Relaţia între două personaje

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator
de viaţă al literaturii romane, unul dintre întemeietorii romanului romanesc modern,
care se manifesta artistic în perioada interbelică.Mare parte a operei sale se
încadrează curentului literar realism. Principalele sale trăsături, evidente şi în opera
lui Rebreanu, sunt prezentarea veridică a realităţii, obiectivitatea, imparţialitatea,
observaţia tipurilor umane caracteristice, reliefarea individului ca produs al societăţii
în are trăieşte, prezentarea amănuntelor semnificative şi alcătuirea descrierilor
minuţioase, stilul impersonal, sobru, precis şi concis.

Stilul rebrenian se remarca prin refuzul total al subiectivismului, prin

preferinţa pentru exprimarea exactă, căutând mereu "cuvântul care exprimă
adevărul”. Maniera obiectivă de exprimare presupune crearea de tipuri umane cu
viaţă sufletească proprie și independentă de cea a creatorului lor. În legătură cu
această manieră inovatoare de a scrie, criticul literar T. Vianu afirmă că Rebreanu “a
dat vieţii o operă şi operei o viaţă”, afirmaţie pe deplin întemeiată.Seria romanelor
rebreniene se deschide cu “lon”, publicat în anul 1920, remarcat prin obiectivitate,
fiind prima scriere care se opune idilismului sămănătorist şi eticismului
transilvănean.

Operă literară “lon” este un roman — specie a genului epic în proză, de mare
întindere, Cu personaje numeroase şi acţiune complexă, desfăşurata pe mai multe
planuri narative şi dezvoltând conflicte puternice. Ca tipologie este un roman
realist-obiectiv prin reprezentarea veridica a societăţii romaneşti şi prin crearea unor
tipuri umane aflate în strânsă legătură cu mediul din care provin, naraţiunea la
persoana a III-a, narator neimplicat, omniscient, omniprezent. Este şi un roman
social, deoarece autorul realizează o adevărată monografie a satului ardelenesc de la
începutul secolului al XX-lea, prezentând în detaliu toate aspectele vieţii rurale.

Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o

societate împărţită în săraci şi bogaţi. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că
dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depăşite limitele
normalului, transformându-se în obsesie. Viziunea despre lume se dezvoltă în jurul
ideii că literatura este o creaţie e oameni şi de viaţă, da vieţii un tipar care îi surprinde
dinamismul şi fluiditatea. Această proiecţie permite reprezentarea lumii cu o privire
imparţială, cu o voce impasibilă, atribute ale unui narator-demiurg, omniscient, care
urmăreşte existenţa umană angrenată în fluxul oarbei deveniri.

Titlul operei este dat de personajul principal, eponim, sugerând caracterul

comun al numelui propriu lon.
 Relaţia între două personaje Statutul iniţial al celor două personaje ale căror
destine se intersectează, îi aşază la polii opuși ai ierarhiei sociale: Ana este fiica celui
mai bogat om din sat, iar lon este un ţăran harnic, dar sărac, însă dornic de a obţine
avere. Pentru lon instinctul posesiunii este puternic, setea de pământ îl stăpâneşte,
între el și pământ existând o legătură organică, sugerată în secvenţa a doua din cap.
II: „Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare,
copleşindu-l... (:..) lubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe
cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă mult
pământ, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Pe de altă parte, instinctul de proprietate este în relaţie de opoziţie cu cel

erotic. Ion, cel care iubeşte pământul mai mult decât pe o mamă, iubeţe în acelaşi
timp, o fată fără pământ, pe Florica. De aici drama personajului care nu poate alege,
ci se supune destinului, urmându-i ambiţiile. La polul opus se află Ana, personaj ce
ilustrează cel mai clar tipologia victimei: îndrăgostită de lon și traumatizată de un
tată prea dur, lipsită de afecţiunea maternă și de orice formă de comunicare, Ana și
se oferă lui lon căutând la el afecţiunea de care a fost lipsită. Naivă și supusă
Autorităţii masculine, ea nu poate fi decât o victimă într-o lume condusă după legi
patriarhale.

Statuturile psihologice ale celor doi sunt, de asemenea, antitetice: Ana e cea
manipulată, iar lon manipulatorul. Din dorinţa de a-l putea forţa pe Vasile Baciu să i-o
dea pe Ana, dar și pământurile, lon urmează conştient un plan de seducer a Anei, în
urma căruia fata rămâne însărcinată. După ce Vasile Baciu află cine este tatăl
copilului, Ana devine obiectul răzbunării celor doi bărbaţi. Paralel cu evoluţia
conflictului dintre cei doi bărbaţi, Ana devine fascinată de moarte, găsind-o ca unică
soluţie salvatoare. În momentul în care Savista îi spune despre relaţia dintre lon și
Florica, Ana realizează că toate sacrificiile ei au fost inutile și că nici măcar copilul
nu-l poate face pe lon să o iubească, în consecinţă se spânzură.

În schimb, lon e consecvent în urmărirea planului său, după seducerea Anei,

ignoră suferinţa acesteia din cauza bătăilor și a umilinţelor tatălui ei. În inconştienţa
lui sinceră, după obţinerea pământurilor, el caută să refacă relaţiile cu Florica, femeia
pe care o iubeţe.

Din perspectivă morală, cele două personaje sunt victimele unor destine
imanente, manipulaţi de două dorinţe diferite: lon de dorinţa de a obţine pământ, iar
Ana de dorinţa de a obţine afecţiune. Ei sunt vinovaţi că încalcă legile nescrise
conform cărora destinul nu poate fi schimbat, individul nu îşi poate depăşi condiţia.În
ilustrarea relaţiei dintre cei doi, o scenă semnificativă este scena de la începutul
romanului, când lon pleacă de la horă și o caută pe Ana, pe care o atrage la umbra
unui nuc. Aici lon îi oferă ţuică, pe care Ana o refuză, amintindu-i de tatăl ei. Secvenţa
următoare este realizată în stil indirect liber, în care sunt prezentate gândurile lui lon
în timpul conversaţiei cu Ana:

Nu-i fusese dragă Ana și nici acuma nu-i dădea bine seama dacă îi este
dragă. Iubise pe Florica şi, de câte ori o vedea sau îi amintea de ea, simţea că o mai
iubeţe. (...) Dar Florica era mai săracă ca dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, și vite
multe... |i asculta glasul plângător i-l cuprindea mila, în acelaşi timp se gândea la
Florica."În timp ce, în sufletul personajului mai există dubii, în privinţa sentimentelor
pentru Ana, receptorul textului nu are niciun dubiu că lon nu o iubeţe pe Ana, în ai
cărei ochi nu se uită când îi vorbeşte, dei ea e prezentă, pe când Florica, absentă fizic
de la scenă, este prezentă în mintea lui.

O altă scenă semnificativă pentru relaţiile dintre cei doi este cea în care, după
ce Vasile Baciu află că lon e tatăl copilului Anei, îşi trimite fata acasă la Glanetaşu.
Ana ajunge la casa lui lon fără să ştie cum, dar indiferenţă cu care o primeşte lon o
blochează: acesta mănâncă, tăindu-şi cu atenţie feliile de mâncare şi ştergându-şi
tacticos briceagul de pantaloni, fără a se uita la femeia nenorocită din fata lui. Apoi
cântăreţe burta Anei cu o privire triumfătoare, după care îi spune să îşi trimită tatăl,
pentru că situaţia nu poate fi rezolvată de ea. Răceala lui lon, indiferena şi detaşarea
cu care el o priveşte pe Ana prefaţează destinul femeii. Ana este o victimă într-un
război al bărbaţilor, o marionetă care ajunge fără să ţâre cum de la o casă la alta, pe
când lon este sigur pe el, arogant și superior, iar copilul din pântecele Anei îi dă
siguranţa că va reuşi.

În opinia mea, relaţiile dintre Ana şi lon sunt cele dintre manipulator și
manipulat, însă niciunul nu reuşise să obţină ce vrea de la celălalt. Pe de-o parte, cei
doi au în comun tentativa de a-i schimbă statutul: lon doreşte să-i schimbe statutul
social prin obţinerea averii, pe când Ana doreşte să-i schimbe statutul psihologic,
căutând iubirea. Pentru Ana, lon e un substitut al afecţiunii de care e lipsită, iar
pentru lon, Ana e o cale de a se îmbogăţi rapid și sigur. Pe de altă parte, cei doi
eşuează tocmai din cauza sincerităţii sau a incapacităţii de disimulare: Ana nu poate
lua nicio atitudine faţă de lon din cauza iubirii sincere pe care i-o poartă, încât și se
oferă fără a cere vreun angajament din partea lui, în vreme ce lon, brutal în
sinceritatea lui, e incapabil să îi disimuleze repulsia faţă de Ana sau iubirea pentru
Florica.

În concluzie, cuplul lon-Ana, din romanul lon de Liviu Rebreanu, se distinge

prin „maniera naturalistă în care e tratată relaţia celor doi, prin raporturile de
manipulator și manipulat, dar şi prin sinceritatea instinctuală care îi împiedică pe cei
doi să comunice conferindu-le celor doi statut de victime în faţa unui destin
implacabil, mai ales cu cei care încearcă să îi schimbe soarta.