MINISTERUL EDUCAȚ IEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚ IONALĂ DIN MOLDOVA

REFERAT

TEMA: TACTICA INTERCEPTĂRII ȘI ÎNREGISTRĂRII COMUNICĂRILOR

A ELABORAT: masterand
Pivoda Alexandru

COORDONATOR Ș TIINȚ IFIC: doctor în drept,

conferențiar universitar
Gheorghe Golubenco

1
 Cuprins:

1 Apariţia şi evoluţia interceptării comunicărilor

____________________________________pag.3

2 Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor în Republica Moldova.

____________________pag.5

3 Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor în sistemul acţiunilor de urmărire

penală_____pag.13

4 Concluzii___________________________________________________________________pag.21

2
1 Apariţia şi evoluţia interceptării comunicărilor

Orice stat are nevoie de o anumită ordine în respectarea normelor juridice de către
toţi

subiecţii de drept.

Pentru respectarea uniformă a normelor juridice stabilite, statul a creat un aparat de

constrângere în persoana organelor speciale, de urmărire penală, procuraturii,

judecătoresc,

organe care asigură executarea justiţiei şi trag la răspundere penală persoanele care
săvârşesc

infracţiuni. În acelaşi timp, asigurând ordinea de drept, aceste organe apără

interesele, drepturile

şi libertăţile cetăţenilor.

Apărarea drepturilor şi intereselor personalităţii constituie o sarcină prioritară. În seria

de

drepturi apărate de stat, ale personalităţii cu drept deplin intră şi inviolabilitatea vieţii
private, a

secretului personal şi familial, inclusiv a secretului corespondenţei, conversaţiilor

telefonice,

convorbirilor, mesajelor expediate prin poştă, prin telegraf şi al altor tipuri de

comunicări.

Proclamând secretul vieţii private a cetăţenilor, atât Constituţia României cât şi cea a

Republicii Moldova au prevăzut şi posibilitatea de a limita, restrînge exerciţiul unor

drepturi sau

al unor libertăţi, inclusiv prin interceptarea convorbirilor telefonice.

Împotriva celor care săvârşesc infracţiuni, statul, prin intermediul organelor sale

specializate, intervine pentru ai identifica, cerceta şi sancţiona.

3
Reacţia societăţii faţă de cei ce întră în conflict cu legea penală nu este arbitrară, ci,

dimpotrivă, chibzuită, amplu reglementată prin dispoziţiile legii [1, p.1]. De aceea,
între

săvârşirea infracţiunii şi aplicarea unei sancţiuni penale autorului ei se situează

procesul penal,

iar uneori şi activitatea de investigaţie operativă, ca activitate organizată în vederea

adoptării

unei soluţii corespunzătoare acţiunilor concrete ale fiecărei cauze penale.

Descoperirea infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor, strângerea şi

administrarea probelor, tragerea la răspundere penală se constituie într-o activitate

complexă

desfăşurată de către organele specializate ale statului [2, p. 43].

Conform sistemului probator al procesului penal român, ca şi cel al Republicii

Moldova,

interceptarea şi înregistrarea comunicărilor se înscrie în limitele legii, iar rezultatele

devin

mijloace de probă în cauzele penale.

Interceptarea convorbirilor telefonice şi de altă natură îşi are istoria sa. Începutul

comunicaţiei telefonice, după cum se ştie, datează din anul 1876 prin inventarea
aparatului

telefonic de către A. Bell (SUA) şi prin crearea primei centrale telefonice, iar primul
aparat de 18

înregistrare şi reproducere a sunetului a fost inventat de T.A.Edisson [3, p. 120,

1539].

În anul 1898, în Danemarca, V. Pauls a inventat înregistrarea magnetică, iar în 1928

F.

Pflaimer a inventat banda magnetică.

În anul 1934, la o expoziţie de radioaparataj din Berlin, a fost prezentat pentru prima

dată aparatul de înregistrare a sunetului, brevetat şi numit magnetofon. Practic, în

acelaşi timp,

în literatura juridică sovietică au apărut primele afirmaţii despre posibilitatea aplicării

înregistrărilor sonore în lupta împotriva criminalităţii [4, p.87-88].

Practica interceptării de către poliţie a conversaţiilor telefonice a început să se

dezvolte

4
foarte activ în SUA încă în perioada aşa-zisei „legi a prohibiţiei”, adică din 1920 pînă
în 1934.

Biroul de control asupra respectării „legii prohibiţiei”, care era atunci în componenţa

Ministerului Finanţelor al SUA, aplica interceptarea în lupta cu infractorii care încălcau

această

normă legală [4, p. 71].

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice necesită un volum foarte mare

de

muncă tehnică. De aceea, în Statele Unite „munca manuală” trece treptat în sarcina

calculatorului „Harvist” („Recolta”) care din 1974, cu ajutorul unor sateliţi,

controlează circa 75

de milioane de convorbiri telefonice din toată lumea, iar 1,8 milioane dintre ele sînt
selectate şi

analizate de către specialişti. Calculatorul reacţionează la cuvinte „complotiste” şi la

anumite

combinări de cifre (numărul de telefon format). Acolo se utilizează şi aparate noi, de

performanţă, care nu necesită ca în aparatul telefonic să fie instalaţi detectori.

Folosind

caracterul unic al vocii unui om, voce ce este recunoscută de calculator, noul
dispozitiv poate fi

conectat la întreaga centrală telefonică [5, p.234].

2 Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor în Republica Moldova.

În Republica Moldova, interceptarea comunicărilor (convorbirilor telefonice, prin radio

sau a altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) este reglementată de 2 acte

legislative:

- Codul de procedură penală: articolul 135, care defineşte interceptarea comunicărilor

ca

o acţiune de urmărire penală efectuată de către organele de urmărire penală

(Ministerul

Afacerilor Interne, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei,

Serviciul

5
Vamal, organele procuraturii), şi articolul 303, care determină interceptarea
convorbirilor

telefonice şi a altor convorbiri ca o măsură operativă de investigaţii.

Astfel, conform prevederilor art. 135, interceptarea comunicarilor (convorbirilor

telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor tehnice) se

efectuează de

catre organul de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instructie, în baza

ordonanţei

motivate a procurorului în cauzele cu privire la infracţiunile deosebit de grave şi

excepţional de

grave.

În caz de urgenţă, dacă întîrzierea obţinerii autorizaţiei prevăzute la alin. (1) ar

provoca

prejudicii grave activităţii de administrare a probelor, procurorul poate dispune, prin

ordonanţă

motivată, interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, informând despre aceasta

imediat, dar nu

mai tîrziu de 24 de ore, judecătorul de instrucţie care, în cel mult 24 de ore, se va

pronunţa

asupra ordonanţei procurorului, în cazul în care o confirmă, va autoriza, în caz de

necesitate,

interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă, dispune încetarea imediată a

interceptărilor

şi distrugerea înregistrărilor efectuate.

Interceptarea comunicărilor în condiţiile prezentului articol poate fi efectuată în cazul

unor ameninţări de aplicare a violenţei, de estorcare sau de comitere a altor

infracţiuni împotriva

părţii vătămate, martorului sau membrilor familiilor lor, la cererea acestora, în baza
ordonanţei

motivate a procurorului.

Interceptarea comunicărilor în cadrul urmăririi penale se autorizează pentru o durată

de

cel mult 30 de zile. Autorizaţia poate fi prelungită în aceleaşi condiţii pentru motive
temeinic

justificate, fiecare prelungire neputând depaşi 30 de zile. Durata totală a interceptării

6
comunicărilor nu poate depăşi 6 luni. Interceptarea comunicărilor nu poate dura mai
mult decit

până la terminarea urmăririi penale.

Autorizaţia va fi anulată înaintea expirării duratei pentru care a fost emisă, îndată ce
au

dispărut motivele care au justificat-o.

Judecătorul de instructie, în cursul urmăririi penale, după terminarea interceptarii

autorizate, solicitând opinia procurorului care conduce sau efectuează urmărirea

penală, în 26

termen rezonabil, dar nu mai târziu de terminarea urmăririi penale, anunţă, în scris,
persoanele

ale căror convorbiri au fost interceptate şi înregistrate.

- Legea nr. 45-XIII din 12 aprilie 1994 privind activitatea operativă de investigaţii,

potrivit căreia interceptarea convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, ca măsură

operativă de

investigaţii, poate fi înfăptuită atît pînă la pornirea urmăririi penale, cît şi în cadrul
urmăririi

penale. Organele abilitate cu dreptul de interceptare sînt Serviciul de Informaţii şi

Securitate,

Ministerul Afacerilor Interne şi Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi

Corupţiei.

Ambele acte legislative prevăd autorizarea interceptării comunicărilor de către

judecătorul

de instrucţie.

Interceptarea autorizată a comunicaţiilor electronice reprezintă un important mijloc

de

protecţie a intereselor securităţii naţionale şi de investigare a infracţiunilor grave

(preambulul

Rezoluţiei Consiliului Uniunii Europene din 17 ianuarie 1995 privind interceptarea

legală a

telecomunicaţiilor).

Conform prevederilor din Legea nr. 45-XIII din 12 aprilie 1994 privind activitatea

operativă de investigaţii (republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003,

nr. 11-

7
13, art. 38), cu modificările şi completările ulterioare, asigurarea tehnică a
interceptării

convorbirilor telefonice, a controlului comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări

se

efectuează de subdiviziunea specializată a Serviciului de Informaţii şi Securitate, cu

utilizarea

mijloacelor tehnice speciale conectate, în caz de necesitate, la echipamentul

operatorilor, iar

semnalul care urmează a fi interceptat se transmite organului împuternicit, care

exercită

activitatea operativă de investigaţii pentru înregistrarea şi înscrierea convorbirilor şi

comunicărilor pe suport de hîrtie.

Apreciem că este necesar ca asigurarea tehnică a interceptării comunicărilor să se

efectueze de către Serviciul de Informaţii şi Securitate, în condiţiile Legii privind

activitatea

operativă de investigaţii, impunându-se astfel completarea prevederilor art. 136,

alineatul (1) din

Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr. 122-XV din 14 martie 2003
(Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 104-110, art. 447), cu modificările şi

completările

ulterioare. Astfel, Serviciul de Informaţii şi Securitate ar fi desemnat în calitate de

executor unic

al măsurilor tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice şi a altor comunicări

efectuate prin

reţelele de comunicaţii electronice, pentru necesităţile subiecţilor activităţii operative

de

investigaţii şi ale organelor de urmărire penală.

Modificările şi completările propuse privind activitatea operativă de investigaţii nu au

ca

scop abilitarea Serviciului de Informaţii şi Securitate cu funcţii proprii organelor de

urmărire

penală, ci doar cu competenţa de asigurare tehnică a interceptării convorbirilor

telefonice, 27

controlul comunicărilor telegrafice şi a altor comunicări efectuate prin reţelele de

comunicaţii
8
electronice, ordonate de către ofiţerul de urmărire penală, organul care exercită
activitatea

operativă de investigaţii şi autorizate în modul stabilit.

Conţinutul intact al semnalului interceptat va fi transmis, în regim de timp real, de

către

subdiviziunea specializată a Serviciului de Informaţii şi Securitate organelor de

urmărire penală

şi subiecţilor abilitaţi ai activităţii operative de investigaţii pentru înregistrarea

convorbirilor,

întocmirea procesului-verbal al interceptării şi înfăptuirea altor măsuri ce se impun în

legătură

cu convorbirile interceptate.

Trebuie ţinut cont de faptul că subiecţii activităţii operative de investigaţii din

Republica

Moldova sînt înzestraţi cu mijloace tehnice de control confidenţial al comunicaţiilor

electronice

la un nivel foarte redus.

Elaborarea concepţiei pe baza căreia necesită a fi creat un sistem unic de

interceptare a

comunicaţiilor electronice şi desemnat un singur organ pentru gestionarea sistemului

este

determinată de o serie de cerinţe la care acesta trebuie să răspundă şi anume:

operativitate,

siguranţă şi stabilitate în exploatare la nivel naţional, posibilitatea de modernizare

continuă şi, nu

în ultimul rînd, posibilitatea exercitării unui control permanent asupra respectării legii
de-a

lungul întregului proces pe care îl presupune interceptarea comunicaţiilor.

În cadrul desfăşurării măsurilor tehnice de interceptare este necesar de a respecta

următoarele principii de bază:

- legalitatea interceptării. Abilitarea unui singur organ cu funcţii de executare a

interceptării va permite asigurarea unui control mai riguros asupra acestei activităţi
din partea

autorităţilor, precum şi o responsabilitate sporită a organului care va efectua

interceptarea;

9
- confidenţialitatea măsurii de interceptare. Înfăptuirea măsurilor de interceptare se

efectuează în mod secret, fără a divulga conţinutul, metodele şi tactica acestor

măsuri. Atunci

cînd informaţia despre interceptare devine cunoscută persoanei ale cărei convorbiri
sînt

interceptate, precum şi altor persoane interesate, inclusiv funcţionarilor corupţi, sînt

prejudiciate

scopurile interceptării şi probele care pot fi obţinute.

Luând în considerare practica internaţională, rezultă că Franţa şi Ungaria practică

sistemul unui centru specializat ce activează pe lîngă Guvern şi asigură efectuarea

măsurilor

operative de investigaţii pentru toate organele abilitate. O asemenea soluţie cere, de

fapt, crearea

unei noi structuri statale independente şi prevede cheltuieli suplimentare sporite atît
pentru

fondurile fixe, cît şi pentru mijloacele circulante.

Ca exemplu important poate servi experienţa unor state europene, cum ar fi

Germania,

Italia, România, Kazahstan, Uzbekistan şi Belarus, în care este numit un coordonator

naţional în 28

domeniul realizării investigaţiilor cu utilizarea mijloacelor tehnice moderne. Recent,

acest model

a fost preluat de Turcia şi Ucraina.

Conform prevederilor art. 136 din Codul de procedură penală, efectuarea

interceptărilor,

înregistrării comunicărilor şi certificarea sunt reglementate după cum urmează:

“Interceptarea şi

înregistrarea comunicărilor se efectuează de către organul de urmărire penală, iar

persoanele

care sunt chemate să asigure tehnic interceptarea şi înregistrarea comunicărilor sunt

obligate să

păstreze secretul acţiunii procesuale, secretul corespondenţei şi poartă răspundere

pentru

încalcarea acestei obligaţii în conformitate cu prevederile art.178 şi 315 din Codul

penal. Despre

10
explicarea acestor obligaţii se consemnează în procesul-verbal al interceptării.” Dar
acest

proces-verbal se întocmeşte numai după efectuarea interceptării şi înregistrării

comunicărilor

(art.136, al.2 CPP RM) şi în aşa mod persoanele tehnice nu sunt preîntîmpinate de la
bun

început despre răspunderea penală pentru divulgarea datelor urmăririi penale şi nu

semnează

careva decaraţii. În acest sens se propune ca o astfel de declaraţie de preîntîmpinare

de

răspundere penală pentru cele menţionate să fie semnată de persoanele tenhice

atunci când

organul de urmărire penală face comanda concretă de interceptare şi prezintă

documentele

respective.

Despre efectuarea interceptării şi înregistrării comunicărilor, organul de urmărire

penală

întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art. 260 şi 261, în care,

suplimentar, se

menţionează autorizaţia dată de judecătorul de instrucţie, numărul sau numerele de

telefon,

adresa posturilor telefonice, de radio sau ale altor mijloace tehnice prin care s-au
purtat

convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat dacă sunt cunoscute, data şi ora
fiecarei

convorbiri separate şi numărul de ordine al casetei pe care se face înregistrarea.

Comunicările înregistrate se redau integral în scris, se certifică de către organul de

urmărire penală, se verifică şi se contrasemnează de către procurorul care exercită

nemijlocit sau

conduce urmărirea penală şi se anexează la procesul-verbal. Comunicările în altă

limbă decât

cea în care se desfaşoară urmărirea penală se traduc. La procesul-verbal se

anexează, de

asemenea, caseta care conţine înregistrarea comunicării în original, sigilată cu sigiliul

organului

de urmărire penală.
11
Caseta cu înregistrarea comunicărilor, reproducerea în scris a acestora şi procesul-
verbal al

interceptării şi înregistrării comunicărilor se transmit, în termen de 24 de ore,

procurorului, care

apreciază care din informaţiile culese au importanţă pentru cauza respectivă şi

întocmeşte un

proces-verbal în acest sens.

Casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în

scris a înregistrării şi de copiile de pe procesele-verbale, se transmit judecătorului de

instrucţie

care a autorizat interceptarea pentru păstrare în locuri speciale, într-un plic sigilat.

Instanţa judecătorească va dispune, prin încheiere sau prin sentinţă, distrugerea

înregistrărilor care nu au importanţă pentru cauză. Celelalte vor fi păstrate până la

depozitarea

dosarului la arhivă.

Având în vedere unele lacune în legislaţia care reglementează domeniul în cauză şi

care

generează diverse impedimente la aplicarea în practică, suntem de acord cu

majoritatea

propunerilor din proiectul de lege privind modificarea şi completarea Codului penal

şi Codului

de procedură penală, elaborat în conformitate cu recomandările GRECO expuse în

raportul

ciclului doi de evaluare a Moldovei privind aducerea legislaţiei ce se referă la mijloace

speciale

de anchetă, ca să fie posibil de aplicat în cazurile de corupţie ordinară, de trafic de

influenţă, de

infracţiuni contabile şi pentru identificarea bunurilor legate de aceste infracţiuni.

Aceste recomandări determină necesitatea completării cu norme care ar permite

utilizarea

măsurilor operative de investigaţii, folosirea investigatorilor sub acoperire, la

verificarea şi

completarea informaţiilor despre săvârşirea infracţiunii de corupţie sau aferente ei,

care, conform

12
art. 16 al Codului penal nu sînt atribuite la categoriile de infracţiuni grave, deosebit
de grave şi

excepţional de grave, indicate în sesizarea adresată organului de urmărire penală, la

controlul

transmiterii banilor, altor valori materiale şi acordarea de servicii extorcate, la

efectuarea

achiziţiilor de control sau a controlului livrării de mărfuri ori de producţie aflate în

circulaţie liberă

sau limitată, la verificarea şi completarea altor informaţii despre infracţiuni, la

acumularea de

probe în cauza penală concretă.

Necesitatea primordială a aplicării măsurilor operative de investigaţii pentru

depistarea şi

documentarea infracţiunilor de corupţie şi aferente lor ca: traficul de stupefiante,

arme, spălarea

banilor, fabricarea sau punerea în circulaţie a cardurilor şi a altor documente de plată

false, a

infracţiunilor contra autorităţilor publice şi a securităţii statului rezultă din conţinutul

şi

caracterul clandestin şi al acestor acte.

Codul de procedură penală în vigoare conţine la art. 93 alin.(4) o reglementare

conform

căreia datele obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe
numai în

cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor

prevăzute la

alin.(2), în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi

libertăţilor

persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de

judecată.

Totodată, sunt unele măsuri operative care au caracter permanent de aplicare la

depistarea şi

documentarea infracţiunilor de corupţie şi aferente lor, acestea fiind interceptarea şi

înregistrarea 30

comunicărilor, transmiterea sub control a banilor şi altor valori materiale extorcate,

efectuarea

13
achiziţiilor de control sau a controlului livrării de mărfuri ori de producţie aflate în
circulaţie

liberă sau limitată.

Din examinare se constată unele lacune în legislaţia care reglementează domeniul în

cauză

şi care generează diverse impedimente la aplicarea în practică a normelor acestei

legi.

Analizând prevederile art. 135 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că
această

normă procesuală permite interceptarea comunicărilor numai în cazul comiterii

infracţiunilor

grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.

În scopul executării recomandărilor GRECO şi creării posibilităţii utilizării măsurilor

operative la investigarea infracţiunilor menţionate în acest proiect, opinăm pentru

modificarea şi

completarea art. 135 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Pornind de la faptul că informaţia obţinută în rezultatul interceptării comunicărilor

este o

informaţie secretă privind viaţa privată a unei persoane şi pentru menţinerea

caracterului ei

secret în vederea protejării acestor drepturi fundamentale, se impune necesitatea ca

purtătorii

acesteia, în caz de neconfirmare a acţiunii de către judecătorul de instrucţie să o

distrugă.

Legea de procedură penală deşi stipulează acest fapt, nu prevede expres cine
execută

prevederile respective, aspectul în cauză determinând diverse interpretări iar în

rezultat creează

premize pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei. Din

considerentele

menţionate, opinăm că este necesar de a reglementa expres în lege executorul şi

actul de

consemnare a acestor acţiuni.

Din aceleaşi considerente, este necesar a limita accesul altor persoane sau altor
subiecţi

14
procesuali la suporturile pe care sunt înregistrate comunicările, acesta fiind posibil
doar în

cazul procurorului care conduce sau exercită urmărirea penală sau cu autorizarea
judecătorului

de instrucţie, iar în cazul pronunţării unei hotărâri de către instanţa de judecată, doar
cu

încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.

Practica determină necesitatea unei stricte reglementări în legislaţia procesuală a

posibilei

utilizări a informaţiei obţinute în cadrul activităţii operative şi într-un alt proces penal.

În această ordine de idei, modificările ce vor fi operate în Codul de procedură penală

urmează să introducă noi reglementări în acest domeniu.

În alin. (l) al art. 274 din Codul de procedură penală este prevăzut că organul de
urmărire

penală sesizat în modul stabilit de art.262 şi 273, dispune prin ordonanţă pornirea
urmăririi

penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau a actelor de constatare,
rezultă o

bănuială rezonabilă că a fost săvârşită o infracţiune şi nu există vreo circumstanţă

care exclude

urmărirea penală, iar conform alin. 4, dacă rezultă vreunul din cazurile care împiedică
pornirea 31

urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează procurorului actele întocmite

cu

propunerea de a nu porni urmărirea penală.

În scopul soluţionării situaţiilor în care, reieşind din conţinutul sesizării adresate

organului

de urmărire penală sau procurorului, informaţia conţinută în sesizare nu este

suficientă pentru a se

dispune începerea urmăririi penale sau refuzul de pornire a urmăririi penale, în

proiect se

propune completarea articolului 274 din Codul de procedură penală cu trei aliniate
noi: (51), (52) şi (53)

care va da posibilitate organului de urmărire penală sau procurorului, iar la indicaţia

lor şi

15
colaboratorilor titulari din subdiviziunile operative ale organelor operative de
investigaţii de a

efectua acţiuni privind verificarea şi completarea informaţiilor despre săvârşirea sau

pregătirea

pentru săvârşirea infracţiunii indicate în sesizare.

Articolul 270, alin. (1) din Codul de procedură penală prevede competenţa
procurorului la

efectuarea urmăririi penale pe diferite categorii de infracţiuni, iar conform

prevederilor

alin.(9) al art. 270 din aceeaşi reglementare, în caz de necesitate, procurorul, în

scopul asigurării

urmăririi complete şi obiective, poate exercita personal urmărirea penală sub toate
aspectele şi în

orice cauză penală.

Contrar acestor stipulări, art. 11 al Legii privind activitatea operativă de investigaţii

nr.45-

XIII din 12.04.1994 nu abilitează organele de parchet cu dreptul de a exercita

activitatea

operativă de investigaţii, deşi utilizarea acestuia este necesară la efectuarea urmăririi

penale pe

categoriile de infracţiuni indicate, în special a celor de corupţie şi aferente lor.

În contextul celor menţionate, conform Programului de acţiuni privind implementarea

Planului Preliminar de Ţară al Republicii Moldova în cadrul Programului SUA

„Provocările

Mileniului," aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.32 din 11.02.2007, a fost

preconizată

utilizarea de către organele de parchet în cadrul efectuării urmăririi penale a

măsurilor operative

de investigaţii.

Dat fiind faptul că activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept este strict

reglementată de Codul de procedură penală şi alte acte normative, orice cetăţean

trebuie să

cunoască prevederile legale care reglementează ordinea de reţinere, de interogare şi

alte norme

16
deloc lipsite de importanţă, cunoaşterea cărora permiţându-i să acţioneze în mod
sigur,

protejându-se astfel în baza drepturilor prevăzute prin lege.

3 Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor în sistemul acţiunilor de

urmărire penală

În Republica Moldova, de obicei acţiunea de urmărire penală este definită ca o

activitate

procesuală a organelor împuternicite, efectuată în conformitate cu legea de

procedură penală pe

cauza cercetată, în vederea descoperirii şi verificării probelor.

Urmărirea penală, aşa cum menţionează prof. M. Gheorghiţă, este un proces care are
ca

scop restabilirea evenimentului infracţional produs, de obicei în trecut, în baza

probelor

descoperite de către ofiţerul de urmărire penală sau procurorul respectiv [223, p.

106].

Acest proces este constituit din decizii şi acţiuni ale ofiţerului de urmărire penală

(procurorului), care poartă diverse caractere (procesuale, tactice sau

organizaţionale).

Urmărirea penală este specifică prin natura sa juridică, prin conţinut şi formă. Ea

soluţionează probleme de sine stătătoare, aplică metode şi mijloace deosebite, se

desfăşoară în

condiţii proprii, identifică, reţine şi pune sub învinuire persoanele ce au comis fapte

prejudiciabile. Urmărirea penală nu poate fi inclusă în anumite forme ale activităţii de

stat

(legislativă, administrativă, judiciară). Ea prezintă o activitate specifică procedurală,

de

investigaţie şi organizatorică, destinată stabilirii tuturor circumstanţelor comiterii

infracţiunii

concrete, identificării persoanelor implicate în aceasta şi aplicării măsurilor

preventive,

acumulării şi administrării probelor respective pentru ca ulterior instanţa de judecată

să poată

soluţiona corect cauza penală.

17
Procedura penală nu poate fi epuizată numai prin funcţiile de învinuire, de apărare şi
prin

soluţionarea cauzei penale. Pentru îndeplinirea sarcinilor justiţiei penale este

necesară şi funcţia

de cercetare care dă posibilitatea descoperirii şi investigării depline a tuturor

circumstanţelor

infracţiunii cercetate, a demascării vinovaţilor şi a asigurării aplicării legii penale în

raport cu ei.

Suntem de acord opinia lui S. Krîsin, care consideră că urmărirea penală efectuată de

organele de urmărire penală poate fi numită preliminară, pentru că oricât de

autentice ar fi

faptele constatate de ofiţerul de urmărire penală (anchetator) şi oricât de mult ar

corespunde

concluziile lui cu datele realităţii obiective – toate acestea încă nu sunt suficiente
pentru

condamnarea unui om. Mai este necesar să se facă o cercetare repetată (din nou),
una judiciară, a 155

aceloraşi fapte de către instanţa de judecată. Numai instanţa de judecată este

învestită cu dreptul

să soluţioneze în esenţă învinuirea prezentată unui om, să-l declare vinovat sau
nevinovat şi să-i

stabilească pedeapsa [224, p. 79].

Urmărirea penală constă într-o serie de acţiuni procesuale, tactice şi organizatorice

orientate spre constatarea evenimentului infracţiunii şi a făptaşilor, spre identificarea

cauzelor şi

a împrejurărilor care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii, spre adunarea probelor

pentru

cercetarea cauzei.

Ofiţerul de urmărire penală este reprezentantul organului de urmărire penală care are

atribuţiile să efectueze toate acţiunile menţionate mai sus din care este compusă
urmărirea

penală. El cercetează locul faptei, reţine bănuiţii, audiază martorii, victimele, dispune
expertizele

necesare, adună probe materiale, înscrisuri, face percheziţii şi ridicări, efectuează

prezentări spre

18
recunoaştere, confruntări şi alte acţiuni procesuale.

Susţinem şi opinia lui A. Guleaev, care pe bună dreptate, menţionează că activitatea

ofiţerului de urmărire penală (anchetatorului) nu este doar un complex de operaţiuni

tehnice, nu

este un proces mecanic, ci unul creator, care presupune că el alege şi utilizează în

fiecare

situaţie concretă calea cea mai raţională (în limitele legii) pentru a îndeplini sarcina
care îi stă în

faţă [225, p. 44].

Conţinutul principal al activităţii ofiţerului de urmărire penală constă în faptul că el

culege

probe, le documentează, le păstrează, le verifică, le supune unei evaluări preliminare,

iar instanţa

de judecată cercetează aceste probe şi le apreciază în mod definitiv. Efectuînd

cercetările,

ofiţerul de urmărire penală creează premise pentru examinările judiciare. Deşi

organele de

urmărire penală nu sînt în subordinea instanţei de judecată, activitatea lor are loc
pînă la judecată

şi pentru judecată.

Acţiunile procedurale de culegere, cercetare şi verificare a probelor, desfăşurate în

faza

urmăririi penale, sunt denumite acţiuni de urmărire penală.

Sintagma „acţiune de urmărire penală” este răspândită în criminalistică şi utilizată de

nenumărate ori în Codul de procedură penală al Republicii Moldova.

Totalitatea acţiunilor de urmărire penală este prevăzută în Codul de procedură penală

şi

serveşte drept temei juridic la efectuarea urmăririi penale.

Ofiţerul de urmărire penală efectuează acţiunile de urmărire penală în strictă

conformitate

cu prevederile art. 279 din C.proc.pen. al RM şi numai după pornirea cauzei penale,
cu excepţia

acţiunilor prevăzute în art.118 (cercetarea la faţa locului) şi în art.130 (percheziţia

corporală sau

ridicarea), care pot fi efectuate şi pînă la pornirea urmăririi penale [226].

19
Se ştie că atribuţia principală a ofiţerului de urmărire penală este activitatea
procedurală

desfăşurată pentru cercetarea cauzei penale. Fiind o persoană oficială, acesta este
împuternicit să

ia hotărâri cu privire la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală în mod personal

sau prin

desemnarea altor membri ai grupului de cercetare. Totodată, este împuternicit să

dirijeze în mod

independent derularea cercetărilor, să trimită organului de investigaţie operativă

comisii

rogatorii în scris, obligatorii pentru executare, pentru luarea unor măsuri de urmărire
operativă,

pentru stabilirea unor circumstanţe pe cauza cercetată sau pentru efectuarea altor
acţiuni de

urmărire penală.

În calitate de acţiuni de urmărire penală, Codul de procedură penală al Republicii

Moldova stipulează: cercetarea la faţa locului (art.118); reţinerea bănuitului (art.165-

174);

audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului (art.104); audierea martorului (art.105-

110);

audierea părţii vătămate (art.111); audierea părţii civile şi părţii civilmente

responsabile

(art.112); audierea expertului (art.153); confruntarea (art.113); verificarea

declaraţiilor la locul

infracţiunii(art.114); prezentarea persoanei spre recunoaştere (art.116); prezentarea

obiectelor

spre recunoaştere (art.117); examinarea corporală (art.119); examinarea cadavrului

(art.120);

exhumarea cadavrului (art.121); reconstituirea faptei (art.122); experimentul în

procedura de

urmărire penală (art.123); percheziţia (art.125-131); ridicarea de obiecte sau

documente

(art.126-131); examinarea şi ridicarea corespondenţei sechestrate (art.134);

interceptarea

comunicărilor (art.135-136); comunicarea despre dispunerea expertizei (art.144);

comunicarea

20
raportului de expertiză sau a declaraţiei că nu poate prezenta concluzii (art.151);
colectarea

mostrelor pentru cercetarea comparativă (art.154-156); punerea bunurilor sub

sechestru

(art.207); prezentarea materialelor de urmărire penală părţilor în proces (art.294).

După cum reiese din aceste prevederi, interceptarea comunicărilor se înscrie în

sistemul

acţiunilor de urmărire penală.

Legea procesual-penală a stabilit o procedură independentă şi detaliată de efectuare

a

fiecărei acţiuni de urmărire penală, o mare importanţă având obligativitatea întocmirii

proceselor-verbale.

Pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală, legislaţia procesual-penală prevede

o serie

de condiţii, cerinţe faţă de procedura fiecărei acţiuni procesuale. Aceste condiţii sunt:

1. Toate acţiunile de urmărire penală pot fi efectuate numai după pornirea cauzei
penale,

cu excepţia cercetării la faţa locului (art.118), percheziţiei corporale sau ridicării

(art.130 C.

proc. pen.) .

2. Acţiunile de urmărire penală pot fi efectuate numai dacă există temeiuri de fapt şi
de

drept.

Temeiurile de fapt constituie anumite date care condiţionează necesitatea efectuării

unei

acţiuni procesuale sau a alteia, iar temeiurile de drept presupun faptul că ofiţerul de
urmărire

penală sau procurorul are împuternicirea să efectueze o astfel de activitate concretă.

3. Modul de efectuare a acţiunii de urmărire penală şi consemnarea ei procedurală

trebuie

să corespundă prevederilor legislaţiei procesuale penale. Semnul distinctiv al acţiunii

de

urmărire penală constă în efectuarea unor activităţi întru administrarea sau

verificarea probelor

şi întocmirea procesului verbal, indiferent de rezultatele acesteia.

21
4. Pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală este necesară decizia ofiţerului

respectiv, iar pentru anumite din ele în parte: percheziţii, sechestru şi ridicări de
corespondenţă,

interceptarea comunicărilor şi altele, mai este nevoie de o hotărîre motivată a

ofiţerului de

urmărire penală sau a procurorului, respectiv acordul în scris al judecătorului de

instrucţie.

5. Caracteristica acţiunii de urmărire penală ca un complex de operaţii cognitive şi

identificative dezvăluie esenţa ei de cunoaştere şi administrare. Aspectul cognitiv al

acţiunii

procesuale constă în faptul că în urma efectuării ei, ofiţerul de urmărire penală obţine
date,

informaţii despre împrejurările cauzei care trebuie probate. Obţinute printr-o

procedură legală şi

documentate în forma prevăzută de lege (întocmirea procesului verbal), aceste date

devin probe.

Privită astfel, acţiunea de urmărire penală prezintă o modalitate de culegere a

probelor.

6. Răspunderea pentru legalitatea şi temeinicia efectuării acţiunii de urmărire penală

este a

persoanei care efectuează cercetarea cauzei penale. Ofiţerul de urmărire penală sau
procurorul

care investighează cauza adoptă hotărîrea cu privire la efectuarea acţiunii de

urmărire penală în

mod independent. În unele cazuri, o astfel de hotărâre necesită a fi certificată printr-o

ordonanţă

iar în altele (după cum a fost menţionat mai sus) se cere şi acordul judecătorului de
instrucţie.

Legea procesual-penală nu prevede locul şi timpul efectuării acţiunilor de urmărire

penală,

nu reglementează nici ordinea în care trebuie efectuate acestea. Numai ofiţerul de

urmărire

penală sau procurorul, după cum menţionează S. Şeifer, în fiecare caz poate decide
ce fel de

acţiuni de urmărire penală, unde şi când trebuie şi pot fi efectuate pe cauza cercetată
[227, p.

22
91].

La pregătirea acţiunilor de urmărire penală se decide aplicarea mijloacelor tehnico-

ştiinţifice şi criminalistice (înregistrarea sunetelor, fotografiere, videoînregistrare),

executarea

unor mulaje, etc. Efectuarea acestor acţiuni este consemnată în mod obligatoriu în
procesulverbal.

Alegerea unei acţiuni de urmărire penală încheie un proces structural complex de

îndeplinire a unei sarcini de gîndire pe parcursul căreia ofiţerul de urmărire penală

sau

procurorul trebuie să ia în calcul particularităţile obiective ale legii de procedură

penală care

trebuie aplicată, precum şi raţiunile tactice de care poate depinde efectul cognitiv
mai mic sau

mai mare al acţiunii concrete.

Cu certitudine putem constata că prin acţiuni de urmărire penală se înţeleg în mod

tradiţional acţiuni cognitive şi identificative ale ofiţerului de urmărire penală sau

procurorului

care cercetează cauza concretă, ce constau în faptul că el, pe baza percepţiei

nemijlocite a

urmelor evenimentului, reflectă, documentează circumstanţele, faptele cuprinse în

ele. Specifică

este numai dispunerea interceptării comunicărilor sau dispunerea expertizei

respective, care

constituie un proces cognitiv mediat (de către operator, care nemijlocit înregistrează
convorbirile

sau expert, care independent efectuează expertiza), însă şi aici are loc interacţiunea
nemijlocită a

ofiţerului de urmărire penală şi a operatorului, expertului.

Nimic din toate acestea nu există în cazul controlului asupra convorbirilor telefonice şi

acest lucru nu trebuie să ne mire, pentru că de fapt în acest caz se ocupă de

culegerea informaţiei

nu ofiţerul de urmărire penală sau procurorul ci „instituţia însărcinată cu executarea

tehnică a

interceptării”, în persoana operatorului tehnic. Ofiţerului de urmărire penală

(procurorului) nu-i

23
rămîne decît să primească fonograma şi să o audieze, întocmind procesul-verbal.

Conform prevederilor art.135 C. proc. pen. RM, interceptarea comunicărilor

(convorbirilor telefonice, prin radio sau altor convorbiri cu utilizarea mijloacelor

tehnice) se

efectuează de către organul de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de

instrucţie, în baza

ordonanţei motivate a procurorului în cauzele cu privire la infracţiunile grave,

deosebit de grave

şi excepţional de grave, dacă din probele acumulate sau din materialele de

investigaţie operativă

rezultă o bănuială rezonabilă privind săvârşirea acestora [226].

Aliniatul doi al aceluiaşi articol prevede că, în caz de urgenţă, dacă întârzierea
obţinerii

autorizaţiei prevăzute la alin. 1 ar provoca prejudicii grave activităţii de administrare

a probelor,

procurorul poate dispune, prin ordonanţă motivată, interceptarea şi înregistrarea

comunicărilor,

informând despre aceasta imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore, judecătorul de

instrucţie care,

în cel mult 24 de ore, se va pronunţa asupra ordonanţei procurorului şi dacă o

confirmă, va

autoriza, în caz de necesitate, interceptarea în continuare, iar dacă nu o confirmă,

dispune

încetarea imediată a interceptărilor şi nimicirea înregistrărilor efectuate [226].

Reglementarea interceptării şi înregistrării comunicărilor telefonice şi de altă natură

prin

norme de procedură penală confirmă că aceasta este o acţiune procedurală.

Acest fapt a fost menţionat şi de L. Carneeva, A. Davletov, L.Canevschi şi alţii, care,

subliniind că interceptarea convorbirilor telefonice şi de altă natură este o nouă

măsură

procedurală prin faptul că este reglementată ca acţiune de anchetă în Codul de

procedură penală,

au evidenţiat şi că ea poartă un caracter neobişnuit şi se efectuează vădit ascuns

[228, p. 31-32;

229, p. 2; 230, p. 76].

24
Esenţa acestei acţiuni de urmărire penală constă în faptul că, în baza hotărîrii
ofiţerului de

urmărire penală sau procurorului, organul tehnic împuternicit interceptează şi

înregistrează cu

ajutorul mijloacelor tehnice conţinutul comunicărilor telefonice şi de altă natură,

ulterior

prezentându-l comandatarului (ofiţerului de urmărire penală sau procurorului).

Ea corespunde tuturor cerinţelor prevăzute de lege pentru acţiunile de urmărire

penală,

numai că se efectuează întru-n mod specific. Acest specific constă în aceea că

ofiţerul de

urmărire penală sau procurorul care cercetează cauza nu interceptează convorbirile

singur şi

nemijlocit. El numai organizează acest lucru (întreprinde demersurile necesare, obţine

acceptul

judecătorului de instrucţie şi însărcinează subdiviziunea tehnică cu interceptarea

anumitor

convorbiri). Apoi urmează interceptarea şi înregistratea convorbirilor de către

personalul tehnic.

Această activitate, într-o măsură oarecare, este asemănătoare cu activitatea

operativă de

investigaţii.

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor, ca de altfel şi celelalte acţiuni de

urmărire

penală, are în primul rînd un scop cognitiv, pentru că în urma efectuării acesteia pot fi
obţinute

anumite date (probe) despre infracţiunea săvârşită: obiectul atentatului criminal,

metodele,

procedeele utilizate de infractori pentru atingerea scopului concret, persoanele

participante,

circumstanţele ce au favorizat săvârşirea infracţiunii, etc. În al doilea rînd,

interceptarea şi

înregistrarea comunicărilor are ca scop şi verificarea probelor existente în cauza

cercetată.

Caracterul specific al acestei acţiuni de urmărire penală constă şi în îmbinarea

măsurilor

25
de urmărire operativă cu acţiunile procedurale.

În afară de aceasta, natura specifică a acestei acţiuni mai constă şi în faptul că

posibilitatea

efectuării ei este legată de gravitatea infracţiunii săvârşite, precum şi de limitele

neobişnuite de

timp care uneori sânt mai mari decât termenul de cercetare iniţial stabilit de legiuitor.

Din momentul adoptării hotărârii cu privire la interceptarea comunicărilor, întocmirea

demersului respectiv, primirea acceptului judecătorului de instrucţie şi până la

însărcinarea

organului tehnic cu sarcina concretă, se scurge etapa de pregătire a acestei acţiuni

de urmărire

penală, apoi urmează nemijlocit interceptarea comunicărilor ca realizare a măsurilor

operative

de investigaţie- etapă de lucru, iar la primirea rezultatelor interceptării şi întocmirea

în scris a

procesului verbal are loc etapa de documentare a acţiunii respective de urmărire

penală.

În această procedură lipseşte semnul determinant al acţiunii susnumite: obţinerea

nemijlocită de către persoana care investighează cauza a informaţiei probatorii de la

purtătorul

acesteia, pentru că rolul ofiţerului de urmărire penală sau procurorului se reduce doar
la 160

înaintarea demersului (ordonanţei), respectiv la obţinerea din instanţă a permisiunii

pentru

interceptare, iar apoi la primirea, audierea şi examinarea înregistrării (fonogramei)

care i s-a

prezentat, cu întocmirea unui proces-verbal de consemnare a acestui fapt.

În acest caz, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul nu trebuie să înregistreze

mecanic

datele obţinute de la organele tehnice, ci în primul rînd să le perceapă şi să le

evalueze în

totalitatea lor cu celelalte informaţii (probe) atât din dosarul penal, cât şi din cel de
urmărire

operativă, ţinând cont de faptul dacă aceste date pot să servească în calitate de
probe în cauza

26
respectivă.

4 Concluzii

Înregistrările audio sau video, ca mijloace de probă, sunt înregistrările (pe banda

magnetică) unor convorbiri şi înregistrările de imagini (video şi cele fotografice), din

al căror

conţinut rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.

Conform principiului liberei aprecieri a probelor, aprecierea fiecărei probe se face de

organul judiciar ca urmare a examinării tuturor probelor administrate. Probele nefiind

ierarhizate, nici consemnările instanţei din procesul verbal nu au o valoare probatorie

diferită în

raport de restul probelor.

Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor în materia securităţii naţionale constituie

o

categorie de acte sau proceduri administrative, ce pot fi valorificate în procesul penal

în condiţii

strict şi limitativ prevăzute de lege.

Procedeele de culegere de informaţii în domeniul securităţii naţionale prezintă

multiple

27
asemănări cu cele specifice procesului penal.

Informaţiile din domeniul securităţii naţionale nu pot fi administrate în procesul penal

decât prin intermediul unor mijloace de probă prevăzute în Codul de procedură

penală.

În legislaţia română s-a reglementat posibilitatea efectuării unei expertize tehnice a

înregistrărilor, măsură ce poate fi dispusă în cursul urmăririi penale de procuror, din

oficiu sau la

cererea părţilor, iar în cursul judecăţii de instanţă din oficiu, la cererea procurorului
sau a

părţilor.

În România ,,Expertizele criminalistice se efectuează de experţi oficiali în institutele şi

laboratoarele de expertiză criminalistică, înfiinţate potrivit dispoziţiilor legale”,

reprezentând un

monopol de stat şi efectuându-se instituţionalizat, exclusiv de către experţi oficiali

angajaţi ai:

Institutului Naţional de Expertize Criminalistice - Ministerul Justiţiei, Institutului de

Criminalistică - Inspectoratul General al Poliţiei Romane, Serviciului Roman de

Informatii.

În această privinţă, Republica Moldova s-a aliniat cerinţelor şi practicii CEDO încă din

perioada 2003 - 2004, întrucât ,,în calitate de expert poate fi numită orice persoană
care posedă

cunoştinţe necesare pentru a prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute

în legătură

cu cauza penală şi pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală”.

Interceptarea comunicărilor telefonice şi de altă natură, prevăzută în Codul de

procedură

penală al Republicii Moldova şi cel al României, fiind un mijloc eficient de descoperire

a

infracţiunilor, este o acţiune de urmărire penală complexă şi specifică, care pe bună

dreptate şi-a

găsit locul său în sistemul acţiunilor procesuale.

28
Bibliografie:

1. Stefani G., Levasseur G, Bouloc B. Procedure penale, deuxieme edition. Dalloz,

Paris, 1984,

p. 1.

2. Neagu I. Drept procesual penal. Bucureşti: Global Lex, 2002, p.43.

3. Большой энциклопедический словарь, Москва, 1993, с.120, 1539.

4. Николайчик В.М. США: полицейский контроль над обществом. Москва, 1987,

с.87-88.

29
5. Смирнов М.П. Комментарии оперативно-розыскного законодательства РФ и

зарубежных стран. Москва, 2002, с.234.

6. Gheorghiţă M. Tezele generale ale tacticii criminalistice. Chişinău, 2004, p. 106.

7. С.Г. Крысин. Теоретические основы оценки средств уголовно-

процессуального

доказывания. Ижевск, 1999, с. 79.

8. А.П. Гуляев. Следователь в уголовном процессе. Москва,1981, с. 44. 182

9. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, cu ultimile modificări şi

completări.

Chişinău, 2009.

10. С.А. Шейфер. Следственные действия: система и процессуальная форма.

Москва,

2001, с. 91.

11. Л.М. Карнеева. Доказательственное значение материалов видео и

звукозаписи//Вестник Верховного Суда СССР, 1991. № 7, с. 31-32.

12. А.А. Давлетов. Прослушивание телефонов. О новом следственном

действии.

Свердловск, 1990, с. 2.

13. Л.Л. Каневский. Использование оперативно-розыскной информации в

процессе

дознания по уголовным делам. Актуальные проблемы борьбы с

правонарушениями.

Екатуринбург, 1992, с. 76.

30