1.

Realismul este un curent literar şi artistic apărut în Franţa către mijlocul secolului al
XIX-lea şi extins până în Anglia, cu continuări şi ecouri până în secolul XX, ca reacţie
împotriva clasicismului şi romantismului.

Trăsături:
- Reflectarea fidelă a realităţii: veridicitatea este principiul de bază al realismului.
Mimesis-ul (imitarea) are în realism o nouă epocă de glorie. Pentru Stendhal romanul
este „o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrânge în ochi
când seninul cerului albastru, când noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara
oglinzii în spate îl veţi învinovăţi că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiţi
oglinda! Mai bine aţi învinui drumul pe care se află mocirla şi, mai mult încă, pe
inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa şi să se formeze mocirla.” – Roşu şi
negru. Dacă în clasicism lumea e văzută aşa cum ar trebui să fie, în realism lumea e
văzută aşa cum este.
- Tematica socială – societatea e înţeleasă ca un organism viu, dimanic, ca un mediu care
explică comportamentul personajelor.
- Obiectivitatea perspectivei narative - autor impersonal, omniscient, omniprezent.
Scriitorul trebuie să fie imparţial. Flaubert afirma că „artistul trebuie să fie pentru operă
ceea ce este Dumnezeu pentru creaţie; să fie simţit pretutindeni, dar niciodată văzut”.
- Rigoarea observaţiilor – importanţa detaliului semnificativ. Autenticitatea şi
veridicitatea acestor descrieri conferă valoare documentară operelor realiste.
- Critica aspectelor negative
- Lipsa de idealizare
- Personaje tipice în împrejurări tipice. Realiştii sunt preocupaţi de crearea de tipuri
umane, caracteristice societăţii vremii. Ei nu mai cultivă omul abstract clasic, nici
visătorul inadaptat romantic, ci omul aievea. Acesta este structurat sufleteşte în jurul unei
pasiuni dominante, la faculté maîtresse. În funcţie de această pasiune, personajul devine
tipologic: avarul, arivistul, tiranul etc.
- Determinarea socială a personajului
- Literatura realistă se inspiră exclusiv din prezent. Omul este analizat hic et nunc,
utilizându-se metode ştiinţifice de investigare
- Se remarcă predilecţia pentru descrierea mediului (satului, oraşului, străzilor, caselor
etc.) ca modalitate indirectă de caracterizare a personajelor.
- Apare tehnica detaliului semnificativ, pentru că are relevanţă în economia textului.
- Analiza psihologică
- Afirmarea prozei şi a romanului ca forme literare ale viitorului
- Stil sobru, impersonal, lipsit de artificii
- Economie de mijloace artistice
- Scriitorul realist observă omul în mediul său natural, social şi istoric, portretul şi
descrierea întemeindu-se pe reflecţie morală şi analiză psihologică.

Elemente de  realism balzacian: (Enigma Otiliei)

o tema   romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul

secolului al XX-lea;
o motivul moştenirii;
 o motivul paternităţii;

o expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului;

o caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant,

vestimentaţie; acestea sunt încadrate într-o tipologie;
o notarea amănuntelor semnificative;

o descrieri minuţioase, tehnica detaliului.

2. Romantismul este un curent literar şi artistic, apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea ca

o reacţie împotriva clasicismului şi a excesului de raţionalism prezent în gândirea
iluministă. A fost anticipat de o mişcare literară numită preromantism.

Particularităţi:

- libertatea de creaţie, refuzul normelor şi al regulilor impuse de clasicism;

- afirmarea individualităţii, a originalităţii şi a spontaneităţii;
- cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei. Gândirea romantică se întemeiază pe nevoia de
eliberare a eului de orice fel de constrângeri (religioase, politice, sociale, estetice, morale);
- amestecul genurilor, al speciilor şi al stilurilor;
- cultivarea antitezei (trecut – prezent, înger – demon, omul superior – omul comun);
- personaje excepţionale în împrejurări excepţionale.
- cultul Antichităţii. Romanticii priveau Antichitatea ca pe un spaţiu al frumuseţii şi armoniei, ca
pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comunicarea între uman şi divin, sau ca pe un univers
tragic, dominat de geniul lui Orfeu, simbol al durerii universale (întâlnit şi în poezia lui
Eminescu – „Memento Mori!”);
- interesul pentru specificul naţional şi pentru folclor, legende, mituri, basme, simboluri.
Filosoful german Herder arată că originalitatea unui autor sau a unei literaturi rezultă din
valorificarea elementului naţional;
- interesul faţă de trecutul istoric şi faţă de spaţiile exotice (în primul rând faţă de Orient);
- contemplarea naturii. Natura constituie pentru romantici cadrul marilor experienţe
(dragostea, moartea), dar şi locul de refugiu al inadaptatului măcinat de răul secolului. În
literatura romantică sunt înfăţişate două ipoteze ale naturii: natura protectoare dar şi natura ostilă,
indiferentă la suferinţele omeneşti;
- în romantism se impune un cult al sentimentului, iubirea fiind trăirea supremă. Stările
de suflet asociate iubirii sunt contradictorii, aşa cum chipul femeii iubite este când demonic, când
angelic, trezind fie dispreţ şi repulsie, fie adoraţie şi evlavie;
- interesul pentru redarea culorii locale;
- cultivarea visului. Visul constituie pentru romantici esenţa existenţei, în timp ce
realitatea devine iluzie, aparenţă. Visul, în forma reveriei, este şi stare de creaţie.
- fascinaţia misterului şi gustul pentru fantastic. Preferinţa pentru fantastic satisface
interesul romanticului faţă de ceea ce este straniu, neobişnuit, ţine de sfera excepţionalului.

3. SIMBOLISMUL
 Este un curent literar care a apărut în Franţa, la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o
reacţie împotriva romantismului, a parnasianismului şi a naturalismului. Numele acestui
curent a fost dat de către Jean Moréas în articolul-manifest intitulat „Le symbolisme”
(1886), scriitorul francez fiind considerat iniţiatorul mişcării literare.
La noi simbolismul a apărut sub auspiciile revistei „Literatorul” a lui Al.
Macedonski, cel care s-a evidenţiat mai ales ca teoretician. Printre reprezentanţii români ai
simbolismului se numără: George Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Ştefan Petică,
Elena Farago.
Spre deosebire de simbolismul francez, cel românesc nu s-a opus parnasianismului,
ci l-a integrat astfel că, în rondelurile lui Al. Macedonski apar elemente preluate din
ambele curente.
Trăsăturile simbolismului
- utilizarea simbolurilor cu o funcţie sugestivă, ceea ce oferă posibilitatea unei interpretări
multiple;
- cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt scoase în evidenţă stări sufleteşti vagi, confuze
(melancolie, plictiseală, spaimă, disperare, etc);
- relevarea corespondenţelor tainice, a legăturilor care se stabilesc între obiecte, între
obiecte şi oameni, între natură şi sentimente. (Ex.: cuvântul „plumb” are drept corespondent
în natură un metal greu, de culoare cenuşie, maleabil şi cu o sonoritate surdă care
simbolizează stările sufleteşti sugerate de trăsăturile acestui metal: apăsare sufletească,
angoasă, instabilitate psihică, claustrare într-un spaţiu, fără posibilitate de evadare).
- muzicalitatea versurilor: fie prin prezenţa instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol, fie
prin muzicalitatea interioară a versurilor (creată de sonorităţi verbale, repetiţii, refren, aliteraţii).
Al Macedonski  „Arta versurilor e arta muzicii”.
- versul liber, rima fiind considerată o simplă convenţie, accentul punându-se pe forma şi ritmul
versului;
- cromatica joacă un rol important. Fie este exprimată direct, prin culori cu valoare de simbol
(Ex: verdele care sugerează irascibilitatea, nevroza), fie este sugerată prin corespondenţe (Ex.
simbolul „plumb” duce cu gândul la culoarea cenuşiu ce determină un sentiment de dezolare).
- olfactivul scoate la iveală stări ale eului poetic, fiind sugerate, în general, mirosurile puternice
cu ajutorul unor simboluri (Ex: „cadavru”).
- cultivarea sinesteziei – ce presupune perceperea simultană a mai multor senzaţii (auditive,
vizuale, olfactive…) Ex.: „parfum violet” – olfactiv + vizual.
- impunerea poemului în proză.

4. Modernismul reprezintă un curent artistic şi literar de înnoire a literaturii secolului al

XX-lea, caracterizată prin negarea tradiţiei şi prin impunerea unor noi principii de creaţie.
Astfel, modernismul include curentele artistice ca simbolismul, expresionismul, curentele
de avangardă. Una dintre explicaţiile modernităţii estetice este dată de Baudelaire , pentru
care modernul este, alături de clasic, un artist perpetuu, etern. Modernismul înseamnă
ruperea de tradiţie, respingerea tuturor ierarhiilor de valoare şi sistemelor de idei create
de perioadele anterioare. Arta modernă este marcată de nevoia de înnoire, de inovare.
Limbajul poetic se îndepărtează din ce în ce mai mult de tiparele comunicării obişnuite,
tinzând de la sugestia simbolistă până la ermetism.
 Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice sunt legate de numele lui
Lovinescu şi au stârnit discuţii în epocă. Teoria sincronismului porneşte de la premisa că
literatura unui popor trebuie să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel
încât să nu apară diferenţe calitative majore. Eugen Lovinescu dezvoltă teoria imitaţiei,
susţinând ideea că uneori este necesar ca o literatură care a evoluat mai puţin să
împrumute modele din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un progres.
Eugen Lovinescu îşi elaborează teoria într-un moment în care, fără a imita, literatura
română nu ar mai fi evoluat.

Principiul sincronismului în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori, a

elementelor care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. În esenţă,
modernismul lovinescian porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin
factori materiali şi morali, care impune omogenizarea civilizaţiilor, integrarea într-un ritm
de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există diferenţe între civilizaţii, cele mai puţin
avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate. Influenţa se realizează în doi
timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare, apoi se stimulează
crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit
provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu
tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură, ci la
sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, sunt necesare câteva

mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în: trecerea de la o literatură cu
tematică preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective,
evoluţia poeziei de la epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea romanului
analitic.

Arta poetică este o operă literară în care autorul îşi exprimă propriile convingeri
despre artă, literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia. Autorul îşi exprimăîn mod
direct concepţia despre poezie (principiile de creaţie: elemente de laborator poetic, surse de
inspiraţie, teme, modalităţi de creaţie şi de expresie; rolul social al poeziei) şi despre rolul
poetului (relaţie poet-creaţie/inspiraţie; raportul poetului cu lumea sau cu divinitatea; rolul
său social).

5. Tradiţionalismul

Este o mişcare cultural-literară care reprezintă o tendinţă excesivă spre folclor şi istorie,
spre primitivism şi respingerea ideii de civilizaţie. În istoria literaturii române, tradiţionalismul s-
a concretizat într-o serie de curente care au căpătat o mare dezvoltare în primele decenii ale
secolului XX: poporanismul, sămănătorismul şi gândirismul1.Acestea fixează în centrul
preocupărilor tematice viaţa rurală:

1
Mircea Anghelescu, coord., Dicţionar de terminologie literară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
 - Doar în lumea satului este sursa culturii româneşti, ferită de accentele imitaţiei şi a unei
dezvoltări necaracteristice
- Literatura trebuie să rămână în spaţiul spiritual al ţărănimii.
6. Neomodernismul este un curent ideologic, literar definit de spiritul creator postbelic,
caracterizat prin respingerea formelor grave și prin redarea temelor grave într-o manieră
ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul. Literatura neomodernistă este definită printr-un
imaginar poetic inedit, limbaj ambiguu, metafore subtile și expresie ermetică.
Neomodernismul s-a conturat în doar 7 numere ale revistei "Albatros" editată în 1941 și
condusă de Geo Dumitrescu. Această nouă formă de manifestare a modernismului ce se
prelungește până prin anii '60 este îndreptată cu fața spre un trecut exemplar. Scriitorii
neomoderniști doresc să se despartă de "spiritul veacului", care este cel al războaielor și
să recupereze valorile și modelele.

Trăsături

 poezia sochează permanent asteptările cititorului

 este o poetică a existenței și a cunoașterii
 intelectualismul
 reinterpretarea miturilor
 abordarea modernă a marilor teme ale liricii
 iornia,spiritual ludic
 reprezentarea abstracțiilor în formă concretă
 ambiguitatea limbajului împinsă până la aparența de nonsens
 ermetismul expresiei
 imagini artistice rare

Trăsăturile caracteristice ale literaturii de la 1848/PAȘOPTISMUL

 inspiraţia din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială şi unitate naţională;
 preţuirea frumuseţilor patriei şi ale creaţiei folclorice, în care se reflectă bogăţia şi
varietatea manifestărilor spiritului popular;
 reflectarea problemelor sociale ale epocii lor;
 satirizarea viciilor orânduirii feudale.