrivit căreia, drepturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.
(cit. de I. Muraru, Op. cit., p. 165).
2 Începând cu Constituția franceză din 1795.
3 Art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Fiind preocupați de studierea aprofundată a drepturilor fundamentale, nu putem trece cu vederea

– chiar și în mod sintetic – teoriile elaborate în decursul vremii și care își vor propune să pună în
evidență natura juridică a drepturilor fundamentale.
1. Teoria drepturilor naturale (Aristotel, Platon, Grotius, Locke, Blackstone, Rousseau) pune în
evidență existența drepturilor oamenilor încă din momentul nașterii lor. Germenii acestor teorii au
apărut încă în antichitate și s-au format apoi, ca o teorie mai conturată și cu o pondere și influență
puternică în gândirea filosofică și politico-juridică, în Evul mediu, în perioada Renașterii și a pregătirii
revoluțiilor burgheze, în S.U.A., Franța etc.1.
Teoria drepturilor naturale admite că dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte și anume:
existența unui drept pozitiv, creație a oamenilor care se concretizează în actele normative elaborate și
existența unui drept natural, care nu este o creație voluntară ci are un caracter etern, imuabil și se
impune dreptului pozitiv. Spre pildă, Blackstone califică aceste drepturi fundamentale ca absolute,
drepturi care au derivat din legile naturii.
Teoria dreptului natural poate fi rezumată în următoarele idei:
- dreptul natural, ca o lege nescrisă, exprimă echitatea2;
- legile naturale sunt expresia exigențelor naturale a tuturor viețuitoarelor, a tuturor ființelor vii;
- condiția existenței omului vine de la starea de natură, în care oamenii trăiau în deplină
independență între ei;
- omul în stare de natură avea o libertate totală și era egal cu ceilalți;
O importantă idee a dreptului natural este aceea a renunțării la libertatea absolută și acceptarea
supunerii unei autorități. Astfel ia naștere societatea, ca urmare a pactului social intervenit între oameni
și autorități, pentru realizarea “binelui comun”3.
2. Teoria individualistă4 susține că sursa fiecărui drept se află în individ, deoarece acesta singur
este o ființă reală, liberă și respectabilă. Esmein, de exemplu, denumește drepturile fundamentale,
libertăți necesare, cele mai necesare dintre toate.
3. Teoria drepturilor reflexe nu face deosebirea de natură juridică între drepturile individuale și
celelalte drepturi subiective, toate fiind o creație a dreptului obiectiv5.
Cu toate acestea, Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică
și cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică,
cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege care
nu presupun și o activitate naturală garantată de lege6.
Potrivit acestei teorii, drepturile și libertățile nu sunt drepturi veritabile ale cetățenilor, ci un fel de
drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din autolimitarea statului, a puterii sale (teoria s-a mai numit și
“teoria germană a autolimitării statului”).
1 Vezi și Mihai Bădescu, Școli și curente în gândirea juridică, în Rev. “Studii de drept”, Academia “Hercules”, Băile Herculane, 1996.
2 După Aristotel, “Justiția este conformitatea cu Legea și echitatea, dar deasupra legilor există o justiție absolută, echitatea, Legea
nescrisă pe care o conține și o dezvoltă legile scrise, sau dreptul pozitiv. Această echitate care stă deasupra legilor pozitive este dreptul
natural”.
3 Este vorba despre teoria lui J.J.Rousseau argumentată în celebra lucrare “Contractul social”, Editura Științifică, București, 1957.
4 Printre susținători amintim pe F. Bastiat, A. Esmein, H. J. Laski, H. Chenan.
5 I.Muraru, Op. cit., p. 170.
6 Ibidem

4. Alte teorii, fie că au considerat că drepturile fundamentale desemnează trăsăturile esențiale ale
statutului juridic al ființei umane1, fie au afirmat că libertățile publice pot fi considerate ca obligații în
sarcina statului, adică limitări aduse competenței sale care lasă să subziste o autonomie individuală2.
5. Esența naturii juridice a drepturilor omului o constituie faptul că acestea, fără deosebire că sunt
drepturi fundamentale sau obișnuite, sunt drepturi subiective, ele nu pot exista decât în cadrul unui
raport juridic concret. Împreună cu îndatoririle corelative drepturile fundamentale formează Statutul
juridic constituțional al cetățeanului3.
Secțiunea 2. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români
Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale este o problemă deosebit de complexă luând

în considerare evoluția drepturilor și libertăților, criteriile care au stat la baza diferitelor clasificări,
trăsăturile epocilor în care s-a evidențiat necesitatea clasificărilor, sistemele de drept în care au fost
consacrate aceste drepturi și libertăți.
Fără a intra în amănunte care ar excede demersului nostru didactic, ne raliem opiniei de autoritate
a prof. I. Muraru4 care, potrivit cu criteriul conținutului drepturilor și libertăților fundamentale
propune următoarea clasificare a acestora:
1. inviolabilitățile, adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor asigură viața,
posibilitatea de mișcare liberă, siguranță și domiciliul persoanei. Includem în această categorie: dreptul
la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul de
apărare, dreptul la libera circulație, dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private, inviolabilitatea
domiciliului.
2. drepturile și libertățile social-economice și culturale, categorie formată din acele drepturi și
libertăți care prin conținutul lor asigură condițiile sociale și materiale de viață, educația și posibilitatea
protecției acestora. Aici includem: dreptul la învățătură, accesul la cultură, dreptul la ocrotirea sănătății,
dreptul la un mediu sănătos, dreptul la muncă și la protecția socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul
de proprietate, dreptul de moștenire, libertatea economică, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la
căsătorie, dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență, dreptul persoanelor handicapate la o
protecție specială.
3. drepturile exclusiv politice, adică drepturile care, prin conținutul lor, pot fi exercitate de către
cetățeni numai pentru participarea la guvernare. Includem în această categorie dreptul de vot și dreptul
de a fi ales.
4. drepturile și libertățile social-politice sunt acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor,
pot fi exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale și spirituale,
fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi și libertăți asigură posibilitatea de exprimare a
gândurilor și opiniilor, fapt pentru care mai sunt denumite libertăți de opinie. Sunt incluse în această
categorie: libertatea conștiinței, libertatea de exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor,
dreptul de asociere, secretul corespondenței.
1 J. Renauld, Reflexions sur la nature des droits de l’homme, Revue de droit international et de droit comparé, nr. 3-4/1968, p. 164.
2 P. Braud, La notion de liberté publique en droit français, R. Pichon et R. Durand Anzis, Paris, 1968, p. 13.
4 I. Muraru, Op. cit, p. 178 și urm.

5. drepturile garanții, prin conținutul lor, au rolul unor veritabile garanții constituționale.
Acestea sunt: dreptul de petiționare și dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.
După prezentarea clasificării operate de prof. I. Muraru, două precizări sunt necesare și utile;
- în primul rând, în privința ordinii enumerării, ea nu trebuie interpretată ca o ierahizare a
acestora, toate drepturile și libertățile au aceeași importanță, ele formează un tot unitar și invizibil;
- în al doilea rând, Constituția prevede (în art. 18(2)) și un drept neinclus în categoriile de mai
sus: dreptul de azil. Nefiind un drept al cetățenilor români, ci al străinilor și apatrizilor, menținerea
sa în Constituție nu reprezintă altceva decât expresia valorii deosebite a acestui drept de îndelungată
tradiție1.
I. Inviolabilitățile
a) Dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei (art. 22(1)).
În Constituția României, preluându-se dispozițiile documentelor internaționale în materie, s-a
stipulat că “Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt
garantate”. În legislația țării noastre, garanțiile acestor drepturi constau și în prevederile legii penale
referitoare la infracțiunile de omor, ucidere din culpă, lovirea sau alte violențe, vătămare corporală.
Constituția interzice pedeapsa cu moartea2 ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului și care,
prin natura sa, reprezintă o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă și niciodată eficientă, de multe ori
ea fiind efectul unor grave erori judiciare.
Dreptul la integritate fizică și psihică este strâns legat de dreptul la viață. În acest sens trebuie să
menționăm prevederile din Declarația universală a drepturilor omului și Pactul cu privire la drepturile
civile și politice, care în art. 7 prevede că “nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante”. Potrivit Convenției contra torturii și altor pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradate (1984) tortura este un act prin care o durere sau suferință
ascuțite, fizice sau mentale, sunt produse intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau
de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a
comis sau se presupune de a-l fi comis, de intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida
sau face presiuni asupra unei terțe persoane, dacă o asemenea durere sau suferință sunt produse de un
agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa
sau cu consimțământul său expres sau tacit.
b) Libertatea individuală. „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”
stipulează Constituția României. Altfel spus, libertatea individuală privește libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca liber, de a nu fi ținut în sclavie sau în orice altă
servitute, de a nu fi reținut, arestat sau deținut decât în cazurile și după formele expres prevăzute de
Constituție și legi3. Libertatea persoanei presupune existența acelor condiții care să-i permită omului
de a dispune de el însuși, de a se manifesta liber, în conformitate cu dorințele, necesitățile și concepțiile
pe care le are. Aducem în discuție aici, însă, conceptul de siguranță a persoanei prin care vom
identifica ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice iau
anumite măsuri ce privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale
(arbitrare, excesive, abuzive).

2 România a abolit pedeapsa cu moartea prin Decretul-lege nr. 6 din 4 ianuarie 1990. Prin acest Decret-lege, pedeapsa cu moartea a
fost înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață.

În acest context, art. 23 din Constituție stipulează condițiile în care se pot realiza percheziții,
rețineri și arestări.
Percheziția este o măsură – penală care poate fi dispusă de organul de urmărire penală sau instanța
de judecată în interesul probării săvârșirii unei infracțiuni. Ea poate fi domiciliară sau corporală și se
poate efectua numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Reținerea, presupune privarea de libertate, pe o durată strict determinată, de către autoritățile
competente, a persoanei față de care există indicii că a săvârșit o faptă, prevăzută și pedepsită de lege.
Arestarea este o măsură care aduce atingere gravă libertății individuale. De aceea ea este supusă unor
reguli (constituționale și legale) stricte și ferme.
În legătură cu libertatea și siguranța persoanei, nu este lipsită de interes, credem, prezentarea
cazurilor în care poate fi dispusă privarea de libertate a persoanei, potrivit Convenției europene
pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, o persoană poate fi privată
de libertate în următoarele cazuri:
- când este deținută legal după o condamnare pronunțată de un tribunal competent;
- pentru nesupunere la o hotărâre dată conform legii de către o instanță sau pentru garantarea
executării unei obligații prevăzute de lege;
- pentru a fi adusă în fața instanței când se dețin date verosimile că a comis o infracțiune sau dacă
există motive credibile că va săvârși o infracțiune sau va fugi după comiterea acesteia;
- pentru educația sub supraveghere a unui minor sau pentru a-l aduce în fața unei instanțe
competente1;
- detenția legală a unei persoane susceptibile de propagarea unei boli contagioase, a unui alienat,
alcoolic, toxicoman sau vagabond;
- pentru a împiedica o persoană să pătrundă ilegal într-un stat, sau împotriva căreia este în curs o
procedură de expulzare sau de extrădare.
c) Dreptul la apărare. Dreptul la apărare, potrivit art. 24 din Constituție „este garantat; în tot
cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
În legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost aduse, la vremea respectivă, prin
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările ulterioare2.
Potrivit acesteia:
- în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului
și regulilor eticii profesionale;
- avocatul promovează și apără drepturile și libertățile fizice și juridice în fața tuturor instanțelor,
autorităților și instituțiilor;
- în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea
liberului acces la justiție și pentru un proces echitabil;
- avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate, angajate sau din oficiu
și să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată, la organele de urmărire penală sau la alte
instituții, conform mandatului încredințat;
1 M. Bădescu Op. cit. vol. I, p. 191

2 Publicată în „Monitorul Oficial” nr. 116 din 9 iunie 1995.

- avocatul trebuie să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională, să pledeze cu demnitate

față de judecători și de părțile din proces, să depună concluzii scrise sau note de ședință ori de câte ori
natura sau dificultatea cauzei cere aceasta sau instanța dispune în acest sens.
Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Avocaților1 precizează printre altele că:
- avocatul îndeplinește o misiune socială, pusă în slujba adevărului și a justiției;
- în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din partea autorităților
publice sau a altor persoane fizice sau juridice;
- independența avocatului nu poate prejudicia însă interesele clientului său; avocatul este dator să
dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale și crezului său profesional.
Potrivit art. 103 din Statut, printre îndatoririle avocatului se numără „exercițiul liber al profesiei,
demnitatea, conștiința, independența, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicatețea,
moderația, tactul și sentimentul de cofraternitate”, considerate „principii esențiale ale profesiei de
avocat”.
d) Dreptul la libera circulație. În România, potrivit art. 25 din Constituție, ”Dreptul la liberă
circulație, în țară și în străinătate este garantat, legea stabilind condițiile exercitării acestui drept”.
Prin această reglementare, textul constituțional prevede două aspecte ale exercitării acestui drept și
anume, posibilitatea liberei circulații pe teritoriul României și în afara acestuia. Prin folosirea expresiei:
„legea stabilește condițiile”, legiuitorul constituant a stipulat că libertatea circulației cetățenilor nu
este absolută, ea trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții
stabilite de lege. În același sens, evidențiem faptul, reglementat chiar în Pactul internațional – că libera
circulație poate face obiectul unor restricții dacă acestea sunt prevăzute de lege și necesare pentru
protejarea siguranței naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice, precum și compatibile
cu celelalte drepturi recunoscute de pact.
e) Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private. Potrivit reglementării constituționale,
„autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată”, recunoscându-se de fapt
că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viață intimă, familială și privată. În acest
sens2:
- judecătorii au obligația de a declara ședință secretă de judecată în procesele în care publicitatea
ar afecta aceste valori;
- se consideră atentat la viața intimă a persoanei ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor
sau a vorbelor unei persoane, fără consimțământul acesteia;
- orice persoană are un drept exclusiv la propria imagine3;
- este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoștința publică a aspectelor din viața conjugală
a persoanelor.
O componentă foarte importantă a dreptului la viața intimă, familială și privată o constituie
dreptul persoanei de a dispune de ea însăși.
1 Publicat în „Monitorul Oficial” nr. 237/17 octombrie 1995.

3 În Franța, se recunoaște, spre exemplu, dreptul de proprietate al fiecăruia asupra imaginii sale, iar simpla publicare a adresei, a
numărului de telefon și a reședinței private a unui artist, fără consimțământul acestuia se consideră atentat la viața privată a persoanei.
(Ibidem).

În Constituție, în art. 26(2) se stipulează, de altfel, că “Persoana fizică are dreptul să dispună de
ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”.
Potrivit cu această consacrare constituțională:
– numai persoana poate dispune de ființa sa, de integritatea sa fizică și de libertatea sa;
– persoana are dreptul de a dispune de corpul său (libertatea corporală)1;
– în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca subiect de anchete, investigații,
cercetări sociologice, psihologice, medicale, are dreptul de a accepta să se supună unor experimente
medicale, științifice și de a accepta transplantul de organe și țesuturi2.
f) Inviolabilitatea domiciliului. Art. 27(1) din Constituție stabilește că “Domiciliul și reședința
sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane
fără învoirea acesteia”.În dreptul constituțional(spre deosebire de dreptul civil), noțiunea de domiciliu
are o accepțiune mai largă, prin domiciliu urmând să înțelegem3:
- locul (locuința) unde trăiește o persoană și eventual, familia sa, mai precis camera(camerele)
unde doarme, dar și dependințele, curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ținând de ele;
- locuința unei persoane fizice chiar dacă aceasta nu este și proprietarul ei (camera închiriată,
camera de hotel ori de cămin studențesc) .
Alineatul 2 al art. 27 stabilește situațiile în care, prin lege, se poate deroga de principiul potrivit
căruia domiciliul și reședința sunt inviolabile. Aceste situații sunt rezultatul necesității apărării valorilor
fundamentale pentru societate.
În acest sens, se poate pătrunde în domiciliul ori în reședința unei persoane, fără învoirea acesteia
în următoarele situații:
- pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
- pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice;
- pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
În ultimele două alineate (3 și 4) se reglementează modalitatea efectuării perchezițiilor care “se
dispune de judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege”. În afara cazului
delictului flagrant, perchezițiile pe timpul nopții sunt interzise.
II. Drepturile și libertățile social-economice și culturale
a) Dreptul la învățătură. Prevederile constituționale ale art. 32 din Constituție, și-au găsit o
amplă dezvoltare în Legea învățământului (nr. 84/1995)4. Potrivit acesteia:
1 „Libertatea corporală - afirma prof. I. Muraru – este o veche revendicare feministă strâns legată de libertatea sexuală cu evitarea
riscului maternității care conține dreptul de folosi anticoncepționale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a dona organe sau
țesuturi pentru transplanturi sau alte experiențe medicale și de inginerie genetică“ (Ibidem, p. 209).
2 Pentru dezvoltări, vezi Legea nr. 2/1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane (publicată în “Monitorul Oficial”
nr. 8/1998).
4 Publicată în “Monitorul Oficial” nr. 167 din 31 iulie 1995, republicată. Până la data de 30 iunie 2008, modificările și completările au fost
aduse de: ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 30 din 14 aprilie 2000 respinsă de LEGEA nr. 113 din 14 martie 2002; ORDONANȚA DE
URGENȚĂ nr. 130 din 30 iunie 2000; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 206 din 15 noiembrie 2000; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr.
295 din 30 decembrie 2000; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 2 din 4 ianuarie 2001; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 32 din 26 februarie
2001; LEGEA nr. 98 din 26 martie 2001; LEGEA nr. 159 din 7 aprilie 2001; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 123 din 8 octombrie 2001;
LEGEA nr. 713 din 3 decembrie 2001; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 184 din 20 decembrie 2001; RECTIFICAREA nr. 713 din 3
decembrie 2001; LEGEA nr. 345 din 1 iunie 2002 abrogata de LEGEA nr. 571 din 22 decembrie 2003; LEGEA nr. 520 din 17 iulie 2002;
LEGEA nr. 268 din 13 iunie 2003; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 68 din 14 august 2003; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 110 din
24 octombrie 2003; LEGEA nr. 34 din 11 martie 2004; LEGEA nr. 288 din 24 iunie 2004; LEGEA nr. 354 din 15 iulie 2004; ORDONANȚA
DE URGENȚĂ nr. 75 din 12 iulie 2005; LEGEA nr. 366 din 13 decembrie 2005; ORDONANȚA nr. 59 din 22 august 2003 aprobată prin

- în România învățământul constituie o prioritate națională;

- învățământul urmărește realizarea idealului educațional întemeiat pe tradițiile umaniste, pe
valorile democrației și pe aspirațiile societății românești;
- dreptul la învățătură se fundamentează pe dreptul egal de acces la toate nivelurile și formele de
învățământ “indiferent de condiția socială și materială, de sex, religie, naționalitate, apartenență
politică sau religioasă”;
- sistemul național de învățământ include mai multe trepte de formare educațională și anume:
învățământul liceal, postliceal și învățământul superior;
- învățământul special organizat pentru preșcolarii și elevii având anumite deficiențe se
organizează în unități de învățământ special, în grupe și clase speciale din unități preșcolare și școlare
obișnuite, sau în unități de învățământ obișnuite, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților
naționale;
- învățământul nu se subordonează scopurilor și doctrinelor promovate de partide sau alte
formațiuni politice.
- de asemenea, legea învățământului interzice în spațiile destinate procesului de învățământ și
cercetare, activitățile care încalcă normele generale de moralitate.
b) Accesul la cultură. Drept fundamental nou introdus în urma revizuirii Constituției, accesul la
cultură reprezintă un adevărat complement al dreptului la învățătură exprimat în legea fundamentală
și, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educație văzut într-un sens mai larg, de
posibilitate neîngrădită și nediscriminatorie de acces la informația cu caracter educativ și cultural1.
Potrivit prevederilor constituționale accesul la cultură este garantat, în condițiile legii, iar libertatea
persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la nevoile culturii naționale și universale nu
poate fi îngrădită;
- statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea
artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane,
promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume2.
c) Dreptul la ocrotirea sănătății. Acest drept fundamental este reglementat de art. 34 din
Constituție care valorifică pe deplin dispozițiile documentelor internaționale în materie. Pentru
garantarea dreptului la ocrotirea sănătății, statul este obligat, să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a
sănătății publice.
d) Dreptul la mediu sănătos. Introdus în textul Constituției României ca urmare a revizuirii, art.
35 stipulează că „statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și
echilibrat ecologic”. Pentru a da expresie concretă acestui drept fundamental, „statul asigură cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept”.
LEGEA nr. 545 din 18 decembrie 2003; LEGEA nr. 291 din 7 iulie 2006; LEGEA nr. 316 din 12 iulie 2006; ORDONANȚA DE URGENȚĂ
nr. 88 din 20 noiembrie 2006; LEGEA nr. 428 din 22 noiembrie 2006; LEGEA nr. 480 din 19 decembrie 2006; ORDONANȚĂ DE
URGENȚĂ nr. 38 din 9 mai 2007 respinsă de LEGEA nr. 286 din 29 octombrie 2007; LEGEA nr. 160 din 6 iunie 2007; LEGEA nr. 253
din 19 iulie 2007; LEGEA nr. 286 din 29 octombrie 2007; ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 128 din 12 noiembrie 2007; LEGEA nr. 365
din 21 decembrie 2007; LEGEA nr. 2 din 9 ianuarie 2008; LEGEA nr. 32 din 11 martie 2008; LEGEA nr. 33 din 11 martie 2008;
ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 89 din 24 iunie 2008.
1 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituțional și Instituții Politice, vol.I, Ed. a XI-a, Ed. ALL Beck, 2003, p.194.

e) Dreptul la muncă și la protecția socială a muncii. Constituția României consacră dreptul la

muncă și protecția socială a muncii în art. 41. Potrivit acestei reglementări constituționale:
- dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei și a locului de muncă sunt libere;
- durata zilei de muncă este de 8 ore, iar salariații au dreptul la protecția socială a muncii; această
protecție socială are drept componente: securitatea și igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al
tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii
în condiții grele;
De asemenea, Constituția consacră dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul
obligatoriu garantat al convențiilor colective. Nu constituie muncă forțată:
- activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum și cele desfășurate în locul acestora,
din motive religioase sau de conștiință;
- munca unei persoane condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de
libertate condiționată;
- prestațiile impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol;
- prestațiile care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege1.
f) Dreptul la grevă. Greva reprezintă încetarea colectivă și voluntară a muncii, hotărâtă de
colectivitatea salariaților ea este o măsură de presiune economică temporară, utilizată în scopul
îmbunătățirii condițiilor de muncă a acestora. În acest sens, potrivit Legii nr. 168/1999 privind
soluționarea conflictelor de muncă2:
- greva constituie o încetare colectivă și voluntară a lucrului într-o unitate și poate fi
declarată pe toată durata desfășurării conflictelor de interese;
- greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate posibilitățile de soluționare a
conflictului de interese prin procedurile prevăzute de lege și dacă momentul declanșării a fost adus la
cunoștință conducerii unității de către organizatori cu 48 de ore înainte;
- hotărârea de a declara greva se ia de către organizațiile sindicale reprezentative participante la
conflictul de interese, cu acordul a cel puțin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective;
- grevele pot fi de avertisment, propriu-zise și de solidaritate. Greva de avertisment nu poate
avea o durată mai mare de două ore, dacă se face cu încetarea lucrului, și trebuie, în toate cazurile, să
preceadă cu cel puțin 5 zile greva propriu-zisă. Greva de solidaritate poate fi declarată în vederea
susținerii revendicărilor formulate de salariații din alte unități. Aceasta nu poate avea o durată mai mare
de o zi și trebuie anunțată în scris conducerii unității cu cel puțin 48 de ore înainte de încetarea lucrului;
- sindicatele reprezentative sau după caz, reprezentanții aleși ai salariaților sunt responsabile de
organizarea grevelor și îi reprezintă pe greviști pe toată durata grevei, în relațiile cu unitatea, inclusiv
în fața instanțelor judecătorești, în cazurile în care se solicită suspendarea sau încetarea grevei;
- în situația în care după declararea grevei, jumătate din numărul salariaților care au hotărât
declararea grevei renunță la grevă, aceasta încetează;
- greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice.
e) Dreptul de proprietate privată. În Constituția României, proprietatea este reglementată în art.
44 și art. 136. Conținutul dreptului de proprietate se referă atât la dobândirea proprietății cât și la
folosința, dispoziția ori transmiterea acestui drept altei persoane.
1 Idem, p. 200
2 Publicată în “Monitorul Oficial” nr. 582 din 29 noiembrie 1999.

Potrivit art. 44 din Constituție:

- dreptul de proprietate, precum și creanțele statului, sunt garantate;
- proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular;
- cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai
în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la
care România este parte, pe bază de reciprocitate în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și
prin moștenire legală;
- nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreaptă și prealabilă despăgubire;
- sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor
bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a
titularilor;
- pentru lucrările de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți
imobiliare, cu obligația însă de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau
construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității, în toate cazurile, despăgubirile se
stabilesc de comun acord cu proprietarul sau în caz de divergență, prin justiție;
- dreptul de proprietate, obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea
bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revine
proprietarului;
- averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii se prezumă;
- bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai
în condițiile legii.
Art. 136 din Constituție reglementează de asemenea proprietatea publică, precizând că
proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-
teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile; în condițiile legii, ele pot fi date în
administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de
asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate de utilitate publică. De asemenea,
în condițiile legii organice, proprietatea privată este inviolabilă1.
h) Libertatea economică. Libertatea economică posibilitatea oricărei persoane de a iniția și de a
întreprinde o activitate cu scop lucrativ. Art. 45 din Constituția republicată afirmă că accesul liber al
persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora sunt garantate în condițiile
legii.
i) Dreptul la moștenire. Dreptul la moștenire este reglementat de art. 46 din Constituție.
Dobândirea dreptului de moștenire este reglementată în Codul civil, art. 644-799, iar procedura
succesorală notarială este prevăzută în Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/19952.
- j) Dreptul la un nivel de trai decent. Constituția României stabilește că cetățenii au dreptul la
pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de
șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, toate reglementate prin acte normative
specifice.

2 Publicată în “Monitorul Oficial” nr. 92din 16 mai 1995, cu modificările ulterioare.

k) Dreptul la căsătorie. Constituția României reglementează faptul că „Familia se întemeiază pe

căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a
asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”. Încheierea, desfacerea și nulitatea căsătoriei se
stabilesc potrivit legii, iar căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.
l) Dreptul copiilor și tinerilor la protecție. Art. 49 al Constituției stabilește:
- copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție în realizarea drepturilor lor;
- statul acordă alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori
cu handicap; alte forme de protecție socială a copiilor și tinerilor se stabilesc prin lege;
- este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activități ce le-ar dăuna sănătății,
moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală;
- minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați;
- autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
Această dispoziție presupune, desigur, un complex de măsuri ce trebuie luate la diferite nivele
pentru a se asigura participarea deplină a tineretului la întreaga viață socială1.
j) Dreptul persoanelor cu handicap la o protecție specială. Potrivit art. 50 din Constituție,
persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Prin Legea nr. 57/1992 privind
încadrarea în muncă a persoanelor handicapate2 au fost stabilite condițiile și modalitățile în care
persoanele din această categorie pot fi angajate de către persoane fizice sau juridice, asigurându-
se o serie de facilități și drepturi de protecție speciale.
3.2.3. Drepturile exclusiv politice
Drepturile exclusiv politice, numite și drepturi electorale, sunt: dreptul de vot și dreptul de a fi
ales.
a) Dreptul de vot. Dreptul de vot, prevăzut de art. 36 din Constituție, ne arată cine și în ce condiții
poate alege. Potrivit art. 36 (1) din Constituție, „cetățenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani,
împliniți până în ziua alegerilor inclusiv”. În alineatul următor, Constituția precizează că nu au drept
de vot debilii sau alienații mintal puși sub interdicție și persoanele condamnate prin hotărâre definitivă,
la pierderea drepturilor electorale.
Prin urmare, dreptul de vot, în România poate fi exercitat de către o persoană dacă aceasta:
- este cetățean român;
- are vârsta minimă de 18 ani, împliniți până în ziua alegerilor inclusiv;
- este în deplinătatea facultăților mintale (nu este pusă sub interdicție);
- are aptitudinea morală de a vota (nu a fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă,
la pierderea drepturilor electorale).
Dreptul de vot poate fi analizat prin evidențierea trăsăturilor sale esențiale, astfel cum sunt
cunoscute în Constituție (art. 62(1) și 81(1)). Astfel, votul este universal, egal, direct, secret și liber
exprimat3.
6. Dreptul de a fi ales. Conform dispozițiilor constituționale (art. 37) au dreptul de a fi aleși,
cetățenii care îndeplinesc următoarele condiții:
1 M. Bădescu Op. cit. vol. I, p. 205-206

2 Publicată în “Monitorul Oficial” nr. 233 din 28 septembrie 1993.
3 Pe larg, I. Muraru, Op. cit., p. 305-311.

- au cetățenia română și domiciliul în țară;

- au aptitudini intelectuale și morale;
- nu le este interzisă asocierea în partide politice (precum judecătorilor Curții Constituționale,
avocaților poporului, magistraților, militarilor, polițiștilor și altor funcționari publici stabiliți prin lege
organică1;
- îndeplinesc condițiile de vârstă minimă, astfel: cel puțin 23 de ani, pentru a fi aleși în Camera
Deputaților sau în organele administrației publice locale și cel puțin 33 de ani, pentru a fi aleși în Senat
și cel puțin 35 de ani pentru a fi aleși în funcția de Președinte al României.
În condițiile aderării României la Uniunea Europeană cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele
legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale. În aceleași
condiții, cetățenii români au dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European.
Toate aceste condiții, sunt condiții constituționale de eligibilitate; în consecință, îndeplinirea lor
este obligatorie, altfel, orice nesocotire a acestora atrage nulitatea alegerii2.
III. Drepturile și libertățile social– politice
a) Libertatea conștiinței. Potrivit reglementării constituționale din art. 29, libertatea conștiinței
presupune faptul că
– libertatea gândirii și a opiniilor precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub
nici o formă
– nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare
convingerilor sale
– libertatea conștiinței este garantată ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de
respect reciproc
– cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii
– cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin
înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate
– părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor
minori a căror răspundere le revine.
b) Libertatea de exprimare este reglementată în Constituția României în art. 30. Potrivit acestuia,
gândurile, opiniile, credințele religioase ca și convingerile ateiste, creațiile de orice fel, pot fi exprimate
prin viu grai, prin scris, prin mijloace mecanice, electronice, inclusiv prin mijloacele de informare în
masă, în condiții de deplină libertate.
În orice formă s–ar manifesta, libertatea de exprimare este inviolabilă.
Principalele reguli constituționale cuprinse în art. 30 se referă la faptul că
– libertatea de exprimare (a opiniilor, a credințelor, a gândurilor ) și libertatea creațiilor de orice
fel, sunt inviolabile 
–libertatea presei implică la rândul său  libertatea de a înființa publicații, interzicerea cenzurii și
a suprimării publicațiilor, obligația mijloacelor de comunicare în masă de a face publică sursa
finanțării.
1 Îndeplinirea aceste condiții nu înseamnă că acestor categorii de cetățeni le este interzis un asemenea drept fundamental. Motivația
intervenției legiuitorului constituant în acest sens, privește asigurarea principiului legalității și a bunei funcționări a statului de drept. De
altfel, nimeni nu oprește o persoană din aceste categorii să demisioneze din funcție și apoi să candideze în alegeri.

Libertatea de exprimare comportă anumite limitări, restrângeri constituționale. Astfel 

– libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și
nici dreptul la propria imagine
– sunt interzise defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională,
rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică,
precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri
– răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestației artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune  delictele de presă se stabilesc prin
lege1.
c) Dreptul la informație. Reglementat în art. 31, dreptul la informație “dreptul persoanei de a fi
informată prompt, corect și clar cu privire la măsurile preconizate și mai ales dispuse de autoritățile
publice, accesul liber la sursele de informație publică, științifică și tehnică, socială, culturală,
sportivă, posibilitatea de a recepționa direct și în mod normal emisiunile de radio și televiziune,
obligația autorităților guvernamentale de a crea condițiile materiale și juridice pentru difuzarea liberă
și amplă a informației de orice natură.“2
d) Libertatea întrunirilor, constă în “posibilitatea pe care o au oamenii de a se întruni în
reuniuni private sau publice pentru a–și exprima gândurile, opiniile, credințele.“ 3 Cadrul juridic legal
prin care se exercită libertatea cetățenilor de a–și exprima opiniile politice în cadrul unor adunări
publice îl reprezintă Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea și desfășurarea
adunărilor publice.4
Potrivit acestei legi 
– libertatea cetățenilor de a–si exprima opiniile politice, sociale sau de altă natură, de a organiza
mitinguri, demonstrații, manifestații, procesiuni și orice alte întruniri și de a participa la acestea este
garantată de lege 
– asemenea activități se pot realiza numai pașnic5 și fără nici un fel de arme6, în piețe, pe căile publice
ori în alte locuri7 în aer liber, numai după declararea prealabilă
– adunările publice trebuie să se desfășoare în mod pașnic și civilizat, cu protecția participanților
și a mediului ambiant, fără să se stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a transportului
în comun, funcționarea instituțiilor publice și private, a celor de învățământ, cultură și sănătate, a
unităților economice ori să degenereze în acțiuni tulburente de natură a pune în primejdie ordinea și
liniștea publică, siguranța persoanelor, integritatea corporală, viața sau bunurile acestora ori ale
domeniului public

2 I. Muraru, Op.cit. p. 232–233
3 Idem, p. 234
4 Publicată în “Monitorul Oficial“ nr. 192 din 25 septembrie 1991
5 Se interzice participarea la adunările publice a persoanelor care au asupra lor, la vedere sau ascunse, băuturi alcoolice, arme de orice
fel, materiale explozive sau incendiare, substanțe iritant–lacrimogene sau cu efect paralizant, ori alte obiecte ce pot fi folosite pentru
acțiuni violente sau de tulburare a desfășurării normale a acestora.
6 Aici noțiunea de armă conține toată gama, de la armă de foc până la o piatră sau orice alt obiect care, în funcție de intenție și conjunctură
capătă caracter primejdios.

7 Organizarea și desfășurarea adunărilor publice sunt interzise în imediata apropiere a gărilor, porturilor, aeroporturilor, stațiilor de
metrou, spitalelor, obiectivelor militare, a unităților economice cu instalații, utilaje sau mașini cu grad ridicat de pericol în exploatare.

– sunt interzise adunările publice prin care se urmărește propagarea ideilor totalitare, de natură
fascistă, comunistă, rasistă, șovină sau ale oricăror organizații terorist–diversioniste organizarea unei
lovituri de stat sau altei acțiuni contrare siguranței naționale încălcarea ordinii, siguranței sau
moralității publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor ori punerea în pericol a sănătății acestora1.
e) Dreptul de asociere. Dreptul de asociere constituie posibilitatea recunoscută persoanelor ca în
diverse forme să cumuleze permanent cunoștințele sau activitatea lor, în scopul promovării unor
interese, altele decât cele cu caracter patrimonial2. Art. 40 trebuie coroborat cu art 8 și 9 din Constituție
care consacră pluralismul, partidele politice și sindicatele.
f) Secretul corespondenței. Constituția României, în art. 28 stipulează că “Secretul scrisorilor,
al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de
comunicare este inviolabil.“ Aceste prevederi trebuie interpretate în sensul că obligația respectării
secretului corespondenței revine atât persoanelor fizice și juridice, cât și autorităților publice.
IV. Drepturile garanții
a) Dreptul de petiționare. Consacrat în art. 51 din Constituția României, dreptul de petiționare
are următorul cuprins “(1) Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții
formulate numai în numele semnatarilor.(2) Organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze
petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.(3) Exercitarea dreptului de petiționare
este scutită de taxă. (4) Autoritățile publice au obligația să răspundă la petiții în termenele și în
condițiile stabilite potrivit legii.“
Reglementarea dată de Constituție are un caracter deosebit de larg. Aceasta se exprimă prin faptul
că petițiile cetățenilor privesc nu numai valorificarea unor drepturi, ci și a unor simple interese
personale3.
Textul constituțional prevede de asemenea, obligația autorităților publice de a examina și de a
răspunde la petiții în termenele și în condițiile stabilite de lege.
b) Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Potrivit art. 52 din Constituția României
“persoana vătămată într–un drept al său de o autoritate publică, printr–un act administrativ sau prin
nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului
pretins, anularea actului și repararea pagubei“. În al doilea alineat al art. 52 Constituția se
reglementează faptul că, limitele și condițiile exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Astfel Legea contenciosului administrativ (nr. 29/1990) reprezintă cadrul juridic de natură să
asigure drepturile legitime ale cetățenilor împotriva abuzurilor unor autorități publice.
Constituția României prevede în art. 52 (3) că “statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale“.
Secțiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români
Îndatoririle fundamentale, prevăzute în Capitolul III al Titlului II din Constituția României, sunt
următoarele .

2 I.Deleanu, Drept Constituțional … vol. II, p. 178

a) fidelitatea față de țară, prevăzută în art 54 din Constituție impune cetățeanului o atitudine de
respect față de trecutul țării, de devotament participativ la străduințele colective urmărind propășirea
ei, de identificare cu destinele ei.1 Totodată, îndatorirea de fidelitate față de țară implică și unele
consecințe juridice. Astfel, potrivit art. 54(2) din Constituție, “cetățenii cărora le sunt încredințate
funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în
acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.“ 
b) apărarea țării. Constituția României în art. 55, consacră dreptul și obligația cetățenilor
de a apăra România.
c) îndatorirea la contribuții financiare. Prevederea constituțională din art. 56 al legii
fundamentale consacră obligativitatea cetățenilor de a contribui prin impozite și taxe la
cheltuielile publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor
fiscale. De asemenea, orice alte prestații în afara celor stabilite prin lege în situații excepționale
sunt interzise.
d) îndatorirea de exercitare a drepturilor și libertăților cu bună–credință, reprezintă o obligație
pentru toți locuitorii țării, indiferent că sunt cetățeni români, străini sau apatrizi. Exercitarea drepturilor
și libertăților cu bună–credință, fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți, impune unele
precizări. Exercitarea cu bună–credință a drepturilor este opusă atât abuzului de drept cât și fraudei la
lege2.
1 T. Drăganu Op.cit p. 188


NU UITA!
Nuanțarea terminologică („drept” sau „libertate”) ține seama, în primul rând, de istoricul
conceptului1. La început, în catalogul drepturilor umane, au apărut libertățile, ca exigențe ale omului
în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți nu presupuneau din partea celorlalți, decât o
atitudine generală de abținere. Ulterior, în contextul evoluției politice și sociale, au evoluat și libertățile
care au determinat cristalizarea conceptului de „drept al omului”, necesitând a fi nu numai proclamate
ci și promovate, protejate, garantate.
De aceea astăzi, putem constata o sinonimie, din punct de vedere juridic, între „drept” și
„libertate”.
În al doilea rând, nuanțarea terminologică ține de expresivitatea și frumusețea limbajului juridic,
care valorifică însă și sensul inițial și, desigur, tradiția.
Tot din punct de vedere al terminologiei folosite, suscită interes și expresiile: „drepturi ale
omului” și „drepturi ale cetățenilor”.
Conceptul „drepturile omului” semnifică plenitudinea drepturilor oricărei persoane, deci a ființei
umane înzestrată cu conștiință și rațiune. Acestuia trebuie să i se recunoască drepturile sale naturale, care
sunt în același timp drepturi inalienabile și imprescriptibile și care pot fi exercitate indiferent de raportul
ce există între persoană și statul pe teritoriul căruia se află în orice moment.
Prin faptul reglementării lor în constituția statului și determinate tocmai de integrarea într-un
sistem politico-social distinct, „drepturile omului” devin „drepturi cetățenești”.
Literatura de specialitate consacră și expresia „instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor
fundamentale”, desemnând prin aceasta un grup de norme juridice unite prin obiectul lor comun de
reglementare2.
1. Identificați natura juridică a drepturilor fundamentale.
2. Care sunt îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români?

1 I. Muraru, Op. cit., p. 167-168.

2 Ibidem

PUTEREA DE STAT

- Va fi familiarizat cu conceptul de putere de stat, așa cum este acesta definit în doctrina juridică
- Va cunoaște trăsăturile caracteristice ale puterii de stat

1. Conceptul de putere
2. Trăsăturile puterii de stat …………………………..…………………………..………………………..
3. . Separația puterilor în stat ……………………………………………………………………………
NU UITA! ............................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL.....................................................................................
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL....................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE …………………………….……………

Secțiunea 1. Despre putere în general

Privită prin prisma rolului pe care îl deține în ansamblul vieții sociale, puterea1 constituie un atribut
social în afara căruia nu poate exista activitate umană ordonată.
Ca fenomen social fundamental, care organizează și reglează viața socială, puterea fixează
scopurile activității umane, mijloacele pentru realizarea lor, strategia după care se acționează în acest
sens. Astfel, ea asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. Puterea
impune ordinea socială, care, la rândul său, generează putere: acesta este modul de manifestare a
relației directe dintre cele două elemente.
Puterea este, în principal, un fenomen politic, cea mai importantă componentă a instituțiilor
politice. În acest sens, ea este folosită pentru menținerea și consolidarea unei anumite ordini sociale,
pentru asigurarea funcționării tuturor instituțiilor sociale, pentru menținerea coeziunii sociale, pentru
controlul comportamentului cetățenilor și prevenirea comportamentelor nedorite2.
De-a lungul timpului, fenomenul puterii a suscitat un interes constant, dar și vii și îndelungi
dezbateri și controverse în rândul specialiștilor din domeniul științelor politice, materializate în
abordări teoretice diverse, pe măsura importanței sale în societate. Nu puține dintre acestea au fost
marcate de ambiguitatea caracteristică puterii. Astfel, Karl Loewenstein arăta în lucrarea „Puterea
politică și procesul guvernamental” (Chicago, 1957): „Noi știm sau credem că știm ceea ce face
puterea, dar suntem incapabili de a-i defini substanța și esența sa”. În același context, Julien Freund
releva în „Esența politicului” (Paris, 1965): „Unde se află puterea? Este greu de a determina cu
precizie. Ea este în sindicate, în presă, saloane, partide, asociații de toate felurile, în academii și în
laboratoare tehnice și științifice, ea este și în guvern”3.
În prefața la lucrarea sa intitulată „Puterea” (1996), Keith Dowding a făcut referire, bunăoară, la
existența unor curente de gândire, care abordează puterea, între altele, fie într-o manieră elitistă (care
consideră că, în ciuda structurilor democratice, puterea este deținută, în mare măsură, de o minoritate
formată din cei cu vechime în funcții politice sau de grupuri cu interese birocratice și de afaceri), fie
pluralistă (potrivit căreia elitele au un rol important, dar nu neapărat decisiv, în exercitarea puterii,
fiind influențate, în procesul decizional, de fenomenul de grup), nici unul dintre acestea nereușind să-
și apropie recunoașterea unanimă a comunității științifice4.
Studiul științific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate socială, presupune analiza metodică a
elaborării hotărârilor de acțiune colectivă, a modului de coordonare a acțiunilor particulare, a
reglementărilor tensiunilor sau conflictelor și a organizării formale a relațiilor de conducere-
supunere. De asemenea, el presupune explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri
cu procesele de control social5, rețelele de influență și de ascendență și relațiile de dominare-
subordonare (forma alienată a puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea.
1 Termenul de putere provine din limba latină, unde „potere” avea semnificația de „a putea, a fi capabil”, din care au derivat substantivele
„potentia”- capacitatea unei persoane sau unui lucru de a-l afecta pe altul - și „potestas” - „putere, stăpânire”, cu o conotație dominant
socială, politică, care făcea referire la aptitudinile deosebite ale celor care comunicau și acționau împreună.
2 Ioan Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz, Editura Universității din București, 2000, p. 230.
3 Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, Editura Politică, București, 1979, p. 104-105.
4 Keith Dowding, Puterea, Editura „Du Style”, București, 1998, p. 29.
5 Termen ce provine din limba latină („contra rotulus” - „împotiva rotiței”) și desemnează ansamblul proceselor și mecanismelor prin care
societatea se impune indivizilor, pentru a se menține atât în stabilitatea sa, cât și în schimbările sale.

Trăsăturile puterii ca fenomen social. Puterea sub forma sa cea mai generală, puterea socială,
este mijlocul prin care societatea se autoreglează și care asigură desfășurarea de ansamblu a tuturor
activităților umane pe linia progresului istoric.
Puterea socială, în sens larg, manifestată prin decizii ne-politice, în anumite colectivități umane,
deși exprimă actul social al conducerii, generând supunere, subordonare, acceptare sau refuz, care pot
crea chiar și tensiuni, nu afectează condiția esențială, respectiv, globală a societății. Decizia puterii
sociale angajează doar periferic sau punctual anumite zone ale realității sociale sau comunitare.
Exercitarea puterii se întemeiază pe cunoașterea realității, promovarea unui anumit sistem de
valori, sprijinul oferit de cetățenii care o acceptă, recompensele acordate susținătorilor, menținerea
legitimității și folosirea constrângerii. În societățile și regimurile totalitare, puterea funcționează ca
putere unică (puterea executivă absoarbe puterea legislativă și pe cea judecătorească în numele
asigurării unității de acțiune a puterilor), în timp ce în societățile democratice, ea se realizează pe baza
principiilor separației, colaborării și controlului reciproc al puterilor mai sus menționate.
Abordarea din perspectivă științifică a fenomenului puterii relevă o serie de trăsături (caracteristici)
distincte ale acesteia, asupra cărora vom încerca să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.
Manifestarea ca relație socială. Puterea socială constă invariabil în existența unei relații sociale
specifice (de regulă, de subordonare, de la conducători la conduși, dar și de conlucrare, pentru
realizarea unor scopuri comune) între oameni sau grupuri de oameni, caracteristice oricărei comunități,
indiferent de dimensiunile ei (familie, trib, popor, națiune), atât la scară națională, cât și internațională.
Între membrii oricăror grupuri sociale mari, organizate și complex stratificate se manifestă
raporturi diverse, întemeiate pe interese (de putere, de solidaritate, de colaborare, de conflict etc.), între
care cele de putere ocupă un rol deosebit.
Se cuvine, în primul rând, să relevăm faptul că există o legătură clară între orice tip de organizare
socială și anumite forme de putere, că exercitarea puterii este dinamica centrală în cadrul procesului
de organizare socială1. În același timp, trebuie remarcat că puterea nu caracterizează toate categoriile
de relații sociale. Un exemplu semnificativ este cel al grupurilor legate prin preocupări comune,
constituite spontan și fără a avea la bază norme precise și severe, apărute pentru satisfacerea unor nevoi
spirituale sau de alt gen, care nu sunt organizate și conduse în mod centralizat, nu exercită asupra
membrilor lor nici un fel de constrângere exterioară, în afara voinței proprii sau a liberei lor alegeri.
Puterea, ca relație socială, se manifestă în „grupurile umane permanente, mai largi sau mai
restrânse, bazate pe ierarhii și pe interese distincte și de lungă durată, cu moduri specifice de
organizare consemnate în ritualuri sau în legi și unde formele de activitate nu sunt izvorâte din
convingeri spontane sau ocazionale, ci, dimpotrivă, sunt dirijate de către persoane sau grupuri și sunt
executate de către alte persoane și grupuri, chiar dacă acestea din urmă nu doresc întotdeauna acest
lucru și ar fi chiar tentate să opună rezistență”2.
Asigurarea organizării și conducerii vieții sociale. Puterea constituie un element de importanță
majoră în organizarea, conducerea și reglarea vieții sociale. Ea fixează scopurile activității umane,
mijloacele pentru realizarea acestor scopuri, strategia după care trebuie să se acționeze în acest sens și
asigură valorificarea energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. În acest mod, puterea este cea
1 V. Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, București, 1997, p. 62.

2 Ibidem, p. 64.

care stabilește, respectiv impune ordinea la nivel social, ordine care, la rândul ei, generează fenomenul
puterii.
Esențialitatea și permanența. Aceste trăsături relevă că puterea constituie un element esențial (de
mare importanță) și permanent (durabil) al relațiilor sociale, asigurând funcționarea normală a
societății.
Globalitatea. Puterea are, între altele, și calitatea de factor global și integrator, care dirijează și
integrează toate celelalte forme de conducere și organizare a activităților sociale.
Sintetizarea valorilor sociale. Valorile promovate de putere reprezintă o sinteză a celorlalte
valori manifestate la nivel social, care va reflecta, prin intermediul unor considerente de ordin general,
interesele majorității sociale, dar fără a omite pe cele care țin de tradiția istorică, morală sau culturală.
Asimetria rolurilor în cadrul relației de putere. În cadrul grupărilor umane complexe,
necesitatea organizării și conducerii diverselor forme de activitate a determinat diviziunea socială,
respectiv asimetriile (inegalitățile) de roluri asumate de diferitele categorii de indivizi care le compun
(conducători și conduși). Cu cât gradul de complexitate al unei comunități umane (rezultat din natura
relațiilor care se creează între membrii săi) este mai ridicat, cu atât se adâncește și diviziunea de roluri
îndeplinite la nivelul acesteia.
Asimetria rolurilor determină și o asimetrie a relațiilor ce se stabilesc între conducători și conduși,
respectiv de dominație și de subordonare (supunere). Relațiile dintre conducători și conduși devin tot
mai complexe și mai cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale, aflându-se într-un continuu proces
de fluctuații și chiar schimbări spectaculoase. Asimetriile menționate rezultă din faptul că deținătorul
puterii (conducătorul) exercită un control mai mare asupra comportamentului supușilor decât invers,
deși reciprocitatea influenței rămâne valabilă. Asimetria arată, de asemenea, că resursele de putere sunt
inegal distribuite și că acest tip de relație nu poate funcționa în afara diviziunii conducători-conduși.
Folosirea coerciției. Dată fiind asimetria (inegalitatea) raporturilor dintre conducători și conduși,
puterea se poate folosi și de coerciție (constrângere)1 pentru îndeplinirea atribuțiunilor sale de
organizare și conducere socială. Toate democrațiile recurg la instrumentele coerciției fizice (poliție,
jandarmerie, armată etc.), având dreptul să amenințe cu aplicarea sau să aplice violența sistematică
pentru a menține ordinea publică, securitatea cetățenilor, stabilitatea politică, funcționarea normală a
statului de drept. Desigur, armata și poliția pot interveni în viața politică pentru a instaura și menține
un regim nedemocratic. Cerința unei guvernări democratice implică însă subordonarea armatei și
poliției unui control parlamentar. Aceste organizații trebuie să fie ele însele subiectul unor procese
democratice2. Recurgerea la coerciție este îndreptățită, prin urmare, numai atunci când apelul puterii la
alte resurse sau mijloace (economice, normative etc.) nu are eficiența scontată pentru a se putea face
ascultată.
Diversitatea formelor de manifestare ale puterii. Una din problemele esențiale cu care s-au
confruntat cercetătorii din domeniul științelor politice o constituie diferențierea formelor de putere care
se manifestă în societate. Opiniile lor cu privire la criteriile funcție de care sunt reliefate formele de
manifestare a puterii sunt diferite, pe măsura unghiurilor de abordare a acestei problematici.
1 Din lat. „coercitio” - constrângere. Coerciția presupune folosirea măsurilor de constrângere pentru a determina o persoană (un grup de
persoane) să îndeplinească anumite obligații. Ea poate fi de natură economică, psihologică sau fizică.
2 Sergiu Tămaș, op. cit., p. 51.

Dintr-o perspectivă generală, în societate ar trebui să existe tot atâtea forme de putere câte genuri
de grupuri sociale stabile există (caracterizate prin asimetrie de roluri, alocare inegală de resurse și
valori etc.).
Din acest punct de vedere, una din concepțiile referitoare la formele sub care se exprimă puterea
ține seamă de următoarele criterii1:
a) natura domeniului de activitate umană. Formele specifice de putere care există într-o
societate sunt strâns dependente de domeniul în care se manifestă. Se poate vorbi, din această
perspectivă, de:
- putere politică, manifestată în sfera relațiilor create între membrii societății în procesul de
organizare și conducere socială;
- putere legislativă căreia îi revine rolul de a face, amenda sau anula legi pentru societate. Ea
determină scopurile fundamentale, principiile generale care dirijează dezvoltarea unei societăți;
- putere executivă, responsabilă de aplicarea politicilor și legilor elaborate de puterea legislativă;
- putere judecătorească, responsabilă pentru interpretarea autoritară a legii făcută de legislativ și
administrată de executiv, în cazul în care apar dispute cu privire la semnificațiile și validitatea
respectivelor legi;
- putere bugetară, abilitate de a elabora deciziile politice privind veniturile și cheltuielile în
domeniul banilor publici și de a dispune de modul în care se cheltuiesc fondurile aprobate de Parlament;
- putere economică, determinată de posibilitățile de acțiune și de rezistența de care dispune o
persoană, un grup sau o organizație – bancară, industrială etc. - în promovarea propriilor interese și
care își au originea în avere, rezerve financiare, pachete de acțiuni, etc.;
- putere militară, care reprezintă capacitatea de acțiune armată a unui stat, asigurată de potențialul
său militar;
- putere civilă, tehnică, informațională, culturală, religioasă, spirituală etc.;
b) specificul comunității umane, care împarte puterea în:
- putere familială, instituționalizată în familie și manifestată în relațiile stabilite, în acest context,
între părinți și copii;
- putere societală, specifică raporturilor create între guvernanți-guvernați;
- putere internă, formă de putere politică proprie vieții interne a societății și putere internațională,
manifestată în sfera relațiilor internaționale, în care unul sau mai multe state tind să îndeplinească, în
viața internațională, un rol analog celui pe care statul îl are în viața internă a societății;
c) scopuri și mijloace, care relevă că formele de manifestare a puterii sunt:
- putere democratică (constituită ca rezultat al consultării și consimțământului cetățenilor și ale
cărei decizii concordă cu aspirațiile și interesele de progres ale societății);
- putere dictatorială (putere care nu emană de la popor, nu ține cont de opțiunile politice ale
cetățenilor și se constituie ca o forță străină și ostilă acestora).
În lucrarea intitulată „Relațiile umane și puterea” (New-York, 1957), A. Mueller-Deham distingea,
la rândul său, diferite forme ale puterii, între care puterea reală (actuală) și puterea potențială, sau, de
asemenea, puterea socială, economică, politică, administrativă, individuală, culturală2.
1 Vasile Nazare, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanța, 2002, p. 33-34.
2 Ștefan Stănciugelu, Introducere la ediția românească a lucrării lui Keith Dowding, Puterea, p. 12.

Jean-William Lapierre arăta, în lucrarea „Puterea politică” (Paris, 1959), că există cel puțin trei
forme de putere, respectiv: imediată (care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată de
cineva anume: nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune - tradiție1, obiceiuri, tabuuri sociale etc.);
individuală (apare odată cu evoluția spre bogăție, specializarea profesiunilor și monopolizarea
accesului la funcțiile economice, militare, religioase, structurarea societății pe principiul diviziunii
sociale a muncii; ea este intim legată de proprietatea privată); instituționalizată (presupune organizare
socială în temeiul unor norme, reguli care o susțin, independente membrii unui grup social și
recunoscute de aceștia; în această ultimă categorie poate fi identificată și puterea politică)2.
Este important de reținut că rolul esențial al oricărei forme de putere este de a asigura, în interesele
categoriilor sociale care o dețin și o exercită, coeziunea și funcționalitatea diferitelor structuri și
organisme ale societății umane, coordonarea activităților care se desfășoară în interiorul acesteia.
Puterea este privită drept un fenomen social prin excelență de către Burdeau, “… în sensul că ea
nu poate fi concepută în afara societății, pe de o parte, ea neputându–se manifesta decât prin
intermediul relațiilor sociale, pe de altă parte, în afara relațiilor de putere o societate fiind un corp
inert, incapabil de a–și satisface rațiunea de a fi, care este acțiunea continuă.“3
Aceasta înseamnă că o societate umană nu poate fi concepută în afara existenței puterii politice
care are funcții de coordonare, organizare, apărare. Această observație face trimitere inclusiv la
societăți stratificate, inegalitatea fiind unul dintre principiile de structurare ale așezămintelor umane.
Puterea apare la Burdeau atât ca fenomen relațional, cât și ca puterea în sine. Toate aspectele pe
care le ridică definirea acestui termen reies din indistincția între cele două planuri din care poate fi
privit planul istoric și planul conceptual
Din punct de vedere conceptual, puterea apare ca o forță organizatoare a vieții sociale din punct
de vedere istoric, puterea se referă în mod necesar la un om sau la un grup de oameni. În definiția
finală, puterea se prezintă drept “… o forță în slujba unei idei. Ea este o forță născută din conștiina
socială, destinată conducerii grupului în căutarea binelui comun și capabilă, atunci când este nevoie,
de a impune membrilor grupului atitudinea pe care o poartă cu sine.“4
M.A.Olsen consideră că, în diferitele forme de organizare socială, forța și dominația sunt
principiile care crează ordinea socială, acestea fiind la îndemâna doar a unora dintre membrii societății.
Forța și dominația sunt strâns legate într-un grup social (societate) de resursele sociale importante. Cei
care dețin controlul resurselor sociale îndeplinesc funcții necesare în interiorul comunității și …devin
din ce în ce mai puternici în raport cu ceilalți și sunt adesea denumiți elită “5
Analizând “faptul social al puterii“, J.W. Lapierre susține că relația noastră cu puterea socială
de o formă sau alta poate fi citită până și în cea mai “rudimentară“ experiență socială, aceea de a face
parte dintr–un grup, lucru care implică supunerea față de o anumită putere “Acesta este faptul social
al puterii în generalitatea sa “6. Nu există grup social în afara relațiilor de putere, în fiecare caz
1 Tradiția (din lat. „traditio” - transmitere) este un ansamblu de concepții, obiceiuri, credințe, datini care se statornicesc istoricește în
cadrul unor grupuri sociale (popoare, națiuni etc.) și care se transmit din generație în generație. Tradiția continuă să fie un element de
interpretare a fenomenelor politice și o sursă de inspirație pentru universul politic al unei societăți.
2 Ștefan Stănciugelu, op. cit., p. 14.
3 G. Burdeau, Traite de science politique, Tome I, Libraire Generale des Droits et de jurisprudence, Paris 1966, p. 402
4 Ibidem p. 403
5 Marvin Olsen ,The process of social Organization .Power în Social Sistems, ed, 2–a ,Holt, Rinehart and Winston, New York ,1978, p.
198–199
6 J.W.Lapierre, Le pouvoir politique, PUF, Paris 1959, p. 3, citat de M. Bădescu, în op. cit. p. 221

individual existând cel puțin una dintre cele trei forme de putere imediată, individualizată și
instituționalizată .
Puterea imediată este cea care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată de cineva
anume nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune (tradiție, obiceiuri, etc.) .
Puterea socială individualizată (individuală) este absolut necesară în situațiile în care grupul intră
în relații constante cu mediul social. Puterea individuală apare odată cu evoluția spre bogăție,
specializarea profesiunilor și structurarea societății pe principiul diviziunii sociale a muncii. Puterea
socială individualizată este strâns legată de proprietatea privată.
Puterea instituționalizată este legată de “o luare colectivă de conștiință“, care face ca grupul să
fie recunoscut de toți membrii săi ca o entitate separată și superioară tuturor. Această putere presupune
apariția de norme, reguli sociale, independente de fiecare membru al grupului, presupune organizare
socială în temeiul acestor norme. Luarea colectivă de conștiință face posibilă apariția unui “drept
obiectiv“ care face posibilă elaborarea dreptului pozitiv care–l explicitează și prin care se statuează
normele și regulile interacțiunii sociale ce susțin structura socială respectivă . În această categorie poate
fi identificată și puterea politică1.
„Puterea pe care fiecare individ o cedează societății atunci când devine membru al acesteia nu
se poate întoarce niciodată la indivizi atâta vreme cât societatea durează, ci va rămâne întotdeauna
în comunitate, pentru că fără aceasta, nu mai există nici comunitate, nici republică, ceea ce este
contrar înțelegerii inițiale.”2 Opinia lui John Locke în ceea ce privește conceptul de putere și legătura
acestuia cu conceptul de putere politică, este una fundamentată pe replica adusă doctrinei vremurilor
în special ca replică la patriarhalismul lui Filmer și a discipolilor acestuia.
Din punctul de vedere menționat, dacă puterea politică este bazată pe consimțământul explicit al
celor guvernați, atunci nu este dificil să ne imaginăm că orice decizie a autorității poate fi opusă de
aceia care nu consimt pur și simplu la executarea ei. Se legitimează astfel, în opinia lui Locke dreptul
de moarte asupra celor ce nu se supun majorității. În acest context se pune întrebarea dacă mai există
diferență între conceptul de putere politică legitimă, reieșită din cedarea puterii fiecăruia către societate
și puterea tiranică. În ambele situații mortalitatea este centrală pentru putere, indiferent de natura
acesteia. Distincția dintre cele două forme de putere letală, este o distincție ce surprinde conceptul de
siguranță a persoanei în raport cu autoritatea. Societatea civilă, în concepția lui Locke a fost instituită
tocmai pentru a spori sentimentul de siguranță al oamenilor. Dreptul politic este cel care asigură pacea
și liniștea, iar în lipsa lui oamenii nu au nici o siguranță.3 Relația dintre guvernanți și guvernați la John
Locke este definită prin termenul de „mandat”, care în accepțiunea pe care o analizăm, desemnează
faptul că autoritatea politică se bucură de o putere încredințată condiționat de urmărirea unui scop
definit de interesele fundamentale ale celor care i-au delegat această putere. Puterea supremă de a
altera legislatura este numai în popor.4

2 John Locke, Two Treatises of Government, 1689, p. 427-428
3 C. Avramescu, De la teologia puterii absolute la fizica socială, Ed. ALL, București 1998, p. 124
4 John Locke, op. cit. p 367

Secțiunea 2 Trăsăturile puterii de stat
Puterea politică. Conținut și trăsături. Ca urmare a rolului important pe care politicul îl exercită
în orice societate, puterea politică, ca formă specifică a puterii sociale, joacă în cadrul acestuia un rol
major. Noțiunea de putere, inclusiv cea de putere socială este extrem de vagă, de generală, fără a fi în
măsură să aibă niște delimitări clare, precise.
Unii autori definesc puterea prin stat, având în vedere rolul acestei instituții în cadrul puterii.
Pentru Fr. Neuman "puterea politică este puterea socială concentrată în stat". O poziție apropiată o are
și G. Burdeau, nici pentru el neexistând o delimitare clară între puterea de stat și cea politică. Un fapt
incorect, întrucât statul este numai o componentă a puterii, și nu puterea în totalitate. În sistemul puterii,
în afara de stat, intră și alte instituții politice cu rol important în derularea vieții politice, cum ar fi
partidele politice, forma de guvernare, regimul politic, etc.
Alți autori reduc puterea politică la forța social-politică care o deține și o exercită. Este o abordare
simplistă, reducționistă. Dacă pentru un regim autoritar, cum ar fi cazul celor comuniste, o asemenea
definiție se poate apropia de realitatea politică, în teorie, faptele stau și în acest caz altfel. Chiar și în
aceste regimuri alături de forța social-politică care deține și exercită puterea, există și se manifestă, în
anumite limite, și alte elemente ce constituie puterea. În regimurile democratice situația este și mai
puțin relevantă, întrucât, în afară de elementele instituționalizate ale puterii, în cadrul acesteia trebuie
să includem și opoziția politică. În definirea puterii politice trebuie pornit de la faptul că aceasta este
în primul rând o noțiune ideologică, ce exprimă, interpretează și fundamentează de pe pozițiile și din
perspectiva intereselor unei forțe social-politice, realitatea politică. Orice forță social-politică și cu atât
mai mult una care se află la conducerea societății, are o anumită viziune despre societate pe care o
impune în practică prin putere. Acest fapt este valabil atât în cazul societăților totalitare unde există o
forță social-politică unică care organizează și conduce societatea, își promovează interesele, cât și în
societățile democratice. În cazul acestora din urmă, întâlnim forțe politice aflate la putere și forțe
politice ale opoziției, având de-a face și într-un caz și în altul cu o putere politică bazată pe aceleași
principii fundamentale, urmărind în esență aceleași scopuri și interese, ceea ce le deosebește fiind
modalitatea proprie de înfăptuire, căile, mijloacele, ritmurile, într-un cuvânt paradigmele doctrinare.
Componenta ideologică a puterii este dată de emitentul politic, de cel care o deține și o exercită în
scopul său.
Rolul oricărei puteri politice este acela de a asigura corespunzător cu interesele categoriilor
sociale aparținătoare, coeziunea și funcționalitatea diferitelor structuri și organisme, echilibrul
colectivităților ce alcătuiesc societatea cu compatibilitatea activităților ce se desfășoară.
Această calitate a puterii politice decurge din faptul că orice putere este, în esența ei, purtătoarea
intereselor comune ale unei comunități, în cazul societății democratice, a majorității. Prin urmare, ea
trebuie să apere și să promoveze interesele acestei majorități, care, cel puțin teoretic, exclude
imixtiunea din afara ei, întrucât în orice condiție, o eventuala forță de imixtiune se află în contradicție
cu majoritatea. Altfel spus, scopul puterii politice este de a asigura existența societății, posibilitatea
funcționării acesteia.

Anton Carpinski considera că puterea politică este capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem
social dat să-și îndeplinească obligațiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele
societății în vederea asigurării obiectivelor propuse1.
În raport cu celelalte forme ale puterii sociale, puterea de stat are următoarele trăsături:
Este suverană. Suveranitatea desemnează puterea statului de a conduce, de a constrânge, de a
comanda. Ea este privită ca un atribut exclusiv al puterii de stat, reprezintă criteriul potrivit căruia,
puterea de stat se deosebește, pe plan intern, de orice alte structuri de putere (autorități sociale precum
puterea partidelor, a sindicatelor etc.) iar pe plan extern, de orice alte puteri statale sau suprastatale.
Suveranitatea are astăzi un conținut complex, pe plan intern și internațional făcându-se eforturi
pentru o cât mai exactă delimitare a acesteia. În acest sens, aducem în discuție Declarația ONU din
1970 în care sunt precizate principalele elemente componente ale suveranității. Astfel
– toate statele sunt egale din punct de vedere juridic
– fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități
– fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state 
– integritatea teritorială și independența politică ale statului sunt inviolabile 
– fiecare stat are dreptul de a alege și de a dezvolta în mod liber sistemul său politic, economic și
cultural
– fiecare stat este obligat să se achite în întregime și cu bună–credință de obligațiile sale
internaționale și să trăiască în pace cu celelalte state
– toate statele se bucură de egalitate suverană, ele au drepturi și obligații egale și sunt membre
egale ale comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de
oricare altă natură
Este o putere instituționalizată, are un caracter organizat, în sensul că ea se desprinde de
persoana sau persoanele care o exercită
Este o putere politică deoarece
– statul este un arbitru, alegând între diverse opțiuni și negociind cu forțele economice
– puterea nu mai este de natură patrimonială, ca în Evul mediu când se făcea o confuzie între
patrimoniul statului și patrimoniul privat, autoritatea statului fiind o autoritate directă (personală)
– sancțiunile pronunțate în numele statului sunt sancțiuni directe privind persoana, deosebindu–
se astfel de cele patrimoniale, specifice societăților revolute
– caracterul politic al puterii de stat este determinat și de existența deosebirii dintre guvernanți și
guvernați.
Este o putere de comandă, ea comandă întregii societăți și instituie norme obligatorii, dispoziții
obligatorii, fie sub forma normelor generale, fie sub forma dispozițiilor concrete
Este unică, ceea ce presupune că nu pot să existe în același timp mai multe puteri în cadrul unei
formațiuni statale, titularul unic al puterii fiind poporul
Deține monopolul constrângerii. Ea este o putere materială superioară oricărei alte puteri, existând
pe un teritoriu determinat. Constrângerea apare ca necesară pentru apărarea valorilor întregii societăți,
a vieții, a sănătății, libertății sau averii tuturor2.
1 A. Carpinski, Știinta politică, Editura Universității “A.I.Cuza”, Iași, 1998


În literatura de specialitate s-a subliniat că “statul nu a existat în sensul modern al cuvântului, decât
din momentul în care a concentrat în mâinile sale întreaga putere de constrângere materială“, că “în
anumite privințe, esențialul puterii rezidă în acest monopol al constrângerii materiale în care statul
însuși nu este decât o formă vidă de sens“1
Fiind o putere oficială, puterea de stat nu se întemeiază pe rugăminți, ci pe istoricul imperium, pe
forța de constrângere, inclusiv prin reprimarea fizică de către stat a opoziției unor subiecte de drept .
Dacă constrângerea este, după cum am văzut, o constantă (o trăsătură) a puterii de stat, formele,
intensitatea și mijloacele de înfăptuire ale constrângerii reprezintă o variabilă a acestei puteri. Altfel
spus, raportul dintre convingere și constrângere depinde de mulți factori și în primul rând de
consonanța dintre sensul major al puterii și idealul social fundamental (mai precis, este vorba despre
regimul politic al societății)2.
Secțiunea 3. Principiul separației puterilor statului
Teoria separației puterilor pleacă de la ideea că orice om care deține puterea are tendința de a abuza
de aceasta,3 de unde necesitatea ca puterea să fie contracarată prin putere, ceea ce în perioada elaborării
teoriei reprezenta o speranță, un ideal revoluționar, un argument pentru înlăturarea absolutismului
monarhic.4
Teoria lui Montesquieu vine ca un garant al libertății omului și cetățeanului, față de excesele
puterii. În forma sa clasică, teoria separației puterilor în stat fundamentează existența a trei puteri în
stat puterea legislativă, puterea executivă, și puterea jurisdicțională (judecătorească), noțiunea de
puteri fiind utilizată în acest context pentru a desemna activitățile fundamentale ele statului . Aceste
trei puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate și independente unele de altele . În acest sens,
este necesar să se găsească un mijloc “pentru ca să nu se poată abuza de putere, pentru ca puterea să
oprească puterea “. Acest deziderat se poate înfăptui prin opunerea unei puteri celeilalte, creându-se
astfel un echilibru de forțe. Numai astfel atribuțiile fiecărei puteri vor fi respectate, nu vor fi încălcate,
iar libertățile individuale vor fi exercitate în respectul legii.
În prezent, se acordă o importanță tot mai mică principiului separației puterilor tocmai datorită
revizuirii științifice a fundamentării acestui principiu. O asemenea revizuire științifică nu poate fi
realizată decât plecând de la limitele obiective ale principiului, limite expuse într-o opinie de autoritate
de către prof. I. Deleanu. Aceste limite privesc următoarele aspecte5
a) Sintagma “separație a puterilor“ conține o contradictio în terminis, deoarece puterea este unică,
este una singură, ea aparține unui singur titular– poporul în calitatea sa de deținător al suveranității
naționale, poporul exercită suveranitatea “prin organele sale reprezentative și prin referendum“ (art.
2(1) din Constituție)
1 Vezi A. Hauriou și J .Gicquel, Op. cit. p. 120

2 I. Deleanu Drept constituțional… op. cit. vol I . p.70
3 Montesquieu în “Despre spiritul legilor“ nota că, “… experiența ne învață că cei care au deținut o funcție un timp mai îndelungat, tind
să abuzeze de ea.“
4 A. Iorgovan, Drept constituțional și instituții politice . Teorie generală, Ed. “Galeriile J.L.Calderon“, București, 1994, p. 151
5 I.Deleanu, Drept constituțional… vol I, Op. cit , p. 92–94

b) Teoria separației puterilor a fost elaborată când nu existau partide politice în forma modernă
situație care în prezent a dus la reconsiderarea “raportului de forțe“, a raportului dintre “majoritate“ și
“opoziție“
c) Funcțiilor tradiționale – legislativă, executivă, judecătorească – li s-au asociat unele funcții noi1,
moderne, impuse de noua realitate socială, de dinamica societală
d) “Separația“ dintre legislativ și executiv devine tot mai inoperantă din moment ce asistăm, într-
o mică măsură, este adevărat, la inversarea clasicelor funcții puterea executivă adoptă norme (inclusiv
cu caracter primar, prin intermediul delegării legislative), iar puterea legislativă execută legi (cazul
adoptării de legi organice în baza unor dispoziții exprese ale legii fundamentale.)2
e) Însăși atribuția puterii executive consacrată constituțional, de a executa legile, adoptate de
parlament vine să “răstoarne“ “independența“ sau “echilibrul“ puterilor, mai curând fiind vorba de o
colaborare dacă nu chiar de o activitate subordonată. Spre final, ne raliem părerii prof. A.Iorgovan
potrivit căreia prin teoria elaborată de Locke și fundamentată de Montesquieu s-a preconizat un sistem
în întregime opus celui al separării puterilor, în așa fel încât, astăzi, sintagma “separația puterilor“,
chiar în lucrările care au consacrat-o, apare ca o metaforă și nu ca un concept științific riguros3
Distincțiile moderne vizând principiul separației puterilor în stat, pleacă de la noi baze de referință,
cum ar fi analiza tipului de regim politic în care funcționează separația puterilor. Astfel, în sistemele
parlamentare, există un balans neregulat al puterilor între Guvern și Adunare, așa cum se observă în
Belgia, sau o dominație clară a executivului, așa cum se observă în Regatul Unit al Marii Britanii.4
Aceeași variație o regăsim și în cadrul sistemelor prezidențiale în care separația puterilor se regăsește
analizată cu precădere privind puterile Președintelui în raport cu ale Congresului.5
În general puterile prezidențiale, în sistemele prezidențiale, derivă din trei surse. Prima sursă ar fi
puterea președinților definită prin Constituții și constă în conferirea unor „puteri reactive”, în special
dreptul prezidențial de veto, și „puteri proactive”, relevantă fiind capacitatea acestora de a legifera prin
decrete în anumite domenii6. A doua sursă de putere este forța și coeziunea partidelor care îl susțin pe
președinte în legislativ. A treia, sursă de putere este reprezentată de alegerea președinților de către
electorat, în mod direct. Dependența frecventă a președinților de puterile lor partizane înseamnă că
puterea președintelui prin raportare la parlament se poate modifica, deseori în mod abrupt, fiind astfel,
mai puțin stabilă decât în regimul parlamentar.7
Cu câteva excepții (Iugoslavia, Republica Moldova, România) majoritatea constituțiilor lumii nu
menționează în mod expres principiul separației puterilor statului. Constituția României din 1991, însă,
se situează în rândul celor care prevăd ca principiu fundamental separația puterilor statului în art. 1
alin. 4 cu formularea: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor -
legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”.
1 Spre exemplu, astăzi Parlamentul îndeplinește o funcție de control asupra activității executivului prin intermediul unor organisme
specializate recent consacrate.
2 M. Bădescu op. cit. p. 222 și următoarele
3 A. Iorgovan, Op. cit. p. 153.
4 B. Țonea Are nevoie Marea Britanie de o constituție scrisă? în revista Pro Patria Lex, nr. 11/2007
5 Interesantă este din acest punct de vedere și Elveția care, fără a fi un stat cu regim politic prezidențial dar care se bazează în cadrul
guveernării pe principul separației puterilor.

6 A. Lijphart Modele ale democrației. Forme de guvernare în 36 de țări, Ed. Polirom, București, 2006, p. 128
7 Idem, p. 130

NU UITA!
Ca fenomen social fundamental, care organizează și reglează viața socială, puterea fixează
scopurile activității umane, mijloacele pentru realizarea lor, strategia după care se acționează în acest
sens. Astfel, ea asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acțiuni sociale organizate. Puterea
impune ordinea socială, care, la rândul său, generează putere: acesta este modul de manifestare a
relației directe dintre cele două elemente.
Puterea este, în principal, un fenomen politic, cea mai importantă componentă a instituțiilor
politice. În acest sens, ea este folosită pentru menținerea și consolidarea unei anumite ordini sociale,
pentru asigurarea funcționării tuturor instituțiilor sociale, pentru menținerea coeziunii sociale, pentru
controlul comportamentului cetățenilor și prevenirea comportamentelor nedorite
Studiul științific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate socială, presupune analiza metodică
a elaborării hotărârilor de acțiune colectivă, a modului de coordonare a acțiunilor particulare, a
reglementărilor tensiunilor sau conflictelor și a organizării formale a relațiilor de conducere-
supunere. De asemenea, el presupune explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri
cu procesele de control social rețelele de influență și de ascendență și relațiile de dominare-subordonare
(forma alienată a puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea
1. Identificați natura juridică principiului separației puterilor în stat.
2. Care sunt trăsăturile fundamentale ale puterii de stat?

1. Reforma americană a principiului separației puterilor în stat


Unitatea de învățare 7A
AUTORITATEA LEGISLATIVĂ – PARLAMENTUL ROMÂNIEI

- Va fi familiarizat cu procedeele prin care se adoptă legile
- Va cunoaște modul în care se organizează și funcționează autoritatea legislativă
- Va deține abilități de identificare a locului și rolului Parlamentului României în societate.

Secțiunea I. Rolul parlamentului în cadrul autorităților publice
Secțiunea 2. Funcțiile Parlamentului
NU UITA!

Secțiunea I. Rolul parlamentului în cadrul autorităților publice
Pentru ca libertățile omului să nu fie puse în pericol trebuie ca puterea publică să fie divizată,
atribuțiile în stat să fie împărțite între mai multe centre de putere, astfel încât fiecare dintre ele să le
poată controla pe celelalte, să li se opună chiar, și în locul unei puteri unice să avem de-a face cu un
echilibru de puteri.
Divizându-se în organe independente care au aceleași interese, puterea politică poate asigura
în acest fel aplicarea corectă a legilor și respectarea libertăților individuale. Orice constituție
democratică consacră principii de bază în cadrul sistemului autorităților publice, cel mai important
dintre acestea fiind cel al separării puterilor în statul de drept. Astfel, se pleacă de la premisa că statul
îndeplinește trei funcții:
Funcția legislativă - prin care statul trebuie să se ocupe cu stabilirea de norme generale de
conduită umană obligatorie.
Funcția executivă - care veghează bunul mers al activităților publice și se ocupă de punerea
în aplicare a legilor.
Funcția judecătorească - care stabilește dacă s-a încălcat legea, și dispune pedepsirea celor
care au făcut-o.
Toate aceste funcții îndeplinite de autoritățile publice trebuie exercitate cu respectarea legii
fundamentale și a celorlalte acte normative ce compun dreptul pozitiv.
Respectarea constituției și a legilor nu ar fi posibilă fără o delimitare precisă a atribuțiilor
autorităților statului, această delimitare neexcluzând colaborarea acestora întrucât principalul lor scop
este realizarea democrației și a statului de drept.
Puterea, în totalitatea ei, și suveranitatea națională, ca expresie a puterii supreme, aparține
poporului care o exercită în mod obișnuit prin organele sale reprezentative. Distribuirea funcțiilor
puterii în stat se face între autoritățile publice, între care parlamentul are rolul cel mai important, având
în vedere că el este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare.
Astfel, forța sistemului parlamentar constă în principiul suveranității naționale, în ideea că
parlamentul reprezintă poporul însuși. În această calitate de organ reprezentativ, parlamentul are o
preeminență în raport cu celelalte autorități publice, asigurată chiar de către constituție. Cu toate
acestea, rolul instituției parlamentare în cadrul celorlalte autorități este limitat de respectarea regimului
separației în exercitarea puterii de stat care exclude unicitatea subordonării față de o anumită autoritate
publică a tuturor celorlalte, chiar dacă aceasta ar fi reprezentanța națională.
Însă, raporturile constituționale dintre autoritățile publice se caracterizează prin implicări
reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicare ce semnifică echilibrul prin colaborare
și control. Așadar, parlamentul colaborează cu autoritățile publice în îndeplinirea rolului său, fără ca
unicitatea sa ca autoritate legiuitoare și ca organ suprem să fie afectată.
În ceea ce privește competențele legislative ale parlamentului, ca unic organ legiuitor, acesta
este singurul care poate adopta legea. Așadar este împuternicirea primordială a parlamentului, cea mai
importantă funcție dintre cele trei menționate (legislativă, executivă și judecătorească). Acordarea
acestei funcții importante parlamentului demonstrează importanța rolului său în cadrul celorlalte puteri,
având în vedere că legea este cea care reglementează cadrul legal al desfășurării activităților celorlalte
puteri, și nu numai.
Însă în activitatea de legiferare, parlamentul „împarte" unele aspecte ale acesteia și cu alte
autorități publice. Astfel, executivul se implică îndeosebi prin inițiativa legislativă care aparține, în
primul rând guvernului. Aceasta poate propune proiecte de lege în orice domeniu de activitate, proiecte
ce sunt trimise la una din camerele parlamentului. Inițiativa nu este obligatorie pentru autoritatea
legiuitoare care poate respinge complet proiectul sau îl poate modifica1.
1 Așa cum prevede art. 74 alin.3 din Constituția României revizuită.

De asemenea, orice inițiativă legislativă care implică modificarea prevederilor bugetului de

stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat necesită obținerea informațiilor necesare de la guvern.
În exercitarea atribuțiilor sale guvernul poate adopta hotărâri în vederea executării legilor și
ordonanțelor. Acestea din urmă însă, pot fi emise de guvern numai în temeiul unor legi speciale de
abilitare date de parlament. Delegarea legislativă demonstrează în acest fel că cele două autorități
colaborează în exercitarea puterii.
Pe de altă parte, guvernul răspunde politic în fața parlamentului, iar fiecare membru al
guvernului răspunde solidar cu acesta pentru activitatea și actele instituției guvernamentale. Senatul,
Camera Deputaților și desigur și Președintele, pot cere urmărirea penală a membrilor guvernului pentru
faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor lor.
De asemenea, o altă obligație ce revine guvernului în relațiile sale cu parlamentul, este aceea
de a prezenta informații și documente ori de câte ori i se cere de către Camera Deputaților sau Senat.
O importantă atribuție a parlamentului în privința guvernului este aceea de a acorda votul de
încredere programului și listei guvernului. De asemenea, tot parlamentul este cel care poate retrage
încrederea acordată.
Din cele expuse mai sus reiese că autoritatea legislativă și cea executivă au relații strânse de
colaborare, că fiecare dintre ele deține și exercită câte o parte din puterea care în integritatea ei aparține
poporului.
În ceea ce privește relațiile parlamentului cu Președintele țării, ca șef al puterii executive,
trebuie reținut că acesta din urmă depune, după validarea sa, jurământul în fața celor două camere ale
parlamentului reunite în ședință comună.
Parlamentul poate fi dizolvat doar de către Președintele țării, însă dizolvarea acestuia va putea
avea loc numai după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare.
În activitatea legislativă președintele are un rol important, el fiind cel care promulgă legile
adoptate de parlament. Președintele poate să ceară reexaminarea proiectului de lege trimis de către
parlament spre promulgare, însă numai o singură dată.
De asemenea, atribuțiile celor două autorități publice se interferează și în cadrul politicii
externe. Tratatele internaționale încheiate în numele României de Președinte sunt supuse spre ratificare
Parlamentului, după pronunțarea Curții Constituționale.
În luarea deciziilor importante privind mobilizarea forțelor armate, starea de urgență sau de
necesitate, Președintele cere aprobarea Parlamentului.
Principalele probleme politice ale țării sunt prezentate Parlamentului de către Președintele
țării.
De asemenea, Camera Deputaților și Senatul pot hotărî în ședința comună punerea sub
acuzare a Președintelui, pentru înaltă trădare.
Relațiile dintre parlament și puterea judecătorească trebuie apreciate cu luarea în considerare
a principiului independenței judecătorilor și al supunerii lor numai legii. Așadar intervenția în sfera
justiției a altor puteri contravine principiului constituțional. Acesta nu exclude însă anumite raporturi
constituționale care rezultă firesc din sistemul organizării statale a puterii.
Parlamentul, în exercitarea rolului său de autoritate legiuitoare este cel care stabilește prin
lege organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești. Parlamentul intervine în activitatea
judecătorească fiind cel care alege Consiliul superior al Magistraturii, numește o parte dintre judecătorii
Curții Constituționale. De asemenea, numirea președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație de către
Președintele României se face cu avizul Senatului.
Pentru faptele săvârșite în cadrul activității lor, membrii autorităților publice, inclusiv
senatorii și deputații sunt judecați de instanțele judecătorești. Așa cum am arătat, prioritatea
parlamentului față de celelalte puteri publice și rolul important al acestuia în raporturile constituționale
dintre puteri sunt evidente, fiind autoritatea publică care controlează și supraveghează celelalte
instituții ale statului fără a încălca principiul separației puterilor.

În temeiul învestirii sale populare, parlamentul are deci exercițiul suveranității, dar în anumite
limite care nu reprezintă restricții ci condiții de valabilitate, astfel încât prin respectarea lor Parlamentul
să nu devină un despot absolut care poate decide orice și oricum.
Secțiunea 2. Funcțiile Parlamentului

Parlamentul are și trebuie să aibă un loc și un rol deosebit în sistemul statal. De aceea și
competența sa trebuie să răspundă necesității de a crea condițiile exprimării voinței poporului care l-a
ales și pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.
Ca „tribună a poporului" nimic din ceea ce constituite problematică cu conținut economic,
intern sau internațional sau cu alt conținut social nu este străin Parlamentului.
Rațiunea de a fi a unui parlament este aceea de a acționa. Produs al voinței generale și forma
de exprimare a acesteia, parlamentul trebuie să acționeze în sensul ei, bineînțeles îndeplinind niște
funcții. Aceste funcții reprezintă caracteristica juridico-politică a competenței parlamentului.
Importanța acestei competențe de a decide în toate problemele fundamentale ale statului este exprimată
prin funcțiile pe care le îndeplinește:
a) funcția legislativă, ca unică autoritate legiuitoare;
b) funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și
juridice;
c) funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale;
d) funcția de control;
e) funcția de conducere în politica externă;
f) funcția de organizare internă a sa.
Unii autori adaugă celor enumerate faptul că parlamentul are în plus funcția de informare și
funcția de reprezentare, în virtutea căreia „Parlamentul este purtătorul de cuvânt al națiunii".
Informarea este o condiție sine qua non pentru îndeplinirea cu eficiență a funcției de control
parlamentar, iar, în ceea ce privește reprezentarea, ea este proprie oricărei activități prin care se exercită
în sensul art. 2 din Constituție, suveranitatea națională al cărei titular este poporul.
În general, funcțiile parlamentului depind de caracteristicile regimului politic, iar analiza lor
este în funcție de interpretarea dată acestor caracteristici.
Atribuțiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii statale.
Ca atare, funcțiile parlamentului sunt funcții de conducere, sunt funcții deliberative. De asemenea, ele
sunt multiple și importante, fiind firesc ca parlamentul să aibă funcții legislative și de control. Se pune
însă problema dacă el poate avea și funcția de constituantă, precum și funcția jurisdicțională.
Desigur că parlamentul poate primi funcții constituante, însă numai prin dispoziții exprese și
dispoziții cu caracter constituțional. Procedura după care se realizează funcția constituantă trebuie să
fie diferită de cea după care se realizează funcția legislativă.
Astfel, Parlamentul României, ales în 1990, a fost organizat prin legea electorală, act cu
caracter constituțional, ca adunare constituantă. Rolul său prevăzut de lege a fost de a elabora
Constituția. Până la adoptarea acesteia, el a îndeplinit și rolul de adunare legiuitoare.
În ceea ce privește funcția jurisdicțională a parlamentului, trebuie spus că acesta nu trebuie
să aibă funcții privind justiția ca atare, însă are unele atribuții în ceea ce privește răspunderea
președintelui de stat, a miniștrilor, având posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcție.
Aceste atribuții se integrează însă în funcția de control parlamentar.
§.l. Funcția legislativă
De regulă, când vorbim de parlament spunem că este puterea legislativă. În această calitate
el își exercită funcția de autoritate legiuitoare, funcție în virtutea căreia dezbaterea problemelor politice
generale ale națiunii se finalizează prin adoptarea unei norme de drept, ca expresie a voinței generale
în reglementarea unor raporturi sociale.

Competența legislativă a parlamentului nu poate rezulta decât din constituție și de aceea nu

se poate exercita decât în condițiile și limitele stabilite de aceasta.
Activitatea legislativă are o importanță definitorie în concretizarea existenței Parlamentului,
având în vedere faptul că modul în care ea se exercită este semnificativ pentru întreaga competență
constituțională a acestuia.
Într-o viziune simplă, funcția legislativă înseamnă edictarea de norme juridice obligatorii pentru
executiv și pentru puterea jurisdicțională.
Legea însă, are două accepțiuni, deopotrivă corecte și des utilizate: accepțiunea largă - act
juridic normativ, accepțiunea restrânsă - act juridic al parlamentului.
Pentru înțelegerea corectă a funcției legislative trebuie să avem în vedere cea de-a doua
accepțiune, cea restrânsă. În virtutea acesteia, adoptarea legilor aparține numai parlamentului.
Această atribuție este sursa unor prevederi constituționale și regulamentare care formează
conținutul procedurii legislative. Procedura de adoptare a legilor este aceeași pentru cele două camere
ale parlamentului și este reglementată în virtutea constituției și a regulamentelor parlamentare.
De asemenea, procedura legislativă ține numai în parte de parlament și cuprinde ansamblul regulilor
privitoare la exercitarea inițiativei legislative, la sesizarea parlamentului, la avizarea proiectelor de lege
și a propunerilor legislative, și adoptarea acestora. Așadar, etapele principale ale procedurii legislative
sunt: inițiativa legislativă, dezbaterea în comisii parlamentare, dezbaterea în plenul camerelor, votul,
controlul constituționalității legii, promulgarea legii, intrarea în vigoare a legii.
Potrivit art.73 din Constituție, Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi
ordinare. De menționat că, potrivit art. 73 pct. 3 din Constituție, de domeniul de reglementare al legii
organice sunt relațiile sociale de importanță deosebită ce privesc sau apar în:
 organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;
 organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
 statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale
acestora;
 organizarea și desfășurarea referendumului;
 organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
 regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;
 regimul stării de asediu și a celei de urgență;
 infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;
 acordarea amnistiei sau a grațierii colective;
 organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești,
a Ministerului Public și a Curții de Conturi;
 statutul funcționarilor publici;
 contenciosul administrativ;
 regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
 regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;
 organizarea generală a învățământului;
 regimul general al cultelor;
 organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind
autonomia locală;
 celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice 1.
Referitor la efectele juridice produse de ordonanțele Guvernului în cadrul delegării legislative
a apărut problema efectelor juridice produse de aceste ordonanțe din momentul publicării până în
momentul respingerii prin lege de către Parlament a acestora. Constituția prin art. 115 alin. 8 spune că:
1 În vechea reglementare era de domeniul legii organice și „modul de stabilire a zonei economice exclusive “

„Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu
privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.” Astfel că în cazul unui mandat
obișnuit, confirmat de către mandant, efectele juridice se vor produce „ex tunc”, în timp ce, dacă
ordonanța va fi respinsă, nulitatea sa va acționa „ex nunc”, adică din momentul în care votul
Parlamentului a făcut-o inoperantă1. De asemenea dezbaterea ordonanței de către Parlament se face
articol cu articol, putând fi modificată și completată, prin legea de aprobare.
§2. Funcția de stabilire a direcțiilor principale a activităților social-economice, culturale,
statale și juridice
Având atribuții de conducere statală, Parlamentul poate decide în problemele cele mai
importante. Aceste atribuții sunt prevăzute de Constituție și sunt realizate prin lege. Așadar, revin în
general, Parlamentului, următoarele împuternici: adoptarea bugetului, aprobarea programului
guvernului, declararea mobilizării generale sau parțiale, reglementarea alegerilor, reglementarea
organizării și desfășurării referendumului, organizarea și funcționarea organelor de stat, precum și a
partidelor politice; organizarea forțelor armate și a apărării naționale; stabilirea sistemului juridic al
stării de asediu și a celei de urgență, stabilirea infracțiunilor și a pedepselor, acordarea amnistiei,
reglementarea cetățeniei, stabilirea regulilor privind statutul și capacitatea persoanelor fizice și juridice,
stabilirea sistemului general al impozitelor și taxelor, emisiunea de monedă, stabilirea regimului
proprietății și al moștenirii, stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele și
securitatea socială; organizarea învățământului; organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea
statutului funcționarului public, stabilirea procedurilor jurisdicționale etc.
§3. Funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități
statale
Această funcție, care privește implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice
exprimă o anumită preeminență a sa față de aceste autorități, un anumit drept în legătură cu
instituționalizarea acestora. Privind structuri exterioare Parlamentului, această funcție se exercită fie
de către acesta în întregul său, fie de către una din Camerele sale sau chiar de o comisie.
În cadrul acestei funcții, Parlamentul poate suspenda Președintele României, acordă votul de încredere
programului și întregii liste a Guvernului, poate retrage încrederea acordată, numește șase din cei nouă
judecători la Curtea Constituțională, numește directorii serviciilor secrete, alege membrii Consiliului
Național al Audiovizualului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii etc. Parlamentul poate
face aceste numiri el însuși, alteori el participă la desfășurarea procedurii de numire, rolul său fiind
uneori decisiv.
§4. Funcția de control
Acest control este necesar deoarece Parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi delegă
funcția deliberativă, trebuie să constate direct dacă și cum sunt respectate și aplicate Constituția și
legile, modul în care autoritățile statale își realizează rolul în mecanismul statal.
De asemenea, controlul parlamentar este deplin, extinzându-se asupra întregii activități desfășurate
potrivit Constituției și legilor. În acest sens, Parlamentul are dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca
organe de stat sau înalți funcționari a căror activitate este neconformă cu legile. În același timp este un
control diferențiat atât în funcție de natura activității controlate cât și de poziția în sistemul statal a
autorității controlate.
§5. Funcția de politică externă
Competența Parlamentului în cadrul acestei funcții se referă în special la următoarele
atribuții:
- ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale;
- declararea stării de război;
- decizia de suspendare sau încetare a ostilităților militare.
1 V. Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex București, 1997, p.349.

În exercitarea acestei funcții, Parlamentul colaborează cu Președintele României și cu

Guvernul, deoarece tratatele internaționale sunt întotdeauna încheiate în numele României de
Președinte, negociate de Guvern și supuse ratificării Parlamentului, după pronunțarea Curții
Constituționale.
Decizia de suspendare sau încetare a ostilităților militare, precum și declararea stării de război
necesită întrunirea în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului.
§6. Funcția de organizare internă
În cadrul acestei funcții se vădește cel mai pregnant autonomia Parlamentului, care se
realizează sub trei aspecte:
- autonomie regulamentară - Parlamentul este singurul în drept să-și stabilească regulile
de organizare și funcționare;
- autonomie instituțională - fiecare Cameră are serviciile sale proprii, funcționarii acestora
având un statut specific de funcționari parlamentari;
- autonomie financiară - fiecare Cameră își aprobă resursele financiare necesare în cadrul unui
buget propriu.
Atribuțiile îndeplinite în exercitarea acestei funcții sunt:
a) validarea sau anularea alegerii parlamentarilor - prin care se verifică legalitatea alegerii
fiecărui membru al camerei parlamentare;
b) adoptarea regulamentului de funcționare prin care se stabilește organizarea și funcționarea
fiecărei Camere. În acest sens, atât Camera Deputaților, cât și Senatul își desfășoară lucrările și toată
activitatea cu respectarea Regulamentelor sale;
c) alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului presupune alegerea Birourilor
permanente ale Camerelor, formarea comisiilor parlamentare și, nu în ultimul rând, alegerea
președinților Camerelor;
d) stabilirea bugetului propriu - atribuție rezultată din principiul autonomiei financiare care
presupune aprobarea resurselor financiare;
e) unele atribuții privind statutul deputaților și senatorilor.
Aceste atribuții se referă la imunitatea parlamentară, la incompatibilitatea calității de
parlamentar cu exercitarea altor funcții publice și alte funcții stabilite prin lege, la exercitarea
mandatului, precum și la disciplina acestora.
§7.Funcția de informare
În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din
Constituție se impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaților, Senatul sau Comisiile
parlamentare prin intermediul președinților acestora. Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea
informări. Într-un singur caz solicitarea informării este obligatorie, respectiv în baza art. 111 pct. 1 din
Constituție, atunci când o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor legii bugetului de stat
sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Este de observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecțiuni, lacune, posibilități de
ocolire din anumite cauze cum ar fi:
- deficiențe în informarea Parlamentului;
- proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă;
- manifestarea unor interese de grup în haină politică;
- nivelul redus de pregătire și experiență al parlamentarilor, inclusiv al celor care elaborează
proiectul și neacoperit prin consilieri sau experți suficienți ca număr dar și competenți;
- nivelul de consiliere al parlamentarilor;
- gradul de cunoaștere a realităților de către parlamentari, în relații cu alegătorii și în general
cu mediul social;

- graba, imitarea nerațională sau copierea neinspirată a unor legi străine sau convenții,
neconsultarea specialiștilor atât în teorie, cât și în practică etc1.
Sociologul Dimitrie Gusti atrăgea atenția în cursul său de sociologie generală din 1970-1971,
că neglijarea observației și reflectării experienței sociale în activitatea legislativă are ca efect scăderea
autorității Parlamentului și chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat votarea unor legi incoerente,
care nu corespund realității ci prejudecăților.
De aici - spunea Gusti2 - atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului și în general
a operei de legiferare. La aceasta se adaugă și implicațiile negative ale unor legi imperfecte, cu
posibilități de ocolire, lacune în răspundere, în evoluția societății din toate punctele de vedere:
economic, social, politic, juridic, moral, etc.
1 Un exemplu citat de doctrina de la noi în acest sens este elaborarea Legii nr. 8/1996, privind drepturile de autor și alte drepturi conexe,
care, în art. 72, fiind copiat după o directivă a Consiliului Europei, a scăpat la redactare negația “nu” și astfel prevederea în cauză impune
o dispoziție în contradicție cu norma europeană, și evident cu intenția legiuitorului român.
2 Citat de V. Dabu în Drept constituțional și instituții politice Editia aIVa revăzută și actualizată Ed. SNSPA 2005 p. 115

NU UITA!
Pentru ca libertățile omului să nu fie puse în pericol trebuie ca puterea publică să fie divizată,
atribuțiile în stat să fie împărțite între mai multe centre de putere, astfel încât fiecare dintre ele să le
poată controla pe celelalte, să li se opună chiar, și în locul unei puteri unice să avem de-a face cu un
echilibru de puteri.
Divizându-se în organe independente care au aceleași interese, puterea politică poate asigura
în acest fel aplicarea corectă a legilor și respectarea libertăților individuale. Orice constituție
democratică consacră principii de bază în cadrul sistemului autorităților publice, cel mai important
dintre acestea fiind cel al separării puterilor în statul de drept.
Parlamentul are și trebuie să aibă un loc și un rol deosebit în sistemul statal. De aceea și
competența sa trebuie să răspundă necesității de a crea condițiile exprimării voinței poporului care l-a
ales și pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.
Ca „tribună a poporului" nimic din ceea ce constituite problematică cu conținut economic,
intern sau internațional sau cu alt conținut social nu este străin Parlamentului.
Rațiunea de a fi a unui parlament este aceea de a acționa. Produs al voinței generale și forma
de exprimare a acesteia, parlamentul trebuie să acționeze în sensul ei, bineînțeles îndeplinind niște
funcții. Aceste funcții reprezintă caracteristica juridico-politică a competenței parlamentului.
3. Identificați natura juridică a reprezentării parlamentare.
4. Care sunt trăsăturile funcțiile principale ale Parlamentului României?

2. Corelația între rolul și funcțiile Parlamentului României


AUTORITATEA EXECUTIVĂ –PREȘEDINTELE ROMÂNIEI

- Va fi familiarizat cu statutul funcției prezidențiale în sistemul constituțional românesc
- Va cunoaște reglementările legale privind rolul și atribuțiile Președintelui României
- Va deține abilități de identificare a actelor emise de Președinte care au incidență în activitatea de
aplicare a legii pe teritoriul național.

1. Rolul și funcțiile Președintelui României
2. Dobândirea și durata mandatului prezidențial
3. Durata mandatului Președintelui României
4. Clasificarea atribuțiilor Președintelui României
5. Actele Președintelui României
6. Răspunderea președintelui României
NU UITA!

1. Rolul și funcțiile Președintelui României

Constituția atribuie Președintelui României misiuni și calități care contribuie la definirea
rolului pe care îl realizează la nivelul societății organizate în Stat1. Esențial pentru înțelegerea poziției
acestuia în societatea politică și a rolului pe care îl are de îndeplinit la acest nivel este art. 80, în care
se prevede: 1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale,
al unității și integrității teritoriale a țării; 2) Președintele României veghează la respectarea Constituției
și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere
între puterile Statului, precum și între stat și societate". Dar semnificația principiilor aici înscrise nu
poate fi înțeleasă decât în lumina tuturor celorlalte norme în care sunt înscrise atribuțiile Președintelui,
precum cele privind numirea Guvernului (art. 85 coroborat cu art. 103), consultarea și participarea la
ședințele Guvernului (art.86 și 87), cele privind mesajele pe care le poate adresa Parlamentului (art.
88) și dizolvarea lui (art. 89), cea privind referendumul pe care îl poate organiza după consultarea
Parlamentului (art. 90), cele privind atribuțiile din domeniul politicii externe (art. 91) și atribuțiile din
domeniul apărării (art. 92), cele ce stabilesc competența de luare a unor măsuri excepționale (art. 93),
cele privind competența de a numi funcții și de acorda distincții, medalii (art. 94) etc.
Analiza atribuțiilor Președintelui României în lumina principiilor cuprinse în art. 80 ne
conduce la concluzia unui triplu rol al acestuia, respectiv trei funcții fundamentale, și anume:
 de reprezentare,
 de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român
 de mediere sau de arbitraj2.
1. Funcția de reprezentare
Constituția prevede expres această funcție în art. 80, unde se statuează: „Președintele
României reprezintă statul român". El este, astfel, titularul unui mandat de drept public, al cărui
conținut este prestabilit prin Constituție, competențele sale și perioada în care pot fi exercitate fiind
expres prevăzute de aceasta. Președintele apare ca reprezentant al statului atât pe plan intern, cât și pe
plan extern3. Este o consecință firească a faptului că el este ales prin vot universal, egal, direct, secret
și liber exprimat de către popor. Problema care se pune, însă, este aceea de a ști dacă se poate face o
deosebire, în acest sens, între autoritățile care, potrivit normelor constituționale, sunt „organe direct
reprezentative ale poporului" și cele care reprezintă statul. Acest lucru s-ar putea realiza, după părerea
noastră, pornind de la două "cerințe funcționale" distincte ale sistemului social global. Una se referă la
reprezentarea poporului, ca titular al „suveranității naționale" și la exercitarea competențelor
suveranității de către cei aleși de popor în acest scop și alta se referă la reprezentarea statului atât ca
sistem organizațional politic ce realizează conducerea societății, cât și ca societate organizată în stat.
În primul caz, apar ca organe reprezentative (direct reprezentative) Parlamentul și Președintele
României, la nivel național și organele administrației de stat prin care se realizează autonomia locală
(consiliile locale și primării) la nivel local. În cel de al doilea caz apare ca unic reprezentant Președintele
României; el „semnifică" statul în anumite raporturi - pe plan intern și pe plan extern. În argumentarea
acestei idei, poate fi invocată însăși prevederea art. 80 alin. 1 care face trimitere expres „la statul român"
1 G. Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. „Virginia" Iași, 1995, p. 262.

2 Ibidem, p. 263.
3 În tezele pentru elaborarea proiectului de Constituție, se prevedea că Președintele României reprezintă statul român „în relațiile
internaționale", prevedere determinată de teama alunecării regimului politic astfel constituit spre prezidențialism, spre personificarea sau
chiar personalizarea puterii.

și nu la popor, spre deosebire de art. 61, care „declară" Parlamentul ca organ reprezentativ al poporului.
Sigur, și Președintele apare în această ipostază, dacă luăm în considerare art. 81, în care se
reglementează alegerea sa. Pe noi însă, în acest context, ne interesează acel organ, acea autoritate care
semnifică statul "în întregul său". În lumina celor arătate, credem că nu putem interpreta art. 80 alin. 1
în sensul că ar stabili o „atribuție" a Președintelui ce poate fi pusă alături de toate celelalte (analizate
de noi anterior). Este vorba, mai repede, de o funcție fundamentală pe care o are de realizat această
instituție, funcție ce poate fi îndeplinită tocmai prin intermediul unor atribuții date de Constituție în
competența sa1.
Personificarea statului apare ca o necesitate atât în raporturile de drept intern, cât și în
raporturile de drept internațional. Or tocmai această necesitate a impus adoptarea unei prevederi,
precum cea cuprinsă în art. 80 alin. 1 din Constituție, care consacră Președintele României ca
„reprezentant al statului român".
Prin unele texte constituționale - precum cele cuprinse în art. 94 - se instituie atribuții pe care
Președintele le exercită în vederea realizării acestei funcții, pe plan intern. În calitatea de reprezentant
al statului, Președintele României conferă decorații, titluri de onoare, acordă gradele de mareșal, de
amiral, etc. De asemenea, această calitate îl obligă și la multe acte de „reprezentare" pe care legile nu
le mai prevăd, dar care își au importanța lor în formarea imaginii opiniei publice despre putere și despre
cel ce o reprezintă. Referindu-se la manifestările naționale la care Președintele trebuie să participe, la
inaugurări, recepții, etc, profesorul M. Prelot arăta că ar fi o eroare să le considerăm ca pe un aspect
secundar2.
Alte reguli se referă la atribuții pe care Președintele le exercită ca reprezentant al statului pe
plan extern. Astfel, în numele statului român, încheie tratate internaționale (art. 91 alin.l), acreditează
și recheamă reprezentanții diplomatici ai României3 (art. 91 alin.2) etc. De asemenea, reprezentanții
diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă Președintele României (art. 91 alin.3).
În interpretarea art. 80 alin. 1, mulți autori au considerat că aceasta „conține referirile necesare
pentru a defini rolul șefului statului" pe plan intern și pe plan extern4. În privința acestei calificări a
Președintelui României, trebuie observat că în legea noastră fundamentală nu este întâlnită în nici un
text sintagma „șef de stat". Două ipoteze par a fi posibile în acest caz: a) Președintele este șef de stat;
putem deduce acest lucru din textele constituționale, chiar dacă ele nu-l prevăd expres și b) Președintele
are atribuții reprezentative (reprezintă deci, statul român), dar nu este șef de stat.
a) Dacă ținem cont că atribuții precum cele de reprezentare pe plan intern și pe plan extern
(pe care le-am amintit anterior), sunt, de regulă, conferite în alte țări șefilor de stat, putem afirma că și
Constituția noastră instituie o astfel de funcție (magistratură), numai că nu o denumește ca atare5.
b) Dar, din analiza atribuțiilor conferite Președintelui României, este greu de făcut afirmația
că legea noastră fundamentală instituie o funcție de șef de stat. Societatea românească este condusă de
1 G. Vrabie. op.cit., p.264

2 M.Prelot, J.Boulouis. Institution politiques et droit constitutionnel. Dalloz, 10-e editon, Paris, 1987, p.670.
3În exemplele la care ne-am referit Președintele României reprezintă prioritar sistemul organizațional politic din țara noastră. Dar există
și situația în care acesta reprezintă prioritar societatea având un guvernământ autonom, națiunea. Astfel, de exemplu, la o reuniune
internațională a șefilor de stat. el reprezintă țara. Într-o astfel de ocazie se spune, de regulă: „România a fost reprezentată la cel mai
înalt nivel, de șeful statului" (Conform G.Vrabie, op.cit., p. 265.
4 F.Vasilescu în vol. colectiv Constituția României comentată și adnotată. Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial" București, 1992, p.
181.

autorități care nu sunt organizate pe verticală, ci mai degrabă pe orizontală, fiecare din cele trei puteri
- legislativă, executivă și jurisdicțională - dispunând de mijloace de control asupra celorlalte. În aceste
condiții, una din funcții, la fel de importantă ca și celelalte, este cea de reprezentare a statului,
încredințată Președintelui, rolul de „șef de stat" în sensul de organ de vârf avându-l toate cele trei puteri.
De altfel, există țări în care întâlnim opinia că statul respectiv nu are un „șef”. Astfel, de
exemplu, J.F.Aubert vorbind despre Președintele Confederației Elvețiene, arăta că acesta „nu este șeful
echipei guvernamentale" și „el nu joacă nici rolul unui șef de stat". În final, acesta precizează: „Are
destule atribuții reprezentative pentru această funcție, dar regimul nostru interior precis nu are nevoie
de un șef de stat"1.
2. Funcția de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român
Fiind reprezentantul statului, Președintele României trebuie să garanteze independența
națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. Constituția îl declară „garant" al acestor valori, după
ce în prealabil prevede că „Președintele României reprezintă statul român", fapt de natură a clarifica
raportul de complementaritate dintre funcția de reprezentare și cea de garant.
Ca și funcția de reprezentare, funcția de garant al independenței naționale, al unității și
integrității teritoriale a țării se realizează tot prin intermediul exercitării unor atribuții ce sunt date de
Constituție în competența Președintelui României, precum și prin faptul că i se atribuie unele calități,
cum este cea de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și cea de comandant al forțelor
armate (art. 92 alin.l). Printre atribuțiile conferite în acest scop, trebuie amintite cea privind mobilizarea
generală sau parțială a forțelor armate (art. 92 alin.2), cea care se referă la luarea unor măsuri pentru
respingerea agresiunii armate (art. 92 alin.3) și cea privind declararea stării de sediu sau a stării de
urgență (art. 93 alin.l). Dar, „garantarea" valorilor de care vorbim nu cade exclusiv în competența
acestuia, fapt pentru care măsurile luate de Președinte în exercitarea atribuțiilor amintite trebuie
aprobate (anterior sau posterior, după caz) sau încuviințate de Parlament, aduse la cunoștința acestuia,
iar actele emise în acest scop trebuie contrasemnate de primul-ministru. De asemenea, garantarea
integrității și independenței României apare ca o sarcină nu numai a Președintelui României, a
Parlamentului și a Guvernului, ci și a Curții Constituționale, dacă luăm în considerare atribuțiile ce-i
sunt conferite de art. 146 lit.k privind hotărârile asupra constituționalității partidelor politice2.
O altă valoare în apărarea căreia Președintele are un rol fundamental este însăși Constituția
României, el trebuind să vegheze - potrivit art. 80 alin. 2 - la respectarea acesteia. Referindu-se la acest
text, unii autori vorbesc de Președinte ca „garant al constituției", tratând această problemă la capitolul
„funcția de garant"3 a Președintelui, pe când alții consideră că textul amintit instituie o „prerogativă",
sau „o atribuție efectivă"4, opinie pe care o îmbrățișăm și noi, nuanțându-ne, însă, poziția. „A veghea"
la respectarea Constituției înseamnă a contribui la înfăptuirea unei funcții ce se realizează prin
colaborarea autorităților și, în același timp, prin „puterea" de control reciproc. În lumina celor afirmate,
putem susține ideea că Președintele contribuie la întărirea legalității prin asigurarea înfăptuirii și
respectării prevederilor constituționale atât în calitate de autoritate ce reprezintă statul, și se situează
oarecum în afara „rotițelor constituționale" aflate în competiție, cât și în calitate de organ al puterii
executive. Așa cum arătam mai înainte, Președintele nu este singurul organ cu atribuții în acest
1 J.F.Aubert. Traite de droit constitutionnel suisse. Editions Ides et calendes, Neuchatet, Suisse, 1967, p. 536.
2 G. Vrabie, op.cit., p. 269
3 I. Deleanu, op.cit., vol. II. p. 333
4 F.Vasilescu, op.cit., p. 180

domeniu, importante sarcini revenind în acest sens celorlalte organe ce pot sesiza Curtea
Constituțională pentru efectuarea controlului constituționalității legilor, dar nu numai. Reexaminarea
unei legi, însă, poate fi cerută numai de Președinte, după cum și organizarea unui referendum având
legătură cu apărarea Constituției tot numai de aceasta depinde, deoarece „consultarea Parlamentului"
cerută de art. 90 nu obligă la respectarea opiniei acestuia de către Președinte. De asemenea, participă
la ședințele Guvernului și conducere lucrările acestuia putând să orienteze activitatea executivului în
sensul respectării normelor constituționale sau a corelării unor deviații de la spiritul sau litera
Constituției.
În lumina celor arătate, am putea denumi această funcție, mai degrabă „de apărare", decât de
garantare, mai ales atunci când obiectul ei îl constituie Constituția. Chiar și legea fundamentală
„nuanțează" rolul Președintelui României în aceste două domenii, prevăzând, pe de o parte, că este
„garantul independenței" și, pe de altă parte, că „veghează'" la respectarea Constituției. În sprijinul
acestei concluzii s-ar putea aduce, de altfel, și alte argumente de text, reținând că, în domeniul apărării
independenței naționale, a unității și integrității teritoriale a țării, potrivit art. 92 alin. 2 și 3, Președintele
României dispune de o largă inițiativă în privința măsurilor ce trebuie luate pentru respingerea
agresiunii armate. Astfel, el poate declara, după caz, starea de asediu sau starea de urgență, așa cum
poate declara mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate. După cum am văzut, nu tot atât de
multe mijloace are la îndemână Președintele pentru garantarea Constituției, „veghind'" doar la
respectarea ei alături de celelalte autorități. Funcția de apărare a Constituției, pe care Președintele
României o are în calitate de reprezentant al statului și de organ al executivului, trebuie reținută, totuși,
deoarece acesta deține niște mijloace pe care însăși Constituția i le atribuie în acest scop (precum
cererea de reexaminare a unei legi, sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității
legilor, etc), având în acest domeniu o competență mai largă decât celelalte autorități de stat.
3. Funcția de mediere
Potrivit art. 80 alin. 2 din Constituție, Președintele României veghează „la buna funcționare a
autorităților publice". Primul pas în realizarea acestui scop este reglementarea adecvată a organizării și
funcționării organelor de stat, a raporturilor și, mai ales, a mijloacelor de control de care dispune fiecare
asupra activității celorlalte1.
Al doilea pas este consacrarea rolului de „mediator" între puterile statului, precum și între
acestea și societate. Acest rol revine Președintelui în calitate de reprezentant al statului, al societății
organizate în stat și nu în calitate de organ al executivului. Acest rol nu poate fi exercitat „dinlăuntrul"
sistemului organelor de stat. În calitate de „mediator", Președintele se detașează într-un anume sens de
toate celelalte autorități. Este vorba, așa cum preciza cândva G. Burdeau, „de o putere care nu este de
aceeași natură cu cea care este pusă în mișcare de către celelalte organe ale Republicii"2.
Încredințarea unei astfel de funcții Președintelui este justificată atât de faptul că aceasta
personifică puterea, continuitatea puterii statale, cât și de faptul că, spre deosebire de autoritatea
legiuitoare și cea guvernamentală care funcționează „uzând de energia furnizată de partide"3, nu este
1 În privința controlului, vom observa că Președintele României dispune de astfel de mijloace în calitatea sa de organ al puterii executive,
putând retrimite o lege pentru o nouă dezbatere în Parlament înainte de a o promulga (art.77 alin.2). putând sesiza Curtea Constituțională
pentru efectuarea controlului constituționalității unei legi înainte de intrarea ei în vigoare (art. 146 lit.a) etc.
2 G.Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1966, p.510.
3 Ibidem

exponentul sau promotorul aspirațiilor vreunui partid1. În sfârșit, legitimitatea acestui rol este dată și
de faptul că Președintele este reprezentantul poporului, fiind ales prin vot universal, egal, direct și liber
exprimat.
Suntem de acord că prin posibilitatea de a participa la ședințele guvernului, de a revoca
miniștri la propunerea primului-ministru, Președintele României, are la dispoziție anumite căi
procedurale pentru a veghea la buna funcționare a administrației, așa cum a semnalat și literatura de
specialitate de la noi2, dar atunci când vorbim de celelalte autorități publice, respectiv parlament și
justiție, lucrurile nu mai stau chiar așa întrucât, aceste căi procedurale nu sunt uneori mai puțin
eficiente. Arătăm că în această materie, Președintele poate adresa mesaje Parlamentului, dar acesta nu
este ținut să respecte vreo reglementare și să pună în aplicare aceste mesaje; de asemenea, dizolvarea
Camerelor Parlamentare se poate realiza doar după adoptarea unei moțiuni de cenzură în ședință
comună a acestora. În ceea ce privește influența Președintelui asupra autorității judecătorești, orice
demers al acestuia menit a-i influența activitatea poate fi interpretat ca fiind o depășire a atribuțiunilor
funcționale ale instituției, contrară prevederilor constituționale.
Președintele nu exercită în realizarea funcției de mediere „o magistratură supremă", așa cum
adesea s-a spus. Sau, cel mult, putem vorbi de „magistratură supremă" numai pentru a detașa funcția
de reprezentare a statului de toate celelalte funcții pe care le realizează autoritățile publice. Este o
funcție care „nu poate fi partajată" și este realizată de președintele României numai în calitatea de care
vorbeam - reprezentant al statului - și nu în cea de organ al executivului. Sarcinile ce apar ca mijloace
de exercitarea funcției de mediere nu ni-l detașează ca „magistrat suprem"; el nu tranșează conflictele
dintre autorități sau dintre stat și societate, ci depune toate diligentele pentru găsirea unor căi de
preîntâmpinare a lor, de evitare sau aplanare a blocajelor instituționale care pot surveni în activitatea
acestora; el facilitează colaborarea puterilor sau potențează efectele colaborării.
Datorită factorilor sociali și politici din perioada 1989-1991, precum și din cauza unei temeri
de degenerare a raporturilor dintre puteri și de transformare a autorității prezidențiale într-o
superputere, temere ce era foarte adânc înrădăcinată în societatea românească, Adunarea Constituantă
a manifestat o anumită prudență ce a avut drept efect restrângerea severă a atribuțiilor Președintelui3.
Printre procedurile constituționale consacrate realizării funcției de mediere amintim: a)
Președintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și a
Senatului; b) Președintele transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice
ale națiunii (art. 88); c) Președintele poate solicita Parlamentului reexaminarea legii adoptate, înainte
de promulgarea ei (art. 77 alin.2); d) Președintele poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la
controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora (art. 146 lit. a); e) Președintele
poate să dizolve Parlamentul dacă nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în
termen de 60 de zile de la prima solicitare, după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură
(art. 89 alin.1); f) în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori a
partidelor reprezentate aici, dacă nu există o asemenea majoritate, Președintele României desemnează
1 G. Vrabie, op.cit., p. 273.

2 T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar, vol. II, Lumina Lex 1998, p. 225 și urm.
3 Președintele trebuie să se situeze întotdeauna „în afara" conflictelor dintre puteri, să ia o poziție neutră, fapt pe care electoratul nu-l
înțelege. Așa cum preciza G. Burdeau. ...guvernanții înțeleg greșit abținerea lui ci îl împing (pe Președinte) să se angajeze" (op. cit., p.
511). Dar „angajarea" nu se poate realiza decât în limitele atribuțiilor prevăzute în Constituție. Or, dacă aceste atribuții sunt restrânse -
cum este cazul la noi - nici Președintele nu poate acționa în toate situațiile în care se întrevăd sau se manifestă blocaje instituționale.

un candidat pentru funcția de prim-ministru; g) în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a

postului, Președintele revocă sau numește, în condițiile prevăzute în art. 85 alin. 2, pe unii membri ai
Guvernului; h) Președintele poate consulta Guvernul în probleme urgente și de o importanță deosebită
(art. 86), după cum poate lua parte la ședințele acestuia dacă se dezbat probleme de interes național
privind politica externă, apărarea țării sau asigurarea ordinii publice. De asemenea, el poate participa,
la cererea primului-ministru, și în alte situații (art. 87); i) Președintele poate cere poporului să-și
exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național (art. 90); j) poate iniția, la
propunerea Guvernului, revizuirea Constituției (art. 150 alin. 1).
2. Dobândirea mandatului prezidențial

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art.
81 alin.1). Alegerea Președintelui se face prin scrutin uninominal majoritar în două tururi1.
Alegerea Președintelui se face prin scrutin uninominal majoritar în două tururi. În primul tur
este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea absolută, adică cel puțin jumătate plus unu din
voturile alegătorilor înscriși în listele electorale. Dacă nici unul dintre candidați nu a întrunit această
majoritate, se organizează cel de-al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea
numărului de voturi obținute în primul tur, și va fi declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare
număr de voturi, așadar o majoritate relativă.
Deschiderea celui de-al doilea tur, necesar, desigur după eșecul primului, atrage cel puțin două
consecințe, deloc neglijabile: postularea unui președinte în calitate de reprezentant al Națiunii prin
majoritatea relativă a membrilor ei cu drept de a decide, ceea ce va diminua considerabil autoritatea
morală a președintelui și va fi o sursă continuă de ambiguități și reticențe; constrângerea corpului
electoral la bipolarizare, în pofida diversității aspirațiilor și volițiunilor membrilor lui.
Alegerea președintelui în România este reglementată de Legea nr. 370 din 20 septembrie
2004 , care prevede că Președintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret, și liber
2
exprimat. Actuala reglementare conține în principal următoarele prevederi:

 La alegerile pentru Președintele României se pot prezenta candidați propuși de partide
politice sau alianțe politice, constituite potrivit legii partidelor politice, precum și candidați
independenți. Partidele politice sau alianțele politice pot propune numai câte un singur candidat.
Partidele membre ale unei alianțe politice care propune un candidat nu pot propune și candidați în mod
separat;
 Propunerile de candidați se depun la Biroul Electoral Central, cel târziu cu 30 de zile înainte
de data alegerilor;
 Pe lângă elementele cerute de vechea reglementare pentru depunerea candidaturii3 se
introduce și obligația prezentării declarației de avere și a unei declarații autentice privind apartenența
sau neapartenența ca agent sau colaborator al organelor de securitate, ca poliție politică;
1 M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida Alegerile parlamentare și prezidențiale Regia Autonomă „Monitorul Oficial" 1992,
p. 125
2 Publicată în M.Of. nr. 887/29 septembrie 2004.
3 Propunerea să fie scrisă și semnată de conducerea partidului sau alianța politică care a propus candidatul, numele prenumele, data și
locul nașterii, starea civilă domiciliul, studiile, ocupația și profesia candidatului, declarația de acceptare a candidaturii de către candidat
și precizarea că îndeplinește condițiile legale de a candida.

 Se stabilește că înscrierea candidaturilor pe buletinele de vot se face în ordinea depunerii

candidaturii;
 Acreditarea pentru a asista la operațiunile electorale a reprezentanților organizațiilor
neguvernamentale se poate face numai dacă acestea au ca principal obiect de activitate apărarea
drepturilor fundamentale ale omului;
Controlul legalității procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmarea
rezultatelor sufragiului aparțin Curții Constituționale (art. 146 lit. f și art. 82 alin. 1)1. Controlul
cuprinde toate operațiunile electorale, inclusiv contenciosul electoral, așa cum este prevăzut de către
art. 11 alin. 3 din Legea nr. 370/2004.
Mandatul prezidențial se exercită de la data depunerii jurământului, prevăzut de Constituție,
în ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului.
Pentru a ocupa funcția de președinte al României, teoretic, orice cetățean al țării este perfect
eligibil. Practic însă, pentru a candida la funcția de Președinte, trebuie îndeplinite câteva condiții
minime, de fond și de formă. Condițiile de fond sunt cele prevăzute de art. 36 și 37 din Constituție:
a) Candidatul să nu se afle într-una dintre situațiile care îl împiedică să beneficieze de dreptul
2
de vot ;
b) Persoana care candidează să aibă cetățenia română3;
c) să aibă domiciliul în țară;
d) să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de cel puțin 35 de ani;
e) să nu fi împlinit deja, de două ori, funcția de Președinte4.
f) să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice.
Această ultimă condiție nu trebuie interpretată ca fiind un „cens", ci în sensul că, dacă
persoana care candidează face parte dintr-o categorie arătată de art.37, alin.3 din Constituție, ea trebuie
să renunțe la calitatea constituită ca impediment la candidatură5.
Curtea Constituțională, poate anula alegerile doar în cazul în care, votarea și stabilirea
rezultatelor alegerilor au fost realizate prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau,
după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. Repetarea celui de-al doilea
tur de scrutin are loc6 în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
1 I. Muraru, M. Constantinescu. Curtea Constituțională a României. Edit. „Albatros", București 1997, p. 173-177.
2 Art. 36 alin.2 din Constituție prevede că: „Nu au dreptul de vot debilii sau alienații mintal, puși sub interdicție, și nici persoanele
condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale”
3 Întrucât, potrivit Legii nr. 21/1991, orice persoană mai poate avea și o altă cetățenie decât cea română, ne putem întreba dacă acela
care are mai multe cetățenii este îndreptățit să candideze la funcția de Președinte. Textul art. 16. alin.3 din Constituție nu lasă nici o
îndoială asupra răspunsului negativ, întrucât in terminis, funcțiile și demnitățile civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au
„...cetățenia română".
4 Constituția limitează posibilitatea unei persoane de a îndeplini funcția de președinte al României la cel mult două mandate, indiferent
dacă acestea sunt sau nu succesive (art.81, alin.4). Este o măsură binevenită, nu doar pentru a preveni „idiosincrasia", dar mai cu
seamă pentru a spulbera - atât cât este posibil - dubiile asupra instituției și apetitul pentru prezidențialism.
5 De altfel, candidatul la președinție, dacă nu-și depune candidatura ca independent, se înscrie, de regulă, în campania electorală în
numele unui partid politic. (Candidatul ..independent" înscris pe lista unui partid politic este o bizarerie sau „dol electoral").
6 Vezi art. 24 alin. 1 din Legea nr. 370/2004. Cererea de anulare a alegerilor poate fi făcută de partidele politice, precum și de candidații
care au participat la alegeri, în termen de cel mult trei zile de la închiderea votării. Cererea nu poate fi admisă dacă titularul este implicat
în producerea fraudei.

Actul de validare a alegerilor se întocmește în trei exemplare din care unul rămâne la Curte,
unul se depune la Parlament pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82 alin. 2 din Constituție,
iar unul se înmânează candidatului ales.
3. Durata mandatului
Mandatul președintelui României este de 5 ani1. Se stabilește astfel o durată minimă pentru
mandatul prezidențial, singura Constituție care prevede o durată mai mică fiind cea a Elveției (un an),
dar aici președintele confederației nu are statutul unui „șef de stat", așa cum apreciază unii autori.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului în fața Camerelor reunite ale
Parlamentului, Președintele exercitându-și funcțiile până la depunerea jurământului de către
președintele nou ales. Organizarea alegerilor trebuie efectuată astfel mandatul de 5 ani să nu fie depășit,
legea stabilind în art. 4 alin.1 că „data alegerilor se stabilește și se aduce la cunoștință publică de către
Guvern cu cel puțin 45 de zile înainte de ziua votării și până la împlinirea a 5 zile de la data expirării
mandatului Președintelui în funcție, sau după caz, de la data la care începe să curgă termenul prevăzut
la art. 97 alin. 2 din Constituția României”. Între art. 83 alin. 2 referitor la mandatul Președintelui și
art. 63 alin.1 relativ la mandatul Parlamentului există o perfectă simetrie, în sensul că și acesta se
prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament ales. De asemenea, și într-un caz și în altul
mandatul poate fi prelungit, prin lege organică, numai în două cazuri limitativ stabilite de Constituție:
de război sau de catastrofă. Prin legea privind prelungirea ar trebui - după părerea unor autori- să se
precizeze limita până la care are loc prelungirea2.
Data la care ia sfârșit - în mod obișnuit - mandatul Președintelui este cea a depunerii
jurământului noului Președinte. Pot interveni însă și alte cauze care să pună capăt mandatului (situație
în care vorbim de „vacanța funcției"), și anume: demisia, demiterea din funcție, imposibilitatea
definitivă a exercitării atribuțiilor și decesul.
Vacanța și interimatul funcției de Președinte al României
Articolul 97 alin. 1 din Constituție stabilește patru cauze de încetare a mandatului, și anume:
1) demisia;
2) demiterea din funcție;
3) imposibilitatea definitivă a exercitării funcțiilor
4) decesul.
După cum se observă, cauzele sunt diferite, dar efectul este același; ele pun capăt mandatului
pe parcursul celor cinci ani pentru care Președintele a fost ales. Ele duc la vacanța funcției și la nașterea
obligației de a se asigura interimatul.
1. Demisia este un act unilateral de voință prin care Președintele României decide să renunțe
la funcție, să pună capăt, înainte de termen, mandatului prezidențial. Motivele sunt personale,
dar ele pot fi determinate de forțe „exterioare”, precum iminența suspendării sau a punerii sub
acuzare, pierderea încrederii alegătorilor etc. Fiind un act unilateral de voință, demisia nu este supusă
aprobării vreunei autorități3. Constituția nu prevede o anume „procedură" sau normă a depunerii
1 Mandatul este de 5 ani și în țări precum în Grecia, Bulgaria, Portugalia, Israel, Germania, etc; de 7 ani în țări precum Franța, Turcia,
Islanda etc; de 6 ani în Finlanda, Egipt, Argentina, Brazilia, Austria etc. În multe alte state durata este de 4 ani, precum S.U.A., Ungaria,
Columbia, Bolivia, Costa Rica, etc.
2 F. Vasilescu op.cit., p. 189.
3 G. Vrabie op.cit., p.217

demisiei. În literatura noastră s-a propus ca „soluție”, notificarea renunțării în fața Parlamentului,
argumentându-se ideea în felul următor: dacă mandatul începe de la data depunerii jurământului în
Ședința Comună a Camerei Deputaților și a Senatului, este firesc ca el să înceteze tot „în fața
Parlamentului"1.
2. Demiterea din funcție a Președintelui României se realizează potrivit art. 95 din
Constituție, procedură care presupune două etape: a) suspendarea în ședință comună a Camerelor; b)
aprobarea suspendării prin referendum, care trebuie organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării.
De asemenea, potrivit art. 96 alin. 4, Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare pentru înaltă trădare, în cazul în care a fost pus sub acuzare de către Parlament,
iar cauza a fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
3. Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor presupune:
a) imposibilitatea exercitării funcțiilor
b) caracterul definitiv, ireversibil al acestei imposibilități.
Având în vedere că se face o distincție între „imposibilitatea temporară" de exercitare a
funcțiilor (art. 98) și „imposibilitatea definitivă", se ridică problema organului competent a se pronunța
asupra caracterului definitiv. O interpretare sistematică a textelor amintite, prin coroborarea lor cu cele
prevăzute în art. 146 lit. e, ne poate „creiona" o soluție. Dacă imposibilitatea exercitării atribuțiilor
duce la vacanța funcției, iar în caz de vacanță se recurge la interimat, în această situație organul
competent să constate „existența împrejurărilor care justifică interimatul" este Curtea Constituțională.
Pentru identitate de rațiune, tot Curtea Constituțională ar trebui să aibă competența de a se pronunța
asupra faptului dacă imposibilitatea de exercitare a funcțiilor este temporară sau definitivă, regulă pe
care o întâlnim în constituțiile altor state.2
4. Decesul pune de asemenea capăt mandatului înainte de termenul pentru care Președintele a
fost ales.
Dacă a intervenit vacanța funcției de Președinte, în termen de trei luni, Guvernul va organiza
alegeri pentru un nou președinte (art. 97 alin.2). Până la organizarea și definitivarea alegerilor se
instituie, în condițiile art. 98 din Constituție, interimatul funcției. Interimatul se mai instituie și în
situațiile în care Președintele a fost suspendat, precum și atunci când acesta se află în imposibilitate de
a-și exercita atribuțiile. În primul caz, dacă prin referendum, poporul nu a decis demiterea
Președintelui, acesta își va relua atribuțiile. În cel de-al doilea caz, când au încetat cauzele care l-au pus
în imposibilitate de a-și exercita funcțiile, el redobândește exercițiul lor. Dar dacă imposibilitatea
devine definitivă, se declară vacanța funcției. Dacă funcția devine vacantă și dacă Președintele este
suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul
se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților (art. 98 alin. 1
din Constituție).
Președintele interimar nu-și pierde locul său în Camera din care face parte (al cărei președinte
este), nu îndeplinește funcția pe parcursul întregului mandat, ci numai până la definitivarea alegerilor
și, în sfârșit, nu îndeplinește toate atribuțiile funcției de Președinte al României. Astfel, potrivit
Constituției, nu pot fi exercitate funcțiile reglementate de art. 88-90, adică adresarea de mesaje către
1 Vezi M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida Constituția României- comentată și adnotată,
p.217
2 I. Muraru, M. Constantinescu. op.cit., p.177-180.

Parlament, dizolvarea acestuia și organizarea referendumului. Președintele interimar răspunde din

punct de vedere politic și juridic, putând fi suspendat din funcție și demis prin referendum. În caz de
demitere, se aplică regulile privind interimatul (art. 98).
4. Clasificări ale atribuțiilor prezidențiale

Atribuțiile președintelui de stat au fost clasificate după multiple criterii, făcându-se o
deosebire între republicile parlamentare, cele prezidențiale, cele prezidențialiste, etc.
Dacă ne referim la cele comune republicilor semiprezidențiale și celor semi- parlamentare1,
trebuie amintită mai întâi distincția care s-a făcut între: atribuții exercitate de Președinte în calitate de
titular al „puterii de arbitraj" și atribuții exercitate de acesta în calitate organ al executivului (un
executiv bicefal, unde primul-ministru este "un actor politic” important)2.
Altă clasificare, care se realizează după un criteriu asemănător celor precedente, evidențiază
atribuții în exercitarea unor puteri proprii și atribuții în exercitarea unor puteri partajate3. Un punct de
vedere apropiat întâlnim și la cei ce fac clasificarea în: atribuții în exercitarea unor puteri proprii și
atribuții exercitate cu contrasemnătură. Pe primele le deosebesc după cum se exercită în raporturile
președinte-guvern (prezidarea guvernului și puterea de numire), președinte-națiune (mesaje și
referendum) și în sfârșit, președinte și justiție, avându-se în vedere raporturile cu Curtea Constituțională
și cu Consiliul Suprem al Magistraturii. Apoi, atribuțiile din a doua categorie sunt și ele clasificate
după aceleași criterii.
În sfârșit, o ultimă clasificare și anume cea care stabilește drept criteriu obiectul atribuțiilor,
identificând următoarele categorii: atribuții politice, atribuții executive, atribuții sau competențe
diplomatice sau militare, competențe în materie constituțională și competențe în materie juridică.
În ceea ce privește atribuțiile Președintelui României, am putea face mai întâi o distincție între
atribuțiile reglementate de Constituție și atribuții prevăzute de legi elaborate pe baza ei. Referitor la
primele, se impune observația că cele mai multe își află locul firesc în Capitolul II al Titlului III care
reglementează instituția prezidențială, pe când altele sunt întâlnite, după caz, în capitolul referitor la
Guvern (Cap.III), în cel referitor la autoritatea judecătorească (Cap.VI), ambele din Titlul III
(„Autoritățile publice") sau în alte titluri, precum cel ce reglementează Curtea Constituțională (Titlul
V) sau cel ce stabilește dispoziții tranzitorii.
În al doilea rând, am putea deosebi atribuțiile prevăzute de legi, de cele ce s-au creat pe calea
practicii politice.
Un al treilea criteriu, mult mai important decât primele două, ar fi acela care ne permite să
detașăm atribuțiile realizate de Președintele României în colaborare cu alte autorități (atribuții în
exercitarea unor puteri partajate), de cele pe care le realizează singur (atribuții în exercitarea unor puteri
proprii), precizând că, uneori, legea prevede și „alte colaborări", precum cele cu partidele politice
reprezentate în Parlament4.
1 Distincția dintre regimul semi-prezidențial și regimul semi-parlamentar s-ar putea face după cum „balanța puterii” înclină mai mult în
favoarea președintelui republicii sau din contră, în favoarea parlamentului.
2 Vezi de exemplu, G. Burdeau. op.cit., p.511
3 P. Pactet, Institutions politiques. Droit constitutioel Paris, Ed. Masson, 1989, p. 384

În sfârșit, am sugera și o altă distincție, și anume între atribuțiile pe care Președintele României
le exercită în realizarea funcției de reprezentare și a celei de mediere (funcții pe care le înfăptuiește în
calitate de reprezentant al statului) și cele ce-i aparțin în calitate de organ al puterii executive.
5. Actele Președintelui României

Constituția se referă, în art.99, numai „actele juridice" ale Președintelui nu și la actele cu
caracter exclusiv politice (mesaje, declarații, scrisori, comunicate etc).
Actele juridice ale Președintelui, emise în exercitarea atribuțiilor sale, sunt decretele,
normative sau individuale1. Ele sunt, deci, calificate ca atare ținând seama de criteriul organic, și anume
de faptul că sunt emanația de voință a autorității prezidențiale2. Între caracteristicile acestor acte putem
înscrie următoarele:
a) ele sunt manifestări unilaterale de voință făcute în scopul de a produce efecte juridice;
b) sunt emise în procesul exercitării atribuțiilor prevăzute de Constituție și de celelalte legi;
c) unele dintre decrete sunt supuse condiției contrasemnării lor din partea primului ministru;
d) toate decretele trebuie publicate în „Monitorul Oficial” al României, publicarea fiind
precizată ca o condiție de existență a actului;
e) decretele au un caracter executoriu.
Art.100 alin. l din Constituție se referă la actele juridice care de regulă, sunt emise de
Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale - decretele. Trebuie însă observate și celelalte
prevederi constituționale, care fac referire la alte categorii de acte juridice (de exemplu, solicitarea
încuviințării de către Parlament a măsurilor adoptate în situații excepționale, cererea prin care se
solicită Parlamentului reexaminarea legii, sesizarea Curții Constituționale cu privire la
neconstituționalitatea unei legi - indiscutabil acte juridice, întrucât, ele generează obligații
constituționale procedurale pentru alte autorități).
Se pune problema dacă este posibil controlul decretelor prin instanțe de contencios
administrativ. Potrivit art. 52 alin. 1 din Constituție, persoana vătămată într-un drept al său de o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri,
este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.
Acest gen de control prezintă câteva caracteristici generale:
a) el este un control mai restrâns decât cel politic, vizând numai aspectele de legalitate și
oportunitate;
b) este un control care nu se poate declanșa decât la sesizarea celui lezat într-un drept al său
sau într-un interes legitim și juridic protejat;
c) este un control exercitat într-o manieră mai circumspectă și mai precisă decât cel politic;
d) controlul se realizează în cadrul unor forme procedurale riguros determinate (privitoare la
competență, sesizare, derularea procesului, pronunțarea hotărârii, căi de atac etc);
1 S-a vehiculat ideea că decretele Președintelui au întotdeauna un caracter individual. În ce ne privește, considerăm că ele pot avea și
un caracter normativ. Bunăoară, decretele având ca obiect declararea mobilizării generale sau parțiale, luarea măsurilor pentru
respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, instituirea stării de asediu sau de urgență au, după părerea noastră, incontestabil
un caracter normativ: ele vizează largi categorii de subiecte și, rebus sic standibus, dispozițiile lor sunt de aplicație repetată.
2 I. Deleanu, op.cit., vol.II, p. 359

e) dacă, de regulă, în litigiile de drept comun hotărârea are o autoritate relativă, ea privind
părțile care au figurat într-un proces, hotărârea instanței de contencios administrativ, prin care se
analizează actul administrativ, se bucură de o autoritate absolută, ea având forța obligatorie față de
toate subiectele de drept implicate.
Dacă, printr-o anumită ipoteză, s-ar pune problema legalității unui decret în fața instanței de
contencios administrativ, aceasta ar trebui să-și clarifice competența materială, în raport cu excepțiile
prevăzute de Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.
6. Răspunderea politică și juridică a șefului de stat

Protecția mandatului președintelui nu este incompatibilă cu răspunderea titularului său pentru
modul cum îl exercită. Mai mult încă, protecția mandatului își găsește justificare numai dacă el este
exercitat în scopul și în limitele ce i s-au stabilit prin Constituție. Lipsa de răspundere ar fi un „cec în
alb" pentru exercitarea neresponsabilă a mandatului. Parafrazându-l pe H. de Balzac, am spune și noi
că „prerogativele nu sunt sentimente; a face ceea ce trebuie și cum trebuie nu înseamnă, întotdeauna, a
face ce-ți place.
Răspunderea Președintelui poate fi de natură „exclusiv politică” sau de natură juridică. O
primă formă a răspunderii politice este răspunderea de fapt. Președintele se expune veto-ului corpului
electoral, în ipoteza depunerii candidaturii pentru un nou mandat. Dar este eventual, un oprobiu pe
„ruinele Troiei”. Mai eficiente și mai puțin consolatoare sunt alte forme de răspundere prevăzute de
Constituție:
a) demiterea;
b) punerea sub acuzare și condamnarea pentru înaltă trădare.
Prima este o formă de răspundere politică, cea de-a doua este o răspundere esențialmente
juridică .
1
a) Pentru a interveni demiterea Președintelui - ca sancțiune a răspunderii lui politice - trebuie

ca, mai întâi, să se procedeze la suspendarea din funcție a acestuia. Există așadar două etape pentru
sancționarea politică a Președintelui: suspendarea din funcție și demiterea lui prin referendum.
Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura
premergătoare și obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât Președintele nu
răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral; suspendarea din funcție poate fi
infirmată prin referendum.
Pentru a se ajunge la suspendarea din funcție trebuie îndeplinite câteva condiții, de fond și de
formă (art. 95 alin.1 și art. 146, lit. g și h). Condiția de fond prevăzută de Constituție este încălcarea
prevederilor ei. Aprecierea concretă a faptului de încălcare rămâne la dispoziția Parlamentului.
Condițiile de formă sunt mai multe: propunerea de suspendare - motivată - poate fi făcută numai de
majoritatea deputaților și senatorilor.
Conform art. 66 alin. 1 din Regulamentul Ședințelor Comune ale Camerei deputaților și
Senatului, propunerea de suspendare se depune concomitent la birourile permanente ale Camerelor
Parlamentului. Apoi, ea trebuie adusă neîntârziat la cunoștința Președintelui. Acesta poate da explicații
verbale sau scrise, personal sau transmise celor două Camere. După aceasta, președintele care conduce
ședința comună consultă deputații și senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a sesiza
1 I. Deleanu op.cit., vol. II. p. 345

Curtea Constituțională1, sau dacă este necesară constituirea unei comisii de anchetă comună ambelor
Camere. Într-un astfel de caz, raportul întocmit de această comisie se trimite prin grija președinților
celor două Camere, Curții Constituționale spre consultare, în termen de trei zile de la data depunerii
raportului2.
În termen de 24 de ore de la comunicarea avizului Curții Constituționale Camerele se reunesc
în ședință comună, procedând la dezbaterea propunerii de suspendare a Președintelui României,
adoptarea acesteia neputându-se face decât cu votul majorității deputaților și senatorilor, membri ai
Parlamentului. Votul este secret, cu bile.
Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, se comunică Președintelui României
și Guvernului,3 în termen de 48 de ore, sub semnătura președinților celor două Camere și produce două
efecte importante: instaurarea interimatului funcției de Președinte4; marcarea momentului de la care
începe să curgă termenul de 30 de zile pentru organizarea unui referendum în vederea demiterii
Președintelui.
În cazul în care referendumul nu s-a organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării cererii
de suspendare din funcție sau atunci când, deși s-a organizat în acest termen, electoratul a refuzat
demiterea, încetează interimatul funcției și Președintele reia exercițiul mandatului său.
Dacă, dimpotrivă, prin referendumul organizat în termenul arătat, s-a aprobat demiterea din
funcție, interimatul continuă până la validarea mandatului și depunerea jurământului de către noul
Președinte ales5.
Alegerile trebuie organizate în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției
de Președinte al României (art. 97 alin. 2) adică, pentru ipoteza discutată, de la data demiterii
Președintelui. Aceasta este data la care Curtea Constituțională, pe temeiul art. 146. lit. i, confirmă
rezultatele referendumului.
b) De la principiul înscris în art. 84, alin. 2, potrivit căruia Președintele României se bucură
de imunitate, legea fundamentală face o singură excepție și anume procedura de impeachement,
punerea sub acuzare a Președintelui pentru „înaltă trădare” reglementată de art. 96 din Constituție într-
o formă mult mai bine organizată după revizuirea din 2003 decât în forma inițială a Constituției așa
cum fusese adoptată în 1991.
Noua reglementare, care a preluat din dispozițiile fostului art. 84 alin. 3, nu prezintă doar o
schimbare de loc a unuia și același text constituțional6, ci individualizează o procedură de urmat și un
număr minim de voturi necesare pentru a se pune în aplicare această procedură. Astfel, procedura poate
1 Care se pronunță, printr-un aviz consultativ, cu votul majorității judecătorilor, ședința desfășurându-se în plenul Curții. Data dezbaterilor
Curții se aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui, care poate da explicații cu privire la faptele ce i se impută și în fața Curții
Constituționale.
2 Pe larg, despre aceasta, C. Ionescu op. cit. p. 415-417
3 Acesta are obligația de a trece imediat la întocmirea proiectului de lege privind organizarea referendumului pentru demiterea
Președintelui României.
4 Se constată tot de către Curtea Constituțională pe baza cererii făcute de către președintele de ședință care a condus lucrările Camerelor
reunite în ședința în care s-a aprobat cererea de suspendare.

5 C. Ionescu op. cit. p. 416
6 Așa cum pe bună dreptate observau și I. Muraru, A. Iorgovan și M. Constantinescu în op. cit. p. 80: „Soluția reglementării acestei
probleme în textul inițial al Constituției, ca alin.3 al art. 84, consacrat imunității, era necorespunzătoare, atât sub aspectul consonanței
logice dintre denumirea articolului și conținutul reglementării, cât și din punctul de vedere al succesiunii logice a textelor capitolului
consacrat Președintelui României. Se reglementa astfel tragerea la răspundere penală a Președintelui înainte de a se fi reglementat
atribuțiile, actele și răspunderea politică, ceea ce era nefiresc.”

fi inițiată de majoritatea absolută a senatorilor și deputaților și se aduce neîntârziat la cunoștința

Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
Hotărârea de punere sub acuzare se ia de către Camera Deputaților și Senat în ședință comună
cu votul a cel puțin două treimi din numărul total al deputaților și senatorilor, iar competența de judecată
aparține Înaltei Curți de Justiție și Casație.
De asemenea, textul revizuit a Constituției prevede că de la data punerii sub acuzare și până
la demiterea Președintelui României, acesta este suspendat de drept, corelându-se astfel prevederile
constituționale cu cele aplicabile în cazul răspunderii politice.
Procedura de punere sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri
semnate de către majoritatea deputaților și senatorilor, care trebuie să cuprindă descrierea faptelor care
îi sunt imputate și încadrarea lor juridică și care se depune la Biroul Permanent al fiecărei Camere. În
carul ședinței comune, a celor două Camere, președintele care conduce ședința aduce la cunoștința
parlamentarilor conținutul cererii și dispune constituirea unei comisii de anchetă care prezintă un raport
asupra celor constatate privind cererea de punere sub acuzare, birourilor permanente.
În termen de 48 de ore de la depunerea raportului Parlamentul se întrunește în ședință comună
procedând la dezbaterea cererii de punere sub acuzare și a raportului comisiei. Adoptarea hotărârii
Parlamentului presupune votul secret cu bile. Dacă se adoptă cererea de punere sub acuzare,
președintele de ședință trimite această cerere, sub semnătura președinților celor două Camere,
Procurorului general al României, pentru ca acesta să sesizeze Înalta Curte de Justiție și Casație. La
data pronunțării hotărârii Înaltei Curți, Președintele este demis de drept și se instituie vacanța funcției
prezidențiale.
Câteva concluzii și observații pot fi, totuși, făcute: fapta de „înaltă trădare" se situează în afara
Codului penal actual și, deocamdată ea contravine principiului legalității incriminării și a pedepsei -
deși fapta este esențialmente penală, incumbă și ideea răspunderii politice a Președintelui; prin punerea
sub acuzare, Parlamentul nu califică fapta ca infracțiune și nici nu decide asupra vinovăției, doar le
afirmă; până la rămânerea definitivă a hotărârii condamnare, Președintele se află sub beneficiul
prezumției de nevinovăție.
În condițiile actualei legislații, Înalta Curte de Casație și Justiție se află în ipoteze
contradictorii inadmisibile: ea ar urma să califice fapta de „înaltă trădare", să prevadă limitele speciale
de pedeapsă și apoi să decidă eventuala condamnare, precum și condițiile exercitării căii de atac.

NU UITA!
Constituția atribuie Președintelui României misiuni și calități care contribuie la definirea
rolului pe care îl realizează la nivelul societății organizate în Stat1. Esențial pentru înțelegerea poziției
acestuia în societatea politică și a rolului pe care îl are de îndeplinit la acest nivel este art. 80, în care
se prevede: 1) Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale,
al unității și integrității teritoriale a țării; 2) Președintele României veghează la respectarea Constituției
și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere
între puterile Statului, precum și între stat și societate". Dar semnificația principiilor aici înscrise nu
poate fi înțeleasă decât în lumina tuturor celorlalte norme în care sunt înscrise atribuțiile Președintelui,
precum cele privind numirea Guvernului (art. 85 coroborat cu art. 103), consultarea și participarea la
ședințele Guvernului (art.86 și 87), cele privind mesajele pe care le poate adresa Parlamentului (art.
88) și dizolvarea lui (art. 89), cea privind referendumul pe care îl poate organiza după consultarea
Parlamentului (art. 90), cele privind atribuțiile din domeniul politicii externe (art. 91) și atribuțiile din
domeniul apărării (art. 92), cele ce stabilesc competența de luare a unor măsuri excepționale (art. 93),
cele privind competența de a numi funcții și de acorda distincții, medalii (art. 94) etc.
Analiza atribuțiilor Președintelui României în lumina principiilor cuprinse în art. 80 ne
conduce la concluzia unui triplu rol al acestuia, respectiv trei funcții fundamentale, și anume:
 de reprezentare,
 de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român
de mediere sau de arbitraj.
5. Definiți rolul Președintelui României în actualul sistem constituțional.
6. Care sunt funcțiile principale ale Președintelui României?

4. Analizați funcția prezidențială în cadrul sistemelor constituționale semiprezidențiale
din Europa

1 G. Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. „Virginia" Iași, 1995, p. 262.

AUTORITATEA EXECUTIVĂ- GUVERNUL ROMÂNIEI

- Va fi familiarizat cu procedeele prin care se constituie Guvernul României
- Va cunoaște modul in care se organizează și funcționează Guvernul României
- Va deține abilități de identificare a competențelor Guvernamentale în materia aplicării legii.

1. Rolul și funcțiile Guvernului României
2. Organizarea Guvernului României
3. Atribuțiile Guvernului
4. Funcționarea Guvernului
5. Actele Guvernului
NU UITA!

1. Rolul guvernului în sistemul constituțional românesc
În terminologia consacrată de doctrina administrativă occidentală, Guvernul are sarcina

fundamentală de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor de
redresare economică, de scădere a inflației și stabilizare economică, el răspunde de ordinea publică, de
apărarea națională de raporturile statului respectiv cu alte state.
Potrivit art. 102 alin. 1 din Constituția României „Guvernul, potrivit programului de guvernare
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea
generală a administrației publice". Constituantul român a achiesat astfel la baza doctrinei occidentale
contemporane după care „Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție”1,
reținând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță
sunt acceptate de Parlament.
Coroborând prevederile art. 102 alin. 1 cu cele ale art. 103 alin. 3 și cele ale art. 85 alin. 1 din
Constituție rezultă că votul de învestitură al Guvernului este de fapt juridic, marchează „încheierea
contractului de guvernare" între Parlament, a cărui voință de parte contractantă este exprimată de voința
majorității (care a înțeles să susțină Guvernul) și candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru.
Conform Legii nr. 90/20012 în art. 1 alin. 5 Guvernul îndeplinește următoarele funcții pentru
realizarea programului de guvernare:
a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
programului de guvernare;
b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ instituțional,
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcția de administrare a proprietății statului prin care se asigură administrarea proprietății
publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) funcția de reprezentare, prin care se asigură în numele statului român reprezentarea pe plan
intern și extern;
e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale precum și în domeniile
economic, social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în
subordine sau sub autoritatea Guvernului.
Liniile politicii guvernamentale sunt concepute și formulate de candidatul desemnat în numele
și cu sprijinul unui partid sau al unor partide politice, dar realizarea efectivă a acestora ca urmare a
încorporării lor într-un program oficial de guvernare, nu e posibilă fără votul Parlamentului.
Votul de învestitură are semnificația legitimizării echipei guvernamentale în sensul că
marchează trecerea din sfera competiției pentru putere, în sfera exercitării puterii politice, ceea ce
presupune aplicarea unor linii politice și, corespunzător, promovarea unor valori politice încorporate
în programul de guvernare acceptat de Parlament cu prilejul votului de învestitură.
Din această filozofie a Constituției României rezultă o serie de consecințe în ceea ce privește
regimul juridic al remanierii guvernamentale, care apare ca fiind exclusiv o operație a executivului, ce
1A se vedea A. Hauriou Droit constitutionel et institutions politiques, Paris, Ed. Montchrestien 1967
2Actualizată până la data de 15 iulie 2005 prin: Legea nr. 161/19 aprilie 2003, O.U.G. nr. 64/28 iunie 2003, Legea nr. 23/03 martie
2004, O.U.G. nr. 11/ 23 martie 2004, O.U.G. nr. 17/ 09 martie 2005, Legea nr. 117/ 05 mai 2005, O.U.G. nr. 76/ 12 iulie 2005

nu poate, ca fundament teoretic, afecta programul de guvernare, acceptat de Parlament prin votul de
învestitură.
Guvernul are, totodată, rolul de a realiza conducerea generală a administrației publice,
evocându-se poziția sa de organ cu competență materială generală. Constituția nu menționează expres
această calificare, dar ea se deduce în mod logic, știut fiind faptul că administrația publică se realizează
în cele mai diverse domenii, ramuri și sectoare de activitate.
Între sarcina de natură politică a Guvernului și sarcina de natură administrativă există o strânsă
legătură. Rațiunea fundamentală a Guvernului, o reprezintă asigurarea politicii interne și externe a țării,
încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament cea ce, în planul juridicului, înseamnă
inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, vegherea ca toate
autoritățile administrației publice să acționeze cu operativitate și profesionalism în respectarea
Constituției și a legii. Deci, Guvernul trebuie să conducă, într-o formă generală, întreaga administrație
publică inclusiv cea locală pentru a-și putea realiza obiectivele politice ale guvernării țării.
Sintagma „exercită conducerea generală a administrației publice" evocă existența unor raporturi
de drept administrativ între Guvern și oricare altă autoritate a administrației publice care diferă sub
aspectul conținutului, în funcție de principiile ce stau la baza raporturilor de structurare a administrației.
Unele vor fi raporturi de subordonare (față de prefecți, ministere, etc); altele vor fi raporturi de
colaborare (față de autoritățile centrale de specialitate autonome) și altele vor fi raporturi de tutelă
administrativă (față de autoritățile locale alese de către cetățeni), legiuitorul constituant a consacrat în
art. 102 alin.2 din Constituție un principiu general al activității Guvernului de realizarea a sarcinilor
politice și a celor administrative, și anume cooperarea cu organismele sociale interesate.
Este vorba de un principiu ce garantează transparența Guvernului, el nu este un organism plasat
în afara societății civile, un veritabil „paratrăsnet" al acesteia. Guvernul trebuie să „absoarbă" scânteile
sociale, să dezamorseze conflictele și stările de tensiune în cazul democrației, statului de drept și social.
De aceea, discuțiile cu sindicatele, patronatul, partidele politice, reprezentanții cultelor și diferitelor
grupuri de presiune fac parte din programul de lucru al oricărui Guvern democratic, iar Constituția
României a înțeles să facă din acest principiu al științei administrației, un principiu de ordin juridic cu
toate implicațiile ce decurg de aici ceea ce privește obligațiile Guvernului și drepturile structurilor
neguvernamentale. Acest text poate reprezenta și fundamentul de ordin constituțional al înființării unor
autorități publice cu o structură complexă în genul Consiliului Economic și Social, prevăzut de
Constituția Franței (titlul X art.69-71)1.
2. Organizarea Guvernului
O caracteristică a vieții politice din România, atât înainte, cât și după cel de-al doilea război
mondial a fost tendința de extremă proliferare a ministerelor și a altor organe centrale de specialitate
ale administrației de stat. Pentru a contracara această tendință, Constituția din 1923 în art. 193 a
prevăzut că „Departamentele ministeriale și subsecretariatele de stat nu se pot înființa și desființa
decât prin lege". Reluând tradiția înscăunată prin Constituția din 1923 actuala Constituție din 1991
revizuită, prevede că legea organică este necesară pentru organizarea guvernului (art. 73 alin. 3 lit. e);
iar în art. 102 precizează că: „Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștrii și alți membrii stabiliți
1 Ideea reglementării unui atare organism a fost prezentă şi în Constituţia noastră, fiind materializată într-un amendament care a fost
respins (Monitorul Oficial nr. 38 din 18 noiembrie 1991 partea a doua şi Monitorul Oficial nr. 39 din 20 noiembrie 1991).

prin lege organică". În sfârșit, un al treilea articol din Constituție și anume art. 117alin. 1 adaugă că
ministerele se înființează și funcționează conform legii.
Conform art. 3 din Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului în România,
cu modificările ulterioare despre care am amintit, Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniștrii,
iar conform alin. 2 din același articol, din Guvern pot face parte miniștrii de stat și miniștrii-delegați
cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată
Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.
Pot fi membrii ai Guvernului persoanele care au cetățenia română, domiciliul în România, se
bucură de exercitarea drepturilor electorale și nu îndeplinesc funcțiile din art. 105 alin. 1.
Potrivit prevederilor constituționale rezultă mai multe categorii de miniștri, detașând miniștrii
de stat de ceilalți miniștri prin poziția lor înlăuntrul Guvernului și prin atribuțiile și aparatul de lucru al
acestora.
În Constituția României, spre deosebire de alte constituții1, nu se prevede numărul membrilor
Guvernului. Acesta este determinat în primul rând de numărul ministerelor înființate prin lege și, deci,
de numărul celor care au calitate de ministru. Toate persoanele care au calitatea de ministru sunt
membrii de drept în Guvern, alături de ei putând funcționa în această calitate și alte persoane, dacă prin
legea organică de organizare a Guvernului se prevede expres acest lucru.
Conform art. 22 din Legea nr. 90/2001, Guvernul are un Secretariat General condus de
Secretarul general al Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulți
secretari generali adjuncți, care pot avea rang de secretari de stat, numiți prin decizie a primului-
ministru.
Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului și asigură derularea
operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice,
economice și tehnice ale activității Guvernului precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor
judecătorești.
Miniștrii de stat coordonează sub conducerea nemijlocită a primului-ministru, realizarea
politicii guvernamentale într-o formă sau domeniu de activitate în care scop conlucrează cu miniștrii
ce răspund de îndeplinirea acestei politici în cadrul ministerelor pe care le conduc. Unul din miniștrii
de stat asigură și relațiile acestuia cu parlamentul.
Miniștrii asigură aplicarea în condițiile legii, a politicii Guvernului în ramura sau domeniul de
activitate al ministerului sau organului central pe care îl conduc și răspund de activitatea acestuia în
fața Guvernului.
3. Atribuțiile Guvernului
Întrucât exercită conducerea generală a activității executive pe întreg teritorii statului, îi revin
numeroase atribuții, dintre care unele, și anume cele importante sunt prevăzute de Constituție, iar altele,
sunt prevăzute de Legea nr. 90/2001, de alte acte normative și de regulamentele de funcționare ale
camerelor parlamentului.
A. O primă categorie de atribuții ale guvernului sunt cele prevăzute de Constituție:
a) în domeniul politicii interne:
1 Constituţia Elveţiei în art. 95

- asigură realizarea politicii interne, potrivit programului său de guvernământ aprobat de

parlament (art. 102 alin. 1);
- exercită conducerea generală a administrației publice (art. 102 alin. 1);
- exercită inițiativa legislativă (art. 74 alin. 1, 2, 3);
- elaborează anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale stat, pe care le
supune separat aprobării parlamentului (art. 138 alin. 2);
- prezintă informațiile și documentele cerute de către Camera Deputaților, Senat sau de
comisiile parlamentare, prin președinții acestora (art. 111 alin. 1);
- răspunde la întrebările și interpelările formulate în parlament, de deputați sau senatori (art.
112 alin. 1);
- dacă este cazul, își angajează răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului (art. 114);
- în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României,
Guvernul organizează alegeri pentru un nou președinte (art. 97 alin. 2);
- Guvernul, cu avizul Curții de Conturi poate înființa organe de specialitate în subordinea
ministerelor, dacă legea îi recunoaște această competență (art. 117 alin. 2);
- Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București;
- sesizează Curtea Constituțională în vederea exercitării de către aceasta a controlului
constituționalității legilor anterior promulgării lor (art.146 alin. 1);
- poate exercita inițiativa de revizuire a Constituției (art. 150 alin. 1);
b) în domeniul politicii externe:
- Guvernul asigură realizarea politicii externe potrivit programului său guvernare, aprobat de
parlament;
- negociază încheierea tratatelor internaționale (art.91 alin. 1);
- propune Președintelui Republicii acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai
României (art.91 alin. 2);
- propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangurilor misiunilor
diplomatice (art.91 alin. 2).
B. Atribuții prevăzute de Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului în
România.
În realizarea funcțiilor sale guvernul îndeplinește următoarele atribuții principale:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale
de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;
d) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții
normative date în aplicare acestora;
c) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și
le supune spre adoptare Parlamentului;
f) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de
activitate;
g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;

h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a

drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege:
i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care
organizează și înzestrează forțele armate;
j) asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene și internaționale;
k) negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român;
negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel
guvernamental;
1) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate
din subordinea sa;
m) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
n) acordă și retrage cetățenia română, în condițiile legii; aprobă renunțarea la cetățenia română,
în aceleași condiții:
o) înființează cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
p) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
r) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile
Guvernului.
Conform art. 12 din Legea nr. 90/2001 pentru rezolvarea unor probleme din competența sa
Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ. În scopul elaborării, integrării, corelării și
monitorizării de politici, Guvernul poate organiza consilii, comisii și comitete internaționale.
4. Funcționarea Guvernului
A. Numirea primului-ministru de către Parlament

Potrivit art. l03 din Constituție coroborat cu art. 85 procedura de investitură a Guvernului se
derulează în patru etape:
a) desemnarea candidaturii pentru funcția de prim-ministru:
b) solicitarea votului de încredere de către candidatul pentru funcția de prim-ministru;
c) acordarea votului de încredere;
d) numirea Guvernului.
Astfel, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament. Dacă nu există o asemenea majoritate,
desemnarea se va face după consultarea partidelor reprezentate în parlament.
În legătură cu aceasta s-a ridicat problema dacă primul-ministru trebuie să fie în mod obligatoriu
un deputat sau senator. În Constituție nu este reglementată expres această situație, dar practica politică
din țara noastră, a mers pe linia posibilității desemnării ca prim-ministru a unei persoane independente1.
Primul-ministru desemnat se consultă, în vederea întocmirii listei Guvernului, cu partidul sau
coaliția de partide care au susținut desemnarea sa. Lista Guvernului și programul de guvernare se
1 Un exemplu în acest sens îl constituie învestirea la 16 octombrie 1991 a premierului T. Stolojan care nu era membru al Parlamentului.

elaborează în cadrul acestor consultări. Singurul îndreptățit să solicite acordarea votului de încredere
este primul-ministru desemnat. Termenul în care trebuie cerut acest vot este de 10 zile1.
Votul parlamentului se referă atât la lista Guvernului, cât și la program. În legătură cu lista
Guvernului, ea cuprinde inclusiv pe primul-ministru, care și el, trebuie votat. Programul și lista
Guvernului se dezbat în ședința comună a celor două camere.
B. Alegerea cabinetului
În vederea acordării încrederii, candidatul desemnat de șeful statului pentru funcția de prim-
ministru prezintă parlamentului programul și lista cuprinzând membrii Guvernului. Pe această cale,
Parlamentul are posibilitatea să verifice obiectivele de guvernare preconizate și să se pronunțe asupra
persoanelor propuse a face parte din Guvern. În acest sens, regulamentul ședințelor comune ale celor
două camere prevede în art. 37 alin. 2 că reprezentanții grupurilor parlamentare din Camera Deputaților
și Senat au dreptul de a-și exprima punctele de vedere în numele grupurilor cu privire la programul și
lista Guvernului.
Anterior acestei proceduri, fiecare candidat pentru funcția de ministru, înscris în lista
guvernului, este audiat în ședința comună de către comisiile permanente ale celor două camere ale
parlamentului. În urma audierii, comisiile întocmesc un aviz comun consultativ, motivat, care va fi
prezentat candidatului desemnat pentru funcția de prim-ministru. În cadrul dezbaterilor consacrate
analizării programului de guvernare și listei guvernului, forul legislativ exercită de fapt un control
asupra modului în are viitorul guvern înțelege să asigure realizarea politicii interne și externe a țării și
să exercite conducerea generală a administrației publice. Pe aceeași cale se realizează informarea
parlamentului asupra programului și persoanelor înscrise în lista guvernului.
C. Acordarea votului de încredere, de către Parlament, noului Guvern

Dacă unele grupuri parlamentare sau membrii ai parlamentului nu agreează unele obiective
înscrise în programul de guvernare sau nu sunt de acord cu unele persoane înscrise pe liste, acest lucru
se va exprima prin vot.
Votul asupra programului și listei guvernului este secret și se exprimă prin bile. Acordarea
încrederii guvernului se hotărăște cu votul majorității deputaților și senatorilor. În urma acordării
votului de învestitură se consideră că programul de guvernare și lista membrilor Guvernului sunt
acceptate în Parlament2.
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Președintele României va numi Guvernul.
În cazul în care, în urma votului exprimat de deputați și senatori nu se acordă votul de încredere pentru
formarea Guvernului, Parlamentul face cunoscut de îndată acest rezultat Președintelui, în vederea
desemnării unui a candidat pentru funcția de prim-ministru.
Retragerea încrederii acordate Guvernului este sancțiunea cea mai gravă ce poate fi aplicată
acestuia de către Parlament și este posibilă prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu votul majorității
1Tezele pentru elaborarea Constituţiei prevedeau un termen de cinci zile considerat apoi ca extrem de scurt pentru realizarea unor
consultări eficiente în vederea întocmirii listei guvernului şi elaborarea programului.
2 Conform art. 103 alin.3 din Constituţie.

deputaților și senatorilor. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total
al deputaților senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii1.
Dezbaterea moțiunii de cenzură are loc după trei zile de la data la care aceasta a fost prezentată
în ședința comună a celor două camere. Inițiatorii moțiunii desemnează un reprezentant să expună
motivele care au stat la baza depunerii moțiunii, după care primul-ministru prezintă poziția Guvernului
față de moțiune.
Deputații și senatorii au dreptul să ia cuvântul și să își exprime propriul punct de vedere. În
cazul în care moțiunea de cenzură este adoptată - ceea ce echivalează cu retragerea de către Parlament
a încrederii acordate Guvernului - acesta este demis pe aceeași dată. În schimb, dacă moțiunea de
cenzură a fost respinsă mandatul Guvernului continuă, întrucât se bucură mai departe de sprijin
parlamentar.
Pentru a se împiedica obstrucționarea neproductivă și repetată a Guvernului, Constituția
României prevede într-o asemenea situație că deputații și senatorii care au semnat moțiunea de cenzură,
nu mai pot iniția în aceeași sesiune, o noua moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul
își angajează răspunderea din proprie inițiativă conform art. 114 din Constituție.
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri
ai Guvernului depun jurământul în fața Președintelui României.
D. Drepturi și îndatoriri ale membrilor Guvernului

Întrucât hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, înseamnă că și
actele miniștrilor sunt emise în același scop. În temeiul principiului subordonării administrative, actele
miniștrilor trebuie să fie conforme cu actele Guvernului, după cum, în temeiul principiului ierarhiei
legilor, actele Guvernului trebuie să fie conforme cu legile. În baza principiului subordonării
administrative, Guvernul are competența de a anula un act al ministrului sau să-i ceară acestuia să-și
retracteze acel act.
Conform principiului simetriei, asemenea drepturi și obligații nu revin numai miniștrilor, ci și
conducătorilor organelor de specialitate din subordinea Guvernului ori ministerelor sau conducătorilor
de autorități administrative autonome.
În conformitate cu prevederile din diferitele legi de organizare și funcționare ale ministerelor,
ministrul poate statua prin ordine, regulamente, instrucțiuni, etc, de obicei, ministrul statuează prin
ordin ministerial.
După conținutul său, ordinul ministerial este individual sau general, având un caracter de
reglementare.
Prin regulament se reglementează modul de organizare și funcționare și atribuțiile
funcționarilor din compartimentele administrative din cadrul ministerelor, având caracter normativ
pentru cei interesați, ca și instrucțiunile sau circularele.
Miniștrii adoptă decizii necesare pentru funcționarea ministerului respectiv. În practică,
miniștrii nu au competența de a adopta acte cu caracter normativ.
Pe lângă decizii cu caracter general, miniștrii mai adoptă și decizii cu caracter individual sau
special. În această materie ministrul dispune de o competență largă și variată, limitată numai prin
măsurile de desconcentrare în temeiul cărora se transferă o parte din aceste competențe de decizie unui
1 Art. 113 alin. 2 din Constituţie

subordonat. Decizia trebuie să fie semnată de ministru; în principiu el nu poate să delege dreptul de
decizie dacă legea nu prevede o asemenea procedură.
Decizia ministerială este publicată în Monitorul Oficial al României, fie în Buletinul
Ministerului, fie notificată celui interesat, după cum ea are un caracter general sau individual.
Dacă aplicarea deciziei ce urmează să fie adoptată depinde de mai multe ministere, ea trebuie
să fie semnată de toate ministerele interesate luând forma de ordin ministerial.
Miniștrii exercită dreptul de control ierarhic asupra activității tuturor funcționarilor din minister.
Miniștrii organizează subordonații după cerințele serviciului și gradul lor în ierarhia administrativă,
promovând funcționarii conform condițiilor prevăzute în legi și în Statutul funcționarilor publici.
Miniștrii exercită în condițiile legii și dreptul de control disciplinar. Tot ei dispun de competența
emiterii unor instrucțiuni și de a anula actele subordonaților; ei pot impune subordonaților deciziile pe
care aceștia urmează să le adopte și, după adoptarea deciziilor, să exercite controlul îndeplinirii lor.
În concluzie, miniștrii asigură aplicarea în condițiile legii a politicii Guvernului, în ramura sau
domeniul de activitate al ministerului sau organului central pe care-l conduc și răspund de activitatea
acestora în fața Guvernului, iar misiunea esențială a acestora constă în conducerea ministerelor care le-
au fost încredințate.
E. Incompatibilități
Conform art. 105 din Constituția României, „funcția de membru al Guvernului este
incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate cu excepția celei de deputat sau senator.
De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate
în cadrul organizațiilor cu scop comercial”.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 90/2001, privind organizarea și funcționarea Guvernului și a
ministerelor, în România funcția de membru al Guvernului este accesibilă oricărei persoane care:
- are cetățenia română și domiciliul în țară,
- se bucură de exercițiul drepturilor electorale,
- nu a suferit nici o condamnare penală,
- nu se găsește în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în legea nr. 161/20031
Astfel, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
a) orice altă funcție publică de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator ori a altor
situații prevăzute de Constituție;
b) o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;
c) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al
consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de
credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;
d) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la
societățile comerciale prevăzute la lit. c);
1 Aceste incompatibilităţi sunt prevăzute de Cartea I Titlul IV, art. 84 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu
modificările şi completările ulterioare. Această prevedere a apărut odată cu modificarea Legii nr. 90/2001 prin legea nr. 23/ 03.03. 2004
publicată în M.Of. nr. 187/2004.

e) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale prevăzute

la lit. c);
f) funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome,
companiilor și societăților naționale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în
acordurile și convențiile la care România este parte.
Funcția de secretar de stat, funcția de subsecretar de stat și funcțiile asimilate acestora sunt
incompatibile cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, precum și cu exercitarea funcțiilor
menționate anterior.
Un criteriu general privind incompatibilitățile funcției de membru al Guvernului, este acela că
orice funcție de conducere din organele administrative apare ca o funcție publică de autoritate
incompatibilă cu funcția de membru al Guvernului. De exemplu, includem în această sferă, funcțiile
de conducere ale diferitelor servicii publice administrative, cum ar fi funcțiile de conducere a serviciilor
publice din învățământ (rector, decan, etc.) din sănătate (director de spital, director de policlinică, etc).
nu însăși funcția de specialist într-un asemenea serviciu public (profesor de facultate, medic de spital,
cercetător de institut, redactor la o editură, redactor la o revistă, ete.)
Sunt, de asemenea, funcții publice de autoritate cele de consilieri locali și județeni (consiliile
locale și consiliile județene fiind autorități ale administrației locale autonone precum și orice altă
funcție, aleasă sau numită, cu caracter public, prin care se execută legile, putându-se utiliza mijloace
de coercițiune și sancțiune statală.
Legiuitorul constituant român a prevăzut că funcția de membru al Guvernului este
incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor
cu scop comercial, fiind vorba de reflectarea unei soluții din Constituția Franței.
F. Răspunderea ministerială. Noțiunea de răspundere politică a Guvernului

Potrivit art.109 alin. 1 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 90/2001 republicată,
Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga activitate, fiecare membru al
Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea și actele Guvernului.
Sancțiunea cea mai severă care intervine în cadrul răspunderii politice a Guvernului este demiterea prin
retragerea încrederii de către Parlament. În literatura din perioada interbelică, atât în Franța, cât și în
România, s-a impus teza conform căreia responsabilitatea ministerială cuprinde o formă politică și o
formă juridică, aceasta din urmă fiind de două categorii:
a) responsabilitatea penală;
b) responsabilitatea civilă.
Distincția dintre responsabilitatea politică și cea juridică pleacă de la faptul că prima intervenea
ca urmare a „jocurilor politice" fără ca activitatea unui ministru să vină în conflict cu vreun „text
potrivit de lege", pe când responsabilitatea juridică intervenea, fie când s-au comis fapte penale, fie
când s-au produs pagube, fie când era vorba de fapte penale.

În concluzie, când este vorba despre răspundere politică, trebuie să se accepte ideea unei culpe
a celui care răspunde, implicit, ideea încălcării unor norme și principii de drept, cele ale dreptului
constituțional sau cele ale dreptului administrativ.
Răspunderea penală a miniștrilor. La fel ca și răspunderea politică a Guvernului și răspunderea
penală a miniștrilor are trei elemente:
a) necesitatea punerii sub acuzare de către o autoritate publică, de regulă Parlamentul;
b) competența de judecată aparține fie Înaltei Curți de Casație și Justiție, fie Curții
Constituționale;
c) existența unei prevederi și a unor fapte, corespunzător sancțiunii specifice, reglementate de
o lege privind responsabilitatea ministerială1.
Constituția din 1991 prevede: „Numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României
au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul
funcției lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcție. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcție. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. (art.109 alin.2).
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului nu înseamnă un vot al Camerei sau
opțiunea Președintelui Republicii, care sunt autorități publice, ci înseamnă aprecierea și decizia
procurorului, autoritate neutră. Începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată și reținerea acuzării
în fața Curții sunt de competența Parchetului General de pe lângă ÎCCJ.
Legiuitorul constituant a lăsat posibilitatea șefului statului să dispună suspendarea ministrului
pentru care el sau una din camere au cerut începerea urmăririi penale. În ipoteza în care Parchetul
General a dispus scoaterea de sub urmărire penală, președintele României își va retracta decretul de
suspendare precum și cel de numire, prin cumul, a unui ministru interimar.
Răspunderea patrimonială a miniștrilor și Guvernului. Pe lângă răspunderea penală, se
teoretizează și o răspundere civilă pentru miniștri. S-a admis ideea unei răspunderi civile atunci când
un ministru, independent de comiterea unei crime sau a unui delict, pricinuiește o pagubă prin actele
sale.
Constituția actuală nu conține reglementări speciale cu privire la răspunderea pentru pagube a
Guvernului sau a miniștrilor, dar reglementează contenciosul administrativ pentru daune. Rezultă că
atât Guvernului în ansamblu, cât și miniștrilor, li se aplică regimul comun al contenciosului
administrativ, când paguba este cauzată printr-un act administrativ ilegal sau printr-un refuz
nejustificat.
Conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, când este atacat un
act al Guvernului, instanța poate cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel
act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări
necesare pentru soluționarea cauzei. De asemenea, poate fi chemat în judecată și membrul Guvernului
care a influențat elaborarea acestuia sau care se face vinovat de refuzul rezolvării cererii2.
1 Aşa cum prevede legea 90/2001 în art. 32, precum şi art. 109 alin. 3 din Constituţie: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile
membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.”
2 Conform alin.4 din art. 13 al legii nr. 554/2004, dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă lucrările cerute,
conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din salariul minim
brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată.

G. Încetarea mandatului membrilor Guvernului

Conform art. 106 din Constituție, funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei,
decesului, revocării, pierderii drepturilor electorale, incompatibilității, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege.
Încetarea funcției de membru al Guvernului are semnificația fie a unei sancțiuni dacă este
urmare a revocării, fie a unei consecințe legate de starea de incompatibilitate, sau a altei consecințe cu
caracter obiectiv, în ipoteza decesului sau pierderii dreptului electoral, fie a exercitării unui drept, în
caz de demisie.
În literatura juridică se folosește și noțiunea de destituire. Se poate considera că un membru al
guvernului este destituit dacă s-a adoptat în condițiile art. 113, o moțiune de cenzură cu privire la
activitatea sa. Pe data adoptării moțiunii de cenzură, postul lui devine vacant fiind îndreptățit
Președintele României să facă o nouă numire la propunerea primului-ministru.
Demiterea intervine însă în mod expres atunci când un membru al Guvernului a fost condamnat
penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca
fiind dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.1
Demisia este un act de voință unilaterală prin care un membru al Guvernului renunță din proprie
inițiativă la funcția pe care o deține în Guvern. Manifestarea de voință trebuie să fie expresă, ea
netrebuind să fie motivată. Însă, așa cum prevede art. 6 din legea nr. 90/2001 republicată, demisia se
anunță public și se prezintă în scris primului-ministru. Ea devine irevocabilă din momentul în care s-a
luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii. Fiind un act de voință
unilaterală ea nu trebuie să fie acceptată, producând efecte juridice de drept.
Revocarea se dispune de Președintele României la propunerea primului-ministru, deoarece lista
cu echipa guvernamentală a fost întocmită de către primul-ministru. Revocarea nu mai este, ca în cazul
demisiei, act de voință unilaterală al ministrului în cauză, ci al primului ministru; ca atare, numai
primul-ministru poate reveni asupra propunerii de revocare, până la emiterea decretului de revocare al
Președintelui României. Revocarea are loc numai în caz de remaniere guvernamentală2.
Pierderea drepturilor electorale privește punerea sub interdicție în cazul debililor sau alienaților
mintali, condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale sau
pierderea cetățeniei române. Pe cale de consecință, dacă primul-ministru nu mai este în situația de a-
și exercita mandatul încredințat prin votul de încredere acordat de parlament, guvernul este demis în
întregul său.
În cazul în care primul-ministru se află în una din situațiile care au ca efect încetarea funcției
de membru al Guvernului, sau dacă este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele
României va desemna un prim-ministru interimar. Acesta nu poate fi decât un alt membru al
Guvernului care va îndeplini atât funcția unde este titular, cât și cea de prim-ministru. Desemnarea este
întotdeauna pe perioadă limitată, de cel mult 45 de zile. În situația în care funcția unui ministru sau a
unui membru al Guvernului a încetat sau acesta este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile,
Președintele României, la propunerea primului-ministru poate numi un ministru interimar, pe o
perioadă care este provizorie, de cel mult 45 de zile.
1 Conform art. 8 alin. 2 din Legea nr. 90/2001 republicată, preşedintele României îl demite pe respectivul membru al Guvernului la
propunerea primului-ministru.
2 Conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 90/2001 republicată.

Cu privire la încetarea mandatului încredințat de Parlament Guvernului, Constituția României

prevede în art. 110 modalitatea încetării și momentul la care se produce: „Guvernul își exercită
mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale". De asemenea, guvernul este demis
la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una din
situațiile prevăzute la art.106, cu excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile
mai mult de 45 de zile.
Guvernul al cărui mandat a încetat prin una din modalitățile menționate este competent să
îndeplinească în continuare, potrivit art.104 alin. 4 din Constituție, numai actele necesare pentru
administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.
Funcționarea Guvernului pe această perioadă nu se mai bazează pe încrederea acordată de
Parlament, ci pe o prorogare legală a unora din atribuțiile sale. În această situație Guvernul nu mai are
abilitatea de a adopta acte juridice cu caracter normativ (ordonanțe). Emiterea acestora este
condiționată de existența cumulativă a două cerințe:
- să fie acte de administrare (nu de dispoziție):
- să fie determinate de un interes public.
În concluzie, actele necesare pentru administrarea treburilor publice pe care Guvernul este
abilitat să le îndeplinească au caracter tehnico-aplicativ.
5. Actele guvernului
Art. 108 din Constituție prevede că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Tot același articol
prevede că „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor", iar „ordonanțele se emit în baza
unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta”.
Într-o altă formulare, se mai poate spune că hotărârea este actul administrativ al Guvernului, pe
când ordonanța este actul de guvernământ. În alți termeni, prin hotărâre se realizează „competența
originară" a Guvernului, tipică pentru rolul său de autoritate executivă, adică de autoritate chemată să
execute legile adoptate de Parlament, hotărârea putând fi atacată în fața instanței de contencios
administrativ, potrivit art. 21 coroborat cu art. 52 din Constituție.
Ordonanța, ca act juridic al Guvernului, este expresia unei competențe legislative delegate, ea
depășește sfera strictă „a conducerii generale a administrației publice apărând ca o modalitate de
participare a Guvernului la realizarea puterii legislative" participare reclamată de însăși rațiunea sa
politică de a fi și anume „realizarea politicii interne și externe a țării" prevăzută de art. 102 alin. 1 din
Constituție.
Regula în materia emiterii ordonanțelor de către Guvern o reprezintă abilitarea acestuia de
Parlament, numai în cazuri excepționale Guvernul poate adopta „ordonanțele de urgență", deci fără o
lege specială de abilitare. Dar și ordonanțele de urgență, cum se prevede în art. 115 alin. 5 intră în
vigoare numai după depunerea lor spre aprobare în procedură de urgență la Camera competentă să fie
sesizată, care se convoacă în mod obligatoriu, dacă nu se află în sesiune, în termen de cinci zile. Dacă,
în termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este
considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere, care decide de asemenea în procedură de urgență.

Ordonanța de urgență care cuprinde norme de natura legii organice, spune Constituția, se aprobă cu
majoritatea numărului total al membrilor fiecărei camere.1
Guvernul nu poate emite ordonanțe de urgență:
- în domeniul legilor constituționale;
- în domenii ce afectează regimul instituțiilor fundamentale ale statului;
- în domeniul drepturilor, libertăților și îndatoririlor prevăzute de Constituție;
- în domeniul drepturilor electorale;
- în domenii ce privesc trecerea silită a unor bunuri în proprietatea publică.
Legea de abilitare, potrivit alin. 2 al art. 115 trebuie să stabilească în mod obligatoriu domeniul
și data până la care se emit ordonanțe. Textul constituțional vorbește despre ordonanțe ce se supun
aprobării ulterioare a Parlamentului și despre ordonanțe ce nu se supun unei atari aprobări, dar, din
modul de redactare, rezultă ideea unei încrederi în Guvern, mai ales că ordonanțele pot fi atacate la
Curtea Constituțională, pe baza excepției de neconstituționalitate.
Regula de drept comun este aceea că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului, întrucât
aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres.
Indiferent de situație, ordonanțele nu pot depăși sfera legii de abilitare, care, la rândul ei, nu
poate depăși domeniul legii ordinare, iar modificarea legii de abilitare2 nu are ca efect modificarea sau
abrogarea ordonanței.
Aprobarea sau respingerea ordonanțelor, potrivit art. 115 alin. 7, se face printr-o lege în care
vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat, întrucât au fost emise peste termenul de
abilitare. Constituția consacră expres și sancțiunea care intervine: „Nerespectarea termenului atrage
încetarea efectelor ordonanței"(art. 115 alin.3). Până la îndeplinirea acestui termen și deci, până la
sesizarea Parlamentului, nimic nu mai poate opri Guvernul să-și modifice propria ordonanță, înaintând
Parlamentului forma definitivă. După sesizarea Parlamentului această operație nu mai este posibilă.
Potrivit art.108 alin. 4 din Constituție, atât hotărârile cât și ordonanțele se semnează de primul-
ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea lor atrage inexistența acestora, admițându-se că numai
hotărârile care au caracter militar să nu fie publicate, acestea urmând să fie comunicate „numai
instituțiilor interesate"3.
Constituția precizează că lipsa unei semnături atrage doar nulitatea hotărârilor și ordonanțelor,
putând fi, în funcție de împrejurări, și acoperită (teoria salvgardării actului). Obligativitatea punerii în
executare a acestor hotărâri și ordonanțe revine membrilor Guvernului și nu altor demnitari, fie ei chiar
și secretari de stat ce conduc departamentele subordonate Guvernului. Întrucât hotărârile Guvernului
se emit pentru organizarea executării legilor înseamnă că și actele miniștrilor sunt emise în același
scop. În temeiul principiului subordonării administrative, actele miniștrilor trebuie să fie conforme cu
actele Guvernului.
1 Aşa cum prevede art. 76 alin. 1 din Constituţie pentru adoptarea unei legi organice
2 Legea de abilitare, poate îmbrăca şi forma unui simplu text cu acest rost, cuprins într-o lege ce are alt obiect, reglementând relaţii
sociale într-un anumit domeniu.
3 Aceste exigenţe constituţionale nu au fost respectate de către guvernul Văcăroiu care a instituit practica comunicării „beneficiarilor"
sau „instituţiilor interesate", etc. şi a informaţiilor care nu aveau caracter secret îndeosebi cu caracter tehnic cuprinse în anexe la
hotărârile de Guvern.

NU UITA!
Potrivit art. 102 alin. 1 din Constituția României „Guvernul, potrivit programului de guvernare
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea
generală a administrației publice". Constituantul român a achiesat astfel la baza doctrinei occidentale
contemporane după care „Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție”1,
reținând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale de forță
sunt acceptate de Parlament.
7. Definiți modul de constituire al Guvernului României în actualul sistem constituțional.
8. Care sunt modurile de încetare a calității de membru al Guvernului în România?

5. Analiza bicefalismului puterii executive în sistemul constituțional românesc

1 A se vedea A. Hauriou Droit constitutionel et institutions politiques, Paris, Ed. Montchrestien 1967

INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI

- Va fi familiarizat cu sistemul de organizare al puterii judecătorești în România
- Va cunoaște principiile fundamentale ale înfăptuirii justiției în statul român
- Va deține abilități de identificare competențelor autorităților judiciare în materia aplicării legii.

1. Principiile înfăptuirii justiției în România
2. Organizarea instanțelor judecătorești în România
3. Consiliul Superior al Magistraturii.
4. Ministerul Public.
NU UITA! ............................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL.....................................................................................
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL....................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE …………………………….……………

Secțiunea 1. Principiile înfăptuirii justiției
§1. Justiția se înfăptuiește în numele legii (art. 124 alin. 1 din Constituție) ceea ce presupune
că întreaga activitate desfășurată de instanțele judecătorești are ca finalitate întărirea legalității,
urmărește prevenirea faptelor antisociale. Principiul legalității în activitatea justiției privește două
importante aspecte: legalitatea instanțelor judecătorești și legalitatea infracțiunilor și pedepselor.
Instanțele judecătorești trebuie să-și desfășoare activitatea potrivit art. 126 alin. 2 din
Constituție care prevede: "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată teritorială,
incompatibilitatea și strămutarea judecării cauzei, dispozițiile sunt stabilite prin lege". Altfel spus,
competența după materie și calitatea persoanei, competența generale privind judecata, sunt stabilite și
prevăzute expres în lege (procesual-penală și procesual-civilă).
De asemenea, sancțiunile trebuie aplicate în scopul pedepsirii conduitelor ilicite în raport
direct cu pericolul social al faptei și întotdeauna numai în condiții legale.
§2. Justiția este unică imparțială și egală pentru toți. Principiu nou introdus în textul
constituțional, unicitatea justiției presupune o uniformizare a aplicării legilor pe întreg teritoriul
național, pe cale de consecință, adăugând la prevederile din art. 124 alin. 2, sus amintite, pe cele din
art. 126 alin. 31 reținem că după revizuirea constituției din 2003, s-a interzis expres ca în aceeași
problemă de drept, să se pronunțe soluții diferite pe baza unor interpretări diferite, din acest punct de
vedere crescând semnificativ rolul instanței supreme de a evita „federalizarea justiției”2 într-un stat
unitar.
Imparțialitatea și egalitatea justiției, ca principiu al înfăptuirii justiției presupune faptul că
instanța de judecată trebuie să judece în orice cauză aflată pe rol având în vedere doar elementele
obiective din dosar, convingerea judecătorului bazată pe probe și nu calitatea persoanei sau persoanelor
implicate în proces, așa cum istoria a arătat că se pot întâmpla cazuri în perioadele de tranziție politico-
economică ale unui stat.
De altfel, considerăm că apariția în textul legii fundamentale a unei astfel de prevederi
exprese, deductibilă și din vechea reglementare, reprezintă un moment de demarcație în administrarea
justiției în România între perioada reconstrucției statului de drept și începutul domniei legii.
§3. Independența și inamovibilitatea judecătorilor (art. 124 alin. 3 din Constituție) este un
alt principiu în baza căruia, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Aceasta înseamnă că
în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucțiuni. indicații, sugestii,
privind soluția pe care trebuie să o dea.
Inamovibilitatea judecătorilor este o garanție a independenței acestora, o măsură de protecție.
Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post
echivalent, nici avansat fără consimțământul său. Inamovibilitatea pune magistrații la adăpost de orice
revocare ori transferare impusă, în afară de greșeli foarte grave și după o procedură jurisdicțională3.
1 „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit
competenţei sale”.
2 M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, op. cit. p.102
3 I. Muraru, op.cit., p. 461. În cazul săvârşirii unor abateri, Consiliul Superior al Magistraturii, îndeplinind rolul de consiliu de disciplină al
judecătorilor, va aplica sancţiunile legale.

Privitor la inamovibilitate, Constituția României stabilește că "judecătorii numiți de

Președintele României sunt inamovibili în condițiile legii"1.
§.4. Egalitatea tuturor în fața legii. Acest principiu este urmarea firească și interpretarea în
planul înfăptuirii justiției, a principiului de largă respirație constituțională, principiul fundamental al
egalității în drepturi (consacrat în art. 16 din Constituție): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a
autorităților publice fără privilegii și discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege".
Același principiu îl regăsim reglementat și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară,2 în art. 7 alin. 1 cu formularea „Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și
fără discriminări.” În aliniatul următor, legiuitorul înțelept, detaliază accepțiunea pe care a înțeles să o
dea expresiei „fără privilegii și fără discriminări” în așa fel încât instanțele de judecată să asigure o
practică unitară în materie. Astfel sunt considerate discriminări și privilegii, deosebirile rezultate din
aplicarea unor criterii cum ar fi: rasa, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, orientarea
sexuală, opinia, apartenența politică, averea, originea ori condiția socială, etc.
Acest principiu refuză existența unor tribunale extraordinare. În acest sens, Constituția în art.
126 alin. 5 stabilește că "Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi
înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii."
§.5. Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție. Procedura judiciară se desfășoară
în limba română. Persoanelor care nu înțeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor
dosarului și a actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De altfel, Constituția în art. 128 alin. 2
stabilește că "Cetățenii români aparținând minorităților naționale, au dreptul să se exprime în limba
maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice”. În alineatul următor, legea
fundamentală nu înțelege să lase la libera voință a Parlamentului reglementarea acestui drept, întrucât
impune ca modalitățile de exercitare a dreptului amintit, să se stabilească în așa fel încât să nu împiedice
buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați.
Ceea ce trebuia să reglementeze legea organică, era necesar să țină cont de următoarele
restricții în materie impuse de constituție:
- procedura judiciară se desfășoară în limba română, conform art. 13 din Constituție, adică
indiferent în ce limbă se vor purta discuțiile într-un proces, judecătorul dictează, iar grefierul notează
în limba română.
- orice utilizare a interpretului în cadrul proceselor în care sunt implicați cetățeni români
aparținând minorităților etnice, se face doar dacă instanța apreciază că nu se prilejuiesc cheltuieli
suplimentare pentru celelalte părți interesate, utilizarea unor astfel de mijloace, trebuind să aibă în
vedere să nu îngreuneze activitatea de administrare a justiției.
Pe de altă parte, modificarea a fost necesară, așa cum a observat și literatura juridică de la
noi , și pentru faptul că cetățenii români aparținând unei minorități naționale, nu pot avea același regim
3
juridic cu cel al străinilor și apatrizilor.

Legea organică în materie, este legea nr. 304/2004, republicată, care, în art. 14 face precizările
necesare. Astfel, cetățenii români aparținând unei minorități naționale, pot solicita să se exprime în
1 Art. 125 alin.1 din Constituţia României revizuită.

2 Publicată în M. Of. nr. 576/29 iunie 2004, a fost republicată în temeiul art. XIV al titlului XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
3 M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, op. cit. p.108

limba maternă. În cazul în care una din părți solicită acest lucru, instanța trebuie să asigure în mod
gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. Însă toate cererile și actele procedurale se
întocmesc în limba română.1
De asemenea, alin. 6 al art. 14 arată că dezbaterile purtate de părți în limba maternă se
înregistrează, consemnându-se numai (s.n.) în limba română. Obiecțiunile formulate de către cei
interesați cu privire la traduceri, și consemnarea acestora se rezolvă de instanța de judecată până la
încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheierea de ședință.
În situația în care toate părțile solicită să se exprime în limba maternă, instanța de judecată
trebuie să asigure exercitarea acestui drept dar, întotdeauna trebuie să aibă în vedere buna administrare
a justiției, cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității.
În ceea ce privește cetățenii străini sau apatrizii, după revizuirea din 2003 Constituția face o
precizare distinctă în alin. 4 al art. 128, în sensul că cei care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română
au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune
concluzii, prin interpret; ba mai mult legea fundamentală prevede că în procesele penale, acest drept se
asigură în mod gratuit, înțelegând din aceasta că în celelalte procese, folosirea interpretului se va putea
face cu suportarea cheltuielilor aferente.
§.6. Dreptul de apărare. În dreptul românesc, conceptul de asistență juridică, desemnează o
instituție juridică care constă în desfășurarea de către apărător a unei activități complexe ce vizează
promovarea și apărarea intereselor legitime ale părților aflate într-un proces.2 Asistența juridică este
un element esențial al dreptului la apărare, desemnând de asemenea, raportul juridic ce se creează între
o persoană cu pregătire de specialitate, de regulă un avocat și o altă persoană fizică sau juridică, raport
în care asistatul primește sfaturi, recomandări din partea consultantului, sau este reprezentată în mod
calificat de către acesta în cursul unui proces, prin exercitarea drepturilor și apărarea intereselor celui
consiliat.3
În legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost aduse prin Legea nr. 51/1995
pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat4. Potrivit acesteia:
- în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului și
codului deontologic;
- avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor
autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și
1 Art. 14 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
2 C. Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
3 Facem aici trimitere la art. 24 din Constituţia României din 1991, care prevede că dreptul la apărare „este garantat; în tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, precum şi la prevederile art. 15 din Legea, nr.
304/2004, care arată că „în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător, ales sau numit
din oficiu, potrivit legii.”
4 Publicată în „Monitorul Oficial” nr. 116 din 9 iunie 1995. A fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr. 85/1997 (publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 29 decembrie 1997, aprobat şi modificată prin Legea nr. 246/1998, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 22 decembrie 1998, şi ulterior abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 31 august 1999) şi prin Legea nr. 231/2000</A>, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 7 decembrie 2000. Aceasta este forma actualizată până la data de 28 decembrie 2005, cu
modificările şi completările aduse de: LEGEA nr. 489 din 11 iulie 2002; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 77 din 4 septembrie 2003;
LEGEA nr. 201 din 25 mai 2004; LEGEA nr. 255 din 16 iunie 2004; LEGEA nr. 280 din 23 iunie 2004; ORDONANŢA nr. 94 din 26 august
2004; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 190 din 21 noiembrie 2005.

instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și
să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.
- avocatul promovează și apără drepturile și libertățile fizice și juridice în fața tuturor
instanțelor, autorităților și instituțiilor;
- în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru
realizarea liberului acces la justiție și pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil;
- avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost încredințate, angajate sau din
oficiu, și să se prezinte la fiecare termen la instanțele de judecată, la organele de urmărire penală sau
la alte instituții, conform mandatului încredințat;
- avocatul trebuie să manifeste conștiinciozitate și probitate profesională, să pledeze cu
demnitate față de judecători și de părțile din proces, să depună concluzii scrise sau note de ședință ori
de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta, sau instanța dispune în acest sens.
Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Avocaților1 precizează printre altele că:
- avocatul îndeplinește o misiune socială, pusă în slujba adevărului și a justiției;
- în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din partea
autorităților publice sau a altor persoane fizice sau juridice;
- independența avocatului nu poate prejudicia însă interesele clientului său; avocatul este dator
să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale și crezului său profesional.
Trăsăturile asistenței juridice, cele mai importante, considerăm a fi cele legate de caracterul
complex al acesteia, de faptul că ea este efectivă, calificată, permanentă, are un caracter legal și general
(recunoscută tuturor subiectelor de drept).
Din punct de vedere al realizării practice, asistența juridică, atunci când are și caracterul de
reprezentare a părții în proces, se manifestă printr-un contract de asistență juridică2 și se dovedește în
fața instanței prin intermediul împuternicirii avocațiale.
În exercitarea funcțiilor sale, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului și
regulilor eticii profesionale,3 dar, actele și acțiunile întreprinse de către acesta în cadrul activității
judiciare se răsfrâng asupra clientului său. Acestea sunt cele mai importante aspecte ale contractului
de asistență juridică, ce determină în mare măsură și natura sa juridică.
Literatura de specialitate de la noi4 a observat că sarcinile avocatului nu se reduc numai la
activitatea de reprezentare. Acestea, se concretizează și în consultații juridice, redactarea de acte
juridice, precum și apărarea clientului în fața altor autorități publice decât instanțele judecătorești. Din
acest punct de vedere contractul de asistență juridică ar avea trăsăturile unui mandat general, fără
conotații judiciare,5 guvernat de dispozițiile Legii nr. 51/1995 și de principiile dreptului comun.
În materia specifică asistenței juridice, țările Uniunii Europene, au adoptat în 1988, Codul
deontologic al avocaților6, care reglementează din toate punctele de vedere (raporturi avocat /client,
1 Publicat în „Monitorul Oficial” nr. 237/17 octombrie 1995.

2 Contractul de asistenţă juridică, aşa cum este reglementat de legea privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reprezintă
o înţelegere scrisă între un avocat şi o persoană fizică sau juridică, guvernată de regulile generale ale dreptului comun privind noţiunea
de contract ca lege a părţilor, şi care poate fi oricând reziliat în condiţiile prevăzute de statutul profesiei de avocat.
3I. Leş Sisteme judiciare comparate Ed. All Beck, Bucureşti, 2002 p. 237
4 G. Boroi „Drept procesual civil, note de curs” vol. I. p. 65,
5 I. Leş, op. cit p. 273
6 Acest Cod a fost adoptat de reprezentanţii a 18 delegaţii ale Uniunii Europene, în Sesiunea Plenară a Consiliului Barourilor Uniunii
Europene, desfăşurată la Lyon, la 28 noiembrie 1988.

avocat /barou, barou/client), relația complexă a prestării activității de asistență juridică de către avocat.
Codul prevede că „Avocatul nu acționează decât atunci când este împuternicit de clientul său,
exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt avocat care îl
reprezintă pe client sau din partea unei alte instanțe competente”1. Codul stabilește o serie de drepturi
și obligații pentru statele membre ale spațiului european, cu referire directă asupra stabilirii și depunerii
către Secretariatul Consiliul Barourilor Uniunii Europene, a codului deontologic național al fiecărui
stat membru, „pentru ca orice avocat să-și poată procura o copie de la respectivul secretariat,”2
precum și obligația avocatului, atunci când desfășoară suma activităților de asistență juridică, de a
cunoaște și respecta deontologia baroului unde se desfășoară procesul.
§.7. Prezumția de nevinovăție este un principiu constituțional potrivit căruia orice persoană
este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare. Acest principiu reprezintă una dintre cele mai puternice garanții a demnității și libertății
umane, principiu căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicțională.
Principiul își găsește consacrarea constituțională în art. 23 alin. 11: "Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare persoana este considerată nevinovată"
Secțiunea 2. Clasificarea instanțelor judecătorești
Autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și

Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuțiile proprii prevăzute de Constituție și de lege.
Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse
judecății.
Instanțele judecătorești sunt:
a) judecătoriile;
b) tribunalele;
c) tribunalele specializate;
c) curțile de apel;
d) Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Legii nr. 304/2004, republicată, asigură
interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței
sale. Ea se compune din: președinte, un vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători. Înalta Curte
de Casație și Justiție, este organizată în 4 secții3, Completul de 9 judecători și Secțiile Unite, fiecare
având competență proprie. Această instituție, cuprinde în structura sa și Cancelaria Înaltei Curți,
direcții, servicii și birouri, cu personal stabilit prin statul de funcții.
Din punct de vedere al competenței ÎCCJ, așa cum prevede secțiunea a 2 a din Titlul II, al
Legii nr. 304/2004, menționăm că legea reglementează competența fiecărei secții distinct. Astfel,
privind competența generală menționăm că, secțiile ÎCCJ judecă recursurile împotriva hotărârilor
pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
1 Art. 3.1.1, capitolul Relaţiile cu clienţii din Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană
2 Punctul 2.4 din codul citat anterior, intitulat „Respectarea deontologiei altor barouri”
3 Conform art. 19 alin. 2 din Legea privind organizarea judiciară, nr. 304/2004, republicată, există Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, Secţia Penală, Secţia Comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Distinct, Secția penală a Înaltei Curți, judecă în primă instanță, procesele și cererile date de
lege în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și recursurile în condițiile legii.
Celelalte Secții, în raport cu competența fiecăreia, soluționează cererile de strămutare,
conflictele de competență, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva
hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă
cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel1.
Completul de 9 judecători soluționează recursurile și cererile în cauzele judecate în primă
instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și alte cauze date în competența
sa prin lege. De asemenea, acest Complet are și rol de instanță disciplinară a ÎCCJ.
ÎCCj se constituie în Secții Unite pentru:2
- judecarea recursurilor în interesul legii;
- soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței ÎCCJ3;
- sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de
promulgare;
Conducerea ÎCCJ se exercită de către Președintele ÎCCJ, vicepreședinte și colegiul de
conducere.4 Președintele, vicepreședintele și cei 9 judecători aleși pe o perioadă de 3 ani în adunarea
generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secții, constituie Colegiul de conducere al ÎCCJ.
Colegiul de conducere are următoarele atribuții5:
a) aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și
statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție;
b) analizează candidaturile depuse pentru funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și
Justiție și prezintă Plenului Consiliului Superior al Magistraturii raportul consultativ asupra promovării
în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție;
c) propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul,
suspendarea și încetarea din funcție a magistraților-asistenți;
d) organizează și supraveghează rezolvarea petițiilor, în condițiile legii;
e) propune proiectul de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiție;
f) exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea
administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Adunarea Generală a judecătorilor ÎCCJ se întrunește pentru6:
- aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicității;
- aprobarea bugetului ÎCCJ, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice;
- alegea celor doi membri pentru Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii;
1 Aşa cum prevăd art. 21, 22, 23 din legea nr. 304/2004
2 Art. 23 din legea nr. 304/2004
3 Dacă o secţie a ÎCCJ consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite
ale ÎCCJ care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra
sesizării, judecata continuă.
4 Preşedintele reprezintă ÎCCJ în relaţiile interne şi internaţionale, aşa cum prevede art. 26 alin. 2 din legea nr. 304/2004. Colegiul de
conducere se formează din preşedinte, vicepreşedinte, preşedinţii de secţii şi cinci judecători, aleşi pe o perioadă de cinci ani în adunarea
generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii. Acesta se întruneşte trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, iar hotărârile
acestuia se adoptă cu votul majorităţii membrilor săi.
5 Conform art. 29 din legea nr. 304/2004
6 Conform art. 30 din legea nr. 304/2004

Completele de judecată ale ÎCCJ se compun din 3 judecători ai aceleiași secții, iar în cazul
în care nu se poate forma completul de judecată din acest număr se pot folosi judecători de la celelalte
secții, desemnați de către președintele sau vicepreședintele ÎCCJ.
Completul de 9 judecători este prezidat de către președintele sau vicepreședintele ÎCCJ, sau
de către un judecător de semnat de unul dintre aceștia.
Președintele ÎCCJ prezidează orice complet de judecată la care participă, președinții de secții
orice complet de judecată din cadrul aceleași secții, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație, în
cadrul completelor din cadrul secției de care aparțin. În cazul în care ÎCCJ judecă în Secții Unite, la
judecată trebuie să participe cel puțin două treimi din numărul judecătorilor în funcție, iar decizia se
adoptă cu votul majorității celor prezenți.
Curțile de Apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează
mai multe tribunale și tribunale specializate, într-un număr strict prevăzut de lege.1 În cadrul curților
de apel funcționează secții pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori și de familie, de
contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și
maritime și fluviale, acolo unde este cazul. Secțiile curților de apel se înființează la propunerea
colegiilor de conducere ale respectivelor curți, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
Componența acestora se stabilește de către președintele instanței, în raport cu volumul de activitate și
specializarea judecătorilor.
Conducerea curților de apel se exercită de către un președinte, care exercită și atribuții de
coordonare și control ale administrării instanței unde funcționează, precum și ale instanțelor din
circumscripție. Aceștia au calitatea de ordonator secundar de credite, și sunt ajutați – în funcție de
volumul de muncă și complexitatea cauzelor – de 1-2 vicepreședinți, cu excepția Curții de Apel
București, unde legea permite ca președintele curții să aibă până la trei vicepreședinți. Președinții și
vicepreședinții curților de apel asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor
de către judecători și personalul auxiliar de specialitate, cu respectarea principiului independenței
judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat. Secțiile curților de
apel sunt conduse de către un președinte de secție.
În cadrul curților de apel funcționează un colegiu de conducere, format dintr-un număr impar
de membri2 care hotărăște cu privire la problemele generale de conducere a instanței și asigură și
acțiunea disciplinară, în condițiile legii.
Tribunalele, sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al
municipiului București, și au, de regulă, sediul în orașul de reședință al județului. În cadrul tribunalelor
funcționează secții, sau după caz, complete specializate pentru cauze civile, pentru cauze penale, cauze
comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, privind
conflictele de muncă și asigurări sociale, iar în raport de natura și numărul cauzelor, secții maritime și
fluviale, sau pentru alte materii.
Tribunalele specializate, sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul
fiecărui județ și al municipiului București, având sediul tot în orașul reședință de județ. Conform legii
tribunalele specializate, preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
1 Este vorba de Anexa legii nr. 304/2004 care conţine toate instanţele, parchetele, şi localităţile de reşedinţă ale acestora, având ca şi
criteriu de enumerare judeţul în care funcţionează.
2 Conform art. 49 alin.1 lit. a din legea nr. 304/2004, acesta se compune din preşedintele Curţii şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3
ani în adunarea generală a judecătorilor.

Tribunalele și tribunalele specializate au o conducere similară curților de apel, inclusiv

Tribunalul Municipiului București, cu mențiunea că la nivelul tribunalului sau al tribunalului
specializat, colegiul de conducere se compune din: președinte, 2 sau 4 judecători aleși în adunarea
generală a judecătorilor pe o perioadă de 3 ani. De asemenea, președintele tribunalului, precum și cel
al tribunalului specializat este ordonator terțiar de credite.
Judecătoriile, sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele
municipiului București, care au în sfera de competență localitățile stabilite prin hotărâre a guvernului,
la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Și aceste instanțe
sunt conduse de către un președinte, un vicepreședinte și un colegiu de conducere format din președinte,
2 sau 4 judecători aleși în adunarea generală a judecătorilor pe o perioadă de 3 ani.
Adunarea generală a judecătorilor se convoacă anual sau la nevoie pentru a dezbate activitatea
anuală desfășurată de instanța în cauză, pentru a alege, acolo unde este cazul, membrii Consiliului
Superior al Magistraturii, sau, dacă este necesar, să se dezbată probleme de drept, sau se analizează
proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiției sau a Consiliului Superior al Magistraturii,
precum și pentru a formula puncte de vedere la solicitarea CSM.
Completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței, ori de
președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată, în celelalte cazuri, completul de judecată
este prezidat prin rotație, de unul dintre membrii acestuia.
Repartizarea cauzelor pe complete se face în sistem informatizat, aleatoriu, iar cauzele
repartizate unui complet de judecată, nu pot fi trecute altuia, decât în condițiile prevăzute de lege.
Conform art. 54 alin. 1, din Legea privind organizarea judiciară, cauzele se judecă în primă
instanță în complet format dintr-un singur judecător1, cu excepția completului pentru soluționarea în
primă instanță a conflictelor de muncă și asigurări sociale, care se constituie din 2 judecători și 2
asistenți judiciari2. Asistenții judiciari sunt numiți de către ministrul justiției, la propunerea
Consiliului Economic și Social pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice
de cel puțin 5 ani. Pentru a putea fi numit asistent judiciar, persoana în cauză trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiții3:
- să aibă cetățenia română, domiciliu în țară și capacitate deplină de exercițiu;
- să fie licențiat în drept și să dovedească o pregătire teoretică corespunzătoare;
- să nu aibă antecedente penale, nici cazier fiscal;
- cunoaște limba română, are o bună reputație;
- este apt, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.
Asistenții judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului și se supun numai legii, având
aceleași obligații, interdicții și incompatibilități ca și magistrații și depunând același jurământ.
1 În cazul în care completul format din 2 judecători, nu ajunge la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă
din nou în complet de divergenţă. Completul de divergenţă, se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau
vicepreşedintelui instanţei, a judecătorului inspector, a preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător desemnat de preşedintele instanţei.
2Aceştia participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia lor se consemnează în hotărâre, iar opinia
separată se motivează.
3 Condiţiile şi procedura de selecţie şi de propunere de către Consiliul Economic şi Social a candidaţilor, pentru a fi numiţi ca asistenţi
judiciari de stabilesc prin Hotărâre a Guvernului.

În ceea ce privește statutul magistraților, Legea nr. 303 din 28 iunie 20041 privind statutul
magistraților, stabilește în art. 4 alin. 1 că: „magistrații sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să
asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în
fața legii, […] Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor…” . Din categoria profesională de
magistrat, fac parte judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți ai ÎCCJ și asistenții judiciari.
Magistrații au obligația legală și morală de a nu se subordona scopurilor și doctrinelor politice,
aceștia neputând face parte din partide sau formațiuni politice.
Referitor la recrutarea și formarea profesională a magistraților, legea2 stabilește că această
activitate este de competența Institutului Național al Magistraturii (INM). Acesta este o instituție
publică cu personalitate juridică aflată coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care nu face
parte din sistemul național de învățământ și educație și nu este supus dispozițiilor legale în vigoare cu
privire la acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.3 INM este condus
de un consiliu științific format din 13 membri: un judecător al ÎCCJ, un procuror de la Parchetul de pe
lângă ÎCCJ, un judecător al Curții de Apel București, un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel București, desemnați de către CSM, 3 profesori universitari4, 3 reprezentanți aleși ai
personalului de instruire din cadrul INM, un reprezentant al auditorilor de justiție, un reprezentant al
asociațiilor profesionale legal constituite ale judecătorilor și procurorilor, precum și directorul INM,
care face parte de drept din consiliu și îl prezidează. Durata mandatului membrilor consiliului științific
este de trei ani și poate fi reînnoit, cu excepția mandatului reprezentantului auditorilor de justiție, care
este de un an.
Admiterea la INM se face exclusiv pe bază de concurs, cu respectarea principiilor
transparenței și egalității.
Pentru a se înscrie la concursul de admitere la INM, candidatul trebuie să îndeplinească
cumulativ următoarele condiții:
- să fie cetățean român, cu domiciliul în România și cu capacitate de exercițiu deplină;
- să fie licențiat în drept;
- să nu aibă antecedente penale, nici cazier fiscal;
- să cunoască limba română și să aibă o bună reputație;
- să fie apt din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.
Cursanții INM au calitatea de auditori de justiție. După absolvirea cursurilor, aceștia sunt
obligați să îndeplinească timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror, din care primul an în
calitate de judecător/procuror stagiar. La finalul acelui an aceștia susțin un examen de definitivare în
funcție, denumit examen de capacitate.5
1 Republicată în M. Of. nr. 826/13.09.2005, în temeiul art. XII al Titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, publicată în M. Of. nr. 653/22.07.2005,
2 Titlul II, Capitolul I, art. 13-15 din Legea nr. 303/2004, privind statutul magistraţilor publicată în M. Of. nr. 576/29.06.2004 republicată
în temeiul art. XII al Titlului XVII din Legea nr. 247/2005 în M. Of. nr. 826/13.09.2005.
3 Conform art. 103 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Această instituţie, conform alin.1 al aceluiaşi articol,
realizează formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă a magistraţilor în funcţie, precum şi formarea
formatorilor, în condiţiile legii.
4 Recomandaţi de facultăţile de drept ale universităţilor de stat din Bucureşti, „Al. I. Cuza” din Iaşi, şi „Babes-Bolyai” din Cluj
5 Conform art. 28 alin.2 din Legea nr. 303/2004 examenul se compune dintr-o probă teoretică având ca obiect fundamentele
constituţionale ale statului de drept, instituţiile de bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul Deontologic al magistraţilor, precum
şi o probă practică ce constă în soluţionarea de speţe şi întocmirea de acte judiciare, distincte pentru judecători şi procurori, în funcţie
de specificul activităţii acestora

Judecătorii inamovibili și procurorii care se bucură de stabilitate, sunt numiți de către

Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în cel mult 3 luni de la data
validării examenului de capacitate, după care, aceștia, fiecare la noul loc de desfășurare a activității,
depun jurământul profesional1. Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în
funcție, conform art. 34 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 republicată.
Magistraților le este interzis:
- să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
- să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
- să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau
control la societăți civile, comerciale, bănci, sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori
financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome;
- să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic;
- să comenteze sau să justifice în presă ori audiovizual, hotărârile sau soluțiile date în dosarele
rezolvate de ei;
- judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să
desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic;
- să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective
sunt pe rolul altor instanțe sau parchete.
Secțiunea 3. Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii, este garantul independenței justiției. Este organizat ca

serviciu public național, deoarece independența justiției este esențială pentru statul de drept.2 Este o
instituție cu personalitate juridică și sediul în București.
Conform art. 133 alin. 2 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii, este un organism
alcătuit din 19 membri, din care 14 sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat,
2 sunt reprezentanți ai societății civile, ceilalți membri componenți fiind ministrul justiției, președintele
ÎCCJ și procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Mandatul membrilor CSM este de 6 ani, iar președintele Consiliului Superior al Magistraturii
este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 magistrați aleși în adunările
generale ale magistraților.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar 3. Calitatea de
reprezentant al societății civile, ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii, este incompatibilă
cu calitatea de parlamentar, ales local, funcționar public, judecător sau procuror în activitate, notar
public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exercițiu.
Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea
mandatului, prin demisie, revocare din funcție, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 15
zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea dispozițiilor
1 Art. 34 alin. 1 din Legea nr. 303/2004: …„Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu.” Referirea la divinitate din
formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a judecătorilor şi procurorilor, şi este facultativă.
2 Vezi şi M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, op. cit. p.112
3 Conform art. 51 din Legea nr. 317/2004 republicată.

art. 7 din Legea nr. 303/20041, republicată, imposibilitatea exercitării atribuțiilor pe o perioadă mai
mare de 3 luni, precum și prin deces.
Din punct de vedere al condițiilor de formă, constituirea CSM trebuie să respecte anumite
reguli. Astfel reprezentanții societății civile nu pot face parte din Consiliul Superior al Magistraturii,
decât dacă sunt specialiști în domeniul dreptului cu o vechime în activitatea juridică de cel puțin 7 ani,
care se bucură de înaltă reputație profesională și morală, și sunt aleși de Senat.
De asemenea conform Legii nr. 317/20042, cei 19 membri ai CSM se grupează după criteriul
domeniului de activitate astfel:
Din cei 14 magistrați aleși de adunările generale ale magistraților, 9 sunt judecători, și sunt
aleși după cum urmează3: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile
de apel, 2 judecători de la tribunale, 2 judecători de la judecătorii. Aceștia formează secția pentru
judecători a CSM.
Secția pentru procurori este formată din 5 procurori aleși de adunările generale ale acestora,
după cum urmează4: un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sau de
la Direcția Națională Anticorupție, un procuror de la Parchetele de pe lângă curțile de apel, 2 procurori
de la Parchetele de pe lângă tribunale, un procuror de la Parchetele de pe lângă judecătorii.
În ceea ce privește alegerea membrilor CSM, art. 7 din Legea nr. 317/2004, precizează că nu
pot fi membri ai CSM decât judecătorii sau procurorii numiți de președintele României. Pentru aceasta,
cei care îndeplinesc condițiile legale, își depun candidaturile la colegiile de conducere ale ÎCCJ, curților
de apel, ori ale parchetelor ce funcționează pe lângă acestea, respectiv colegiul de conducere al DNA.
Candidatura este însoțită de un curriculum vitae, un proiect privind principalele obiective pe care le
vor urmări judecătorii sau procurorii în cazul alegerii în cadrul CSM, o declarație pe proprie
răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informații
înainte de 1990 și nici nu au colaborat cu acestea, o declarație autentică, pe proprie răspundere, potrivit
legii penale, din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau
colaboratori ai serviciilor de informații, precum și o declarație de interese actualizată.5
Alegerea membrilor CSM se face cu majoritatea voturilor exprimate de toți judecătorii,
respectiv procurorii, ce compun categoriile de instanțe/parchete unde se depun candidaturile, în cadrul
unei adunări generale. În cazul în care doi sau mai mulți candidați au obținut același număr de voturi,
este declarat ales magistratul cu cea mai mare vechime efectivă în magistratură.
După centralizarea rezultatelor votului în adunările generale ale magistraților, CSM,
întocmește lista6 finală cu magistrații aleși și o trimite mai întâi Consiliului Național pentru Studierea
1 Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora şi personalul auxiliar de specialitate al
instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii.
2 Art. 4, 5 şi 6 din Legea nr. 317 din 1iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost publicată în M. Of. nr. 599 din 2 iulie
2004 şi republicată în temeiul art. VI al Titlului XV din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente, în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.
3 Art. 4 din Legea nr. 317/2004 republicată.
4 Art. 5 din Legea nr. 317/2004 republicată.
5 Conform art. 7 alin. 4 din Legea nr. 317/2004 republicată.
6 Lista se constituie din cei 3 judecători de la curţile de apel, care au obţinut numărul cel mai mare de voturi la nivel naţional, 2 judecători
de la tribunale şi tribunale specializate, care au obţinut numărul cel mai mare de voturi la nivel naţional, 2 judecători de la judecătorii
care a obţinut numărul cel mai mare de voturi la nivel naţional, un procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel, care a obţinut
numărul cel mai mare de voturi la nivel naţional, 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale şi tribunale specializate şi un procuror
de la parchetele de pe lângă judecătorii, care au obţinut numărul cel mai mare de voturi la nivel naţional.

Arhivelor Securității, care, în termen de 15 zile, face verificările necesare și comunică CSM dacă
membrii de pe listă au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu
acestea. După această verificare, CSM trimite lista Biroului Permanent al Senatului. Acesta conform
art. 18 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 așa cum a fost completată de art. 1 din Legea nr. 247/2005,
înaintează această listă Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, pentru a examina
dacă au fost respectate dispozițiile legale cu privire la alegerea membrilor CSM. Comisia întocmește
un raport, pe baza căruia, în prezența majorității membrilor săi, Senatul validează lista cuprinzând
magistrații aleși ca membrii ai CSM.
În vederea alegerii celor 2 reprezentanți ai societății civile în CSM, organizațiile profesionale
ale juriștilor, consiliile profesorale ale facultăților de drept acreditate, asociațiile și fundațiile care au
ca obiect unic de activitate apărarea drepturilor omului, confederațiile sindicale și patronale
reprezentative la nivel național, pot propune Biroului Permanent al Senatului câte un candidat. Acesta
pe lângă condițiile amintite, trebuie de asemenea, conform art. 19 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, să nu
fie membru al nici unui partid politic, să nu fi îndeplinit, în ultimii 5 ani, funcții de demnitate publică
și să nu fi făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990, și să nu aibă un interes personal care
influențează îndeplinirea obiectivă a atribuțiunilor prevăzute de lege. De asemenea, la depunerea
candidaturii, aceștia depun aceleași documente, menționate pentru celelalte categorii de membri ai
CSM, la care se adaugă și cazierul judiciar.
Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții principale:
a) reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relațiile interne și internaționale;
b) coordonează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii și repartizează lucrările
pentru plen și secții; prezidează lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția
cazului în care la lucrări participă Președintele României;
c) sesizează Curtea Constituțională, în vederea soluționării conflictelor juridice de natură
constituțională dintre autoritățile publice;
d) desemnează membrii Consiliului Superior al Magistraturii care pot fi consultați pentru
elaborarea unor proiecte de acte normative,
e) îndeplinește orice alte atribuții stabilite de lege, de Regulamentul de organizare și
funcționare administrativă a Consiliului Superior al Magistraturii și de plen1.
Din punct de vedere al funcționării CSM2, legea prevede că:
a) funcționează ca un organ cu activitate permanentă;
b) hotărârile CSM se iau în plen sau în secții, potrivit atribuțiilor ce revin acestora;
c) magistratul care prezidează lucrările secției semnează hotărârile și celelalte acte emise de
aceasta;
d) lucrările Plenului CSM se desfășoară în prezența a cel puțin 15 membri;
e) hotărârile Plenului CSM se iau cu votul majorității membrilor Consiliului, iar hotărârile
secțiilor se iau cu votul majorității membrilor secțiilor.
Președintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului CSM la care participă.
Președintele ÎCCJ participă la lucrările secției pentru judecători, procurorul general al Parchetului de
pe lângă ÎCCJ, la lucrările secției pentru procurori, iar ministrul justiției, la lucrările ambelor secții.

2 Art. 22 - 29 din Legea nr. 317/2004 republicată.

Aceștia nu au drept de vot în situațiile în care secțiile îndeplinesc rolul de instanță de judecată în
domeniul răspunderii disciplinare. Reprezentanții societății civile participă numai la lucrările Plenului
Consiliului. Lucrările Plenului, cât și ale secțiilor Consiliului, sunt de regulă publice, iar votul asupra
hotărârilor CSM este direct și secret.
Atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Referitor la cariera judecătorilor
și procurorilor, Plenul CSM are unele atribuții importante dintre care enumerăm1:
a) propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor
și a procurorilor, cu excepția celor stagiari;
b) numește judecătorii stagiari și procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obținute la
examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii;
c) dispune promovarea judecătorilor și a procurorilor precum și eliberarea din funcție a
judecătorilor și procurorilor stagiari;
În ceea ce privește admiterea în magistratură, evaluarea, formarea și examenele judecătorilor
și procurorilor, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are anumite atribuții specifice dintre care
amintim doar pe cele mai importante, pentru restul făcând trimitere la art. 36 din reglementarea de bază
a activității CSM, anume Legea nr. 317. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii:
 stabilește numărul anual de cursanți ai INM, aprobă programul de formare profesională a
auditorilor de justiție, organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, examenul de capacitate
al judecătorilor și procurorilor și aprobă programul de formare profesională continuă a judecătorilor și
procurorilor, precum și tematica activităților de formare profesionala continuă, organizate de curțile de
apel și parchetele de pe lângă acestea;
 organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, concursurile pentru numirea în
funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor;
 numește și revocă directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii,
și desemnează judecătorii și procurorii care vor face parte din Consiliul științific al Institutului Național
al Magistraturii;
 numește directorul și directorii adjuncți ai Școlii Naționale de Grefieri și desemnează
judecătorii și procurorii membri în consiliul de conducere al școlii;
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește2, prin secțiile sale, și rolul de instanță de
judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute
în Legea nr. 303/2004, republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor. Acțiunea disciplinară
se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate dintr-un
membru al Secției pentru judecători și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară pentru judecători
și, respectiv, un membru al Secției pentru procurori și 2 inspectori ai Serviciului de inspecție judiciară
pentru procurori.
Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o
hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele3:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia;
b) temeiul de drept al aplicării sancțiunii;

2 Conform art. 44 şi 45 din Legea nr. 317/2004 republicată.

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;
d) sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia;
e) calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată;
f) instanța competentă să judece calea de atac.
Împotriva acestor hotărâri se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare,
competența soluționării aparținând Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al
Magistraturii și judecătorul sancționat disciplinar.
Hotărârea prin care se soluționează recursul este irevocabilă. Dacă s-a dispus excluderea din
magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Președintelui
României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.
Secțiunea 4. Ministerul public
Prin noțiunea de minister public se desemnează, în mod obișnuit, ansamblul constituit într-o
ierarhie a agenților statului - numiți procurori – care, în calitatea de reprezentanți ai societății și ai
statului, sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea penală, să sesizeze instanțele judecătorești
competente și să susțină în fața acestora acuzația în vederea sancționării celor vinovați.
În art. 131 din Constituție se prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile
cetățenilor.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți in parchete, în condițiile
legii.
Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea
de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii".
Activitatea procurorilor este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Funcția de procuror este incompatibilă cu orice
altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte
autorități publice, procurorii având obligația legală de a respecta și proteja demnitatea umană și
drepturile persoanei.
Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități publice și își exercită
atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Ministerul Public exercită, prin procurori, potrivit legii, următoarele atribuții1:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participară la
soluționarea conflictelor prin mijloace alternative, în condițiile legii;
b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe
de cercetare penală;
c) sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
1 Conform art. 63 din Legea nr. 304/2004 republicată în temeiul Legii nr. 247/2005.

f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în condițiile prevăzute de lege;

g) apără drepturile și interesele minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, ale
dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;
h) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub conducerea ministrului
justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă
ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației
în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;
k) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
Alte reguli ce privesc Ministerul Public, reglementate în lege sunt următoarele:
- în soluțiile dispuse, procurorul este autonom; dispozițiile date în scris și în conformitate cu
legea, de procurorul ierarhic superior, sunt obligatorii.
- procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet;
- conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior
din aceeași circumscripție teritorială;
- parchetele sunt independente față de instanțele judecătorești;
-serviciile și organele specializate în culegerea, prelucrarea și arhivarea informațiilor, au
obligația de a pune, de îndată, la dispoziția parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele și
toate informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor.
- procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate,
potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.
Conform legii, ministrul justiției are un anumit drept de control asupra procurorilor, prin
intermediul procurorilor inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, al procurorilor inspectori
din cadrul DNA, sau din cadrul Curților de Apel, însă, acest control vizează numai verificarea
eficienței manageriale, a modului cum procurorii își îndeplinesc atribuțiunile de serviciu, precum și a
modului în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate
în lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul
urmăririi penale și soluțiile adoptate1.
Din punct de vedere al organizării Ministerului Public, legea arată că acesta se organizează
prin raportare la organizarea instanțelor de judecată, începând Parchetul de pe lângă ÎCCJ. Acesta
este un organism cu personalitate juridică, condus de un procuror general, care este ajutat de un prim-
adjunct, un adjunct și trei procurori consilieri.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
reprezintă Ministerul Public în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice persoane juridice sau
fizice, din țară sau străinătate. Acesta exercită direct (sau prin procurori inspectori) controlul asupra
tuturor parchetelor. De asemenea, este cel care desemnează, dintre procurorii acestui Parchet, pe
procurorul/procurorii care participă la ședințele Curții Constituționale, în cazurile prevăzute de lege.2
În cadrul Parchetului de pe lângă instanța supremă funcționează colegiul de conducere,
constituit din procurorul general, prim-adjunctul, și 5 procurori aleși în adunarea generală a
1 Art. 69 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2004, republicată.

2 Art. 74 din Legea nr. 304/2004, republicată.

procurorilor. Ca și adunarea generală a judecătorilor, adunarea generală a procurorilor se convoacă la

solicitarea procurorului general, anual sau ori de câte ori este necesar.
În structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, funcționează, ca
organism cu un regim juridic special, autonom, Direcția Națională Anticorupție, structură a cărei
creare a generat aprinse dispute în societatea românească și chiar și în Parlament.1 Conform ultimei
reglementări2 în materie, se înființează Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate
juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin reorganizarea
Parchetului Național Anticorupție. Procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ conduce Direcția
Națională Anticorupție prin intermediul procurorului șef al acestei direcții. Procurorul general al
Parchetului de pe lângă ÎCCJ soluționează conflictele de competență apărute între DNA și celelalte
structuri sau unități din cadrul Ministerului Public. Departamentul Național Anticorupție este condus
de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul șef al Departamentului Național Anticorupție este ajutat
de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
DNA este organizată în secții, conduse de procurori șefi secție, ajutați de procurori șefi
adjuncți secție. Secțiile se înființează și se desființează prin ordin al procurorului șef al DNA, cu avizul
Consiliului Superior al Magistraturii.
Parchetele de pe lângă curțile de apel și tribunale, se constituie pe lângă aceste instanțe,
având personalitate juridică. Parchetele de pe lângă judecătorii și cele de pe lângă tribunalele
pentru minori și familie, nu au personalitate juridică. Toate însă, își au sediul în aceeași localitate în
care își are sediul instanța pe lângă care își desfășoară activitatea.
Referitor la organizarea internă, parchetele urmează aceleași principii aplicabile instanțelor
pe lângă care își desfășoară activitatea. Parchetele de pe lângă curțile de apel au în structură și câte o
secție pentru minori și familie.
1 În acest sens se poate arăta chiar că Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2004 cu privire la funcţionarea PNA, devenit ulterior
DNA, în forma propusă de guvern a fost respinsă la Senat, iar apoi, după ce a fost modificată în multe privinţe, devenind O.U.G. nr.
134/2005, a fost aprobată de către Parlament prin Legea nr. 54/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi
completarea O.U.G. nr. 43/2004 privind PNA, lege publicată în M. Of. nr. 226/13.03.2006.
2 Legea nr. 54/2006 care face trimitere la primul capitol din O.U.G. nr. 134/2005.

NU UITA!
Autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și
Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuțiile proprii prevăzute de Constituție și de lege.
Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și
libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse
judecății.
Instanțele judecătorești sunt:
a) judecătoriile;
b) tribunalele;
c) tribunalele specializate;
c) curțile de apel;
d) Înalta Curte de Casație și Justiție.
Consiliul Superior al Magistraturii, este garantul independenței justiției. Este organizat ca
serviciu public național, deoarece independența justiției este esențială pentru statul de drept.1 Este o
instituție cu personalitate juridică și sediul în București.
Conform art. 133 alin. 2 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii, este un organism
alcătuit din 19 membri, din care 14 sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat,
2 sunt reprezentanți ai societății civile, ceilalți membri componenți fiind ministrul justiției, președintele
ÎCCJ și procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Prin noțiunea de minister public se desemnează, în mod obișnuit, ansamblul constituit într-o
ierarhie a agenților statului - numiți procurori – care, în calitatea de reprezentanți ai societății și ai
statului, sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea penală, să sesizeze instanțele judecătorești
competente și să susțină în fața acestora acuzația în vederea sancționării celor vinovați.
În art. 131 din Constituție se prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile
cetățenilor. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți in parchete, în condițiile
legii. Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii".
9. Definiți modul de constituire al Consiliului Superior al Magistraturii.
10. Care sunt modurile de încetare a calității de membru al CSM?
1 Vezi şi M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan, op. cit. p.112


6. Analiza reforma penală în România produsă în ultimii 5 ani


AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI
Grilă răspunsuri: completați răspunsurile în această grilă, apoi comparați cu grila de mai
jos.
Fiecare răspns corect valorează 0,50 p, și se acordă un punct din oficiu.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Grilă răspunsuri
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18

BIBLIOGRAFIE
1. Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1968;

2. Anthony Arblaster, Democrația, București, Editura Du Style, 1998;
3. Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasiliu, Ioan Vida, Noua lege electorală a României,
București, 1992;
4. Bogdan Țonea Drept Constituțional și instituții politice Ed. SITECH Craiova 2014
5. Constantin C.Dissescu, Curs de drept constituțional, București, 1915;
6. Constanța Călinoiu, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Victor 2001;
7. Corneliu-Liviu Popescu, Aplicarea în România a Convenției-cadru pentru protecția minorităților
naționale, în „Dreptul” nr.4/2000;
8. Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex,
București, 1997;
9. Cristian Ionescu Instituții Politice și Drept Constituțional, Ed. Juridică, București 2004,
10. Cristian Ionescu, Sisteme constituționale contemporane, Editura Șansa SRL, București, 1994;
11. G Vrabie, Drept constituțional și instituții politice contemporane, Ediția a III-a revăzută și întregită,
Editura Team, Iași, 1995;
12. Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Editura Virginia, Iași, 1995;
13. George Alexianu, Curs de drept constituțional, vol.1-3, Casa Școalelor, București, 1930-1938;
14. Hans Kelsen, The Law of the United Nations, London, 1951;
15. Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Actami, 1998;
16. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituționale, vol.I, Editura Actami, București, 1998;
17. Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed.All Beck,
2003;
18. Ion Deleanu, Democrația și dinamica puterii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985;
19. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol.1 și 2, Editura Europa Nova,
București, 1996;
20. Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Cerna, București, 1998;
21. Keith Dowding, Puterea, București, Editura Du Style, 1988;
22. Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, București, Editura Omega Press, 1999;
23. Michael Freeden, Drepturile, București, Editura Du Style, 1998;
24. Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții juridice, București, Editura Universul Juridic ,
2006;
25. Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții politice, București, Ed.VIS Print, 2002;
26. Mihai Bădescu, Mono sau bicameralism?, în „Modificarea Constituției – necesitate a consolidării
democrației în România”, București, Editura Bren, 2002;
27. Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida,
Constituția României – comentată și adnotată, București, 1992;
28. Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, București,
Editura Cerna, 1992;
29. M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida. Alegerile parlamentare și prezidențiale Regia
Autonomă „Monitorul Oficial" 1992.
30. M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar. București. 1994.
31. M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan „Revizuirea Constituției, Explicații și comentarii” Ed.
Rosetti, 2003
32. Ovidiu Ținca, Drept constituțional și instituții politice, Oradea, 1999;
33. Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, Editat de Alex. Th. Doicescu, București (f.a);

34. Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Școalelor, București, 1942-
1943;
35. Petru Miculescu, Statul de drept, București, Editura Lumina Lex, 1998;
36. Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 2004;
37. Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I și II, Editura Lumina Lex, București,
2000;
38. Tudor Drăganu, Ion Deleanu, Studii de drept constituțional, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975;
39. Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constituțional, Editura Holding Reporter, București,
1998;
40. V. Dabu Drept constituțional și instituții politice Editia a IV a revăzută și actualizată Ed. SNSPA
2005
41. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României comentată și
adnotată, Editura Lumina Lex, București, 1997;
42. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomație de drept constituțional,
vol.I și II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
43. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituțional comparat, Ediția
a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1999;
44. Codul Penal al României republicat în Buletinul Oficial Nr. 55-56 din 23 aprilie 1973, în
temeiul art. III din Legea Nr. 6 din 1973 publicată în Buletinul Oficial Nr. 49 din 6 aprilie 1973
cu ultimele modificări aduse prin Legea 278/2006 publicată în Monitorul Oficial Nr. 601 din
17 iulie 2006.
45. Codul de Procedură Penală a României republicat în Monitorul Oficial Nr. 78 din 30 aprilie
1997 modificat și completat prin Legea Nr. 356 din 21 iulie 2006 publicată în Monitorul Oficial
677 din 07 august 2006.
46. Legea Nr. 275 din 20 iunie 2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal publicată în Monitorul Oficial Nr. 207 din 20 iulie
2006.
47. Legea nr.233/2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea
activității de soluționare a petițiilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 296 din 30 aprilie 2002.
48. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, publicată în
Monitorul Oficial nr.663 din 23 octombrie 2001
49. Regulamentul de aplicare al legii 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal aprobat prin Hotărâre de Guvern Nr.
1897 din 21 decembrie 2006 publicată în Monitorul Oficial Nr.24 din 16 ianuarie 2007.
50. Decizia Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor Nr. 296 din
16.01.2007.
51. Emilian Stănișor, Ana Bălan, Roxana Elaș, Administrațiile penitenciare europene, Editura Oscar
Print, București, 2002.
52. Emilian Stănișor, Ana Bălan, Marinela Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, 2002.
53. Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 2001.
54. Gheorghe Florian, Dinamica penitenciară, Editura Oscar Print, București, 1998.
55. Gheorghe Florian, Fenomenologie penitenciară, Editura Oscar Print, București, 2003.
56. Gheorghiță Călinescu, Cristina Manuela Ungureanu, Drepturile Omului în Penitenciarele din
România, București, 2004.
57. Gheorghiță Călinescu, Ana Bălan, Manager Penitenciar, Editura Tritonic, București, 2005.
58. Ion Oancea, Drept execuțional penal, Editura All Educațional, București,1998.
59. Nicolae Purdă, Protecția drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 2001.
60. Octavian Pop, Drept penitenciar, Editura Mirton, Timișoara, 2001.
61. Victor Duculescu, Protecția Juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 1994.

62. Victor Duculescu, Victor Luncan, Drepturile Omului, Editura Lumina Lex, București, 1993.
63. A pune regulile în acțiune – un manual privind o bună practică în penitenciare – Penal Reform
International, Haga, 1995.
64. drepturile omului și deținuții vulnerabili – manual de formare Nr.1- Penal Reform International,
editura Gruphaș, București, 2004.
65. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 217 A(III) din 10 decembrie 1948.
66. Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, adoptat de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966.
67. Convenția Europeană a Drepturilor Omului,adoptată în cadrul Consiliului Europei la Roma în 4
noiembrie 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
68. Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzimeinumane sau degradante,
adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 39/46 din 10
decembrie 1984.
69. Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, adoptată în cadrul Consiliului Europei la Strasbourg în 26 noiembrie 1987. A intrat în
vigoare la 1 februarie 1989.
70. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților, adoptat de Consiliul Economic și
Social al Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 633 C (XXIV) din 31 iulie 1957.
71. Recomandarea Rec(2oo6)2 Comitetului de Miniștri a statelor membre ale Consiliului Europei,
referitoare la regulile penitenciare europene, adoptată de Comitetul de Miniștrii la 11 ianuarie 2006.
72. Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție
sau încarcerare, adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 9 decembrie 1988.
73. Recomandarea R(99)22 a Comitetului de Miniștri către statele membre, privind supraaglomerarea
închisorilor și creșterea populației carcerale, adoptată de Comitetul miniștrilor al Consililui Europei
la Strasbourg, 30 septembrie 1999.
74. Recomandarea nr. R(84)12 referitor la persoanele private de libertate străine, adoptată de Comitetul
de Miniștri al Consiliului Europei la 21 iunie 1984.
75. Recomandarea nr.R(92)18 cu privire la aplicarea convenției asupra transferului persoanelor
condamnate, adoptată de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 19 octombrie 1992.
76. Recomandarea nr.R(89)12 A cu privire la educația în penitenciare, adoptată de Comitetul de
Miniștri al Consililui Europei la 13 octombrie 1989.
77. Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte,
volumul I – instrumente universale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1999.
78. Principalele instrumente internaționale privind drepturile omului la care România este parte,
volumul II – instrumente regionale, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1999.
79. Strategia pentru dezvoltarea serviciului penitenciar 2007-2010, al Administrației Naționale a
Penitenciarelor.
80. Site internet www.anp-just.ro.
81. Site internet www.just.ro.
82. Site internet www.dadalos.org.
83. Site internet www.apador.org.

Suport de Curs IFR DCIP

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs IFR DCIP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

BOGDAN NICOLAE ȚONEA

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

SUPORT DE CURS PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL CU FRECVENȚĂ REDUSĂ ȘI LA

Acest suport de curs se dorește a constitui un fundament al cunoștințelor despre dreptul

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină călăuzitoare. Fără

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

 Identificarea corectă și adaptarea la nevoile specifice MAI a legislației care se pretează

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

Timp de studiu individual estimat: 1h

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

CUPRINSUL UNITĂȚII DE STUDIU

1. Definiția constituției ....................................................................................................

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1 P. Pactet, op. cit., p. 69.

adoptarea legilor ordinare” (op. cit., p. 76).

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

Timp de studiu individual estimat: 3h

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

Cuprinsul unității de studiu

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1. Inițiativa adoptării constituției

puterii politice”(vezi, op. cit., p. 71).

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

2. Procedee de adoptare a constituției

1 M. Prélot, J. Boulouis, Op. cit., p. 214.

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

-perfecționarea reglementărilor privind organizarea autorităților publice, garantarea drepturilor și

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1. Identificați procedeele de adoptare a constituției cunoscute până în prezent.

PROPUNERI DE TEME DE CONTROL

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:

Cuprinsul unității de studiu

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

Secțiunea 1. Principiile regimului juridic constituțional în România

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1 Art. 10 din Constituția României revizuită

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

Secțiunea 2. Forma de stat actuală a României

1 Vezi, C. Ionescu, op. cit., vol. II., p. 116-117

desemnați agenții puterii și modul în care ei o exercită”(op. cit, p. 50).

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

3. Regimul politic actual al României

1 V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Op cit. p. 257 și urm

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

ă la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice;

Puterea (autoritatea) judecătorească. În România justiția se înfăptuiește în numele legii. Ea se

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

f) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanță cu obiectivele UE1

1Art. 135 din Constituția României revizuită

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

1. Identificați principiile regimului juridic constituțional în România.

PROPUNERI DE TEME DE CONTROL

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Centrul ID/IFR 2015

Timp de studiu individual estimat: 3 h