FUNCTIA DE NUTRITIE - SISTEMUL CARDIOVASCULAR

-SISTEMUL RESPIRATOR
-SISTEMUL DIGESTIV
-SISTEMUL EXCRETOR

APARATUL CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui în organism. La toate vertebratele,

sângele circulă printr-un sistem închis de vase (artere, capilare, vene). Propulsia sângelui
prin arborele vascular se datoreşte inimii, a cărei activitateneîntreruptă de pompă crează şi
menţine o diferenţă de presiune între capătul arterial şi cel venos al arborelui vascular.
Inima este cuprinsa in sacul fibroseros format de pericard si este situata in mediastinul
anterior. Axul longitudinal al cordului aflat intre vaza si varf este orientat oblic ianinte, la stanga
si in jos. Baza cordului priveste opus, la dreapta, in sus si posterior. Varful inimii corespunde
spatiului V intercostal stang, putin medial de linia medioclaviculara,
Inima are forma unui con turtit, cu varful globulos, baza si doua fete, doua margini.
Fata sternocostala sau anterioara corespunde in cele 2/3 inferioarea ventriculilor, iar in
1/3 rupeioara atriilor si vaselor mari.
Ventriculii sunt despartiti prin santul interventricular anterior, ce se continua putin la
dreapta de varful real al inimii, prin incizura apicala a cordului. Santul atrio-ventricular anterior
este mascat de emergenta vaselor mari din ventricul, trunchiul pulmonar din ventriculul drept si
aorta din ventriculul stang. Portiunile laterale ale acestui sant sunt mascate de auriculele drept si
stang.
Fata diafragmatica sau inferioaraeste formata in cea mai mare parte de ventriculul stang
si mai putin de ventriculul drept, iar posterior de aria atriala, unde in dreapta se varsa vena cava
inferioara.
Intre cei doi ventriculi se afla santul interventricular posterior, mai aproape de marginea
ventriculului drept, iar intre atrii si ventriculi santul atrioventricular posterior in care se afla
sinusul coronar.
Marginea dreapta sau ascutita este cea care se poate observa mai bine. Apartine
ventriculului drept si priveste inferior.
 Marginea stanga sau fata pulmonara este cea mai etalata si priveste spre fata mediala a
plamanului stang la nivelul inciziei cardiace.
Baza inimiieste formata din atrii si vasele mari. Cea mai mare parte a bazei apartine
atriului stang, atriul drept fiind mai lateral.In atriul drept se deschid venele cave inferioara si
superioara, iar in atriul stang cele patru vene pulmonare, cu trunchi scurt si directie transversala.
Varful inimiieste mobil, se proiecteaza in spatiul V intercostal stang linia
medioclaviculara si este reprezentat de varful ventriculului stang.

Cavitatile inimii
Atriul drepteste cavitatea de receptie a sangelui venos din marea circulatie. Pe peretele
superior se deschide vena cava superioara, iar pe cel inferior vena cava inferioara si mai medial
colectorul venos coronar numit sinus coronar. De pe peretele anterior se desprinde o prelungire
ce traverseaza marginea dreapta a inimii catre santul atrio-ventricular anterior numita auricul
drept.
Orificiul atrio-ventricular drepteste prevazut cu valva atrio-ventriculara dreapta sau
tricuspida. Se afla pe peretele anterior al atriului drept si la baza ventriculului drept.Cele trei
valvule cuspide sunt anterioara, posterioara si septala. Prin baza lor se prin de un inel fibros, iar
prin cordajele tendinoase de muschii papilari so de peretii ventriculului drept.
Fiecare cuspida prezinta o fata axiala neteda si una parietala spre peretele ventriculr pe
care se insera cordajele tendinoase. Datorita cordajelor, in sistola valvulele se inchid fara a se
putea da peste cap catre cavitatea atriala.
Ventriculul drept are peretele muscular mai gros decat atriul drept si prezinta pe suprafata
interna reliefuri ridicate sub forma de muschi papilari, cate unul pentru fiecare perete, de la care
pleaca cordaje tendinoase spre fiecare din cele trei cuspide valvulare atrio-ventriculare. Muschii
papilari, la fel ca peretii ventriculului drept si cuspidele, au aceeasi denumire: anterior, posterior,
septal. Alaturi de orificiul atrio-ventricular drept, la nivelul bazei ventriculului, dar mai medial se
alfa orificiul trunchiuui pulmonar.
In sistola, ventriculul drept se inchide orificiul atrio-ventricular drept si se deschide
portiunea ventriculara dinaintea trunchiului pulmonar numita conul pulmonar si apoi valvulele
semilunare ale acestuia, sangele fiind expulzat in trunchiul pulmonar si astfel in mica circulatie.
Atriul stang are peretele mai subtire decat atriul drept. In el se deschid cele patru vene
pulmonare, doua drepte si doua stangi care aduc sangele oxigenat din plamani. Auriculul stang
este o prelungire anterioare care inconjoara spre stanga originea trunchiului pulmonar in partea
stanga, mascand santul atrio-ventricular anterior in jumatatea stanga.
Orificiul atrio-ventricular stangeste prevazut cu valva atrio-ventriculara stanga, mitrala
sau bicuspida, formata dintr-o cuspida anterioara si posterioara. Orificiul se afla pe peretele
anteior al atriului stang si la baza ventriculului stang.Cordajele tendinoase spre cele doua valvule
sunt mai puternice, iar muschii papilari anterior si posterior mult mai bine reprezentati.Prin baza
lor, cele doua cuspide se prind pe inelul fibros al atriului stang.
Ventriculul stang primeste sangele arterial evacuat din atriul stang. Dupa inchiderea
valvei atrio-ventriculare stangi in sistola, prin contractia muschilor peretelui ventriculului stang,
care este de trei ori mai gros decat al ventriculului drept, sangele este expulzat prin orificiul
aortic in marea circulatie. Se deschide astfel portiunea mediala a ventriculului stang numita con
arteril si valvele semilunare aortice.
De remarcat este ca musculatura ventriculului stang este mult mai groasa, capabila sa
lucreze sub un regim presional mult mai mare, pentru a putea sustine miscarea coloanei sangvine
prin marea circulatie.
Miocardul este tapetat la exterior de pericard, alcatuit din foita viscerala, ce adera de
miocard si de foita parietala ce realizeaza sacul sau cavitatea pericardica, care contine lichid
pericardic in cantitate mica.
Pe fata interna a miocardului, inspre cavitatea cardiaca, se afla stratul endocardic, care se
continua prinorificiile vasculare cu endoteliul vaselor, ce asigura netezimea suprafetelor ce vin in
contact cu sangele circulant.
Miocardul atrial si cel ventricular sunt separate, fiind unite numai prin fascicolul
atrioventricular de tesut excitoconductor.
Tesutul excitoconductor al inimii este format din celule care conduc excitatia sau stimulul
miocardic primitiv in mod specific prin miocard la toate cavitatile, si apoi in mod difuz
intercelular, la toate celulele musculare miocardice.
Tesutul excitoconductor este reprezentat de nodul sinoatrial, aflat in atriul drept la
loculde intrare a venei cave superioare, apoi nodul atrio-ventricular aflat in grosimea septului
interatrial, fascicolul His in portiunea superioara a septului interventricular, ramurile dreapta si
stanga ale fascicolului His care se distribuie catre varful fiecarei cavitati ventriculare si fibrele
Purkinje ce se ramifica in grosimea miocardului.
 Functional se descriu cai specifice internodale care ar completa continuitatea intregului
sistem excitoconductor, dar individualitatea anatomica a acestora nu este admisa. Functia
tesutului excitoconductor asigura activitatea ritmica a inimii si prin aceasta adaptarea la
conditiile hemodinamice diverse.

Fiziologia inimii

A. Proprietăţile funcţionale ale miocardului.

Funcţia de pompă automată a inimii se datoreşte unor proprietăţi funcţionale
fundamentale ale peretelui său muscular: automatismul, excitabilitatea, conductibilitatea şi
contractilitatea.
a. Automatismul (funcţia cronotropă).
Este proprietatea inimii de a se autoexcita, de a elabora stimuli ritmici. Scoasă din corp,
inima continuă să se contracte, dacă i se asigură irigarea cu lichid nutritiv corespunzător.
Activitatea automată a inimii se datoreşte existenţei ţesutului miocardic embrionar (nodal) care
activează într-o ordine ierarhică astfel:
-nodulul sinoatrial (Keith-Flack) care elaborează ritmul sinusal, cu o frecvenţă medie de
75 de stimuli pe minut. Acesta este ritmul normal al inimii;
-nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) care generează ritmul nodal cu o frecvenţă de
40 de stimuli pe minut. Când ritmul sinusal este suprimat, nodulul Aschoff-Tawara preia
comanda, imprimând inimii ritmul nodal;
-fasciculul atrioventricular His şi reţeaua Purkinje, generează ritmul idioventricular cu o
trecvenţă de 25 de stimuli pe minut.
În mod normal, inima se supune centrului de automatism cu ritmul cel mai
înalt.Elaborarea automată a stimulilor se datoreşte instabilităţii potenţialului de repaus al
celulelor miocardului embrionar. Membrana acestor celule se atodepolarizează lent în timpul
diastolei, iar când depolarizarea lentă diastolică atinge un nivel critic, se produce un potenţial de
acţiune propagat.
b. Excitabilitatea (funcţia batmotropă).
Reprezintă proprietatea celulelor miocardice de a răspunde la un stimul printr-un
potenţial de acţiune propagat. Aceasta este proprietatea comună a tuturor structurilor excitabile
nervoase, musculare sau glandulare şi nu numai a muşchiului cardiac. Excitantul fiziologic al
miocardului este stimulul generat în centrele de automatism, dar inima poate fi excitată şi prin
curent electric sau prin excitanţi mecanici (de exemplu creşterea presiunii în cavităţile inimii).
Orice excitant natural sau artificial, trebuie să aibă o anumită intensitate, numită
valoareprag. Spre deosebire de muşchii scheletici, inima nu este excitabilă în timpul contracţiei
(sistolă), cinumai în perioada de relaxare (diastolă). Astfel este asigurată ritmicitatea fazelor de
contracţie şi relaxare a inimii care nu intră niciodată în contracţie tetanică, aşa cum se întâmplă cu
muşchiul scheleticcând este excitat cu frecvenţe ridicate. Aceasta este legea inexcitabilităţii
periodice a inimii.
Inima nu răspunde prin contracţie la stimuli care au valoare sub prag şi dă un răspuns
maxim la orice stimul de valoare peste prag, indiferent de intensitatea stimulului; este legea "tot
sau nimic".
Tulburări ale automatismului şi excitabilităţii provoacă anomalii ale ritmului cardiac-
aritmii.Astfel de aritmii sunt extrasistolele, tahicardia paroxistică şi fibrilaţia. Extrasistolaeste o
bătaie cardiacă prematură (contracţie suplimentară), provocată de un stimul patologic din
miocard, generat de abuzul de alcool, tutun sau în unele dereglări endocrine. Când extrasistolele
se succed neîntrerupt cu regularitate şi frecvenţă de 200 pe minut se producetahicardia
paroxistică. Dacă activitatea contractilă devine haotică şi cu frecvenţă de 600 pe minut se
produce fibrilaţia; când această tulburare cuprinde ventriculele survine moartea.
c. Conductibilitatea (funcţia dromotropă).
Este proprietatea miocardului de a conduce stimulii la întreaga masă miocardică.
Excitaţia ia naştere la nivelul nodulului Keith-Flack difuzează în atrii, cuprinde nodulul Aschoff-
Tawara de la care, prin fasciculul His şi reţeaua Purkinje, este condusă la fibrele musculare
ventriculare. De la nodulul sinusal, stimulul se răspândeşte lent cu o viteză de 0,05 m/s, prin
musculatura atriilor-0,5 m/s iar în fasciculul His-4 m/s. Întârzierea conducerii excitaţiei prin nodulul
atrioventricular asigură intrarea succesivă în contracţie întâi a atriilor şi apoi a ventriculelor, ceea ce
asigură funcţia de pompă a inimii.
Tulburările conducerii stimulilor prin inimă se numesc blocuri.Blocarea conducerii între
atrii şi ventricule se numeşte bloc atrioventricular (când atriile se contractă cu frecvenţa ritmului
sinusal iar ventriculele în ritm idioventricular). Blocarea conducerii prin ramurile fasciculului
His se numeşte bloc de ramură (când este afectat numai un ventricul, cele două ventricule se contractă
asincron).
d.Contractilitatea (funcţia inotropă).
Este proprietatea miocardului de a dezvolta o tensiune între capetele fibrelor sale.
Prin contracţie creşte presiunea din cavităţile inimii. Forţa contractilă a miocardului este direct
proporţională cu grosimea peretelui muscular fiind mai mare în ventricule decât în atrii, mai
mare la ventriculul stâng decât la ventriculul drept.
Forţa de contracţie a inimii este direct proporţională cu lungimea iniţială a fibrelor
miocardice produsă de umplerea diastolică; acesta reprezintă legea inimii studiată şi stabilită de
Starling. Experimentalel a constatat că o întoarcere venoasă corespunzătoare, chiar mărită şi o
rezistenţă a aortei mărită, determină o umplere mai bună a cavităţilor inimii; fibrele cardiace se
alungesc prin "dilatare tonogenă" şi astfel sunt capabile ca, în sistolă să dezvolte o contracţie mai
mare, realizându-se un debit sistolic mărit (la subiecţii antrenaţi). Se întâlnesc situaţii când forţa
de contracţie scade, sângele nu este expulzat în totalitate şi are loc dilatarea cavităţilor
inimii-"dilatare miogenă" cu pierderea elasticităţii şi mărirea timpului de relaxare. În aceste
condiţii nu se mai realizează o adaptare a inimii la efortul prestat (la subiecţii sedentari).
Miocardul ca şi muşchiul striat transformă energia chimică înmagazinată în moleculele
de ATP (adenozin trifosfat), în energie mecanică. Refacerea ATP-ului are loc pe seama CP
(fosfocreatină) şi a glicolizei. Miocardul poate utiliza şi alte surse de energie în afară de glucoză,
ca acidul lactic, acizii graşi şi corpii cetonici.