CAPITOLUL 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL

PROCESUAL PENAL

SECŢIUNEA 1

1.ISTORICUL DREPTULUI PROCESUAL PENAL

În toate domeniile dreptului, inclusiv în cel al dreptului penal, legiuirile

cele mai vechi cuprindeau de-a valma norme de drept substanţial şi de procedură
penală. Diferenţierea acestor două categorii de norme s-a făcut numai în timp, în
urma unui proces lent. Dreptul penal avea, iniţial, un caracter religios şi îndeosebi
procedura avea caracterul şi forma unui ritual religios. Primele norme de conduită le
găsim prescrise în cărţi care erau în acelaşi timp, biblii şi coduri. O altă trăsătură a
dreptului penal primitiv a fost caracterul său privat. Mult mai târziu, după o lungă
evoluţie dreptul penal primitiv a ajuns în perioada etatică şi în faza juridică,
îmbrăcând treptat însuşirea de drept public. În paralel, acest drum l-a parcurs şi
procedura penală, până când, târziu, a ajuns să dobândească trăsături ale dreptului
procesual penal.
Prima formă evoluată de proces penal atât sub aspectul formei cât şi sub
aspectul fondului, o găsim la romani.
Procesul penal roman avea două forme: proces penal privat şi proces
penal public, în raport de modalitatea de intervenţie jurisdicţională a Statului: ca
arbitru între părţile litigante şi, respectiv, ca subiect al puterii de a pedepsi în interes
social.
Procesul penal privat se întemeia pe actio doli şi intervenea pentru orice
fapt injust.
Procesul penal public cuprindea, pe de o parte, valorificarea unei
pretenţii juridice a părţii vătămate, iar, pe de altă parte, exercitarea funcţiei de apărare
socială a Statului. Avea două forme: cognitio (toate funcţiile procesuale erau atribuite
Statului) şi accusatio (acuzarea în interes public care se făcea de către orice cetăţean).
Pe măsură ce relaţiile sociale au evoluat şi s-a simţit nevoia unor noi
exigenţe de represiune a criminalităţii, sfera de atribuţii a acuzatorului privat a fost
restrânsă, ajungându-se, treptat, la o procedură penală extraordinară, în care acuzarea
nu mai era privată, ci din oficiu.
Procedura de desfăşurare avea la bază publicitatea şi formalitatea.
1
Elementele de publicitate şi formalism au însemnat o evoluţie remarcabilă în procesul
penal roman care a ajuns, astfel, la un înalt grad de dezvoltare. Edificatoare, este în
acest sens, remarca, conform căreia, în materia probelor procesul strălucea „ca model
neîntrecut de fineţe juridică şi penetraţiune psihologică”1.
Procesul penal barbaric a avut, de asemenea, normele sale speciale. Deşi
la început, barbarii nu au avut legi scrise, conducându-se după obiceiuri, cu timpul ei
au înscris în legi, dreptul cutumiar al poporului, care avea la bază tradiţia.
În epoca feudală, justiţia era împărţită de mai multe tribunale;
infracţiunea, în principiu, era urmărită în baza acuzaţiei, părţii vătămate sau, în caz
de moarte a acesteia, acuzaţia era preluată şi exercitată de rude.
În evul mediu au intervenit modificări importante, atât în ceea ce
priveşte organizarea tribunalelor penale, cât şi în privinţa formelor procedurii. A fost
introdusă procedura nefastă a inchiziţiei, iar acţiunea din oficiu a luat treptat, tot mai
mult locul acuzării exercitate de către partea vătămată.
Inchiziţia este instituţia de la care a derivat denumirea de procedură
inchizitorială sau sistem procedural inchizitorial, care, în cursul istoriei procedurii
penale, a alternat cu sistemul acuzatorial. Din îmbinarea acestor sisteme concurente,
s-a născut, treptat, un sistem electic, mixt, care a fost îmbrăţişat de legiuirile
procedurale moderne.
În secolul al XII-lea, în Italia, sub influenţa noilor jurisconsulţi bolonezi,
se pun bazele procesului penal comunal, din elemente romanistice şi economice.
Reformarea procesului penal a avut loc sub impulsul ideilor filosofiei
raţionaliste, al spiritului de libertate şi umanitate, din jumătatea a doua a secolului al
XVIII-lea.
Exemplul cel mai reprezentativ în acest sens, este Anglia, cu sistemul
său de proces acuzatorial cu juraţi.
O importantă mişcare de reformă o regăsim în legile de procedură
promulgate în timpul revoluţiei franceze (1789-1791) şi mai târziu în procesul
reformat german (1848).
Codificarea procesuală penală modernă îşi are izvorul în trei coduri
fundamentale: codul de instrucţiune criminală francez (1809); regulamentul de
procedură penală austriac (1874); regulamentul de procedură penală german (1870).
În ceea ce priveşte dreptul procesual penal românesc, trebuie remarcat că
vechile legiuiri române conţineau de regulă, pe lângă normele de drept penal
substanţial şi norme de procedură penală. Aşa se explică că istoricul procedurii
penale este aproape identic cu acel al dreptului penal. Codurile penale şi de procedură
penală româneşti din 1864 şi 1936 au fost întocmite şi discutate paralel sau succesiv
şi puse în aplicare la aceeaşi dată.
Până la unirea Ţărilor româneşti, s-au succedat diferite pravile, codici
1
Prof.Eugenio Florian
2
sau coduri, penale şi de procedură.
La început s-au aplicat obiceiurile (cutumele) pământului şi legile
romane. Apoi, în locul dreptului nescris sau alături de acesta, au fost aplicate
pravilele. În Moldova s-a aplicat la începutul secolului al XV-lea, legiuirea sau
Pravila lui Alexandru cel Bun (1421-1433), iar în 1646 s-a tipărit la Iaşi, Pravila lui
Vasile Lupu. În 1652, domnitorul Ţării Româneşti, Matei Basarab a pus în aplicare şi
aici, Pravila lui Vasile Lupu, sub numele de Pravila cea mare, şi astfel s-a realizat o
unificare legislativă în Principatele româneşti. Această unificare a durat 128 de ani,
până la punerea în aplicare, în 1780, a Codului Ipsilanti, în Ţara românească.
În Ţara românească, Codul Ipsilanti a fost în vigoare de la 1780 până la
1818, când s-a pus în aplicare Codul Caragea, rămas în vigoare până la 1832.
Codul Caragea s-a aplicat împreună cu Regulamentul organic, fiindcă
acesta nu cuprindea norme penale substanţiale ci numai de procedură.
În anul 1841, a intrat în vigoare legiuirea lui Gh.Bibescu Vodă. A urma,
apoi în 1850, Codica de procedură criminalicească a lui Barbu Dinu, Ştirbei, până în
1865, după care a intrat în vigoare Codul de procedură penală al Principatelor Unite.
În acest timp, în Moldova, Pravila lui Vasile Lupu a continuat să se aplice şi după
1780, până la 1814. Apoi, a urmat Codica lui Donici, care s-a aplicat până în anul
1862. O importantă evoluţie a însemnat Codul Sturza. Acesta a fost o condică penală
sistematică, superioară legiuirilor anterioare. La 1832 a intrat în vigoare
Regulamentul organic, alături de acesta rămânând însă în vigoare şi Codul penal şi de
procedură Sturza, până la 1865, când s-a pus în aplicare Codul de procedură penală a
Unirii Principatelor.
Acest cod a fost în vigoare, timp de 72 de ani, până la 31 decembrie
1936. De-a lungul timpului acestui cod i-au fost aduse câteva modificări, dintre care
amintim: prin legea din 17 aprilie 1875 au fost completate unele lacune; prin legea
din 15 martie 1902 privitoare la libertatea individuală,s-a prevăzut dreptul
inculpatului de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de a comunica cu el etc.; prin
legea din 13 aprilie 1913 asupra Micului Parchet, privind anumite flagrante delicte, s-
a acordat Ministerului Public dreptul de a face instrucţie şi de a emite mandat de
arestare; prin art.2 al Constituţiei din 28 martie 1923, au fost trecute unele infracţiuni
din competenţa Curţilor cu juraţi în cea a tribunalelor.
După Unirea Principatelor române cu patria-mamă, în 1918, au fost
adoptate noi coduri pentru România unită, dintre care primele sunt Codul penal şi
Codul de procedură penală, ambele din 1936, puse în aplicare la 1 ianuarie 1937.
Unirea din 1918 a găsit în vigoare în România unită diferite coduri de
procedură penală, şi anume: codul din 1864, pus în aplicare la 22 aprilie 1865; în
Transilvania, era codul de procedură penală din 4 octombrie 1896, pus în aplicare la 1
ianuarie 1900; în Basarabia, era codul de procedură penală rus din 1864, pus în
aplicarea la 1869; în Bucovina, era codul austriac de procedură penală din 1873, pus
în aplicare la 1 ianuarie 1874.
România unită avea astfel patru regimuri procesuale deosebite şi se
3
impunea cu o necesitate imperioasă unificarea codurilor. În acest scop, Codului de
procedură penală din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, i s-au adus numeroase
modificări şi ratificări prin diferite legi: Legea pentru corectarea erorilor materiale din
codurile penal şi de procedură penală – 1939; Legea pentru organizarea noilor
instanţe criminale – 6 august 1938; Legea pentru modificarea şi completarea unor
dispoziţii din legea pentru organizarea noilor instanţe criminale – 2 noiembrie 1938;
Legea din 26 ianuarie 1939; Legea din 7 octombrie 1939 pentru accelerarea justiţiei
şi judecării afacerilor penale. Modificările importante aduse codului de procedură
penală prin Legea din 16 ianuarie 1939 reprezentau un echilibru între garanţiile
procedurale şi funcţiunea represivă însăşi, ţinând seamă de noile principii ale ştiinţei
penale şi de necesitatea unificării legislative în această materie pe tot teritoriul
României întregite2.
Actualul cod de procedură penală din România a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2014, înlocuindu-l pe cel din 1969. Modificările legislative care au intervenit
ulterior au încercat să fie în concordanţă cu transformările socio-economice şi
politice ale societăţii româneşti.
Modificări substanţiale3 au fost aduse acestui cod prin mai multe acte
normative, adoptate în ultimii ani, dintre care cele mai recente sunt :
-Legea nr. 255/2013 pentru punerea in aplicare a Legii nr 135/2010 privind
CPP si pentru modificare si completarea unor acte normative care cuprind dispozitii
procesual penale (M. Of. nr 515/14.08.2015 in vigoare de la 01.02.2015).
-O.UG. nr. 3/2014 privind luarea unor masuri de implementare necesare
aplicarii Legii nr.135/2010 privind CPP si pentru implementarea altor acte normative
( M. Of nr. 98/07.02.2014)
Codul actual de procedură penală, cu modificările sus-menţionate, este
împărţit în două mari părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază în
procesul penal şi regulile de bază aplicate pe parcursul procesului penal.
Această parte cuprinde următoarele titluri:
- Principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale (art.1-13);
- Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal (art.14-28);
- Participanţii în procesul penal (art.29-96);

2
V.Iamandi, fost ministru al Justiţiei
3
Modificările istorice intervenite prin Legea nr.281/2003 au intrat în vigoare la data de 1 iulie 2003 şi au fost puse în
aplicare, diferenţiat, după cum urmează:
-dispoziţiile privind arestarea preventivă şi percheziţia, de la data intrării în vigoare a Legii nr.281/2003(1 iulie 2003):
-celelalte dispoziţii, de la data de 1 ianuarie 2004.
Modificările intervenite prin O.U.G. nr.66/2003, au intrat în vigoare la 11 iulie 2003( aprobată prin Legea nr.359/2003),
cu menţiunea că dispoziţiile referitoare la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, precum şi cele prevăzute la
punctele 31-33, 35 şi 36 ale art.I din Legea nr.281/2003, au fost aplicate chiar cu data de 11 iulie 2003.
Prevederile O.U.G. nr.109/2003 se aplică de la data intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei-29 octombrie
2003.
4
 - probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii (art.97-201);
- măsurile preventive şi alte măsuri procesuale (art.202-256);
- acte procesuale şi procedurale comune (art.257-284).
Partea specială cuprinde o reglementare cronologică a procesului penal, în
toate fazele sale, urmărind activităţile şi formele procesuale de realizare a acestora.
Această parte cuprinde următoarele titluri :
- urmărirea penală (art.285-341);
- camera preliminară (art.342-348);
- judecata (art.349-4771);
- proceduri speciale (art.478-5491);
- executarea hotărârilor penale(art.550-601);
- dispoziţii finale (art.602-603).

2.NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI

REALIZAREA JUSTIŢIEI PENALE

Într-un stat de drept, realizarea justiţiei penale nu se poate face în mod arbitrar
şi dezordonat, ci după norme şi forme bine stabilite şi printr-o activitate disciplinată
şi organizată4. Această disciplinare şi organizare este realizată de dreptul procesual
penal.
Dreptul procesual penal cuprinde norme ce stabilesc organele specializate ale
statului chemate să îndeplinească activităţile necesare realizării justiţiei penale prin
aplicarea sancţiunilor penale faţă de cei care au încălcat legea prin săvârşirea de
infracţiuni; atribuţiile fiecărui organ (competenţa) şi totodată actele, măsurile sau
operaţiunile succesive prin care se aduc la îndeplinire toate aceste activităţi, de către
organele şi persoanele participante la proces; drepturile şi îndatoririle acestora,
formele sau modurile în care trebuie să fie îndeplinite aceste acte (procedura)5.
Dreptul statului de a pedepsi pe infractor ia naştere prin violarea efectivă a
normelor dreptului penal substanţial.
Dreptul penal este însă un drept potenţial, o energie potenţială care nu poate
acţiona decât prin procedura penală. Statul ca titular al ordinii de drept, prin organele
judiciare competente are obligaţia de a constata la timp şi în mod complet faptele care

4
Traian Pop., Drept procesual penal, vol.I, Partea introductivă, p.3
5
Tr.Pop., I op.cit., p.3
5
constituie infracţiuni, să identifice autorii acestora şi să ceară tragerea lor la
răspundere în justiţie printr-un proces penal.Se naşte, astfel, un raport procesual penal
între stat si intre diferiţi subiecţi procesuali, care au fiecare anumite drepturi şi
obligaţii.
În ţara noastră, înfăptuirea justiţiei penale are loc în numele legii, justiţia fiind
unică, imparţială şi egală pentru toţi (art.124 din Constituţia României
revizuită6).Potrivit Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ea se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite
de lege.
Garantul independenţei justiţiei este, potrivit noii legi, Consiliul Superior al
Magistraturii.
Aceeaşi lege arată că, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor. Acesta îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în
parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea ministrului
justiţiei.Procurorii, împreună cu organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
formează organele de urmărire penală, care exercită o activitate specifică denumită
urmărire penală.
Activitatea judiciară are două componente:
1) o activitate prealabilă de urmărire penală auxiliară justiţiei dar absolut
necesară;
2) o activitate de justiţie penală propriu-zisă.
Prima activitate este desfăşurată de către procurori şi organele de cercetare
penală care acţionează pentru prevenirea şi constatarea infracţiunilor, identificarea
făptuitorilor, descoperirea şi strângerea probelor, în vederea stabilirii dacă există sau
nu temeiuri de trimitere în judecată. A doua componentă este activitatea de justiţie
penală propriu-zisă realizată de instanţele judecătoreşti penale.
La activitatea judiciară participă, pe lângă organele judiciare, şi alte două
categorii de subiecți procesuali:
- părţile, în temeiul interesului lor în rezolvarea cauzelor penale (inculpat, parte
civilă şi parte responsabilă civilmente conform art.32 a. 2 din CPP);
-subiecți procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), conform art 33
a.1 CPP
- alți subiecți procesuali care nu au interes direct în rezolvarea cauzei penale
(martori, experţi, interpreţi etc.) dar care având cunoştinţe despre date, fapte şi
împrejurări ce ţin de stabilirea adevărului sunt chemate să ajute organele judiciare în
soluţionarea procesului(conform art 34 din CPP).

6
Legea de revizuire a Constituţiei este publicată în M. Of., partea a-I-a nr 767/31.10.2003 nr.669 din 22 septembrie
2003
6
 Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal

Activitatea de realizare a justiţiei penale sau exerciţiul acesteia, nu se poate

face decât cu mijloace şi în forme riguros stabilite de lege, precum şi cu garanţii care
să asigure respectarea strictă a acestor mijloace şi forme, toate având ca scop
îndeplinirea comandamentelor arătate de art.1 din Codul de procedură penală, cu
respectarea riguroasă a scopului normelor de procedură prevăzut de Art.1 din NCPP.
Desigur, un proces penal nu poate exista fără raport juridic penal substanţial
real, adică fără o violare concretă a dispoziţiilor legii penale.
Pe de altă parte, activitatea statului – ca titular al ordinii de drept – de tragere la
răspundere a infractorilor nu se poate exercita oricum.
Faptele şi actele prin care se caracterizează această activitate se succed
într-o ordine logică, riguros stabilită de legiuitor, printr-o înlănţuire de manifestări
constitutive, în cadrul procesului penal, care se finalizează prin hotărârea
judecătorească definitivă. În cadrul acestui mecanism complex iau naştere anumite
raporturi juridice între stat reprezentat de organele judiciare şi persoanele
participante, interesate direct sau direct în rezolvarea cauzei penale, raporturi care,
evident, implică anumite drepturi şi obligaţii corelative.
Procesul penal este o activitate reglementata de lege pe care o defasoara
autoritatile publice desemnate, cu participarea active a persoanelor interesate, ca
titular de drepturi si obligatii in scopul constatarii la timp si in mod complet a faptelor
care constituie infractiuni, astfel ca, orice persoana care a savarsit o infractiunine sa
fie sanctionata potrivit legii penale si nicio persoana nevinovata, sa nu fie trasa la
raspundere.7
In opinia noastra definitia procesului penal este susceptibila de unele
completari pe care le vom propune in partea finala a sectiunii.

Etimologia cuvântului proces (noţiune care provine din latinescul

„procedere” care semnifică „a merge înainte, a avansa”), arată că procesul penal este
un fenomen dinamic, evolutiv şi care comportă o suită de activităţi, iar fiecare dintre
acestea are menirea de-a împinge, de-a propulsa procesul spre atingerea scopului său
final.

Potrivit Noului Cod de Procedură Penală, raporturile procesuale multiple şi

complexe ce compun procesul penal, impun o sistematizare a acesotra, o divizare în
patru faze: urmărirea penală, Camera preliminară, judecata şi punerea în executare a
hotărârilor penale definitive.
Fazele procesului penal reprezintă, aşadar, diviziuni ale acestuia care
însumează un complex de activităţi, în care se exercită patru funcții judiciare si
7
Gr. Th. , Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007.
7
anume :
-functia de urmarire penala prevazuta de art 3 a. 1 lit a din CPP
-functia de dispozitie asupra drepturilor si libertatilor fundamentale ale
persoanei in faza de urmarire penala prevazuta de art. 3 a.1 lit. b din CPP;
-functia de verificare a legalitatii trimiterii ori netrimiterii in judecata prevazuta
de art. 3 a.1 lit. c. din CPP;
-functia de judecata prevazuta de art. 3 a.1 lit. d. din CPP;
Aceste functii urmeaza a fi tratate a fi tratate si explicate in capitolul referitor
la principiile fundamentale ale procesului penal:
Faza de urmările penală. Este prima faza care se exercita catre procuror si
organelle de cercetare penala care strang probele necesare pentru a se constata dacă
există sau nu temeiuri pentru trimitere în judecată conform prevederilor art 3 a.4 din
CPP.
În cursul acestei faze de urmărire penală pot interveni câteva situaţii
excepţionale, cum ar fi cazul luării măsurilor preventive care se pot dispune fata de
suspect sau inculpat,ori dispunerea metodelor speciale de supraveghere si cercetare,
când, pe lângă funcția de urmărire penală exercitată de procuror, intervine un nou
organ judiciar, judecătorul de drepturi si libertăți care exercită funcția de dispoziție
asupra drepturilor si libertăților fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale
conform Art 3 alin 1 lit.b din NCPP si alin 5 din CPP. Urmeaza sa dezvoltam aceste
functii in capitolul referitor la principiile fundamentale ale procesului penal
Faza de Cameră Preliminară
Este o noua fază introdusă de NCPP conform art 3 lit. c din CPP în cadrul
căreia se verifică legalitatea trimiterii ori netrimiterii în judecată a inculpatului de
către un nou organ judiciar, judecătorul de cameră preliminară. Vom reveni cu
explicații asupra exercitării acestei noi funcții judiciare în capitolul referitor la
principiile aplicării legii procesual penale.
Faza de judecată
În cadrul acestei faze are loc are loc judecata în primă instanţă şi judecata în
căile de atac. În cadrul ei, se exercită cea de-a patra funcție judiciară realizată de către
instanţele judecătoreşti, asupra careia vom reveni in capitolul referitor la principiile
aplicarii legii procesual penala.
Faza de punere în executare ahotărârilor penale rămase definitive.
Este a 4-a fază a procesului penal în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea
instanţa de executare, procurorul şi anumite organe din cadrul Ministerului de
Interne, precum şi alte organe prevăzute de lege, care aduc la îndeplinire hotărârea
instanţei rămasă definitivă.
Trecerea procesului penal prin aceste trei faze reprezintă schema sa tipică.
Uneori însă, procesul penal poate prezenta o formă atipică.
8
 Forma atipică a procesului penal o întâlnim atunci când el nu parcurge toate
aceste faze şi astfel, procesul penal este denumit atipic. Un exemplu reprezentativ
este cazul în care la terminarea urmării penale, nu se dispune trimiterea în judecată
prin rechizitoriu ci o soluţie de clasare ori de renunțare la urmărirea penală.

SECŢIUNEA A II-A

1.Noţiunea, obiectul şi sarcinile dreptului procesual penal

Activitatea organelor judiciare de descoperire a infracţiunilor, de identificare a

autorilor şi de tragere a lor la răspundere penală şi implicit de restabilirea ordinii de
drept, este minuţios şi riguros reglementată prin normele Codului de procedură
penală şi prin alte dispoziţii cuprinse în legi special, cu character procesual penal
(legea privind organizarea judiciară, legea privind executarea pedepselor etc.) .
Fără prestabilirea în lege a organelor, a competenţei, a actelor şi formelor şi a
garanţiilor care să asigure respectarea legii sub aceste aspecte, procesul s-ar îneca în
dezordine, confuzie, abuz8.
Pentru a-şi putea atinge scopul, justiţia trebuie să procedeze după un anumit
ritual, într-un cadru riguros organizat după reguli cuprinse în conţinutul normelor
juridice. Totalitatea acestor norme care reglementează desfăşurarea procesului penal
sunt cuprinse în Codul de procedură penală şi formează obiectul de studiu al unei
ramuri distincte a dreptului: dreptul procesual penal.
În literatura de specialitate, dreptul procesual penal a fost definit ca ansamblul
normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare, a părţilor şi a
persoanelor, precum şi raporturile ce se stabilesc între ele, în vederea constatării
tuturor faptelor care constituie infracţiuni şi a aplicării pedepselor şi măsurilor
prevăzute de legea penală, celor care le-au săvârşit.
În opinia noastră, definiţia dreptului procesual penal ca şi cea a procesului
penal este susceptibilă de unele completări.
Spre deosebire de CPP anterior, care enunța scopul procesului penal, art.1 din
noua reglementare defineşte, pentru prima dată, rolul şi scopul normelor de drept
procesual penal. Noua reglementare de principiu, mai riguroasă, utilizând definiţii
inspirate din legislaţia statelor UE, fixează rolul (de a reglementa desfăşurarea
procesului penal şi a altor proceduri judiciare legate de cauze penale) şi scopul
normelor de procedură penală (de a asigura exercitarea eficientă a atribuţiilor
organelor judiciare) precum şi limitele generale de aplicare a acestora. Se prevede
expres că normele de drept procesual penal se vor aplica cu garantarea drepturilor
părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, cu respectarea prevederilor
Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale UE şi ale celorlalte reglementări
8
Traian Pop,I,op. cit., p.8
9
comunitare, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care România este parte. Se urmăreşte astfel asigurarea eficienţei
procesului penal precum şi stabilirea limitelor puterilor coercitive ale statului în
materie penală, prevăzându-se expres că organele judiciare îşi pot exercita atribuţiile
numai cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale participanţilor la
procesul penal.
Scopul normelor de procedura penala9, aşa cum este reglementat în alin.2 al
art. 1 din Codul de procedură penală, este asigurarea exercitarii eficiente a atributiilor
organelor judiciare cu garantarea drepturilor partilor si ale celorlalti participant in
procesul penal, astfel incat sa fie respectate prevederile constitutiei, ale tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementari ale Uniunii Europene in
materie procesual penala, precum si ale pactelor si tratelor privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care Romania este parte.
Legiuitorul nu a mai prevazut in mod expres, in Noul Cod, scopul procesului
penal. In opinia noastra acest scop trebuie extras din economia prevederilor
referitoare la fazele procesului penal, dat fiind că articolul menţionat nu stabileşte
decât cadrul legal general care trebuie să satisfacă exigenţele normelor europene.
Într-o ordine logică considerăm că realizarea scopului procesului penal
presupune:
1) – că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
faptei şi vinovăţiei sale cu stricta respectare a procedurilor si a garantiilor procesuale ;
2) – că nici o persoană nevinovată să nu fie urmarita, arestata sau condamnata
pe nerdrept.
2.Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept
Sistemul unitar al dreptului românesc se caracterizează, printre altele, prin
aceea că diferitele sale ramuri se întrepătrund. În cadrul acestui sistem, dreptul
procesual penal are strânse relaţii de interacţiune cu alte ramuri, care au domenii
apropiate de reglementare.
O primă şi strânsă legătură există între dreptul procesual penal şi dreptul
constituţional, „care reglementează relaţiile sociale fundamentale, ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat”10.
Referitor la dreptul procesual penal, în noua Constituţie a României, există
mai multe prevederi care interesează drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei şi obligaţiile organelor judiciare ale statului în procesul penal(de exemplu,
titlul II, capitolul II, privind drepturile şi libertăţile fundamentale, unde, in art 23, sunt
arătate condiţiile în care pote fi restrânsă libertatea individuală;art.16, care conţine
principiul egalităţii în faţa legii şi autorităţilor publice a tuturor cetăţenilor).
9
Scopul procesului penal în Codul de procedură penală anterior era constatarea la timp şi în mod complet a faptelor
care constituie infracţiuni ci categoric şi identificarea autorilor infracţiunilor.
10
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Univ.Independentă „Titu Maiorescu”, Ed.Naturismul, Buc.,
1991, p.3.
10
 De asemenea, în titlul III din Constituţie, privind autorităţile publice, capitolul
VI, găsim norme referitoare la autoritatea judecătorească şi la organele prin care se
exercită aceasta(instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Cosiliul Superior al
Magistraturii).
O foarte strânsă legătură există între dreptul procesual penal şi dreptul penal.
Dreptul penal, aşa cum se ştie, este un drept potenţial, care nu-şi poate
îndeplini rolul şi funcţiile sale, decât prin intermediul dreptului procesual penal.În
acelaşi timp, dreptul procesual penal, fără existenţa dreptului penal ar rămâne lipsit de
viaţă şi fără conţinut. Dreptul penal stabileşte faptele care constituie infracţiuni,
condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea penală şi sancţiunile care pot fi
aplicate persoanelor care sunt trase la răspundere penală, însă, mecanismele prin care
are loc constatarea infracţiunii, identificarea făptuitorului, pornirea procesului penal
şi a acţiunii penale, trimiterea în judecată, judecarea şi aplicarea sancţiunilor, o
stabileşte numai dreptul procesual penal.
O altă legătură strânsă are dreptul procesual penal cu teoria generală a
dreptului.Aceasta din urmă defineşte şi explică anumite noţiuni cu care operează
dreptul procesual penal(noţiunea de acte şi măsuri procesuale şi de acte şi măsuri
procedurale;noţiunea de raport juridic, de obiect, de subiect al raportului juridic,
noţiunea de drept şi obligaţie, etc.), principiile fundamentale şi regulile de bază,etc.
Legături strânse are dreptul procesual penal şi cu criminalistica,care elaborează
metodele şi procedeele tehnico-ştiinţifice şi tactice, prin care se descoperă
infracţiunile, se identifică autorii acestora, se strâng şi se administrează probele, etc.
Dreptul procesual penal are legături şi cu medicina legală, ştiinţă care oferă
prin constatări şi expertize medico-legale, mijloacele de probă indispensabile în cazul
urmăririi şi judecării infracţiunilor contra vieţii, etc.
Legături ale dreptului procesual penal există şi cu dreptul procesual civil.În
cazurile în care, alăturat acţiunii penale, se exercită şi acţiunea civilă, subsidiară celei
dintâi, modul de exercitare şi de souţionare a acţiunii civile are loc şi se desfăşoară
potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Dreptul procesual penal este într-o strânsă relaţie şi cu dreptul civil şi cu
dreptul familiei.Există instituţii în dreptul procesual penal, cum este, de pildă, partea
responsabilă civilmente, care operează pe baza reglementărilor din Codul civil,
privind răspunderea comitenţilor pentru prepuşi, a institutorilor şi educatorilor pentru
elevi şi ucenici, etc.
Există legături ale dreptului procesual penal cu psihiatria şi psihologia
judiciară, care oferă cunoştinţe în materie, în diverse situaţii.Astfel, în cazul în care
se urmăresc şi se judecă infracţiuni ce impun recurgerea la anumite mijloace de
probă, cum ar fi expertiza psihiatrică în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav
ori în situaţiile în care instanţa de judecată are îndoieli asupra stării psihice a
învinuitului sau inculpatului.De asemenea, în activitatea de ascultare a învinuiţilor şi
inculpaţilor, a celorlalte părţi din proces, a martorilor, este indicat să se folosească
metode şi procedee oferite de psihologia judiciară.
11
 SECŢIUNEA A III-A

1. NORMELE JURIDICE PROCESUAL PENALE

1.Noţiune.
Prin norme juridice procesual penale înţelegem regulile de conduită care au ca
obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal.
Aceste reguli de conduită particulare11, aşa cum au fost denumite în doctrină,
privesc numai participanţii la activitatea procesuală, spre deosebire de normele
dreptului substanţial care se adresează în general, tuturor cetăţenilor.
Normele de drept procesual sunt cele care stabilesc12 :
- autorităţile publice care au dreptul şi în acelaşi timp obligaţia să constate
infracţiunile, să-i identifice pe făptuitori şi să-i tragă la răspundere, prevăzând în
acelaşi timp structura şi atribuţiile autorităţilor judiciare abilitate prin lege în acest
sens;
- persoanele fizice sau juridice ce pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a
justiţiei, atribuţiile, drepturile şi obligaţiile procesuale ale acestora;
- actele şi măsurile procesuale şi procedurale precum şi mijloacele ce pot fi
folosite de organele judiciare, părţi şi alte persoane în desfăşurarea procesului penal;
- sancţiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale (nulitatea,
inadmisibilitatea, decăderea, amenda judiciară, sancţiuni disciplinare, aducerea silită
la organul judiciar, sancţiuni penale). Sancţiunile prevăzute de norma procesuală sunt
evident, de grade diferite, în funcţie de importanţa normei încălcate.

Structură. Din punct de vedere structural norma procesual penală conţine trei
elemente şi anume : ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea (structura trihotomică).
În funcţie de gradul de precizare al ipotezei şi al dispoziţiei, normele juridice
procesual penale pot fi determinate sau relativ determinate (de ex.: în art. 4 C. proc.
pen., se prevede că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă). În acest caz, atât ipoteza cât şi
dispoziţia sunt determinate în mod clar. Sunt şi situaţii când ipoteza este relativ
determinată .
În norma juridică procesual penală dispoziţia poate fi şi ea determinată sau
relativ-determinată (de ex.; în art.414 alin.1 C. proc. pen. se prevede că părţile şi

11
V.Dongoroz , Curs de procedură penală, Ed.a II-a, Buc. 1942, pag.8;
12
Gr.Theodoru, op. cit., pag.43;
12
persoana vătămată pot renunţa expres la calea de atac în termenul de exercitare a
acesteia).
În mod justificat, s-a arătat însă, în doctrină13, că normele juridice procesual
penale nu au, de multe ori, în structura lor toate cele trei elemente, lipsind, fie ipoteza
fie sancţiunea.
Astfel, sunt cazuri în care sancţiunea este totuşi prevăzută şi indicată expres,
dar într-un alt text de lege (art.364 alin.1 C. proc. pen., prevede obligativitatea
aducerii inculpatului arestat la şedinţa de judecată; însă sancţiunea nerespectării este
prevăzută în mod explicit în art. 281 alin.1 lit.e C. proc. pen. în care se arată că
încălcarea dispoziţiei privitoare la prezenţa inculpatului când este obligatorie potrivit
legii atrage nulitatea judecăţii).
Clasificare. În literatura de specialitate14, normele juridice procesual penale au
fost clasificate în raport de următoarele criterii:

a) În raport de obiectul de reglementare, normele de drept procesual penal se

clasifică în norme de organizare, de competenţă şi de procedură.
Normele de organizare sunt cele prin care este reglementată înfiinţarea şi
modul de organizare al autorităţii judecătoreşti, cum sunt cele cuprinse în Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară.
Normele de competenţă stabilesc care dintre organele judiciare sunt abilitate să
efectueze urmărirea penală, să dispună luarea măsurilor preventive sau să judece o
cauză penală, în raport de infracţiunea comisă, de calitatea făptuitorului sau de
anumite criterii teritoriale.
Normele de procedură reglementează modul în care trebuie seă se desfăşoare
activitatea procesual penală de către autorităţile judiciare, de părţi, apărători sau
reprezentanţi, actele şi măsurile procesuale şi procedurale prin care se realizează
activitatea concretă a acestora în procesul penal.
b) După forţa juridică prin care se impun, datorită sancţiunii pe care o prevăd,
normele dreptului penal sunt:
- norme absolut imperative, a căror încălcare atrage întotdeauna nulitatea
actelor întocmite sau decăderea din drepturi (de ex.: încălcarea dispoziţiilor legale
privind competenţa după materie sau calitatea persoanei, sesizarea instanţei,
compunerea acesteia, publicitatea şedinţei de judecată, atrag nulitatea absolută. De
asemenea, dispoziţiile privind prezenţa inculpatului la şedinţa de judecată,
participarea procurorului, asistenţa juridică când acestea sunt obligatorii potrivit
legii atrag aceeaşi sancţiune);
- norme relative, a căror încălcare atrage nulitatea, dar numai dacă acele
încălcări nu pot fi înlăturate altfel(aşa, de exemplu, dacă normele privind conţinutul

13
I.Ceterchi – Teoria generală a dreptului, Univ.Buc., 1983, pag.329;
14
Gr.Theodoru – op.cit., pag.44-45; A.Boroi, ş.a. – op.cit. pag.18;
13
citaţiei sau al mandatului de aducere au fost încălcate, citaţia ori mandatul vor fi
considerate nule şi deci, lipsite de eficienţă; neregularităţile din ele vor fi însă
acoperite dacă persoana citată sau prevăzută în mandat se va prezenta la data şi ora
judecării cauzei);
c)După sfera de aplicare, normele procesual penale sunt:
- generale sau de drept comun .Sunt acele norme care se aplică întotdeauna, în
toate cauzele penale, cazurile de excepţii trebuind să fie menţionate în mod expres;
- speciale.Sunt norme care reglementează şi se aplică în situaţii particulare.Ele
derogă întotdeauna de la norma generală, când reglementează aceeaşi materie.

2. FAPTELE JURIDICE PROCESUAL PENALE

Faptele juridice procesual penale sunt definite în doctrină ca acele împrejurări

de fapt care potrivit legii dau naştere, modifică sau sting raportul juridic procesual
penal ori împiedică naşterea acestuia15.
În literatura juridică există mai multe clasificări ale faptelor juridice procesual
penale. În funcţie de efectul pe care îl produc, acestea pot fi clasificate în fapte
juridice procesual penale constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.
Cele constitutive dau naştere raporturilor juridice procesual penale (sesizarea
legală a organelor judiciare despre săvârşirea unei infracţiuni în urma căreia se poate
începe urmărirea penală şi deci, se declanşează procesul penal, cererea de introducere
în proces a părţii responsabile civilmente)
Faptele juridice modificatoare sunt acelea care atunci când apar, modifică
drepturile şi obligaţiile unui participant la procesul penal (cererea persoanei vatamate
de a se constitui parte civila, plangerea persoanei vatamate de a solicita inceperea
urmaririi penale pentru infractiunea de furt 228 CP, urmata de impacarea acesteia cu
persoana vatamata, ceea ce impune solutia de clasare);
Faptele juridice extinctive sunt acele împrejurări care duc la stingerea
raporturilor procesual penale.
Există şi situaţii când, înainte de declanşarea procesului penal intervin unele
împrejurări care împiedică naşterea raportului juridic procesual penal, acestea fiind
considerate fapte impeditive. Sunt asemenea fapte: prescripţia, amnistia, lipsa
sesizării organului competent ori lipsa avizului sau autorizării pentru începerea
urmăririi penale în cazul anumitor infracţiuni etc.

15
I.Neagu, op.cit. p.41
14
 Raporturile juridice procesual penale

Noţiune.
În momentul săvârşirii unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal
substanţial denumit raport substanţial de conflict16.
În acelaşi moment ori de îndată, statul, în calitate de titular al ordinii de drept
mandatat de societate să apere valorile sociale fundamentale, trebuie, ca prin organele
judiciare, să constate infracţiunea, să-l identifice pe făptuitor şi să pună în mişcare
procedurile legale pentru a se stabili dacă sunt temeiuri de trimitere în judecată şi
respectiv de condamnare.
Această activitate complexă de constatare a infracţiunii, de identificare a
autorului acesteia şi de punere în mişcare a procedurilor pentru a se stabili dacă sunt
temeiuri de tragere la răspundere penală înseamnă, aducerea conflictului de drept
penal substanţial în faţa organelor de justiţie penală şi determină naşterea unui raport
juridic procesual penal.
Acest raport juridic procesual ia naştere prin iniţierea procesului penal,
iar apoi se dezvoltă, se amplifică şi se multiplică, progresiv, până în momentul
soluţionării definitive a procesului penal.
Procesul penal, aşa cum vom constata, reprezintă o activitate complexă care
constă dintr-o multitudine de acte şi măsuri procesuale şi procedurale, realizate
potrivit legii de organele judiciare competente şi de către părţi în calitate de subiecţi
ai raportului juridic procesual penal şi cu participarea altor persoane în formele şi
modurile stabilite de lege pentru realizarea scopului acestuia prevăzut de art. 1 din
Codul de procedură penală.
Structura raportului juridic procesual penal
Sub aspect structural, raportul juridic procesual penal are aceleaşi
elemente constitutive ca orice raport juridic: subiecţi, conţinut şi obiect.
Subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la realizarea
procesului penal.
Primul subiect principal prezent de fiecare dată în orice raport juridic
procesual penal este statul reprezentat prin organele competente care potrivit art 30
din NCPP sunt:
-organele de cercetare penala;
-procurorul;
-judecatorul de drepturi si libertati;
-judecatorul de camera preliminara

16
V.Dongoroz, op.cit., p.75
15
 -instantele judecatoresti.
Aceste organe judiciare isi exercita atributiile specifice în diverse momente şi
faze ale procesului penal, asa cum vom dezvolta in sectiunea referitoare la fiecare
organ judiciar.
Al doilea subiect principal nelipsit din orice raport juridic procesual
penal este infractorul, care potrivit Noului Cod are, la inceputul procesului penal,
calitatea de suspect iar dupa punerea in miscare a actiunii penale, calitatea de
inculpat.
Aşa cum s-a arătat în doctrină subiecţii principali sunt cei care
îndeplinesc cele 3 funcţii procesuale esenţiale: acuzarea, apărarea şi judecata17.
Alături de stat şi infractor, care sunt subiecţii principali, în raporturile
juridice procesual penale intervin şi alţi subiecţi cu drepturi şi obligaţii specifice, cum
sunt persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente.

Conţinutul raportului juridic procesual

Conţinutul raportului juridic procesual penal cuprinde drepturile şi obligaţiile

pe care le au, potrivit legii, subiecţii acestui raport18.
În concret, în fiecare moment sau etapă din desfăşurarea procesului penal, cei 2
subiecţi principali, pe de o parte statul, prin organele de cercetare penala,procuror,
judecatorul de drepturi si libertati, judecatorul de camera preliminara si instant de
judecata, iar pe de altă parte suspectul sau inculpatul, au potrivit legii, drepturi şi
obligaţii care trebuie exercitate în cadrul raporturilor juridice prin care evoluează
procesul penal.

Obiectul raportului juridic procesual penal

Obiectul raportului juridic procesual penal este unul specific şi constă în

stabilirea existenţei ori inexistenţei raportului juridic penal şi determinarea
conţinutului acestui raport juridic19.
Aceast înseamnă, în esenţă că, prin drepturi şi obligaţiile pe care le au prin
lege, organele judiciare competente, sunt obligate, prin modurile şi în formele arătate
de lege să stabilească în fiecare cauză dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, să
identifice cert autorul ei şi să constate dacă sunt sau nu întrunite cerinţele şi
temeiurile prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere penală.

17
Traian Pop, Dr.procesual penal, p.generală, vol.II, pag.45 – Tipografia naţională S.A. Cluj
18
O.Stoica, A.Mureşan, Consideraţii privind raporturile juridice procesual penale, în Studia Universitatis „Babeş-
Bolyoi, Series. Jurisprudentia, 1996, pag.117
19
Doru Pavel, Despre obiectul raportului de drept procesual penal în R.R.D. nr.4/1974, pag.21
16
 Stabilirea existenţei sau inexistenţei raportului juridic de drept penal se face în
timp, în mod progresiv şi numai la sfârşitul procesului penal, se definitivează acest
raport prin soluţia care se va pronunţa.
Soluţiile de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei, de amanare a
aplicarii pedepsei şi de încetare a procesului penal vor confirma că în cauza
respectivă a existat un raport de drept penal material iar cele de achitare că nu a
existat un asemenea raport.

Trăsăturile raportului juridic procesual penal

Raportul juridic procesual penal prezintă, în afara trăsăturilor generale şi
comune oricărui raport juridic şi unele trăsături specifice:
a) Sunt raporturi de autoritate, de putere (dominus litis).Trăsătura rezultă din
faptul că întotdeauna unul dintre subiecţii raportului procesual penal este statul ca
titular al ordinii de drept. Această calitate a statului de titular al ordinii de drept se
explică si se justifica prin puterea şi autoritatea cu care statul a fost investit de către
societate pentru a apăra valorile sociale cele mai importante (viaţa persoanei,
libertatea persoanei, atributele statului, proprietatea etc.).
b) Sunt raporturi ce iau naştere peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor,
deoarece organele competente ale statului în virtutea principiului oficialităţii sunt
datoare să iniţieze şi să desfăşoare pentru majoritatea infractiunilor, în mod
obligatoriu indiferent de poziţia şi atitudinea părţilor. În acest sens organele judiciare
au obligaţia de a descoperi orice infracţiune prin care se vatămă, lezează sau se pun în
pericol valorile sociale aparate de legea penala şi de a efectua, toate actele şi măsurile
procesuale şi procedurale pentru tragerea la răspundere, conform legii a autorilor
infracţiunii şi pentru restabilirea ordinii de drept.
c) În cadrul raportului juridic procesual penal unul din subiecţii
principali este întotdeauna statul, prin organele sale specializate.
Statul, prin organele judiciare, este omniprezent în raportul juridic procesual
penal, în calitatea sa de titular al ordinii de drept, însărcinat de societate să apere
valorile sociale fundamentale împotriva faptelor care vatămă sau pun în pericol aceste
valori.
Prezenţa statului, prin organele sale, reprezintă, aşadar, o obligaţie, iar
atribuţiile conferite organelor judiciare constituie nu numai drepturi ale acestor
organe, ci, în acelaşi timp, obligaţii ale acestora.

SECŢIUNEA A IV-A

17
 Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal român

1.Noţiune
În concepţia sociologică, dreptul este considerat a fi un produs spontan,
natural, istoric, un produs social. El dobândeşte consacrarea de drept pozitiv numai
prin voinţa legiuitorului, adică prin lege, care este izvor ordinar de drept20.
În concepţia tehnico-juridică, dreptul este văzut ca o creaţie a legii, un produs
al voinţei legiuitorului. Dar, dreptul nu este o creaţie arbitrară a legiuitorului, ci este
impus de realităţile şi necesităţile vieţii sociale, a membrilor societăţii, el fiind doar
consacrat şi exprimat prin legiuitor21.
Într-o exprimare sintetică, prin izvoarele dreptului trebuie să înţelegem sursele
dreptului.

2. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal

Dintre izvoarele dreptului procesual penal, legea are caracter de izvor exclusiv.
Ea este actul legislativ de manifestare explicită a voinţei Statului prin norme juridice,
act prin care se stabilesc normele procesual-penale.
Constituţia – legea fundamentală, este izvor principal de norme procesuale şi
procedural-penale, ea cuprinzând dispoziţii principiale şi reguli cu caracter general,
pentru înfăptuirea justiţiei penale.Actuala Constituţie a României22 este forma
republicată a Constituţiei din 1991, fiind revizuită prin Legea nr.429/2003, aprobată
prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin hotărârea Curţii
Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003.
Astfel, art.23 din Constituţie consfinţeşte egalitatea în drepturi a cetăţenilor în
faţa legii şi, deci, şi în faţa legii procesuale penale.
Art.23 prevede inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei,
instituind garanţii împotriva unor acte sau măsuri procesuale care aduc atingere
libertăţii şi siguranţei persoanei, cum ar fi reţinerea,perchezitia si arestarea, permise
numai în mod excepţional în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege (potrivit
alin.4 al art 23 şi din noua Constituţie arestarea se dispune numai de judecător, pe
perioade limitate, iar in cursul urmaririi penale nu mai mult de 180 de zile).
Izvor al dreptului procesual penal este şi norma constituţională, prevazută de
art.24, prin care se garantează dreptul la apărare în tot cursul procesului penal.
Totodată, capitolul VI din Constituţie consacrat autorităţii judecătoreşti
prevede norme generale privind înfăptuirea justiţiei, norme organizatorice ori de
competenţă generale privind desfăşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti, dar şi
norme referitoare la procesul penal, precum şi unele norme procedurale aplicabile în
20
Tr.Pop, op. cit., p.142
21
Tr.Pop, op. cit., p.146
22
Publicată în M.Of. nr.767/31 octombrie 2003.
18
procesul penal (art.123-133 din Constituţie).
Codul de procedură penală este legea fundamentală a dreptului procesual
penal, care conţine, într-o ordine logică sistematizate, coerent, totalitatea sau cea mai
mare parte a normelor juridice, pe baza cărora se desfăşoară întreg procesul penal.
Codul „alcătuieşte aşa-zisul sediu ordinar” al normelor procesuale penale23.
Un alt izvor al dreptului procesual penal îl constituie Codul penal care cuprinde
şi unele norme cu caracter procedural. În acest sens pot fi exemplificate normele
privitoare la punerea in miscare si stingerea actiunii penale in anumite conditii(de ex
in cazul infractiunii de viol prev de art 218 alin 1, actiunea penala se pune in miscare
la plangerea prealabila conf art 218 alin 5 CP; iar in cazul infractiunii de furt simlu
prev de art 228, furt calificat prev de art 229 alin 2 lit b si c si art 230 CP, impacarea
inlatura raspunderea penala).
Codul de procedură civilă constituie izvor de drept, în măsura în care vine să
„umple o lacună a procedurii penale”24 Astfel, în art.727 şi urm. din Codul de
procedură civilă, se prevăd bunurile nesupuse executării silite.
Codul civil poate să constituie şi el izvor al dreptului procesual penal,
deoarece, numeroase dispoziţii din cuprinsul lui îşi găsesc aplicabilitatea în izvoarele
cauzelor penale. Ex: art 28 alin 2 din CPP arată că hotărârea definitivă a instanţei
civile prin care a fost solutionata actiunea civila nu are autoritate de lucru judecat in
fata organelor judiciare penale cu privire la existent faptei penale, a persoanei care a
savarsit-o si a vinovatiei acesteia; Art 581 din CPP prevede ca, dispozitiile civile din
hotararea penala privitoare la despagubirile civile si la cheltuielile judiciare cuvenite
partilor se executa potrivit legii civile.
Legile prin care se reglementează activităţi procesual penale ale unor organe
judiciare sunt, de asemenea, izvoare ale dreptului procesual penal. Dintre acestea, pot
fi exemplificate, Legea nr.304/29 iunie 2004 privind organizarea judiciară; Legea
nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie;
Legile prin care s-au adus modificări Codului de procedură penală, precum Legea
nr.281/2003.
Sunt izvoare ale dreptului procesual penal şi decretele-legi sau decretele cu
putere de lege care conţin dispoziţii procesual-penale, ele intervenind fie atunci când
nu funcţionează puterea legislativă, fie în baza unei delegări legislative conferită (de
puterea legislativă) puterii executive, din necesitate politică sau în baza conferirii de
puteri extraordinare în cazuri excepţionale (de exemplu război)25.
În acest sens, pot fi exemplificate Decretul-Lege nr.5/decembrie 1989 pentru
urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni; Decretul-Lege nr.6/1990 pentru
abolirea pedepsei cu moartea; Decretul-Lege nr.7/1990 privind înfiinţarea unor
tribunale militare excepţionale.
23
V.Dongoroz, în colab., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol.I, Ed.
Academiei, Buc., 1975
24
Traian Pop, op.cit. p.150
25
T.Pop, op.cit., p.149
19
 Unele tratate şi convenţii internaţionale constituie şi ele izvoare ale dreptului
procesual penal, atunci când cuprind norme procesual penale. Acestea au putere de
drept obligatoriu, din momentul încadrării lor în dreptul intern. Condiţia valabilităţii
şi aplicabilităţii convenţiei sau tratatului internaţional este ratificarea acestora
(frecventă este şi condiţia schimbului actelor de ratificare, adăugându-se şi condiţia
reciprocităţii).
În art.11 alin.2 din Constituţie se stipulează principiul conform căruia, tratatele
ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Astfel, constituie
izvoare de drept procesual penal, Convenţiile de asistenţă juridică încheiate de ţara
noastră cu alte ţări sau la care ţara noastră a aderat.
Cel mai reprezentativ exemplu în acest sens este Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, intrată în vigoare la 1 noiembrie 1998.
Doctrina şi jurisprudenţa nu pot fi izvoare ale dreptului procesual penal, pentru
că ele nu pot crea norme juridice şi nici norme procesuale penale. Ele fac doar operă
de interpretare şi nu de legiferare, servind însă ca un îndreptar la aplicarea legilor şi la
evoluţia dreptului26.
Nici cutuma nu poate fi izvor al dreptului procesual penal. În dreptul procesual
penal, obiceiurile sau cutumele se exprimă uneori prin practica judiciară. Normele de
procedură penale izvorâte din practica judiciară sunt norme imperfecte, fiindcă le
lipseşte una din cele mai principale atribute ale normelor de procedură penală:
obligativitatea27.

SECŢIUNEA A V-A

Interpretarea normelor de drept procesual penal

1. Noţiune
Interpretarea este operaţiunea logico-raţională prin care se caută cunoaşterea
voinţei legiuitorului, cuprinsă în norma procesual penală.
Desigur, dispoziţiile legii procesual penale trebuie să fie întotdeauna clare,
precise şi categorice, astfel încât să permită cunoaşterea exactă a voinţei legiuitorului,
prin simpla lor lectură (in claris non fit interpretatio).
În realitate însă, nu este posibil întotdeauna să se realizeze o redactare perfectă,
care să exprime clar, precis şi categoric voinţa legiuitorului.
De aceea, este necesară interpretarea dispoziţiilor legii procesual penale.
2.Formele interpretării
Problema interpretării normelor de drept procesual penal este dependentă şi
strâns legată de două momente succesive ale normei:
26
T.Pop., op.cit., p.157
27
Tanoviceanu-Dongoroz, Tratat , IV, op.cit., p.44
20
 - adoptarea normeii;
- cunoaşterea sau aplicarea normei.
Aceste două momente marchează două activităţi succesive: prima activitate
aparţine legiuitorului, iar a doua aparţine interpretului, adică judecătorului.
În ambele momente şi, respectiv, în fiecare dintre cele două activităţi,
interpretarea corectă şi completă presupune un proces logic de examinare a normei,
sub mai multe aspecte asupra modului şi formei de redactare, a conţinutului normei,
pentru a se stabili integral şi corect, înţelesul acesteia în „structura, substanţa şi
finalitatea ei” printr-o cercetare morfologică, anatomică şi fiziologică a normei28.
Interpretarea normelor de drept procesual penal poate fi clasificată în raport de
anumite criterii, cum ar fi: subiectul care face interpretarea; metodele pe care le
foloseşte pentru interpretare sau rezultatele interpretării.
În raport de subiectul interpretării, există trei categorii de interpretări:
- legală
- judiciară
- doctrinară
Interpretarea legală (sau autentică) se face însăşi de către legiuitor. Această
interpretare are forţă obligatorie.
Interpretarea judiciară este cea făcută de organele judiciare în momentul
aplicării legii la cazurile concrete.
Interpretarea legală este ocazională, chiar excepţională, adică intervine numai
în cazurile în care legiuitorul consideră necesar. Interpretarea judiciară este
permanentă şi se efectuează de judecător zilnic în cazurile judecate. Prin interpretarea
judiciară se formează jurisprudenţa.
Interpretarea doctrinară (sau ştiinţifică) este opera cercetătorilor, specialiştilor
în teoria dreptului , respectiv a celor care studiază domeniul dreptului. Ea are valoare
ştiinţifică, teoretică, pentru că emană de la personalităţi, profesori universitari,
autorităţi intelectuale, însă nu are putere obligatorie. Această interpretare contribuie la
elaborarea şi clasificarea unor controverse, la sistematizarea dreptului penal şi prin
rolul ei ştiinţific, critic, reprezintă un îndreptar în aplicarea practică a dreptului şi
astfel contribuie la formarea jurisprudenţei. Ea constată şi arată imperfecţiunile şi
lacunele dreptului procesual penal.

3. Metodele sau procedele de interpretare

Pentru interpretarea normelor procesual penale, se folosesc, în general, aceleaşi

procedee valabile şi la interpretarea oricărei alte norme de drept.

28
V.Dongoroz, op. cit., p.44
21
 Procedeele şi metodele utilizate sunt:
- interpretarea literală (gramaticală)
- interpretarea raţională (logică)
- interpretarea analogică
a.Interpretarea literală (gramaticală) constă în căutarea şi stabilirea voinţei
legiuitorului prin însăşi înţelesul şi sensul cuvintelor prin care se exprimă această
voinţă.
La interpretarea literală examinarea şi analiza are loc sub aspectul a trei
elemente:
- elementul etimologic
- elementul sintactic
- elementul stilistic
Elementul etimologic. Prin cercetarea şi analiza etimologică, se caută şi se
stabileşte înţelesul fiecărui cuvânt, după sensul în care a fost folosit de legiuitor, sens
în care, în general este de presupus că întotdeauna este acela indicat chiar de
etimologia cuvântului (valoarea semantică).
Elementul sintactic. În operaţiunea de interpretare, cuvintele trebuie examinate
şi din punct de vedere sintactic.
La interpretarea literală, pentru găsirea înţelesului exact a voinţei legiuitorului,
se va examina şi conexiunea gramaticală dintre cuvinte, topica cuvintelor în
propoziţie şi frază, precum şi legătura dintre părţile unei propoziţii sau fraze sau
dintre diferitele propoziţii şi fraze(singularul se aplică şi pluralului; substantivele se
examinează împreună cu atributele lor, iar verbele cu complementele etc.).
Elementul stilistic. Pentru aflarea înţelesului real al normei procesual penale, în
operaţiunea de interpretare literală trebuie să se ţină seama şi de stilul redacţional,
adică de modul aşezării cuvintelor, de sensul lor în construcţia propoziţiei sau frazei.
Trebuie avut în vedere că redactorul unei norme este permanent preocupat să nu
folosească în textele legii cuvinte fără rost.
b.Interpretarea raţională (logică)
Constă în folosirea unor procedee logice, bazate pe raţionamente, prin care se
caută stabilirea exactă a înţelesului unei norme procesual penale.
La interpretarea raţională se folosesc următoarele elemente:
- elementul politic (istoric)
- elementul sistematic
- elementul realistic
Elementul politic (istoric) presupune cunoaşterea momentului şi
circumstanţelor în care s-a elaborat norma procesual penală, cauzele şi

22
determinismele politice, economice şi istorice ale elaborării normei.
Pentru a afla acest complex de date şi informaţii, se examinează tot ce a
precedat şi contribuit la elaborarea legii respective (lucrările pregătitoare, expunerile
de motive, dezbaterile parlamentare, dispoziţiile din vechea reglementare şi din alte
legi străine, care au servit ca material informativ, doctrina şi jurisprudenţa avută în
vedere la elaborarea legii respective etc.).
Elementul sistematic. În doctrină, este denumit şi elementul de corelaţie. El
constă în legătura explicită sau implicită, directă sau indirectă care există între fiecare
dispoziţie dintr-o lege şi celelalte dispoziţii din aceeaşi lege sau din alte legi, care
reglementează aceeaşi materie sau materii asemănătoare ori conexe. Aceste legături
ne vor ajuta să înţelegem spiritul legii (mens legis) şi principiile care guvernează
materia respectivă.
În operaţia de stabilire a corelaţiilor, trebuie avute în vedere poziţia, respectiv
aşezarea dispoziţiei supusă interpretării, cât şi denumirea titlului capitolului, secţiunii
etc., în care este inclusă dispoziţia respectivă.
Elementul realistic. În doctrină, este denumit şi elementul de conformare. El
presupune cunoaşterea şi stabilirea, cu exactitate, a situaţiei reale cu privire la faptele,
actele sau raporturile pe care legiuitorul le-a supus reglementării prin dispoziţia
supusă interpretării.
Se are în vedere că legea procesual penală nu este şi nu poate fi izolată de
realitate, fiindcă ea porneşte şi se bazează pe o anumită realitate şi este destinată să
fie aplicată la o anumită realitate.
c.Interpretarea analogică
Această formă de interpretare prin analogie constă în căutarea şi stabilirea
voinţei legiuitorului prin recurgerea la alte dispoziţii procesual penale mai complete
şi mai explicite, care reglementează cazuri sau situaţii asemănătoare cu cele din
norma supusă interpretării.
Interpretarea analogică nu trebuie confundată cu extinderea legii prin analogie,
respectiv cu practicile greşite de aplicare a legii pe cale de analogie.
Totodată, interpretarea analogică nu trebuie confundată cu suplimentul
analogic, care reprezintă un mijloc de completare a lacunelor din legea procesual
penală, ceea ce, evident, este periculos, deci inadmisibil.

4.Rezultatele interpretării

În raport de rezultatele interpretării, distingem trei categorii de interpretare:

declarativă, restrictivă şi extinsivă.
Interpretarea declarativă există în situaţiile în care interpretul, folosind
procedeele de interpretare, ajunge să stabilească că, între redactarea normei procesual
23
penale şi între intenţia legiuitorului, este concordanţă perfectă. Deci, interpretarea
declarativă este aceea care constată că textul normei procesual penale redă exact
voinţa legiuitorului.
Interpretarea restrictivă există în cazurile şi situaţiile în care interpretul
constată o neconcordanţă (nepotrivire) între textul normei şi intenţia legiuitorului, în
sensul că litera legii spune mai mult decât a voit să spună legiuitorul şi, drept urmare,
prin interpretare, trebuie să se restrângă înţelesul normei, la limitele impuse de voinţa
legiuitorului.
Cauzele depăşirii voinţei legiuitorului de către litera normei procesual penale
pot fi diverse: redactare defectuoasă, prin folosirea unui termen sau a unui cuvânt
greşit, susceptibil de mai multe înţelesuri; formulări complexe lipsite de rigoare
ştiinţifică etc.
Interpretarea extensivă este opusul interpretării restrictive şi o întâlnim în
cazurile şi situaţiile în care se constată că litera normei procesual penale exprimă un
sens mai limitat decât intenţia reală a legiuitorului.
În asemenea situaţii, interpretul va trebui să extindă, prin interpretare,
aplicaţiunea normei procesual penale peste sensul limitat al textului şi la alte ipoteze
care se subânţeleg, în mod logic.
Extinderea se efectuează cu ajutorul raţionamentelor: a pari; a fortiori; reductio
ad absurdum; per a contrario.
Raţionamentul a pari are la bază argumentul de logică că acolo sau atunci când
există o identitate de situaţii este raţional să avem acelaşi tratament juridic (ubi eadem
ratio, ibi eadem ius).
Evident că trebuie făcută precizarea expresă că identitatea trebuie să privească
situaţii sau modalităţi ale aceluiaşi caz şi nicidecum să se refere la similitudinea de
cazuri, pentru că astfel se ajunge la o extindere prin analogie, ceea ce este greşit, şi
deci inadmisibil.
Raţionamentul a fortiori are la bază argumentul logic că acolo sau atunci când
legea opreşte mai puţin, opreşte, implicit, şi mai mult (a minori ad maius) şi că acolo
şui atunci când legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (maiori ad
minus).
Raţionamentul reductio ad absurdum are la bază argumentul impus de logica
situaţiilor în care se ajunge la concluzia că orice altă interpretare a normei procesual
penale, decât cea propusă ca fiind corectă, ar conduce, în mod evident, la un rezultat
absurd.
Raţionamentul per a contrario are la bază regula de logică potrivit căreia atunci
când se afirmă ceva, se neagă contrariul. Astfel, de exemplu, potrivit textului art.353
alin.1 C. proc. pen., judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi
procedura este îndeplinită. Per a contrario, atunci când se va constata că părţile nu au
fost legal citate şi procedura nu este îndeplinită, judecata nu poate avea loc.

24
 Interpretarea îndoielnică. O întâlnim în situaţiile în care, prin folosirea şi
epuizarea tuturor procedeelor de interpretare, rezultatul obţinut este îndoielnic. În
asemenea situaţii, existând dubiu care nu poate fi înlăturat, se recurge la principiile de
drept comun, în raport de care se raţionează astfel:
În orice stat de drept organizat, libertatea este regula şi restrângerea libertăţii
este excepţia. Este ştiut că, în caz de îndoială, primează regula şi nu excepţia. De aici,
rezultă că, atunci când există dubiu, se va adopta soluţia care crează mai puţine
restricţii sau privaţiuni (de libertate, de drepturi etc.).
Regula expusă în ecuaţia de mai sus este cunoscută în dreptul penal sub forma
maximei „in dubio pro reo”.
Ea exprimă, totodată, o idee cu valoare de principiu, potrivit căreia îndoiala
trebuie să profite totdeauna celui mai slab, adică în raporturile de drept penal şi drept
procesual penal – care sunt raporturi de putere – suspectului şi, respectiv,
inculpatului.
4.Limitele interpretării
Problema limitelor între care şi până la care poate opera mintea interpretului,
este de mare interes teoretic, dar mai ales practic.
Răspunsul la această problemă trebuie să se bazeze pe un principiu unanim
admis, potrivit căruia interpretarea trebuie să conducă întotdeauna la cunoaşterea
normei de drept, şi niciodată la crearea normei.
De aici, concluzia că libertatea îngăduită interpretului, în operaţiunea de
interpretare, este limitată la rolul lui de a ne lămuri înţelesul normei de drept, aşa cum
a fost ea creată de legiuitor.

SECŢIUNEA A VI-A

Aplicarea legii procesuale penale române

[Art.13] din noul Cod de procedură penală introduce, după reglementarea
principiilor fundamentale sus enunţate un text special care fixează limitele aplicării
legii procesual penale în timp şi spaţiu.
Primul alineat consacră principiul activităţii legii penale, prevăzut expres că
legea procesual penală se aplică actelor efectuate şi măsurilor dispuse în procesul
penal, de la intrarea sa în vigoare până în momentul ieşirii din vigoare, exceptând
situaţiile prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.
Alin. 2 al aceluiaşi text consacră principiul teriteorialităţii aplicării legii
procesual penale, prevăzând expres că legea procesual penală română se aplică
actelor efectuate şi măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepţiile prevăzute
25
de lege.
Prin aplicarea legii se înţelege îndeplinirea prevederilor unei legi, executarea
acestor prevederi. Legea procesuală penală, ca orice lege, are eficienţă juridică,
respectiv obligativitate din momentul intrării sale în vigoare. De la această dată curge
obligativitatea aplicabilităţii legii, sub constrângerea sancţiunilor specifice.
Legea procesuală penală are putere, eficienţă şi operează în timp şi se aplică
asupra unui anumit spaţiu, teritoriu.
Aşadar, aplicarea legii procesuale penale trebuie tratată sub aceste două
aspecte: timpul şi spaţiul29.

a) Aplicarea legii procesuale penale în timp

Legea se aplică din momentul intrării sale în vigoare. Acesta este momentul
iniţial al aplicării, iar momentul final este scoaterea din vigoare, abrogarea ei. Aceste
două momente marchează limitele de timp ale legii, între ele întinzându-se durata
legii, şi deci aplicarea ei tuturor faptelor şi raporturilor ce se nasc în timpul duratei
sale30.
În aceste cazuri, va opera principiul activităţii legii procesual penale.
Regula generală aplicabilă, este cea a imediatei aplicări şi este guvernată de
adagiul ”tempus regit actum” .
Această regulă guvernează toate actele şi lucrările efectuate într-o cauză
penală, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau
sub imperiul legii noi.
Principiul aplicării imediate a legii procesual penale este absolut dominant în
materia procesual penală, astfel că toate activităţile procesuale se realizează numai în
conformitate cu legea în vigoare la momentul efectuării actului.
În unele situaţii, de excepţie, poate fi întâlnită ultraactivitatea sau
retroactivitatea legii procesuale penale. În primul caz, unele dispoziţii din legea
anterioară vor rămâne aplicabile sub legea nouă. În ipoteza retroactivităţii, dispoziţiile
legii noi vor fi aplicabile şi actelor efectuate sub legea anterioară.

b) Aplicarea legii procesuale penale în spaţiu

Aplicarea în spaţiu este guvernată de principiul teritorialităţii legii procesuale

penale, potrivit căruia legile procesuale penale se aplică doar activităţilor procesuale
penale desfăşurate pe teritoriul statului român.

29
Unii autori, V.Dongoroz, T.Pop fac referire la patru aspecte de aplicare a legii: timpul, spaţiul, persoanele şi actele.
30
T.Pop, op.cit., p. 201
26
 Principiul aplicabil în acest caz este „locus regit actum”, ceea ce înseamnă că
actele şi măsurile procedurale vor avea eficienţă juridică numai dacă sunt realizate în
conformitate cu legea procesual penală de la locul efectuării lor.
Există însă câteva situaţii de excepţie de la principiul teritorialităţii legii
procesual penale, şi anume :
a) în unele cazuri, anumite acte procedurale efectuate într-o ţară străină cu
respectarea legislaţiei acelei ţări, sunt totuşi, valabile în faţa organelor judiciare
române(este cazul comisiilor rogatorii internaţionale active);
b) cazul comisiei rogatorii internaţionale pasive, când actul procedural solicitat
de organul judiciar străin poate fi realizat pe teritoriul statului român, cu aplicarea
legii procesual penale străine;
c) situaţiile de extrateritorialitate a legii procesual penale române când, la
cererea organului judiciar român, organul solicitat aplică legea procesual penală
română privitor la un act procedural efectuat în străinătate;
d) cazurile recunoaşterii hotărârilor penale definitive pronunţate de instanţele
judecătoreşti din străinătate, hotărâri care îşi produc efectele juridice pe teritoriul
statului român;
e) cazul recunoaşterii actelor juridice efectuate de organele judiciare penale din
străinătate care, dacă sunt recunoscute de instanţele judecătoreşti române, produc
efecte juridice pe teritorul ţării;
f) în cazul imunităţii de jurisdicţie a reprezentanţilor diplomatici, legea
procesual penală română nu se aplică acestora în cazul comiterii unei infracţiuni pe
teritoriul statului nostru.

CAPITOLUL AL II-LEA

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL ÎN

ROMÂNIA

SECŢIUNEA I

1. Noţiunea de principiu fundamental

Activitatea procesual penală trebuie să se desfăşoare după o serie de reguli care

27
să garanteze realizarea comandamentelor procesului penal şi scopul normelor de
procedură penală.
Principiile fundamentale ale procesului penal reprezintă acele reguli de
generală valabilitate şi aplicare care stau la baza acestuia, şi pe care se întemeiază
sistemul dreptului procesual penal şi organizarea procesului penal.
În doctrina de specialitate, s-a arătat că aceste principii nu au valoare absolută,
neputând fi „ţintuite în dogme şi instituţii invariabile şi încremenite”. Ele trebuie să
se adapteze, în permanenţă la concepţia socială juridică şi politică a unei epoci31.

În planul principiilor fundamentale ale procesului penal, actuala

reglementare fixează şi stabileşte aceste principii în prevederile art. 2-12 din Codul de
procedură penală în vigoare.
În ordinea prevăzută în art.2-12 din Noul Codul de procedură penală32,
principiile fundamentale ale procesului penal sunt: principiul legalităţii procesului
penal; separarea funcţiilor judiciare, al prezumţiei de nevinovăţie, aflării adevărului,
ne bis in idem, al obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale,
caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal33, dreptul la libertate şi
siguranţă, dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane şi a vieţii private, al limbii
în care se desfăşoară procesul penal şi a dreptului la interpret.
Analizând, însă, compatibilitatea acestor principii cu principiile
internaţionale europene şi chiar cu cele rezultate din noua Constituţie a României,
considerăm că ele sunt încă nesatisfăcătoare.
Din examinarea textelor Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a dispoziţiilor Codului de procedură
penală francez şi belgian şi din interpretarea logico-raţională a noilor prevederi
constituţionale care privesc aspecte procesual penale, considerăm că noile principii
fundamentale ale procesului penal, care se impun a fi adăugate şi, în raport de care
trebuie să se desfăşoare procesul penal, în prezent, sunt următoarele :
- principiul prevalenţei normelor procesual penale prevăzute în
convenţiiile şi tratatele ratificate de România, celor din dreptul procesual penal intern;

31
T.Pop, op.cit.,p. 198
32
Codul de procedură penală anterior prevedea principiile oficialităţii procesului penal şi al rolului activ al organului de
urmărire penală.
33
Principiul dreptului la un proces penal echitabil şi într-un termen rezonabil, rezultă din dispoziţiile art. 21 alin.3 din
Constituţie, care prevăd expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.
Desigur, trebuie menţionat că această prevedere privind dreptul la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil a fost
preluată în Constituţia noastră, revizuită la 18-19 octombrie 2003, din Convenţia europeană asupra drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului (art. 6 din Convenţie).
Introducerea acestei prevederi şi proclamarea ei ca principiu fundamental, în Codul nostru de procedură penală, alături
de principiile din actualul cod, era absolut necesară. Sub acest aspect, literatura de specialitate s-a pronunţat în sensul că
procesul echitabil reprezintă o garanţie a principiului legalităţii, iar termenul rezonabil este o garanţie că justiţia, ca
serviciu public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, prin eliminarea oricăror tergiversări ori manevre
şicanatorii.

28
 - principiul egalităţii de arme (aceleaşi atât pentru acuzare, cât şi pentru
apărare, pentru echilibrarea drepturilor părţilor);
- principiul respectării dreptului la tăcere (dreptul de a nu face declaraţii contra
sie însuşi);
- principiul dreptului persoanei de a fi informată cu privire la natura
acuzaţiei aduse şi la dreptul de a fi asistată de un apărător;
- principiul respectării contradictorialităţii procedurilor;
- principiul garantării controlului judecătoresc asupra actelor, măsurilor şi
soluţiilor adoptate în cursul urmăririi penale (instrucţiei penale);
- principiul garantării drepturilor victimei.
Unele din aceste principii rezultă nu numai din prevederile convenţiei şi ale
unor coduri de procedură penală ale unor state europene, ci chiar din Constituţia
României revizuită.
De asemenea, dacă este să ne referim la principiul egalităţii de arme şi la
principiul egalităţii părţilor în procesul penal, putem constata că acestea rezultă din
prevederile art.123 alin.2 din Constituţie care arată că „justiţia este unică, imparţială
şi egală pentru toţi”.
Evident că introducerea principiilor sus-menţionate în Codul de procedură
penală va impune o adaptare a acestei dispoziţii constituţionale la normele concrete
care reglementează desfăşurarea procesului penal, cum ar fi de exemplu, ca în aceeaşi
problemă de drept să nu se dea soluţii diferite.
În cele ce urmează, vom examina, pe rând principiile fundamentale ale
procesului penal, aşa cum sunt prevăzute ele în art.2-12 din actuala reglementare a
Codului de procedură penală, iar, apoi, ne vom opri asupra principiilor noi, care
trebuie introduse, în opinia noastră, în legislaţia procesual penală română.

SECŢIUNEA A II-A

CONŢINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE

1.Principiul legalitatii procesului penal

În doctrină34 s-a arătat că principiul legalităţii constituie un principiu cadru, în

sensul că el trebuie aşezat în fruntea celorlalte principii întrucât el îşi răsfrânge
aplicarea asupra tuturor celorlalte principii procesual penale, pentru că fiecare dintre

34
Nicolae Volonciu,Tratat de procedură penală, Parte generală, vol.I, Ed.Paideia, 1993,p. 80
29
acestea sunt înscrise în lege şi funcţionează în formele prevăzute de lege.
În esenţă, el exprimă regula că întreaga activitate procesual penală trebuie să
realizeze în strictă conformitate cu dispoziţiile legii („nula justitia sine lege”).
Sursa acestui principiu este constituţională. Ne referim la art.1 alin.5 din
Constituţia revizuită a României, care prevede că „În România, respectarea
Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
În cadrul procesului penal, acest principiu constituţional este transpus în
redactarea art.2 din actualul Cod de procedură penală, care prevede că „procesul
penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege”.
Noul text proclamă principiul legalității procesului penal într-o definire mai
concisă, renunțându-se la principiul oficialității.
Renunțarea la principiul oficialității este urmarea noii concepții asupra
procesului penal care, deși își păstrează caracterul continental european, a fost
regândit și reglementat prin introducerea multor elemente de tip adversial care să
faciliteze soluții rapide și eficiente.
Din economia textului sus-menţionat, rezultă, prin interpretare, că realizarea şi
respectarea principiului legalităţii în procesul penal, implică, cumulativ, următoarele
cerinţe:
- ca întreaga activitate procesuală atât în faza de urmărire, cât şi în faza de
judecată, să fie realizată numai de către organele judiciare (de urmărire penală,
judecatorul de drepturi si libertati, judecatorul de camera preliminara şi instanţele
judecătoreşti) înfiinţate prin lege, în compunerea şi potrivit atribuţiilor stabilite prin
lege şi de către persoanele cărora legea le acordă drepturi procesuale;
- activitatea procesuală trebuie să fie desfăşurată numai în cazurile, condiţiile şi
formele arătate şi stabilite de lege;
- organele judiciare au obligaţia să explice părţilor şi participanţilor la proces,
drepturile lor procesuale, să le respecte aceste drepturi şi să le ajute pentru a asigura
exercitarea efectivă a acestora.
Necesitatea asigurării respectării acestui principiu decurge şi este impusă de
următoarele temeiuri:
- scopul normelor de procedură penală nu ar putea şi nu poate fi realizat decât
prin îndeplinirea strictă a fiecărei şi, respectiv, a tuturor actelor şi măsurilor
procesuale şi procedurale în conformitate cu reguli şi forme riguroase, exact, expres
şi limitativ arătate în lege, regularitate care poate şi trebuie să fie permanent, uşor
controlabilă, tot potrivit legii.
- garantarea exercitării depline a drepturilor procesuale pentru părţile din
proces nu ar fi posibilă şi realizabilă decât prin prevederea riguroasă, exactă şi
expresă a acestor drepturi, în textele legii, în aşa fel încât să se poată verifica şi
controla oricând dacă şi în ce măsură aceste drepturi au fost respectate;
- apărarea şi realizarea practică şi efectivă a ordinii de drept şi, totodată, a
30
drepturilor şi libertăţilor individuale ale părţilor şi ale celorlalţi participanţi din
proces, împotriva arbitrariului, abuzurilor, al vătămărilor de orice fel ce ar rezulta din
practici nelegale sau din ignoranţa ori incompetenţa aplicării şi interpretării legii nu ar
fi posibilă şi realizabilă decât prin aplicarea strictă şi necondiţionată a legii, pe tot
parcursul desfăşurării procesului penal.

Garanţii pentru respectarea principiului legalităţii

Pentru a garanta respectarea principiului legalităţii procesuale, actualul Cod de

procedură penală prevede două modalităţi generale:
1) un control sistematic şi eficient care să asigure, în orice moment
procesual, descoperirea şi înlăturarea oricăror încălcări ce pot interveni în activitatea
procesual penală prin nesocotirea legii sau aplicarea ei greşită.
Acest control se exercită, diferenţiat, atât în faza auxiliară, nepublică a
procesului penal (urmărirea penală), cât şi în faza publică a procesului penal (în
cursul judecăţii).
În prima fază, întreaga activitate de urmărire penală este condusă şi
controlată nemijlocit de procuror, care supraveghează ca actele şi măsurile de
urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale (art.300 alin.1 C.
proc. pen.).
Apoi, tot în această fază premergătoare judecăţii, orice persoană poate
face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, care i s-au adus
vătămări ale intereselor sale legitime.
Plângerea se adresează şi se soluţionează de către procuror, care este
obligat să o rezolve în termen de cel mult 20 de zile, iar atunci când o admite, să
infirme sau să dispună refacerea actelor şi măsurilor efectuate cu încălcarea legii
(art.304 şi 336 C. proc. pen.).
Activitatea procurorului, desfăşurată în aceeaşi fază nepublică a
procesului penal este supusă, la rândul ei, controlului procurorului ierarhic superior.
Luarea masurilor procesuale prin care se restrang drepturi si libertati
constitutionale este dispusa in cursul urmaririi penale numai de catre judecatorul de
drepturi si libertati conform art 3 lin b si alin 5 din CPP.
În sfârşit, prin art. 340 C. proc. pen.35, persoana a cărei plângere
împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin
ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în
termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la
instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În faza de judecată, care debutează cu procedura camerei preliminare,

35
Instituţia a fost introdusă prin Legea nr.281/2003.
31
are loc verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării
instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către
organele de urmărire penală.
În etapa procesuală a exercitării căii de atac, instanţa de control verifică
legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate şi atunci când constată nelegalitatea acesteia,
admiţând apelul, desfiinţează sentinţa şi fie că îndreaptă hotărârea greşită, fie dispune
rejudecarea, pentru cazurile de nulitate prevăzute de art.281 alin. 1 C. proc. pen..
Controlul prin care se garantează respectarea principiului legalităţii în
procesul penal funcţionează şi după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
prin exercitarea căilor extraordinare de atac (recurs în casaţie, contestaţie în anulare,
revizuire). Astfel, de exemplu, în cazurile în care hotărârile penale definitive conţin
încălcări ale legii (privind procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a
judecat cauza de către instanţa de recurs; când instanţa de recurs nu s-a pronunţat
asupra unei cauze de încetare a procesului penal, cu privire la care existau probe în
dosar), împotriva acestora se poate exercita calea extraordinară de atac a contestaţiei
în anulare prevăzută de art.426 C. proc. pen.

2) A doua modalitate generală prin care se garantează respectarea

principiului legalităţii în procesul penal este cea a sistemului de sancţiuni procesuale.
Pentru cazul încălcării dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal, Codul de procedură penală prevede două categorii de
sanţiuni :
a) Într-o primă categorie sunt incluse sancţiunile actelor procesuale, care
sunt următoarele:
- nulitatea absolută în cazurile încălcării dispoziţiilor legale arătate
expres şi limiativ în art. 281 C. proc. pen.;
- nulitatea relativă pentru încălcarea altor dispoziţii legale în
desfăşurarea procesului penal, care operează potrivit art.282 C. proc. pen.;
- inadmisibilitatea (de ex., în cazul prevăzut de art.421 alin.1, pct.1 lit.a
C. proc. pen., când apelul este inadmisibil pentru că, în cazul hotărârii atacate, nu
este prevăzută de lege calea de atac a apelului);
- decăderea (potrivit art.268 C. proc. pen., atunci când, pentru
exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului).

b) În cea de a doua categorie de sancţiuni, intră sancţiunile

administrative, civile sau chiar penale care se aplică în cazul unor încălcări grave ale
dispoziţiilor procedurale sau procesuale, de către persoanele care exercită atribuţii
judiciare sau în cazul exercitării abuzive a unor atribuţii de către organele judiciare.
Este cazul amenzilor judiciare care se aplică în cazul abaterilor prevăzute de art.283
32
C. proc. pen. sau cazurile foarte grave în care se dovedesc cercetări abuzive (situaţie
în care intervine răspunderea penală pentru infracţiunea prevăzută de art 280C. pen.),
abuzul în serviciu (situaţie în care, de asemenea, intervine răspunderea penală pentru
infracţiunea prevăzută de art 297 C. pen.).

2.Principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal

1.Noţiune
În Codul nostru de procedură penală, nu existau texte care să definească,
expres şi clar, necesitatea separării funcţiilor de urmărire de cele de instrucţie şi de
cele de judecată.
Pentru a ilustra dimensiunea fundamentală care trebuie să existe între
atribuţiile magistratului, care instrumentează urmărirea penală, efectuează urmărirea
penală şi judecă, în doctrina europeană36, s-a susţinut că „separarea funcţiilor
judiciare în procedura penală este ceea ce în dreptul public este separarea puterilor
legislativă, executivă şi judecătorească” .
Acest principiu îşi are sursa în art.6 par.1 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului, text potrivit căruia, „orice persoană are dreptul la
judecarea ...cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială”(principiul
dreptului la un proces echitabil).
Pentru orice justiţiabil, garanţia independenţei şi imparţialităţii într-un proces
penal, nu poate exista decât atunci când magistratul care a început şi efectuat
urmărirea penală împotriva sa, nu poate să dispună arestarea sa şi nici să îl judece.
Cu alte cuvinte, asigurarea dreptului la un proces echitabil presupune o
separaţie a funcţiilor judiciare, şi anume: a celor de urmărire, de cele de instrucţie şi a
celor de instrucţie, de cele de judecată.
O reglementare expresă a acestei separaţii, o găsim în Codul de procedură
penală francez, care prevede, în paragraful 1, alin.2, că „procedura penală trebuie să
garanteze separaţia autorităţilor însărcinate cu acţiunea publică, de autorităţile de
judecată”37.
Pentru a se înţelege mai uşor şi mai clar ecuaţia acestui principiu, trebuie să
facem diferenţa dintre noţiunea de imparţialitate şi de independenţă a
judecătorului.
Doctrina de specialitate, bazându-se pe soluţiile pronunţate în decursul anilor,
de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţine că imparţialitatea poate fi

36
J.Pradel, Droit penal compare,2e edition, Dalloz, Paris, 2002. p.414
37
A se vedea Legea nr.2000-516/15 iunie 2000, care a introdus în Franţa, prin acest text, obligativitatea acestei triple
separaţii între cele trei funcţii judiciare.
33
evaluată în raport de un criteriu subiectiv şi de un altul obiectiv38 .
În raport de criteriul subiectiv, această componentă a imparţialităţii este
denumită imparţialitate personală care, potrivit Curţii Europene, este prezumată
până la proba contrarie.
Anumite moduri prin care se manifestă încălcarea, în practică, a imparţialităţii
personale, au fost evidenţiate în unele hotărâri ale Curţii Europene.Ele se referă la
cazuri în care judecătorul are interese sau relaţii de rudenie cu una dintre părţi39;când
judecătorul a recurs la presă pentru a răspunde unor provocări40; când acesta, prin
atitudinea şi comportamentul avut în cursul procesului, induce impresia că ar fi
convins de vinovăţia celui judecat41, etc.
Dacă ar fi să căutăm corespondenţa unor asemenea cazuri de imparţialitate
personală, în dreptul procesual român, este uşor de observat că nu am putea apela
decât la instituţia abţinerii ori recuzării, prevăzute de art.66 si 67 şi următoarele din
C.pr.pen. sau la instituţia strămutării, reglementată de art.71 şi următoarele din
acelaşi cod.
În raport de celălalt criteriu, denumit obiectiv, doctrina, precum şi
jurisprudenţa, a subliniat că imparţialitatea îmbracă forma antepronunţării.42
Cealaltă noţiune, de independenţă a judecătorului, trebuie înţeleasă în sensul
creării şi asigurării, pentru judecător, a unui sistem în care el să fie protejat şi apărat
de presiunile la care ar putea fi supus de orice forţă externă sau de către părţi.

2.Separarea funcţiilor judiciare-unul din principiile de bază ale procesului

penal european
Examinarea jurisprudenţei Curţii Europene în această materie, de la început şi
până în prezent, impune următoarele constatări:
-în prima perioadă, Curtea Europeană a adoptat hotărâri prin care a aplicat
riguros componenta obiectivă a imparţialităţii, sancţionând, ferm, nesocotirea
principiului separaţiunii funcţiei de urmărire de cea de judecată, ca şi a funcţiei de
instrucţie de cea de judecată, precum şi a funcţiei de urmărire de cea de instrucţie.
-ulterior, în hotărârile Curţii Europene, a intervenit o nuanţare, pornindu-se de
la raţiunea că o rigoare exagerată poate conduce la perturbări în buna funcţionare a
justiţiei penale. S-a argumentat că, pentru a decide asupra unei pretinse încălcări a
principiului separaţiei, trebuie ca, înainte de a sancţiona încălcarea, să se analizeze, în

38
Gh.Mateuţ, Necesitatea recunoaşterii separaţiei funcţiilor judiciare, ca principiu director al procedurilor penale, în
lumina Convenţiei Europene şi a recentelor modificări ale Codului de procedură penală, Dreptul, nr.9/2004, p.189-
191.
39
Hot.Minelli contra Elveţiei, 25 martie 1983, în Vincent Berger, op. cit., p.271-273 şi hot. P.Sekanina contra Austriei,
25 august 1993, în V.Berger, op.cit., p.276-277, ambele ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului.
40
Hot.din 16 septembrie 1999,Buscemi contra Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
41
Hot.din 20 martie 2002, Cours de Cassation francaise, Chambre Criminelle, în „ Revue de science criminelle et de
droit penale compare”nr.4/2002, p.877
42
Gh. Mateuţ, op.cit., p.191
34
concret, situaţiile reclamate43.
În Codul nostru de procedură penală, art.3 din NCPP, introduce și consacră
principiul separării funcțiilor judiciare în procesul penal.44 Potrivit acestui principiu
pe lângă funcțiile de urmărire și de judecată existente în actualul Cod, sunt create, ca
noutate absolută, două noi funcţii judiciare menite să asigure respectarea garanţiilor
referitoare la legalitatea procesului penal şi la drepturile şi libertăţile fundamentale

43
În hot. Curţii Europene a Drepturilor Omului, Fey contra Austriei din 24 februarie 1993, Curtea a respins susţinerea
că anumite măsuri dispuse de judecător, anterior procesului, cum ar fi stabilirea termenului, ascultarea unor martori,
solicitarea unor relaţii,l-ar fi pus pe acesta în situaţia de a-şi forma convingerea privind vinovăţia acuzatului.
44
În Codul de procedură penală anterior, ultimele modificări introduse prin Legea nr.281/2003 şi prin
O.U.G.nr.109/2003 confirmau indirect existenţa principiului separaţiei.
În acest sens, art.48 alin.1 C.pr.pen., după modificarea intervenită prin Legea nr.281/2003, prevedea, ca o
noutate, în mod expres că judecătorul „ este incompatibil de a judeca dacă în cauza respectivă a pus în mişcare acţiunea
penală sau a dispus trimiterea în judecată sau a emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale”.
De asemenea, în acelaşi sens, art.49 alin.3 C.pr.pen. prevedea că „procurorul care a participat ca judecător la
soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac”, iar art.49 alin.ultim din
acelaşi cod arată că „persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la completarea sau
refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de instanţă”.
Aceste noi reglementări semnificau recunoaşterea, pentru prima oară, în dreptul procesual penal român a
separaţiei între funcţia de urmărire şi de instrucţie, precum şi între funcţia de instrucţie şi cea de judecată.În concret,
procurorii care efectuează urmărirea penală (sau supraveghează efectuarea cercetării penale), nu mai pot dispune
arestarea, iar judecătorul care dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, nu mai poate ulterior judeca
aceeaşi cauză, atribuţiile şi prerogativele sale trebuind să se oprească în momentul terminării urmăririi penale.
Desigur că, în raport de exprimarea din art.49 din Constituţia noastră revizuită, care folosea noţiunea de
„instrucţie penală”, se impunea introducerea instituţiei judecătorului de instrucţie penală, pentru a separa clar şi
categoric funcţia de urmărire penală de funcţia de instrucţie penală.
Sub acest aspect, considerăm că reglementarea nu era satisfăcătoare pentru că, înafara incompatibilităţii
prev.de art.48 alin.1 lit.a C.pr.pen. anterior, referitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale, a dispunerii trimiterii în
judecată sau arestării preventive, rămâneau încă acte şi măsuri procesuale importante restrictive de drepturi, care se iau
de către judecător tot în cursul urmăririi penale (percheziţiile, interceptările ori înregistrările de convorbiri), fără să fie
prevăzută în aceste cazuri incompatibilitatea acestui judecător de a participa la judecarea aceleiaşi cauze.
Iată de ce, pentru aceste considerente, precum şi pentru altele, subliniate în doctrină, a fost necesară
reintroducerea, în sistemul judiciar penal, a instituţiei judecătorului de instrucţie.
Privitor la necesitatea separării instrucţiei penale de urmărirea penală, cea mai convingătoare motivare o găsim
în cursul de procedură penală al ilustrului profesor Ion Ionescu-Dolj, unde afirma, printre altele:”această separaţie şi
independenţă este cea mai puternică garanţie a libertăţii individuale.Dacă ar fi contopite şi exercitate de aceeaşi
persoană, ar fi un pericol pentru inculpaţi,pentru că cel ce a început o urmărire nechibzuită, ar înclina să găsească
întotdeauna probe sau indicii de culpabilitate.De aceea, o bună procedură trebuie să nu facă confuziune între aceste
două atribuţiuni.”

35
ale persoanei si anume:
Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală, care se va realiza de către un nou organ
judiciar, respectiv judecătorul de drepturi şi libertăţi, care va avea atribuţia de a
autoriza actele şi măsurile care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei în cursul urmăririi penale (Art.3 alin.1 lit. b şi alin.5).
Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată,
realizată, şi ea de un organ judiciar nou: judecătorul de cameră preliminară, care va
avea atribuţia de a verifica şi a se pronunţa asupra legalităţii actului de trimitere în
judecată, asupra probelor pe care acesta se bazează, precum şi asupra legalităţii
soluţiilor de netrimitere în judecată (art.3 alin.(1) lit. c) şi alin.(6)).
Tot ca o garanţie pentru imparţialitatea şi obiectivitatea necesare unui proces
echitabil, art.3 din NCPP introduce ca o noutate majoră în dreptul procesual penal
principiul fundamental al separării funcţiilor judiciare.
Textul însă instituie și o excepție de la această regulă, prin teza a doua a Art. 3
alin. 3 din NCPP, prevăzând că functia de verificare a legalităţii trimiterii sau
netrimiterii în judecată este compatibila cu functia de judecata, respectiv ca cele doua
functii pot fi exercitate in acelasi proces de catre aceeasi persoana. In opinia noastra,
introducerea acestei exceptii contravene si ea prevederilor art. 6 din Conventia
Europeana si a art 21 alin 3 din Constitutia Romaniei precum si jurisprudentei CEDO
care consacra si garanteaza Dreptul la un process echitabil pentru urmatoarele motive
:
-practic, prin aceasta exceptie se incalca principiul exercitarii separate in cadrul
aceluiasi process a fiecarei functii judiciare proclamat de art 3 alin 1 teza 1 din noul
cod, pentru ca nu mai exista separate intre functia de judecator de camera preliminara
si functia de judecata realizata de judecatorul de scaun, intrucat, in realitate acelasi
judecator va exercita ambele functii.
-prin aceasta exceptie se revine practic la exercitarea cumulativa a celor doua
competente functionale diferite de catre acelasi organ judiciar, adica la exercitarea
acestora potrivit prevederilor art 300 si 332 alin 1 si 2 din codul anterior de procedura
penala.
-revenirea la exercitarea cumulativa a celor doua competente functionale
diferite de catre acelasi organ judiciar, reprezinta o reglementare sub standardele
garantiilor de protective, de calitate si de rigoare prevazute de codul anterior de
procedura penala pentru verificarea regularitatii actului de sesizare potrivit art. 300
din codul anterior cat si privitoare la competenta si la sesizarea instantei, potrivit art.
332 alin 1 si 2 din codul anterior, era prevazuta si efectuata de catre un complet de
judecata legal constituit in contradictoriu si nu in camera de consiliu, in forma scrisa
fara participarea procurorului si a inculpatului, cum prevedea noul cod pana la
constatarea neconstitutionalitatii acestui text de catre Curtea Constitutionala prin
Decizia nr. 641/2014.
In opinia noastra, reglementarea principiului separarii functiilor judiciare in
36
procesul penal, a ramas in continuare contrar prevederilor art 21 alin 3 din Constitutie
si a celor din art 6 din Conventia Europeana, datorita prevederilor art 346 alin 4 din
noul cod de procedura penala care sunt sub standardele de protective si de rigoare
prevazute de codul anterior, pentru ca textul nu prevede solutia reparatorie care se
impune in cazul in care judecatorul de camera preliminara consta nulitatile absolute
prev de art 280-281 din noul cod (incalcarea dispozitiilor legale referitoare la
prezenta suspectului si inculpatului atunci cand participarea acestora este obligatorie
potrivit legii precum si cele privitoare la asistarea de catre avocat a suspectului si
inculpatului si a celorlalte parti atunci cand asistenta este obligatorie ).
În opinia noastră această prevedere încalcă art.6 din Convenție şi, implicit,
Art. 20-21 din Constituţie, pentru că, dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune
într-o cauză penală măsura arestării preventive, a interceptării audio sau video, ori
autorizează efectuarea de percheziţii sau luarea măsurii sechestrului asigurător, el nu
va mai putea verifica legalitatea trimiterii în judecată şi legalitatea probelor pe care se
întemeiază rechizitoriul, (probe dispuse şi autorizate de el însuşi în faza de urmărire
penală) fără a afecta garanţia obiectivităţii şi imparţialităţii de care trebuie să
beneficieze persoana în cauză.

3. Principiul obligativitatii punerii in miscare si exercitarii actiunii penale

si principiul subsidiar al oportunitatii

1.Noţiune

În reglementarea actuală, sediul acestui principiu îl găsim în art.7 alin.1 C.

proc. pen., care introduce doua elemente de noutate:
- prevede în alin.1 obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii
penale din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni
şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la alin. 2 şi 3.
- introduce, prin alin.2 un nou principiu, subsidiar al oportunităţii punerii
în mişcare a acţiunii penale în cazurile în care nu există un interes public în urmărire
şi judecare. În acest sens alin.2 al art.7 prevede expres că ,,în cazurile şi condiţiile
prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale, dacă
în raport cu elementele concrete ale faptei nu există un interes public în realizarea
obiectului acesteia’’.
Prin această nouă reglementare s-a urmărit următoarele:

37
 - atenuarea obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării în toate
cazurile a acţiunii penale ca urmare a aplicării principiului legalităţii.
- evitarea instrumentării unor procese penale în cauze minore în care nu
există un interes public şi drept urmare reducerea încărcăturii şi volumului cauzelor
penale existente pe rolul organelor judiciare.
- reducerea costurilor instrumentării unor procese penale în asemenea
cauze minore prin atribuirea competenţei procurorului de a evalua oportunitatea
declanşării acţiunii penale şi de a renunţa la exercitarea acesteia.
Este de remarcat că noua reglementare reflectă o nouă concepție, mai sintetică,
asupra cazurilor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, ori exercitarea
acesteia, în comparație cu enumerarea expresă din textul Art.10 din actualul CPP,
grupându-se în alin.(3) toate situațiile în care există un impediment de ordin legal
pentru inițierea și exercitarea acțiunii penale.
Noul principiul subsidiar al oportunităţii originar din sistemul de drept nord-
american, a fost supus mai multor critici, dintre care, releventă este aceea că transferă
atribuţii privind soluţionarea definitivă a unor cauze penale de la judecător la
procuror, ceea ce ar reprezenta o încălcare a principiului legalităţii incriminării şi
sancţiunii. În pofida criticilor, principiul oportunitățiii a fost preluat pentru efectele
sale benefice asupra celerităţii actului de justiţie, în multe sisteme de drept
continentale (Franţa, Germania, Italia, Spania, Olanda, Portugalia) aducându-i-se
corective menite să limiteze puterile discreţionare specifice sistemului de drept nord-
american ale procurorului în ce priveşte stabilirea conţinutului acuzaţiilor aduse şi a
oportunităţii punerii în mişcare a acţiunii penale.
Așa se explică că în sistemul de drept continental, puterea procurorului a fost
limitată prin:
- obligativitatea exercitării acţiunii penale în toate cazurile în care, în
considerarea probelor disponibile, condamnarea apare ca probabilă; (spre deosebire
de sistemul nord-american);
- opţiunea procurorului de a nu exercita acţiunea penală este supusă controlului
judiciar;
- dreptul părţii vătămate sau oricărei persoane interesate să formuleze acuzaţii
de natură penală direct în faţa instanţei.
În NCPP, limitarea puterilor procurorului pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale a fost realizată prin:
- aprecierea oportunităţii este prevăzută expres de lege, în sensul că acest
principiu se aplică numai la cazurile, şi cu îndeplinirea condiţiilor arătate, expres de
lege, asigurându-se conformitatea cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei.
- exercitarea controlului judiciar asupra soluţiei date de procuror privind
oportunitatea, prin reglementarea controlului judecătorului de cameră preliminară
asupra acestei soluții.

38
 Din economia textului sus-menţionat, rezultă esenţa acestui principiu, care
constă în aceea că, ori de câte ori se săvârşeşte o infracţiune, organele de urmărire
penală competente sunt obligate să o constate deîndată, să-l identifice pe făptuitor şi
să întocmească toate actele necesare pentru urmărirea penală, iar atunci când sunt
temeiuri să-l trimită în judecată, instanţele judecătoreşti competente având obligaţia
de a judeca cauza potrivit legii, şi de a-l trage la răspundere pe infractor atunci când
probele dovedesc cert fapta şi vinovăţia acestuia.

2.Conţinut si mod de realizare

În conţinutul principiului oficialităţii intră obligaţiile care revin, potrivit legii,
organelor judiciare, în fiecare fază procesuală, pentru realizarea scopului procesului
penal(prev. de art.1 C.pr.pen.).
Aşadar, aşa cum s-a arătat în doctrină şi cum o confirmă toate dispoziţiile din
Codul de procedură penală care sunt menite să dea viaţă principiului oficialităţii,
reţinem, în sinteză, că realizarea principiului oficialităţii în procesul penal impune
organelor judiciare următoarele obligaţii:
- pentru organele de urmărire penală, obligaţia de a se sesiza din oficiu despre
săvârşirea infracţiunilor, de a începe şi efectua urmărirea penală (art.1, art.2, art.200,
art.209 alin.3, art.213, art.221, art.228, art.232 C. proc. pen.);
- obligaţia procurorului şi a organelor de cercetare penală de a dispune, de a lua
şi de a îndeplini, din oficiu, toate actele şi măsurile procesuale şi procedurale
necesare efectuării urmăririi penale şi de a dispune, atunci când este cazul, trimiterea
în judecată a autorului infracţiunii (art.9, art.62, art.65, art.136 lit.a, b şi c, art.138,
art.200-203, art.213, art.214, art.216, art.218-220, art.235, art.236, art.262 C. proc.
pen.);
- obligaţia judecătorului de a dispune, în cazurile prevăzute de lege arestarea
preventivă a învinuitului şi inculpatului dar numai când aceasta este necesară pentru
buna desfăşurare a procesului penal şi numai pentru perioada în care subzistă
temeiurile care au impus măsura ori pentru noi temeiuri (art.136 alin.1, lit.d, art.146,
art.148 şi urm., art.159, art.160-160b, art.3001 – 3002 C. proc. pen.);
- obligaţia primei instanţe legal sesizate de a proceda la judecarea şi
soluţionarea cauzei (art.313, art.321, art.335-337, art.345 C. proc. pen.);
- obligaţia instanţei de executare de a pune în executare, din oficiu, hotărârea
penală definitivă (art.418C.pr.pen.).
Actele prin care se realizează aceste obligaţii formează conţinutul principiului
oficialităţii, acte care pun în mişcare pas cu pas procesul şi dinamizează desfăşurarea
procesului penal (de exemplu, începerea urmăririi penale, arestarea învinuitului,
punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată) poartă denumirea de acte
procesuale, iar cele care sunt efectuate pentru aducerea la îndeplinire a conţinutului

39
acestor acte procesuale sunt actele procedurale(rezoluţia sau procesul-verbal de
începere a urmăririi penale, ordonanţa şi mandatul de arestare, ordonanţa de punere în
mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, etc.).
Nerespectarea acestor obligaţii sus-menţionate impuse de principiul
oficialităţii, atrage, în cursul procesului penal, sancţiuni procesuale şi procedurale
specifice, iar, pe planul răspunderii profesionale (de serviciu), sancţiuni disciplinare
şi chiar penale, celor care nu-şi îndeplinesc obligaţia legală de a efectua, din proprie
iniţiativă, actele necesare desfăşurării procesului penal (art.246, art.248, art.264
C.pr.pen.).
3.Excepţii de la principiul obligativitatii punerii in miscare si exercitarii
actiunii penale

De la acest principiu există unele derogări, când organele judiciare, fie în

raport de natura infracţiunilor săvârşite, fie de calitatea subiectului activ sau pasiv al
infracţiunii, nu pot declanşa procesul penal, din oficiu, întrucât este necesară
îndeplinirea unor formalităţi expres prevăzute de lege.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. 1 C. proc. pen punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vatamate, in cazul
infractiunilor pentru care legea prevede ca este necesara o astfel de plangere
Aşadar, o primă excepţie de la principiul obligativitatii acţiunii penale o
constituie situaţiile în care legea prevede că, pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate .
În acelaşi sens, prin art.16 lit.g C. proc. pen., se prevede că „acţiunea penală,
dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată în cazul infractiunilor pentru
careîn care plângerea prealabilă a fost retrasă, ori părţile s-au împăcat” (desigur, se au
în vedere numai infracţiunile pentru care retragerea acesteia inlatura raspunederea
penala, a intervenit impacarea ori a fost incheiat un acord de mediere in conditiile
legii
Această excepţie de la principiul obligativitatii îşi are raţiunea în anumite
consideraţii de politică penală, care au în vedere faptul că obiectul juridic al unor
asemenea infracţiuni îl constituie valori intim legate de persoane; ele se săvârşesc, de
regulă, în cercul restrâns al unor grupuri sociale, şi au mai mult o rezonanţă
individuală, decât socială; au, în general, un grad mai redus de pericol social şi, în
asemenea cazuri, s-a ajuns la concluzia că este mai potrivit şi raţional ca numai
persoanele lezate individual prin asemenea infracţiuni, să decidă dacă şi când este
cazul să sesizeze organele judiciare pentru pornirea unui proces penal.
Pentru aceste considerente, în legislaţia noastră procesual penală a fost admisă
instituţia plângerii prealabile şi a împăcării părţilor.
Privitor la instituţia plângerii prealabile, la retragerea acesteia şi la împăcarea
părţilor, vom reveni în capitolele în care vom trata, pe larg, aceste instituţii.

40
 Redăm mai jos alte excepţii de la principiul oficialităţii în procesul penal şi
anume:
- imunitatea de jurisdicţie a demnitarilor şi membrilor Guvernului (art.72, art.
84 şi art.109 din Constituţie).
Astfel, art. 84 alin.2 din Constituţie prevede că Preşedintele României se
bucură de imunitate, iar art.95 din Constituţie arată că, în cazul săvârşirii unor fapte
grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Punerea sub acuzare a preşedintelui României se poate face, potrivit art.96 din
Constituţie, de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, numai pentru
înaltă trădare, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără
încuviinţarea Camerei din care fac parte. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se
poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Membrii Guvernului, pentru faptele penale săvârşite în exerciţiul funcţiilor, pot
fi urmăriţi penal numai la cererea Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui
României (art.109 alin.2 din Constituţie);
- persoanele străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe
teritoriul României, se bucură de imunitate de jurisdicţie diplomatică şi consulară
prevăzută prin Convenţiile internaţionale, adoptate la Conferinţele ONU de la Viena
din 1961 şi 1963, la care România a aderat în 1968 şi, respectiv, 1971.
Pentru diplomaţi imunitatea de jurisdicţie este absolută.
Pentru agenţii consulari, imunitatea operează numai privitor la actele
îndeplinite în exerciţiul funcţiilor consulare.
- magistraţii au imunitate în sensul că nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi
fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii(această prevedere potrivit căreia
avizul aparţinea Ministerului Justiţiei exista în art.75 alin.2 din Legea nr.92/1992,
privind organizarea judecătorească, însă a fost recent modificată, în sensul că avizul
nu va mai aparţine Ministrului Justiţiei, ci Consiliului Superior al Magistraturii, prin
Legea nr 303/2004 publicată în M.Of. nr.576/29 iunie 2004).
-cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
autorizarea prealabilă a procurorului general (art 9 alin 3 CP)
Conform art.5 C. pen., punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei naţionale a Statului român sau
contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean
străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, se face
numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general(art 9 alin 3 CP):
-cazul în care este necesară exprimarea dorinţei guvernului străin.
41
 -în situaţia în care s-au săvârşit infracţiuni împotriva vieţii, integrităţii
corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin.
-cazurile în care este necesară sesizarea comandantului unităţii militare
în cazul infracţiunilor săvârşite de militari prev de art 413-417 CP
-cazurile în care este necesară sesizarea comandantului centrului militar
Acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului centrului
militar, în cazul infracţiunilor săvârşite de civili contra capacităţii de apărare a ţării,
prevăzută de art.353-354 C. pen.;
-cazurile de nepedepsire prevăzute de legea penală (a se vedea, de exemplu,
infracţiunea de dare de mita prev de art 289 alin 3; cumparare de influenta prev de art
292 alin 2 CP).

4.Principiul aflării adevărului

1. Noţiune
Principiul aflării adevărului este consacrat in art. 5 C.pr.pen., potrivit căruia
„ (1) Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului
cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului.
(2) Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra
probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea
sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului sau
inculpatului se sancţionează conform dispoziţiilor prezentului cod.”.
Aflarea adevărului este un principiu cunoscut în întreaga doctrină modernă,
însă sub denumiri diferite: principiul realităţii sau a adevărului real45; principiul
veracităţii46; principiul stabilirii adevărului obiectiv47.
Acesta este principiul dominant, central al procesului penal48, potrivit căruia
organele judiciare trebuie să stabilească adevărul, adică să constate fapta aşa cum s-a
petrecut, astfel încât între cele constatate şi realitate să existe o concordanţă deplină.
Fără o cunoaştere exactă a faptei şi făptuitorului, nu este posibilă soluţionarea corectă
a cauzei. De aceea, stabilirea adevărului constituie obiectivul esenţial al activităţii
procesuale, scopul direct al acesteia, ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice
infractor să fie pedepsit, dar numai în măsura vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Art.5 din noul Cod de procedură penală, conţine mai multe elemente de
noutate faţă de actuala reglementare din art.3 al Codului penal anterior, care
45
Tr. Pop, op. cit.,vol.1, p.318;I.Ionescu-Dolj, op.cit., p.12
46
v.Dongoroz, op.cit., p.19
47
Gr.Theodoru, Principiul adevărului obiectiv în procesul penal,în Justiţia Nouă, nr.1/1962, p.69
48
Tr.Pop, op.cit., p.318
42
constau în următoarele:
- prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a asigura, pe
bază de probe, aflarea adevărului (alin.1).
- prevederea expresă a obligaţiei organelor de urmărire penală de strânge
şi administra probe atât în favoarea cât ţi în defavoarea suspectului sau inculpatului
(alin.2 teza I).
- prevederea expresă că respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a
probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform
dispoziţiilor noului cod.
Acest element de noutate urmăresc:
- să oblige toate organele judiciare (poliţie judiciară, procurorii şi
judecătorii) să conştientizeze importanţa probaţiunii în aflarea adevărului şi să
renunţe definitiv la practicile de a reţine fapte, împrejurări şi date fără suport
probator.
- să oblige organele judiciare să lămurească şi să clarifice orice lacună şi
orice aspect contradictoriu prin probe.
- să oblige organele de urmărire penală (poliţia judiciară, organele de
cercetare penală specială şi procurorul) să strângă şi să administreze din oficiu
probele atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.
- să oblige aceleaşi organele de urmărire penală să renunţe definitiv la
practicile de respingeri sau de a nu consemna probele solicitate de suspect sau
inculpat.
- instituie obligativitatea aplicării sancţiunilor prevăzute în noul cod în
cazul restrângerii sau neconsemnării cu rea credinţă a probelor cerute în apărare de
suspect sau inculpat.
Analizând elementele de noutate introduse, sunt de reținut următoarele:
- obligaţia organelor judiciare de a asigura aflarea adevărului pe bază de
probe, completându-se astfel prevederea legală existentă care nu stabileşte expres
mijloacele de aflare a adevărului. Considerăm binevenită această formulare
imperativă menită atât să împiedice organele judiciare să reţină fapte sau împrejurări
fără suport probator cât şi să le oblige să lămurească şi să clarifice orice lacună sau
contradicţie existentă în ansamblul probator.
- obligaţia organelor de urmărire penală de a strânge şi administra, din
oficiu, probe atât în defavoarea, cât şi în favoarea suspectului sau inculpatului.
Apreciem necesară noua formulare întrucât pune capăt unor practici întâlnite la
nivelul poliţiei judiciare, al organelor de cercetare specială şi al procurorilor de a
respinge sau de-a nu consemna probele solicitate de suspect sau inculpat.
- respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a unor asemenea solicitări se
sancționează, în conformitate cu dispozițiile codului, respectiv, cu nulitatea relativă
(Art.282) a actelor de urmărire penală care au produs vătămarea drepturilor sau
43
intereselor legitime ale subiecților procesuali principali, părților sau altor subiecți
procesuali.

2.Conţinut si mod de realizare

În conţinutul principiului aflării adevărului, intră obligaţiile care revin
organelor judiciare în fiecare fază procesuală pentru stabilirea certă, prin probe,
obţinute legal, a adevărului cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei, la persoana
făptuitorului, la circumstanţele în care s-a săvârşit fapta şi a celor care caracterizează
persoana autorului pentru ca pe baza lor să se poată ajunge la o soluţie temeinică şi
legală în cauză.
Realizarea acestui principiu impune organelor judiciare, în esenţă, următoarele
obligaţii :
-constatarea existenţei sau inexistenţei faptei penale;
-stabilirea şi clarificarea certă a împrejurărilor concrete de timp, de loc, de
mod, de mijloace în care s-a săvârşit fapta, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul
faptei, natura şi întinderea prejudiciului cauzat;
-stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală.
În ce priveşte persoana făptuitorului, aflarea adevărului presupune :
-identificarea certă a autorului faptei;
-stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia;
-cunoaşterea datelor ce caracterizează persoana autorului (de identitate, de
stare civilă, pregătire şcolară, studii, antecedente penale, ocupaţia, activitatea şi
comportarea anterioară la locul de muncă, in familie şi societate) .
Asupra tuturor acestor aspecte privind fapta şi autorul ei, asupra împrejurărilor
in care s-au comis faptele, cât şi asupra principalelor date care caracterizează
persoana inculpatului, instanţa trebuie să se edifice exact, pe baza probelor
administrate, pentru că numai pe baza unui adevăr complet, privitor la toate aceste
aspecte, privind fapta şi autorul ei, va putea să pronunţe o hotărâre temeinică şi
legală.
În doctrină, în ce priveşte problema aflării adevărului în procesul penal, s-au
conturat două opinii. Astfel, o opinie49 se referă la adevărul obiectiv, care susţine
existenţa unei corespondenţe fidele între realitatea faptelor şi demersul judiciar pentru
cunoaşterea lor şi alte opinii care promovează teoria adevărului judiciar, potrivit
căreia adevărul este numai ceea ce a fost stabilit prin probe.
Se susţine că adevărul judiciar, fiind doar o aparenţă de adevăr50 , ar putea da
naştere la unele erori judiciare, fapt ce nu poate fi admis, deoarece adevărul judiciar

49
Gr. Theodoru, op.cit., p.37
50
Gr. Theodoru, op.cit., p. 37
44
poate şi trebuie să fie un adevăr obiectiv51, dar aceasta depinde numai de
profesionalismul şi competenţa organelor judiciare care, prin activitatea de
probaţiune, să stabilească întotdeauna în mod cert adevărul.
Ca principiu fundamental al procesului penal, aflarea adevărului se realizează
prin:
a)instituirea pentru toate organele judiciare a obligaţiei legale de a afla
adevărul în fiecare cauză penală, pe bază de probe obţinute legal, ceea ce impune
desfăşurarea unei activităţi probatorii complete care nu poate fi încheiată decât în
momentul aflării adevărului ;
b) asigurarea pentru părţi, în tot cursul procesului penal, a dreptului de a
propune şi de a li se încuviinţa(art 99 alin 3) administrarea probelor care pot contribui
la aflarea adevărului (art.100 C.pr.pen.);
c) libertatea probelor şi a mijloacelor de probă în dovedirea faptelor şi a
vinovăţiei (art 97 alin 1 lit f CPP).
Privitor la modul de realizare în practică a obligaţiilor care asigură viaţa şi
funcţionarea acestui principiu în procesul penal, revenim cu următoarele explicaţii:
Prin desfăşurarea unei activităţi probatorii complete pentru aflarea adevărului,
trebuie să înţelegem următoarele, diferenţiat, în raport de fiecare din fazele în care se
găseşte procesul penal, şi anume:
-în faza de urmărire penală, obligaţia organelor de urmărire penală de a
descoperi şi strânge toate probele necesare atât în favoarea cât şi în defavoarea
învinuitului şi inculpatului, chiar dacă acesta recunoaşte fapta, pentru a stabili dacă
există sau nu temeiuri de trimitere în judecată (art.100 C.pr.pen.);
-în faza de de cameră preliminară, judecătorul sesizat cu rechizitoriu are
obligaţia să verifice legalitatea probelor adunate în faza de urmărire penală, care au
constituit temei pentru trimiterea în judecată.
- în faza de judecată, instanţa să administreze probele necesare aflării
adevărului, solicitate de procuror, persoana vatamata si de părţi atunci când ele sunt
admisibile, pertinente, concludente pentru stabilirea adevărului şi in subsidiar, din
oficiu atunci cand considera necesar pentru formarea convingerii sale( art 100 alin 1
si 2 din CPP).
Această verificare, în condiţiile celor patru principii specifice ale fazei de
judecată(al nemijlocirii, oralităţii, publicităţii şi contradictorialităţii) este obligatoriu
atunci cand PROBELE ADM,INISTRATE IN CURSUL URMARIRII
PENALE SUNT CONTESTATE (ART 374 ALIN 7 DIN CPP)
In cazul cand probele de la urmarire penala sunt contestate instanţa este
obligată să verifice fiecare din aceste probe prin filtrul cercetării judecătoreşti.
Numai după verificarea în aceste condiţii, de către instanţă, a probelor adunate

51
N.Volonciu, op.cit.,p.96
45
în cursul urmăririi penale şi după administrarea oricăror alte probe necesare aflării
adevărului, instanţa va putea reţine, motivat, care dintre probe exprimă şi reflectă
adevărul (fie integral sau parţial cele de la urmărire penală ori fie integral sau parţial
cele administrate în faza cercetării judecătoreşti);
Această obligaţie este diferită de prima obligaţie şi ea poate apărea ca necesară
în orice cauză penală, atunci cand instant considera necesara verificarea pentru
formarea convingerii sale ( art 100 alin 2 CPP) .
Concret, în urma cercetării judecătoreşti efectuate asupra probelor pe care se
bazează trimiterea în judecată, procurorul şi părţile se pot afla în situaţia de a contesta
anumite acte, fapte sau împrejurări, ori de a aduce anumite completări sau corecţii
referitor la adevărul stabilit până în acel moment, iar pentru dovedirea acestora să
solicite probe suplimentare necesare aflării complete şi exacte a adevărului (audierea
altor martori, cercetări la faţa locului, constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize, etc.);
c) în al treilea rând, aflarea adevărului presupune ca, separat de activitatea de
verificare a probelor invocate în rechizitor şi de cele admise şi administrate la cererea
părţilor, obligaţia instanţei de a dispune din oficiu administrarea probelor care se
impun şi care apar necesare pentru formarea convingerii sale(art 100 alin 2 CPP).
5.Principiul Ne bis in idem
[Art.6] din noul Cod de procedură penală introduce un nou principiu
fundamental al procesului penal, denumit ,,ne bis in idem’’ care prevede expres că
,,nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni dacă faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă
cu privire la aceeaşi faptă chiar şi sub altă încadrare juridică’’.
În actualul Cod de procedură penală, ,,ne bis in idem’’ funcţionează şi se
aplică doar ca o regulă derivată din autoritatea de lucru definitiv judecat. Ea este
întâlnită ca un caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea ei este
împiedicată ca efect al existenţei autorităţii de lucru judecat (art.10 lit.j din Codul de
procedură penală în vigoare).
Prin noua reglementare regula ,,ne bis in idem’’ a fost ridicată la rangul de
principiu fundamental al procesului penal, aşa cum este considerată şi în legislaţia
Statelor Uniunii Europene.
Se consacră, astfel, în mod expres cele două componente ale autorităţii de lucru
definitiv judecat:
- când hotărârea penală definitivă este considerată că stabileşte adevărul
despre fapta şi persoana judecată (res judecata pro veritate habetur).
- interdicţia pentru urmărirea şi judecata aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă întrucât prin hotărârea definitivă se curmă conflictul de drept penal şi alt
proces nu mai poate fi început şi desfăşurat dacă are acelaşi obiect chiar dacă faptei i
s-a dat o altă încadrare juridică (non bis in idem).

46
 5. Principiul prezumţiei de nevinovăţie

1.Noţiune
Dat fiind faptul că prezumţia de nevinovăţie depăşeşte limitele stricte ale
incidenţei sale judiciare52, ca regulă de bază în întreg procesul penal, constituind unul
din drepturile fundamentale ale omului, ea este consacrată în numeroase documente
de drept internaţional, fiind proclamată în legislaţia S.U.A. şi apoi în Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, iar ulterior înscrisă în art.11 al Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei
Naţiunilor Unite în 1948.
Actualmente, prezumţia de nevinovăţie este inclusă în legislaţiile naţionale ale
multor state, importanţa ei covârşitoare nu numai în desfăşurarea procesului penal şi
realizarea scopului acestuia53, dar şi în garantarea unor drepturi fundamentale ale
omului, impunând înscrierea ei şi în legislaţia ţării noastre.

2.Conţinut şi mod de realizare

Actuala Constituţie a României consacră acest principiu în art.23 pct.8,
arătându-se că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată”.
Art.4 din noul Cod de procedură penală54 privind principiul prezumţiei de
nevinovăţie, după ce reproduce în alin.1 aceeaşi reglementare din art.5/2 a Codului
de procedură penală în vigoare, introduce un nou aliniat nou care prevede că
,,după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii
organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului’’.
În opinia noastră, fiind o componentă a principiului in dubio pro reo, această
regulă şi-ar fi putut găsi locul în titlul referitor la probe şi mijloacele de probă,
respectiv în textul referitor la aprecierea probelor. Din perspectiva teoriei dreptului
procesual penal, remarcăm de asemenea faptul că noua reglementare ar putea ridica,
în practică, probleme de interpretare sub aspectul standardului de probă pe care
organele judiciare sunt chemate să îl aplice atunci când analizează probele în contra
sau în beneficiul suspectului sau inculpatului.
Dacă reglementarea actuală nu lăsa loc de dubii cu privire la aplicarea
standardului „convingerii intime” a judecătorului, specific sistemelor procesuale
inchizitoriale (intime conviction, în sistemul de drept francez), alin.(2) al noului text
52
Ibidem, p.119
53
Art.1 C. proc. pen.:”nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
54
O noutate importantă este introducerea în Codul de procedură penală, prin Legea nr .281/2003, a principiului
prezumţiei de nevinovăţie, în art.52, alături de celelalte principii fundamentale.
În virtutea acestui principiu, acela împotriva căruia a fost declanşat un proces penal este prezumat nevinovat până la
dovedirea vinovăţiei într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor dreptului de apărare54.

47
analizat se referă la standardul „îndoielii rezonabile” (reasonable doubt), împrumutat
din sistemul adversarial, respectiv, cel mai înalt standard de probă, care presupune că
poziția acuzării trebuie dovedită într-o atare măsură, încât o persoană rezonabilă să nu
mai aibă dubii cu privire la vinovăția celui acuzat. Standardul de probă cerut pentru
pronunțarea unei soluții de condamnare pare a fi superior în noua reglementare, în
raport de cea anterioară. Pe de altă parte, textul de lege ezită însă în a defini în mod
clar standardul de probă, făcând vorbire despre „orice îndoială în formarea
convingerii organelor judiciare”. Or, standardul convingerii intime a judecătorului
exclude per se existența unor asemenea dubii, astfel încât, dincolo de deficiențele de
redactare, apreciem că textul se impune a fi citit prin prisma principiului consacrat de
Art.6 din Convenție CEDO, ca introducând un standard de probă obiectiv în procesul
penal român, după cum confirmă și principiul reglementat la Art.5 din NCPP.
Desigur, se poate estima că textul este benefic pentru a uşura înţelegerea şi
aplicarea în practică a regulei ,,in dubio pro reo’’, respectiv atunci când după
epuizarea probaţiunii, rămâne totuşi o îndoială în convingerea organelor judiciare,
situaţie în care orice îndoială trebuie interpretată în favoarea suspectului sau
inculpatului.
Relevantă sub aspectul noii reglementări din art. 4 alin. 2 al NCPP a
componentei ,,in dubio pro reo,, este decizia Curții Constituționale nr.171/20011.
Prezumţia de nevinovăţie constituie, astfel, o garanţie procesuală cu caracter
constituţional acordată celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni (suspect sau
inculpat)55.
În practică, ea creează pentru organele judiciare obligaţia de a respecta riguros
cerinţa potrivit căreia nici o persoană nu poate fi urmărită penal şi trasă la răspundere
decât pe bază de probe obţinute legal, în strictă conformitate cu procedura prevăzută
de lege.
Acest principiu îşi găseşte aplicarea şi funcţionalitatea în aproape toate
instituţiile procesuale fundamentale: începerea urmăririi penale; în momentul
ascultării suspectului sau inculpatului; punerea în mişcare a acţiunii penale; luarea
măsurilor preventive; trimiterea în judecată; extinderea acţiunii penale şi procesului
penal; pronunţarea hotărârii; exercitarea căilor de atac, etc.56Astfel, de pildă, organele
de urmărire penală au obligaţia de a nu începe urmărirea penală dacă din conţinutul
plângerii, denunţului sau din actele premergătoare rezultă vreunul din cazurile
prevăzute de art.16 C.pr.pen.; de asemenea, aceleaşi organe de urmărire penală nu vor
putea dispune punerea în mişcare a acţiunii penale dacă din probele dosarului va
rezulta unul din impedimentele prevăzute de art.16 C.pr.pen. Ele vor putea pune în
mişcare acţiunea penală numai dacă există probe temeinice care să justifice
inculparea şi trimiterea în judecată.
Sub acelaşi aspect, tot ca o consecinţă a ridicării prezumţiei de nevinovăţie la
nivel de principiu fundamental, au fost prevăzute obligaţii noi pentru organele

55
Doru Pavel,Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, R.R.D. nr.10/1978, p.10.
56
Gh.Gorgăneanu, Prezumţia de nevinovăţie, Ed.Intact, Bucureşti, 1996, p.33.
48
judiciare , înaintea ascultării învinuitului sau inculpatului.Astfel, potrivit art.70 alin.2
C.pr.pen., înainte de a fi ascultat, învinuitului sau inculpatului trebuie să i se aducă la
cunoştinţă dreptul de a nu face nici o declaraţie şi de a i se atrage atenţia că ceea ce
declară va putea fi folosit şi împotriva sa (pentru explicaţii suplimentare, facem
trimitere la secţiunea referitoare la principiul dreptului la tăcere).
În conformitate cu acelaşi principiu, organele de urmărire penală trebuie să
manifeste rol activ, potrivit art.100 şi 285 C.pr.pen., şi în situaţiile în care suspectul
sau inculpatul recunoaşte fapta, ele având obligaţia să strângă probele necesare aflării
adevărului, atât în favoarea cât şi în defavoarea acestuia.
Tot urmare acestui principiu, şi în acord cu componentele acestuia, în Codul de
procedură penală s-a prevăzut regula că organele judiciare au obligaţia administrării
tuturor probelor în procesul penal, pentru dovedirea vinovăţiei. Astfel, în aplicaţiunea
prezumţiei de nevinovăţie, s-a prevăzut că sarcina probaţiunii revine organului de
urmărire penală şi instanţei de judecată şi nu suspectului sau inculpatului (art.99
alin.1 C.pr.pen.- ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat).
Aşa se explică că acest principiu se regăseşte şi în titlul IV din C.pr.pen.,
privind Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii, în art.99 alin.2, unde
se arată că suspectul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa şi are
dreptul de anu contribui la propria acuzare. Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de
vinovăţie poate fi răsturnată prin probe certe de vinovăţie. Astfel, când există probe
de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie
(art.99 alin.3 C. proc. pen.).
Atunci când în urma administrării tuturor probelor necesare aflării adevărului
şi interpretării lor corecte, acestea nu garantează certitudinea, persistând îndoiala
asupra vinovăţiei, prezumţia de nevinovăţie nu este înlăturată. În asemenea situaţii,
acţionează regula că orice dubiu profită învinuitului sau inculpatului, conform
adagiului „in dubio pro reo”.
Pentru ca soluţionarea cauzei să fie temeinică şi legală, se impune ca adevărul,
stabilit în urma procesului penal, să fie cert şi absolut.
Îndoiala există atunci când, din analiza coroborată a tuturor probelor obţinute
legal, nu poate fi reţinută cu certitudine nici vinovăţia şi nici nevinovăţia inculpatului,
iar, drept urmare, în faza de urmărire penală se va dispune scoaterea de sub urmărire,
iar, în faza de judecată, achitarea.
Atunci când în urma probelor obţinute legal şi administrate cu respectarea
riguroasă a legii, vinovăţia este cert stabilită, prezumţia de nevinovăţie va fi înlăturată
în momentul în care hotărârea judecătorească de condamnare rămâne definitivă.

6. Principiul garantării libertăţii persoanei

49
 1.Noţiune
Consacrarea libertăţii persoanei, ca drept fundamental, impune garantarea
acesteia, printr-o reglementare strictă a cazurilor şi condiţiilor în care i se poate
aduce atingere acestui drept fundamental.
Constituţia României, revizuită în octombrie 2003, înscrie acest
principiu în art.23, imediat după dreptul la viaţă, arătând că: „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei
persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Arestarea
se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de cel mult 30 de zile.
Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate plânge judecătorului, care este
obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai
de instanţa de judecată ...”
[Art.9] Noul Cod de procedură penală privind dreptul la libertate şi
siguranţă reglementeaza principiul dreptului la libertate si siguranta in art 9.
Faţă de textul art.5 din Codul de procedură penală anterior denumit
,,garantarea libertăţii persoanei”, textul art.9 din noul Cod de procedură penală
prezintă următoarele elemente noi:
- reformularea şi completarea denumirii principiului, întrucât
denumirea actuală prevedea doar garantarea componentei privind libertatea
persoanei, omiţând cealaltă componentă privind siguranţa persoanei;
- precizarea expresă că orice măsură privativă sau restrictivă de
libertate se dispune numai în mod excepţional (şi doar în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege);
- precizarea expresă că persoana arestată are dreptul de a fi informată în
cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării şi că are
dreptul de a formula contestaţie împotriva măsurii;
- prevederea expresă a obligaţiilor organelor judiciare competente de a
dispune revocarea măsurii arestării preventive şi, după caz, punerea în libertate a
celui reţinut sau arestat când se constată că măsura arestării preventive sau restrictivă
de libertate a fost dispusă ilegal.
Prin noile formulări ale textului sus menţionat, s-a urmărit punerea de
acord a reglementărilor noastre cu prevederile CEDO, cu reglementările în materie
din celelalte State ale Uniunii Europene, precum şi cu constituţia.
Considerăm criticabilă însă formularea textului alin.2 al art.9, în sensul
că ,,orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp …
asupra motivelor arestării sale ….’’.
Această formulare este în dezacord cu textul art.5 pct.2 din Convenţia
pentru Apărarea Omului şi Libertăţilor Fundamentale care prevede că ,,orice
persoană arestată trebuie să fie informată’’.
50
 Acelaşi text este în dezacord şi cu prevederile art.10 alin. 3 şi 4
referitor la obligaţia organelor judiciare de a informa suspectul şi inculpatul,
înainte de a fi ascultaţi privitor la fapta pentru care sunt cercetaţi şi respectiv cu
cele ale art.225 alin.8 din noul Cod de procedură penală referitor la procedura
soluţionării propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale care prevede
dispozitiv că ,,înainte de a proceda la ascultarea inculpatului judecătorul de
drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea pentru care este acuzat şi
dreptul de a nu face nicio declaraţie …..’’.
Analiza noului text, considerăm că impune următoarele precizări:
- dreptul reglementat are în vedere libertatea fizică a persoanei, având ca scop
primordial protejarea acesteia împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare și
determinând, în același timp, cazurile și condițiile în care derogarea de la scopul
esențial al articolului este posibilă, în vederea asigurării ordinii publice, prin
reprimarea infracțiunilor. Deși norma operează cu noțiunile de „"libertate și
siguranță”, cele două alcătuiesc un concept unitar, cuvântul „siguranță” având a fi
raportat la termenul „libertate”. Astfel, termenul „siguranță” are în vedere orice
ingerință arbitrară a puterii publice în libertatea personală a individului. În vederea
asigurării acestei duble garanţii, şi cu scopul de a determina organele judiciare să
manifeste o mai mare exigenţă şi rigoare în luarea măsurilor privative sau restrictive
de libertate, în special în cursul urmăririi penale, Art.9 stabileşte în mod expres
caracterul excepţional al acestor măsuri.
- Art.9 alin.(4) se referă la verificarea legalității unei asemenea măsuri, în
vreme ce, tot ca o garanţie a respectării libertăţii persoanei, alin.(5) al aceluiaşi articol
prevede obligaţia organelor judiciare de a dispune revocarea măsurii arestării
preventive sau, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat când se
constată că măsura respectivă a fost dispusă ilegal. Caracterul excepţional al
măsurilor privative şi restrictive de libertate poate genera o reducere a costurilor
legate de aplicarea unor astfel de măsuri.
- Art.9 alin. (2) prevede dreptul persoanei arestate de a fi informată în cel mai
scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării precum şi
dreptul acesteia de a formula o contestaţie împotriva măsurii luate. Deşi introducerea
acestui nou principiu este salutară, considerăm formularea criticabilă, întrucât pune
accentul pe dreptul persoanei de a fi informată asupra motivelor arestării, iar nu pe
obligaţia (corelativă) a organelor judiciare de a informa pe cel arestat asupra acestor
motive, aşa cum o face art.5 par.(2) din Convenție CEDO, potrivit cu care „orice
persoană arestată trebuie să fie informată”. De asemenea, textul alin.(2) este în
dezacord cu prevederile art.10 alin.(3) şi (4) din Convenţie CEDO, care dispune că
organele judiciare au obligaţia de a informa suspectul şi inculpatul, înainte ca acesta
să fie ascultat, cu privire la fapta pentru care sunt cercetaţi şi, respectiv, în dezacord
cu art.255 alin.(2) din NCPP referitor la procedura de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă care prevede că „înainte de a proceda la ascultarea inculpatului,
judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea pentru care este
acuzat şi dreptul a nu face nici o declaraţie”. Considerăm că textul art.9 alin.(2) ar
51
trebui reformulat, atât pentru a îndeplini standardul de protecţie oferit de Convenție
CEDO şi a asigura eficienţa dorită acestui principiu, precum şi pentru a realiza
deplina corelare a prevederilor legale menţionate.

2.Conţinut şi mod de realizare

Din economia textului art.9 C.pr.pen., rezultă aspectele reglementării
principiului garantării libertăţii persoanei, aspecte care se referă la instituirea unor
obligaţii pentru organele judiciare ale statului şi la drepturile garantate persoanei
căreia i se aduce atingere libertăţii prin luarea unor măsuri privative sau restrictive de
libertate.
Aceste obligaţii şi drepturi formează conţinutul principiului garantării libertăţii
persoanei şi constau în următoarele:
-obligaţia respectării stricte a cazurilor şi condiţiilor de excepţie prevăzute de
lege atât la luarea măsurilor preventive a reţinerii şi arestării, cât şi la luarea oricărei
alte măsuri privative de libertate(de exemplu, măsura provizorie a internării
medicale) ori de restrângere a libertăţii(obligarea de a nu părăsi localitatea şi
obligarea de a nu părăsi ţara);
-dreptul persoanei faţă de care s-a luat măsura preventivă de a se adresa
instanţei competente, în tot cursul procesului penal, dacă consideră ilegală măsura
luată(art.205, art.206 C.pr.pen.);
-dreptul persoanei faţă de care s-a luat ilegal sau pe nedrept o măsură
preventivă privativă de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea ilegal de a solicita
prin instanţă repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege57
(art……………….. C.pr.pen.);
-dreptul persoanei arestată preventiv de a cere, în tot cursul procesului penal,
înlocuirea cu o măsură restrictivă de libertate, precum controlul judiciar (art.211
C.pr.pen.).
Din reglementările constituţionale şi ale Codului de procedură penală, trebuie
să reţinem, deci, că privarea de libertate sau restrângerea libertăţii sunt măsuri de
excepţie, care pot fi luate numai într-o cauză penală, fie ca măsură preventivă(una
dintre cele prevăzute de art. 202 alin. 4 C.pr.pen.), fie în cazul unei pedepse privative
de libertate aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Dintre cele două cazuri, cel care constă în privarea de libertate a
condamnatului, ca urmare a aplicării pedepsei închisorii sau detenţiei pe viaţă nu
comportă, desigur, nici o discuţie, ştiut fiind că principiul garantării libertăţii
persoanei nu mai are incidenţă după soluţionarea definitivă a cauzei penale, când s-a
trecut la faza de executare.

57
În reglementarea anterioară, prin art.504-507 C.pr.pen. exista posibilitatea reparării prejudiciilor,dar numai pentru cei
care au fost arestaţi preventiv, iar, ulterior, au fost achitaţi prin hotărâre judecătorească definitivă sau scoşi de sub
urmărire penală, pentru că nu au săvârşit fapta ori pentru inexistenţa faptei.Se poate uşor observa că această veche
reglementare nu avea caracterul unui principiu fundamental şi avea o acţiune mult restrânsă.
52
 În acest caz, privarea de libertate are un temei legal, şi anume hotărârea
judecătorească definitivă de condamnare.
Este de reţinut, aşadar, că principiul garantării libertăţii persoanei funcţionează
în tot cursul desfăşurării procesului penal, dar devine incident, prin obligaţiile şi
drepturile care alcătuiesc conţinutul său, numai în momentele în care se pune
problema luării uneia din măsurile preventive privative de libertate (reţinere, arestare)
sau restrictive de libertate(obligare de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu
părăsi ţara).
În asemenea situaţii, principiul prevăzut de art.23 din Constituţie şi de art.9 din
C.pr.pen. intră în corelaţie cu principiul legalităţii58, în sensul că măsurile preventive
pot fi dispuse numai de către organul judiciar prevăzut de lege, numai dacă sunt
dovedite cazurile şi condiţiile expres şi limitativ arătate în textele art.202 C.pr.pen. şi
numai pentru perioade limitate stabilite de lege.
În momentul când organul judiciar competent dispune o asemenea măsură de
excepţie, apare imediat şi dreptul persoanei de a se adresa instanţei, dacă consideră
măsura ilegală sau nejustificată şi de a obţine revocarea măsurii, punerea în libertate
şi repararea pagubei suferite.
Garanţiile privind libertatea persoanei se regăsesc în reglementarea strictă a
cazurilor în care pot fi dispuse măsurile preventive, organele competente să dispună
luarea acestor măsuri, durata fixată de lege pentru măsurile preventive, verificarea
periodică din oficiu a legalităţii şi temeiniciei acestor măsuri, revocabilitatea
măsurilor preventive atunci când nu mai subzistă temeiurile care au impus luarea lor
şi dacă nu au apărut noi temeiuri care să justifice menţinerea lor, incriminarea
arestării nelegale (art…………. C.pen.) şi în reglementarea răspunderii pentru
prejudiciile suferite prin luarea ilegală a măsurii preventive.

7. Principiul dreptului la apărare

1.Noţiune
Dreptul de apărare este unul din drepturile fundamentale ale omului, fiind
considerat o cerinţă şi garanţie, necesare pentru realizarea unui echilibru între
interesele individului şi cele ale societăţii59.
Instituţia dreptului la apărare, într-o formă şi într-un conţinut evoluat, o găsim
pentru prima dată în dreptul roman în care exista prevederea că nimeni nu putea fi
judecat, nici chiar sclavul, fără să fie apărat.
În anul 1948, dreptul de apărare a fost înscris în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Înscrierea acestui principiu în normele de drept internaţional s-a concretizat şi
prin Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului din 1959, în care, la art. 6 par.3

58
V.Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p.49
59
T.Pop,op.cit.,p. 345
53
lit.a, b, c, d şi e sunt prevăzute următoarele:
Orice acuzat are, în special dreptul:
a)să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva
sa;
b)să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale60;
c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat, în
mod gratuit, de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer61;
d)să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină
citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării(potrivit principiului egalităţii de arme);
e)să fie asistat, în mod gratuit, de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere.
Baza dreptului de apărare în legislaţia internă română62 se află în Cap.II,
„Drepturile şi libertăţile fundamentale”, din Constituţia României, adoptată în anul
1991 şi revizuită în octombrie 2003, unde în art.24, se arată că „Dreptul la apărare
este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu”.
Pentru armonizarea instituţiei dreptului la apărare cu prevederile Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, art.10 C.pr.pen. a fost modificat, art.10 din noul Cod
de procedură penală privind dreptul la apărare.
Faţă de textul art.6 din codul anterior63 denumit ,,garantarea dreptului de

60
CEDO, Hot. din 9 aprilie 1984, Cazul Goddi contra Italiei, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,Ed.a
3-a revizuită,Institutul român pentru drepturile omului, Vincent Berger, p.300-301;I.Deleanu, Drept constituţional şi
intituţii politice, Tratat, vol.2, Ed.Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.148-149;I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol.1, Ed.Proarcadia, Buc.,1993, p.254-255
61
CEDO, Hot. din 13 mai 1980, Cazul Artico contra Italiei,Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, op.cit.,
p.303-305
62
N.Volonciu,op.cit.,p. 109
63
În modificarea adusă prin art.1 pct.3 din Legea nr.281/2003, textul avea următoarea redactare:
”Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplină exercitare a drepturilor procesuale
în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat
despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării.
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre
dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare.În condiţiile şi în cazurile
prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.”
Faţă de reglementarea anterioară adoptării Legii nr.281/2003, se aducea completare a garanţiilor care asigura
respectarea acestui principiu fundamental, sub următoarele aspecte:
-prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a-l încunoştiinţa pe învinuit sau inculpat, înainte de a-i lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, încunoştinţare care trebuie consemnată în procesul-verbal de
ascultare(art.6 alin.5 C.pr.pen.);
54
apărare’’ textul art.10 din noul cod prevede următoarele elemente noi:
- reformularea mai precisă a denumirii principiului şi a conţinutului său
în acord cu prevederile CEDO, ale constituţiei şi ale reglementărilor din celelalte
coduri de procedură a statelor din uniunea europeană;
- completarea principiului prin:
- prevederea expresă în alin.2 a dreptului de a beneficia de timpul şi
înlesnirile necesare pregătirii apărării pentru părţi, subiecţii procesuali principali şi
avocat. Completarea a fost necesară pentru a se pune de acord reglementarea cu
prevederile art.6 pct.3 lit.b din CEDO.
- precizarea expresă din alin.4 a obligaţiei organelor judiciare de a pune
în vedere suspectului şi inculpatului, înainte de a fi ascultaţi a dreptului de a nu face
nici o declaraţie. Completarea a fost necesară pentru că textul anterior a omis să
prevadă această obligaţie care, aşa cum se ştie reprezintă o componentă a dreptului la
tăcere a suspectului şi inculpatului.
- precizarea expresă din alin.6 că dreptul la apărare trebuie exercitat cu
bună credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Considerăm că textul art.10 rămâne criticabil sub următoarele aspecte:
- s-a omis prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a lua
măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a suspectului şi inculpatului în cazurile în
care asistenţa este obligatorie potrivit legii, iar acesta nu are apărător ales;
- alin.4 este incomplet pentru că nu prevede şi cealaltă componentă a
principiului dreptului la tăcere, constând în obligaţia organelor judiciare de a avertiza
suspectul şi inculpatul că ceea ce declară ,,poate fi folosit şi împotriva sa’’.
- alin.6 al textului care prevede că dreptul la apărare trebuie exercitat cu
bună credinţă potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege, considerăm că
înfrânge principiul egalităţii de arme şi şanse, pentru că induce prezumţia relei
credinţe în exercitarea dreptului la apărare. Dacă s-ar admite că textul este justificat,
pentru respectarea principiului enunţat care trebuie să guverneze întreg procesul penal
şi pentru considerente de simetrie, ar trebui să se admită introducerea unui asemenea
text în cod şi privitor la dreptul de a acuza al procurorului.
Trebuie făcută observaţia că, sub aspectul rigorii ştiinţifice, unele dintre
dispoziţiile textului art.6 C.pr.pen., nu îşi justifică prezenţa în conţinutul acestui
articol, deoarece ele se regăsesc în alte texte ale Codului de procedură penală.
Explicaţia acestei repetări rezidă doar în stăruinţa legiuitorului de a marca importanţa
fundamentală a respectării acestui principiu în procesul penal.

-prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a lua măsuri pentru a-i asigura asistenţă juridică învinuitului sau
inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales(art.6 alin.5 C.pr.pen.);
- prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a-l încunoştiinţa, de îndată şi mai înainte de a-l audia, pe
învinuit sau inculpat, despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi de a-i asigura posibilitatea
pregătirii şi exercitării apărării(art.6 alin.3 C.pr.pen.);
- prevederea expresă a obligaţiei organelor judiciare de a administra probele necesare în apărare(art.6 alin.2 C.pr.pen.)

55
 Coroborând normele constituţionale cu noile dispoziţii ale Codului de
procedură penală, apare limpede voinţa legiuitorului de a asigura o reglementare şi
funcţionalitate a dreptului la apărare, compatibilă cu cea din Convenţia europeană a
Drepturilor Omului şi, implicit, cu reglementările procesuale din Uniunea Europeană.
Fiind un drept cu un conţinut complex, dreptul la apărare are mai multe
componente, şi anume:
a) posibilitatea părţii de a-şi apăra singură interesele legale, prin valorificarea
drepturilor şi garanţiilor procesuale acordate acestora.
Astfel, suspectul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea ce i se
aduce (art.83 C.pr.pen.), are dreptul de a o combate prin probe (art.99 C.pr.pen.);
acesta, precum şi celelalte părţi pot participa direct la efectuarea unor acte de
urmărire penală (art.81 C.pr.pen.) sau să se plângă împotriva actelor şi măsurilor de
la urmărirea penală (art.336 C.pr.pen.) şi celor din cursul fazei de judecată (art……
C.pr.pen.), dacă prin ele s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
În faza de judecată, inculpatul şi celelalte părţi pot formula excepţii şi cereri,
pot propune administrarea de probe noi, pot folosi toate căile de atac împotriva
hotărârii pronunţate, iar după etapa cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, se acordă
ultimul cuvânt al inculpatului(art.374 alin.6 şi art.389 C.pr.pen.).
b) posibilitatea părţilor de a se apăra singure este asigurată prin obligativitatea
stabilită de lege pentru organele judiciare de a informa suspectul şi inculpatul asupra
drepturilor lor legale (art……. C.pr.pen., art.322…… C.pr.pen.), precum şi prin
obligativitatea de a-i face cunoscute probele care îl învinuiesc (art.250, 257 şi 294
alin.2…………. C.pr.pen.).
În cursul judecăţii, dreptul la apărare al fiecărei părţi din proces este asigurat
nu numai în etapa invocării excepţiilor şi cererilor prealabile -aşa cum am arătat- ci
în tot cursul etapei cercetării judecătoreşti (art.374 C.pr.pen.), a dezbaterilor (art.388
C.pr.pen.), precum şi după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin dreptul de a
exercita căile de atac (art.409 C.pr.pen.).
c) obligaţia organului judiciar de a constata şi reţine, din oficiu, toate aspectele
care sunt în favoarea părţii. Sub acest aspect, organele judiciare sunt obligate să
administreze, din oficiu, probele care vin în apărarea inculpatului şi contribuie la
aflarea adevărului în cauză, independent de voinţa acestuia;
d) posibilitatea exercitării căilor de atac, cu consecinţa desfiinţării hotărârii
(prin admiterea apelului) în cazurile în care se constată că urmărirea penală sau
judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie ori
când judecata a avut loc fără participarea inculpatului când aceasta era obligatorie,
potrivit legii (art.421 pct.2 lit.b C.pr.pen.).
e) posibilitatea şi, uneori, obligaţia acordării asistenţei juridice. Apărând ca o
garanţie a dreptului de apărare, asistenţa juridică este, în unele situaţii expres
prevăzute de lege, obligatorie (art.90 C. proc. pen.).
Garanţii ale respectării dreptului de apărare
56
 Printre garanţiile fundamentale ale dreptului de apărare se înscriu mai multe
instituţii procesual penale, cum ar fi: prezentarea materialului de urmărire penală,
inculpatul având astfel posibilitatea de a-şi pregăti o apărare corespunzătoare;
ascultarea supectului sau inculpatului în diferite etape din cursul procesului penal
(art……….. C. proc. pen.); condiţiile cerute de lege pentru valabilitatea unor acte
procesuale, sub sancţiunea nulităţii în cazul nerespectării lor; posibilitatea folosirii
căii de atac a apelului ş.a.
Pentru a asigura exercitarea de către părţi a dreptului la apărare, legea prevede
garanţii procesuale. Ele sunt acele mijloace prevăzute de lege care asigură exercitarea
drepturilor procesuale de către suspect sau inculpat, partea vătămată, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente, în scopul apărării intereselor lor legitime.
Dintre cele mai importante garanţii arătăm următoarele:
-asistenţa juridică calificată şi competentă a învinuitului şi inculpatului şi a
celorlalte părţi, de către avocaţi profesionişti abilitaţi de lege(prin consultaţii, cereri,
plângeri, asistenţă şi reprezentare în faţa organelor de urmărire penală şi în faţa
instanţei de judecată, la judecata în fond, apel şi recurs, prin orice alte mijloace
specifice exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii, inclusiv în faza căilor
extraordinare de atac);
-dispoziţiile din Codul de procedură penală şi din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului care obligă organele judiciare de a-l încunoştinţa pe învinuit şi
inculpat, înainte de a-l asculta, asupra faptei care formează obiectul acuzaţiei, asupra
dreptului de a avea un apărător şi de a nu face nici o declaraţie şi totodată de a-l
avertiza că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa (art…………… C.pr.pen.,
art.6 par.3 lit.c din Convenţia Europeană care arată că orice acuzat are dreptul să
dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale);
-obligativitatea ascultării suspectului şi inculpatului în cadrul procedurilor în
care se pune problema privării de libertate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii
(art.150 alin.1 C.pr.pen. prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată numai
după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, iar art.159 alin.3
C.pr.pen. arată că judecarea propunerii de prelungire a arestării preventive, inculpatul
va fi adus în instanţă şi va fi asistat de apărător, art.389 C.pr.pen. obligă preşedintele
completului de judecată de a da ultimul cuvânt inculpatului înainte de a încheia
dezbaterile);
-dispoziţiile din Codul de procedură şi din Convenţia europeană menite să
asigure învinuitului şi inculpatului exercitarea eficientă a dreptului la apărare (art.250
şi 257 C.pr.pen. care obligă organul de cercetare penală şi procurorul de a prezenta
suspectului şi inculpatului materialul de urmărire penală, art.313 alin.3 şi art.318
C.pr.pen. care stabileşte obligativitatea comunicării inculpatului arestat preventiv, a
unei copii de pe actul de sesizare a instanţei cu cel puţin 3 zile înainte de termenul
fixat, în vederea pregătirii apărării şi obligaţia preşedintelui completului de a verifica
la termenul de judecată dacă a fost îndeplinită această dispoziţie a art.313 alin.3
C.pr.pen., iar în caz contrar, dacă inculpatul cere, acelaşi preşedinte trebuie să-i
57
înmâneze o copie a rechizitoriului şi să amâne judecarea cauzei) .
Încălcarea sau nesocotirea garanţiilor dreptului la apărare atrage sancţiunea
nulităţii actelor procesuale îndeplinite în acest mod şi obligă organele judiciare să
refacă actele în strictă conformitate cu legea(art.197 alin.2 C.pr.pen. prevede, printre
altele, că încălcarea dispoziţiilor legale relative la prezenţa inculpatului şi asistarea lui
de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii, atrag nulitatea).
În cazul în care se dovedeşte că încălcarea dreptului la apărare a avut loc cu
rea-credinţă (cu intenţie), asemenea acţiuni sunt incriminate şi atrag sancţiuni penale
(art.246, 247, 266, 267 şi 268 …………….C.p.).

9.Principiul dreptului la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil

Sursa acestui principiu sunt dispoziţiile art.6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.30/1994,
intrată în vigoare la 20 iunie 1994 şi amendată ulterior prin Protocolul nr.11 şi intrată
apoi în vigoare în forma actuală, la 1 noiembrie 1998.
Astfel, potrivit art. 6 par.1 din Convenţie, „orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de
către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei
oricăror acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.
Acest principiu a fost preluat în noua Constituţie revizuită a României, în
art.21 alin.3, care prevede expres că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Conţinutul acestui principiu exprimă în materie procesual penală, dreptul
oricărei persoane de a fi judecată în mod echitabil, cu respectarea strictă a drepturilor
şi garanţiilor procesuale, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate şi într-un
termen rezonabil de către o instanţă independentă şi imparţială competentă potrivit
legii, care, pe baza probelor obţinute şi administrate în condiţiile legii, evaluate şi
interpretate corect, va trebui să pronunţe o soluţie temeinică şi legală, care să
reprezinte unicul rezultat impus de aceste probe.
Textul art.8 din actualul Cod de procedură penală introduce și instituie la rang
de principiu fundamental al procesului penal caracterul echitabil și termenul rezonabil
al procesului penal.
Noutatea reglementării constă în aceea că textul prevede acest principiu
fundamental nu ca un drept ci ca o obligaţie a organelor judiciare corelativă dreptului
58
fundamental la un proces echitabil în termen rezonabil prevăzut de Art.21 alin.(3)din
Constituție și Art.6 din Convenție CEDO.
Potrivit textului Art.8, obligaţia de a asigura un proces echitabil într-un termen
rezonabil presupune, pentru organele judiciare, următoarele obligaţii:
- obligaţia de a asigura o deplină egalitate a tuturor participanţilor la procesul
penal;
- obligaţia de a constata la timp şi în mod complet toate faptele ce constituie
infracţiuni şi de a trage la răspundere şi sancţiona într-un termen rezonabil toate
persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi obligaţia de a se asigura că nici o
persoană nevinovată nu va fi urmărită, reţinută, arestată sau condamnată pe nedrept;
- obligaţia de a respecta garanţiile procesuale, drepturile părţilor şi subiecţilor
procesuali pe tot parcursul urmăririi penale şi al judecăţii în ceea ce priveşte:
prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, libertăţile individuale, loialitatea în
obţinerea probelor, demnitatea umană şi viaţa intimă prin inviolabilitatea domiciliului
şi a corespondenţei;
- obligaţia de a respecta cu stricteţe separaţia funcţiilor judiciare exercitate în
cadrul procesului penal.
O primă observaţie (cu privire la cele două componente ale principiului
enunţat) este aceea că, în raport de conţinutul redactării, textului art.6 alin. 1 din
Convenţia Europeană, care foloseşte exprimarea „judecarea în mod echitabil şi
într-un termen rezonabil” s-ar putea înţelege că aplicabilitatea principiului ar fi
limitată la faza de judecată a procesului penal.
Or, analiza sistematică şi logică a întregului text al art.6, care include şi
paragrafele 2 şi 3 conduce la concluzia certă că principiul are incidenţă cu privire la
toate cele trei faze ale procesului penal:urmărire penală, judecata şi punerea în
executare a hotărârii judecătoreşti definitive.
În acest sens, art.6 par.2 prevede că „orice persoană acuzată de o infracţiune
este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
Apoi, paragraful 3 lit.a-e al aceluiaşi art. 6 din Convenţie, continuă în felul
următor:”Orice acuzat are, în special, dreptul:
a)să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în
mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b)să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dipune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod
gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d)să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
e)să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
59
limba folosită la audiere.”
Or, interpretând modul de redactare a paragrafelor mai sus-menţionate, se
desprind următoarele:
-în ambele paragrafe, 2 şi 3 al art.6, apar exprimările „orice persoană acuzată”
şi „orice acuzat”, ceea ce demonstrează în mod evident că s-au avut în vedere
drepturile persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală, şi care din momentul în
care s-a început faţă de ea urmărirea penală are calitatea de învinuit (respectiv de
acuzat);
-acuzarea(respectiv învinuirea) pentru marea majoritate a infracţiunilor(crime
şi delicte în noul Cod penal), atât în dreptul nostru procesual penal, cât şi în
reglementările statelor europene nu se face în mod direct, în faţa instanţei de judecată,
ci numai după ce este parcursă faza de urmărire penală(de instrucţie penală).
Toate aceste argumente impun concluzia că principiul dreptului la un proces
echitabil şi într-un termen rezonabil este incident şi funcţionează în toate cele trei
faze ale procesului penal.

11. [Art.6] din noul Cod de procedură penală introduce un nou principiu
fundamental al procesului penal, denumit ,,ne bis in idem’’ care prevede expres că
,,nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni
dacă faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă cu privire la
aceeaşi faptă chiar şi sub altă încadrare juridică’’.
În actualul Cod de procedură penală, ,,ne bis in idem’’ funcţionează şi se aplică
doar ca o regulă derivată din autoritatea de lucru definitiv judecat. Ea este întâlnită ca
un caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea ei este împiedicată
ca efect al existenţei autorităţii de lucru judecat (art.10 lit.j din Codul de procedură
penală în vigoare).
Prin noua reglementare regula ,,ne bis in idem’’ a fost ridicată la rangul de
principiu fundamental al procesului penal, aşa cum este considerată şi în legislaţia
Statelor Uniunii Europene.
Se consacră, astfel, în mod expres cele două componente ale autorităţii de lucru
definitiv judecat:
- când hotărârea penală definitivă este considerată că stabileşte adevărul
despre fapta şi persoana judecată (res judecata pro veritate habetur).
- interdicţia pentru urmărirea şi judecata aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă întrucât prin hotărârea definitivă se curmă conflictul de drept penal şi alt
proces nu mai poate fi început şi desfăşurat dacă are acelaşi obiect chiar dacă faptei i
s-a dat o altă încadrare juridică (non bis in idem).

12. Art.7 din noul Cod de procedură penală introduce două elemente de
noutate:
60
 - prevede în alin.1 obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării
acţiunii penale din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei
infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât cele prevăzute la
alin. 2 şi 3.
- introduce, prin alin.2 un nou principiu, subsidiar al oportunităţii punerii
în mişcare a acţiunii penale în cazurile în care nu există un interes public în urmărire
şi judecare. În acest sens alin.2 al art.7 prevede expres că ,,în cazurile şi condiţiile
prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale, dacă
în raport cu elementele concrete ale faptei nu există un interes public în realizarea
obiectului acesteia’’.
Prin această nouă reglementare s-a urmărit următoarele:
- atenuarea obligativităţii punerii în mişcare şi exercitării în toate
cazurile a acţiunii penale ca urmare a aplicării principiului legalităţii.
- evitarea instrumentării unor procese penale în cauze minore în care nu
există un interes public şi drept urmare reducerea încărcăturii şi volumului cauzelor
penale existente pe rolul organelor judiciare.
- reducerea costurilor instrumentării unor procese penale în asemenea
cauze minore prin atribuirea competenţei procurorului de a evalua oportunitatea
declanşării acţiunii penale şi de a renunţa la exercitarea acesteia.
Este de remarcat că noua reglementare reflectă o nouă concepție, mai sintetică,
asupra cazurilor care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, ori exercitarea
acesteia, în comparație cu enumerarea expresă din textul Art.10 din actualul CPP,
grupându-se în alin.(3) toate situațiile în care există un impediment de ordin legal
pentru inițierea și exercitarea acțiunii penale.
Noul principiul subsidiar al oportunităţii originar din sistemul de drept nord-
american, a fost supus mai multor critici, dintre care, releventă este aceea că transferă
atribuţii privind soluţionarea definitivă a unor cauze penale de la judecător la
procuror, ceea ce ar reprezenta o încălcare a principiului legalităţii incriminării şi
sancţiunii. În pofida criticilor, principiul oportunitățiii a fost preluat pentru efectele
sale benefice asupra celerităţii actului de justiţie, în multe sisteme de drept
continentale (Franţa, Germania, Italia, Spania, Olanda, Portugalia) aducându-i-se
corective menite să limiteze puterile discreţionare specifice sistemului de drept nord-
american ale procurorului în ce priveşte stabilirea conţinutului acuzaţiilor aduse şi a
oportunităţii punerii în mişcare a acţiunii penale.
Așa se explică că în sistemul de drept continental, puterea procurorului a fost
limitată prin:
- obligativitatea exercitării acţiunii penale în toate cazurile în care, în
considerarea probelor disponibile, condamnarea apare ca probabilă; (spre deosebire
de sistemul nord-american);
- opţiunea procurorului de a nu exercita acţiunea penală este supusă controlului
judiciar;
61
 - dreptul părţii vătămate sau oricărei persoane interesate să formuleze acuzaţii
de natură penală direct în faţa instanţei.
În NCPP, limitarea puterilor procurorului pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale a fost realizată prin:
- aprecierea oportunităţii este prevăzută expres de lege, în sensul că acest
principiu se aplică numai la cazurile, şi cu îndeplinirea condiţiilor arătate, expres de
lege, asigurându-se conformitatea cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei.
- exercitarea controlului judiciar asupra soluţiei date de procuror privind
oportunitatea, prin reglementarea controlului judecătorului de cameră preliminară
asupra acestei soluții.

10.Principiul dreptului la tăcere al învinuitului şi inculpatului

Sediul materiei este art. 77 83 alin 1 lit a, art 108 alin 2 so 109 alin 3 din
Codul de procedură penală.
Prin textile sus menționate au fost preluate dispozițiile art. 70 alin 2 si
143 alin 2 din codul anterior de procedură penală, care au introdus în procesul penal:
- dreptul la tăcere;
- avertizarea îsuspectului şi inculpatului înainte de ascultare.
Introducerea în legislaţia procesual-penală română a acestor noi dispoziţii,
reprezintă un moment istoric cu profunde efecte şi semnificaţii în modul de reformare
a justiţiei penale.
Sursa acestor dispoziţii reformatoare o găsim în principiile procesual-penale
europene din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Recunoaşterea şi consacrarea în dreptul nostru procesual-penal a acestor noi
instituţii procesuale exprimă şi reflectă necesitatea armonizării legislaţiei noastre
procesual penale cu cea europeană, condiţie firească pentru reuşita aderării noastre la
Uniunea Europeană.
Instituţia dreptului la tăcere şi a avertismentului în procedura de ascultare a
învinuitului şi inculpatului sunt prevăzute şi în legislaţia altor state (Anglia, Norvegia,
Belgia, Olanda, Israel, Australia).
Concret, în aceste state există obligaţia ca suspectul să fie încunoştinţat, în
prealabil asupra dreptului la tăcere, iar în Anglia, Australia şi Israel, acestuia trebuie
să i se notifice înainte de ascultare că orice va declara va putea constitui probă
împotriva sa.
62
 Revenind la reglementarea din cele două texte ale art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin.
2 din Codul de procedură penală, trebuie să remarcăm că ele sunt urmarea firească a
recunoaşterii prezumţiei de nevinovăţie, ca principiu fundamental al procesului penal,
prevăzut în art. 52 din Codul de procedură penală, introdus prin aceeaşi Lege nr.
281/2003.
Trecând la analiza acestor noi instituţii trebuie să ne oprim asupra noţiunii,
conţinutului, procedurii şi efectelor juridice ale acestora.

Noţiunea dreptului la tăcere

şi a dreptului de a nu face declaraţie
contra sie însuşi

Dreptul la tăcere trebuie înţeles în sensul că învinuitului şi inculpatului îi

este recunoscută libertatea de a nu face nici o declaraţie şi de a răspunde sau nu în
legătură cu o anumită acuzaţie după cum apreciază că este sau nu în interesul său.
Dreptul la tăcere poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut
învinuitului şi inculpatului în procesul penal ca în baza principiului prezumţiei de
nevinovăţie el să aibă în orice cauză penală posibilitatea de a nu face declaraţii care ar
putea fi folosite drept probe împotriva lor şi de a nu contribui astfel la propria
încriminare (nemo tenetur se ipsum acusare).

Conţinutul dreptului la tăcere,

procedura de realizare a acestuia şi
efectele exercitării acestui drept în procesul penal

Potrivit dispoziţiilor art. 77, 83 alin. 1 lit. a, 108 alin 2 şi art. 109 alin. 3
din Codul de procedură penală, precum şi a celor rezultate din normele Convenţiei
Europene şi ale Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în
conţinutul dreptului la tăcere şi al avertismentului care trebuie dat învinuitului şi
inculpatului înainte de ascultare, distingem câteva componente importante pe care le
vom analiza în cele ce urmează:
• dreptul de a nu face nici o declaraţie cu privire la învinuirea
(acuzaţia) adusă.
Temeiul acestui drept este prima teză a alin. 2 din textul art. 70 din Codul de
procedură penală şi constă în posibilitatea pe care o are învinuitul sau inculpatul de a
uza de dreptul la tăcere în virtutea căruia este liber să nu facă nici o declaraţie cu
privire la fapta care formează obiectul acuzaţiei, fără a suporta, din această cauză, nici
63
o consecinţă dăunătoare intereselor sale.
Dreptul de a nu face nici o declaraţie trebuie înţeles în sensul că învinuitul şi
inculpatul are posibilitatea legală de a nu spune nimic privitor la învinuirea adusă
fără să i se poată imputa ulterior nesinceritatea ori că prin refuzul său ar îngreuna sau
zădărnici aflarea adevărului.
• libertatea opţională a învinuitului sau inculpatului, în raport de
interesele sale de a răspunde sau nu la întrebările care îi sunt adresate de
organul judiciar (de organul de urmărire penală, judecător sau instanţă);
• dreptul învinuitului şi inculpatului de a nu depune mărturie contra
sine însuşi.
Sub acest aspect, este ştiut că, primul mijloc de probă, enumerat în Cap. IV din
titlul IV în art. 98 lit a din actualul Cod de procedură penală, se referă la declaraţiile
învinuitului sau inculpatului.
Sursa acestui principiu este, art. 14 par. 3 din Pactul Internaţional cu privire
la drepturile civile şi politice, prevede că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să
depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia”.
Trebuie făcută precizarea că acest principiu operează şi în cazul
persoanelor ascultate în calitate de martor sub prestare de jurământ. În cazul în care
unui martor ascultat sub prestare de jurământ i se adresează întrebări care îl pun în
situaţia de a se autoacuza prin răspunsurile ce urmează a fi date, acesta are dreptul de
a nu răspunde, invocând principiul „nemo tenetur se ipsum accusare”64.
Dreptul la tăcere îşi are raţiunea logică în regula consacrată încă în dreptul
roman, potrivit căreia nimeni nu poate contribui la propria sa acuzare (nemo tenetur
se ipsum acusare) şi în regula modernă în materia probaţiunii, care consacră dreptul
de a nu depune mărturie contra lui însuşi65.

Efecte

1. Uzul sau invocarea acestor drepturi nu poate avea ca efect reţinerea,

ulterioară, la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, ca şi circumstanţă agravantă a
nesincerităţii sau a încercării de a ascunde adevărul.
2. Invocarea şi recunoaşterea acestor drepturi în procesul penal exclud orice
încercare de a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
promisiuni sau îndemnuri împotriva învinuitului sau inculpatului, în scopul de a
colabora la obţinerea de probe.

64
Vandermeersch, H.D.Bosly, Droit de la procedure penale, 2e edition, La Charte Brugge, 2001, pag.25
65
Elements de droit penal et de procedure pénale, Editions La Charte, Bruxelles, 2003, pag.247-248
64
 3. În virtutea acestor drepturi, refuzul învinuitului sau inculpatului de a oferi
acte, documente, corpuri delicte ori alte mijloace sau elemente de probă, nu poate
atrage nici un fel de răspundere sau sancţiune în procesul penal66.
4. Nu pot fi învinuiţi şi traşi la răspundere pentru infracţiunea de mărturie
mincinoasă martorii care refuză să răspundă la întrebări dacă prin răspunsurile la
aceste întrebări ei s-ar afla în situaţia de a se autoacuza.
În ceea ce priveşte modul în care s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, referitor la dreptul la tăcere şi la dreptul persoanei interogate de a nu
contribui la propria acuzare, în doctrină au fost prezentate67 şi sunt de reţinut
următoarele:
Deşi art. 6 part. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la
propria acuzare, C.E.D.O. s-a pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli generale
recunoscute şi acceptate pe plan internaţional, care stau la baza noţiunii de proces
echitabil, la care se referă textul sus-menţionat (art.6)68.
Curtea Europeană admite însă că dreptul la tăcere nu este absolut şi că în
situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine
consecinţe adverse din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al
procesului şi prezumţia de nevinovăţie69.
Privitor la instituţia avertismentului în procedura de ascultare:
Această teză, în directă şi indispensabilă legătură cu teza anterioară a dreptului
la tăcere, reprezintă obligaţia instituită de lege pentru organul judiciar (organul de
urmărire penală, judecător sau instanţă) ca, odată cu informarea învinuitului sau
inculpatului asupra dreptului de a nu face nici o declaraţie, să-i atragă atenţia acestuia
că, dacă va opta să facă declaraţii cu privire la acuzaţia adusă, riscă ca aceste
declaraţii să fie folosite şi împotriva lui.
Din economia textului rezultă, aşadar, că suntem în prezenţa unei obligaţii, fără
îndeplinirea căreia, organul judiciar nu poate proceda la ascultarea învinuitului sau
inculpatului.
Considerăm că, în baza principiului rolului activ, organul judiciar va trebui nu
numai să-i atragă atenţia învinuitului sau inculpatului prin citirea conţinutului
textului, dar, chiar să-i explice conţinutul şi sensul acestui text.
Luând la cunoştinţă şi înţelegând conţinutul şi semnificaţia dreptului la tăcere,
dar şi riscul de a face declaraţii auspra acuzaţiei aduse, învinuitul sau inculpatul va
putea, în raport de interesele pe care le are, să beneficieze de dreptul la tăcere, sau să
accepte să dea declaraţii.
În cazul în care va accepta să facă declaraţii, aceste declaraţii vor „putea fi

66
C.E.D.O., Jurisprudence fondamentale, 25 feb. 1993, nr.4, pag. 11
67
Gh.Mateuţ, op. cit., p.66
68
Revue trimestrielle des droits de l΄homme, 1994, pag.243 – C.E.D.O., 13.X.1992
69
Gh.Mateuţ, op. cit., pag.66; I.Vattier, Note, C.E.D.O., 8.02.1996, Révue de droit penal et criminologie, 1996, pag. 49
65
folosite împotriva lui”, aşa cum prevede art. 83 alin. 1 lit a din Codul de procedură
penală.
Expresia textelor sus-menţionate, că „ceea ce declară poate fi folosit şi
împotriva sa” trebuie înţeleasă în sensul şi limitele prevăzute de art. 69 din Codul de
procedură penală, text care reglementează rolul şi valoarea probatorie a declaraţiilor
învinuitului şi inculpatului, ca mijloc de probă în procesul penal.
În conformitate cu interpretarea ce rezultă din textul art. 69 din Codul de
procedură penală, înseamnă că declaraţiile învinuitului şi inculpatului vor putea fi
folosite şi împotriva lui, dar, numai în măsura în care conţinutul lor se coroborează cu
alte fapte şi împrejurări ce rezultă din probele existente în cauză.
Privitor la procedura prin care se face aplicarea concretă în practică a
dispoziţiilor art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală şi se face
dovada respectării dreptului la tăcere şi a avertismentului în procedura de ascultare,
Codul de procedură nu conţine nici o referire.
Or, având în vedere necesitatea de a se respecta strict dispoziţiile textelor sus-
menţionate şi de a se putea verifica dacă ele au fost realmente respectate, considerăm
că organul judiciar este obligat să procedeze după cum urmează:
- în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul, după ce este încunoştinţat asupra
drepturilor pe care le are, invocă dreptul la tăcere, organul judiciar va trebui să
încheie un proces-verbal, în care va menţiona că, după ce l-a informat privitor la
drepturile pe care le are, acesta a invocat dreptul de a nu face declaraţii;
- în ipoteza în care învinuitul sau inculpatul, luând la cunoştinţă de drepturile
pe care le are, va accepta să dea declaraţii în preambulul acesteia sau într-un proces-
verbal, separat, se vor face cuvenitele menţiuni despre îndeplinirea obligaţiilor
prevăzute de art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală.
O problemă deosebit de importantă este cea a efectelor pe care le produce în
practică nerespectarea acestor dispoziţii de către organele judiciare (organele de
urmărire penală, judecător sau instanţă).
Răspunsul la această problemă nu poate fi dat decât prin raportare la
dispoziţiile art. 64 alin. ultim din Codul de procedură penală, care prevăd că
„mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal” şi,
respectiv, art. 197 din acelaşi cod, care prevăd nulităţile, ca sancţiuni procesuale şi
procedurale care sunt atrase de nerespectarea dispoziţiilor care reglementează
desfăşurarea procesului penal.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că probele care vor fi strânse în cursul
urmăririi penale şi, respectiv, administrate în cursul cercetării judecătoreşti (cu
nerespectarea acestor dispoziţii), trebuie apreciate ca fiind obţinute în mod ilegal, cu
efectul prevăzut de art. 64 alin. ultim din Codul de procedură penală, acela de a nu
putea fi folosite în procesul penal.

66
 Sub acest aspect, considerăm corectă opinia exprimată în doctrină70 , că ar
trebui modificat corespunzător textul art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală în
sensul de a se completa enumerarea cazurilor care atrag nulitatea absolută, cu acest
caz prevăzut de art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Până atunci, considerăm că există două soluţii:
Prima ar fi aceea de a se opera cu prevederile art. 197 alin. 1 şi ultim din Codul
de procedură penală, în sensul că instanţa să aprecieze, de la caz la caz, dacă, în
concret, prin încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de
procedură penală, s-a produs învinuitului sau inculpatului o vătămare care nu poate fi
înlăturată decât prin anularea probelor obţinute ilegal.
Cea de-a doua, care merită o reflecţie aparte, este impusă, în opinia noastră, de
noutatea sancţiunii introduse de legiuitor, referitor la mijloacele de probă obţinute
ilegal, prin folosirea sintagmei „nu pot fi folosite în procesul penal”.
Pornind de la caracterul de rigoare, de strictă şi imediată aplicare a normelor de
drept procesual penal, considerăm că, prin sintagma „nu pot fi folosite în procesul
penal” – exprimare nemaiîntâlnită în Codul de procedură penală – legiuitorul a
intenţionat să introducă o nouă sancţiune procesuală, pentru a înlătura, prin
operaţiunea de apreciere a probelor, mijloacele de probă care au fost obţinute cu
încălcarea legii (abuziv, din incompetenţă, supeficialitate etc.) şi care, fiind viciate,
alterate, nu au valoare probatorie şi deci nu pot fi folosite drept temei de pronunţare a
unei hotărâri judecătoreşti.
Prin expresia dispozitivă a textului art. 64 alin. ultim „nu pot fi folosite în
procesul penal”, trebuie înţeles clar şi categoric că organele judiciare (organul de
urmărire penală, judecătorul care dispune arestarea preventivă în cursul urmăririi
penale sau instanţa de judecată), verificând condiţiile de obţinere a mijloacelor de
probă şi constatând că acestea au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale
prevăzute de lege pentru obţinerea lor, va trebui să le înlăture, iar, drept urmare, să nu
le ia în considerare ca temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
În sfârşit, în raport de modificările intervenite în noul Cod penal (Legea nr.
301/2004), privind introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, în calitate de
subiect activ al infracţiunii (art. 45 C.p.), se pune problema dacă dispoziţiile art. 70
alin. 2 şi art. 143 alin. 2 din Codul de procedură penală îi sunt aplicabile şi acesteia.
Răspunsul, considerăm că nu poate fi decât afirmativ, întrucât legea nu face
nici o diferenţiere între situaţia în care învinuitul sau inculpatul este persoană fizică şi
când este persoană juridică.
Faptul că legea nu diferenţiază între cele două situaţii, este deplin raţional şi
explicabil, pentru că nu există temeiuri care să justifice o diferenţă de tratament a
celor doi subiecţi activi.

70
Gh.Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală, într-o perspectivă europeană, în Revista de drept penal,
anul XI, nr.1, Buc., 2004, pag.67
67
 11. Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

1.Noţiune
Un stat de drept nu poate fi conceput fără îndeplinirea acestui principiu
fundamental, al egalităţii reale şi depline a tuturor cetăţenilor în faţa legii.
Nu în mod întâmplător, legea fundamentală, Constituţia, statuează acest
principiu în multe din textele sale.
Astfel, art.4 din Constituţie se referă la unitatea poporului şi egalitatea între
cetăţeni, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
Principiul egalităţii este consfinţit şi în art.16 din Constituţie, care arată că
„cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări”, iar alin.2 subliniază că „nimeni nu este mai presus de lege”.
Art.21 din Constituţie înscrie dreptul fundamental al fiecărui cetăţean de a avea
acces liber la justiţie. Alin. 1 precizează că „orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime”, iar alin.2
menţionează că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.
Codul de procedură penală nu prevede expres acest principiu, deşi egalitatea
persoanelor în procesul penal este o realitate în desfăşurarea procesului penal român.
Prevederile Legii nr.304/2004 vin însă să umple această lacună, subliniind în
art. 7 alin. 1 că „toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără
discriminări”, iar în alin.2 al aceluiaşi articol se arată că „justiţia se realizează în mod
egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, orientare sexuală, opinie, aparteneţă politică, avere, origine ori condiţie socială
sau de orice alte criterii discriminatorii.”.
Lipsa consacrării exprese a principiului egalităţii în C.proc.pen. se
compensează prin unele reglementări care fac să transpară acest principiu, şi anume:
- desfăşurarea procesului penal se realizează de către aceleaşi organe judiciare,
în raport cu toate persoanele;
- procesul penal se desfăşoară după aceleaşi reguli procesuale pentru toate
persoanele, fără să se facă vreo discriminare;
- existenţa unor drepturi şi obligaţii egale pentru toate părţile din proces, în faţa
organelor judiciare; nu există drepturi procesuale mai numeroase – privilegii
procesuale – pentru anumite persoane şi drepturi mai restrânse – restricţii procesuale

68
– pentru alte persoane.71

8. Principiul respectării demnităţii şi a vieţii private

1.Noţiune
Art.11 prevede că (1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală
sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. (2) Respectarea vieţii
private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei sunt garantate.
Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi
dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.72
Reglementarea actuală conține noutatea relevantă care constă în completarea
principiului respectării demnității umane cu componenta privind respectarea vieţii
private, a invioabilității domiciliului și a secretului corespondenței.
Prin această completare s-a realizat o punere de acord a legislației noastre
procesual penale cu dispozițiile Art. 26, 27 şi 28 din Constituţie, precum şi cu art.8
pct.1 din Convenția CEDO, prevăzându-se expres garantarea respectării vieţii private,
a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei, cu precizarea că
restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii, în
măsura în care aceasta este necesară într-o societate democratică și, respectiv,
proporțională.
Consacrarea expresă a acestui principiu ca regulă de bază a procesului penal
reprezintă o consecinţă firească a alinierii legislaţiei noastre procesual penale la
legislaţia modernă în materie din ţările civilizate care îşi asumă şi recunosc principiile
Cartei Naţiunilor Unite, precum şi normele convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
Aderarea României prin Legea nr.19/1990 la Convenţia adoptată la New York
în 1984 împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante a produs consecinţe importante pe plan procesual penal.
Astfel, prin Legea nr.20/1990, a fost introdusă în Codul penal infracţiunea de
tortură (art.2671), iar prin Legea nr.32/1990 a fost introdus în Codul de procedură
penală art.51, care consacră principiul respectării demnităţii umane, potrivit căruia,
„orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată
cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu
cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege”.
Acelaşi principiu are consacrare constituţională prin art.22 alin.2 din
Constituţie : „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant”.
71
Gr.Theodoru, Curs de drept procesual penal , P.gen., Univ.Al.I.Cuza, Iaşi, 1959, p.124
72
Art. 51 din CPP anterior prevedea, sub titlul Respectarea demnităţii umane, că orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.
69
 Este fixat, astfel, cadrul legal privind tratamentul care trebuie alicat persoanei
învinuitului sau inculpatului în cursul procesului penal, adăugându-se, totodată, o
dimensiune modernă, civilizată procesului penal73.
Din economia textelor art.22 alin.2 din Constituţie, a art. 11 din C.pr.pen. şi din
celelalte texte conexe, rezultă că în conţinutul principiului respectării demnităţii
umane intră obligaţiile organelor judiciare de a trata cu respectarea demnităţii umane
învinuitul şi inculpatul, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, printr-o exercitare
corectă a atribuţiilor, fără presiuni, violenţe, constrângeri, promisiuni sau îndemnuri,
ori alte procedee inumane ori degradante.
Codul de procedură penală înscrie direct sau indirect reguli fundamentale prin
care este asigurată aplicarea principiului respectării demnităţii umane. Astfel, art.101
alin.1, prevede că „este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de
constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe”,
iar prin incriminările din art. ….(arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă), art. ….
(supunerea la rele tratamente), art……(tortura) din Codul penal, legiuitorul
garantează respectarea acestui principiu prin reglementarea tragerii la răspundere
penală a subiecţilor oficiali care încalcă obligaţiile ce decurg din acest principiu.
În acelaşi sens, trebuie remarcată noua dispoziţie conţinută în art.102 alin.2
C.pr.pen., potrivit căreia „probele obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul
penal”. Acest text asupra conţinutului căruia vom reveni în capitolul privitor la
mijloacele de probă, reprezintă şi el, o aplicaţiune a principiului respectării demnităţii
în activitatea de obţinere a probelor74.
De asemenea, tot în acelaşi sens, trebuie menţionată Legea nr.303/2004 privind
statutul magistraţilor care prevede, în art.97 lit.m, că „sunt abateri disciplinare
atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”.

12. Limba în care se desfăşoară procesul penal

Asigurarea intereselor legitime ale tuturor cetăţenilor din România, fără nici o
discriminare naţională, presupune, ca o condiţie a egalităţii participanţilor în procesul
penal, folosirea limbii române.
Acest principiu e consacrat de Constituţie în art.127 alin.1, potrivit căruia
„procedura judiciară se desfăşoară în limba română”, iar cetăţenii aparţinând

73
Gh.Nistoreanu, M. Apetrei, ş.a., Drept procesual penal, Partea generală, Ed.Continent XXI, Bucureşti, 1994, p. 28
74
Codul de procedură italian are în textul art.191 o dispoziţie asemănătoare, care prevede că probele obţinute prin
încălcarea condiţiilor stabilite de lege nu pot fi folosite în procesul penal(P.Pajardi şi alţii, Codice Penale e di Procedura
Penale, Ed.Pirola, Milano, 1991, p.745
70
minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi
în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.
Art.12 din noua reglementare aduce o reformulare mai precisă a denumirii
principiului prin includerea într-un singur text a celor două texte din actualul cod,
precum și completări ale regulilor care guvernează limba în care se desfăşoară
procesul penal şi dreptul la interpret.
Astfel, noul text reuneşte textele Art.7 şi 8 din actuala reglementare,
redenumind conceptele mai precis şi în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi
ale Convenției CEDO.
Se precizează expres că limba oficială a procesului penal este limba
română.
Potrivit alin.(2), cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul,
dar nu obligaţia, de a se exprima în limba română în faţa instanţelor de judecată, în
timp ce, potrivit principiului limbii oficiale stabilit la alin.(1), actele procedurale se
vor întocmi şi în aceste cazuri în limba română. În ceea ce priveşte dreptul la
interpret.
Art.12 din noua reglementare preia textul Art.8 din CPP precizând, la alin.(4),
că în cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi potrivit legii, în
categoria acestora fiind incluşi şi traducătorii autorizaţi.

Jurisprudenta in aplicarea principiilor fundamentale ale procesului penal

Principiul separării funcţiilor de urmărire de cele de judecată75.

CAZUL HUBER contra ELVEŢIEI1 — Exercitarea succesivă, de către

acelaşi procuror de district al cantonului Zurich_faţă de aceeăsi persoana, a
funcţiilor de instrucţie şi de urmărire
1. — La 11 august 1983, un procuror de district din Ziirich — M.J. —
eliberează un mandat de arestare împotriva dnei Juna Huber, deoarece aceasta era
bănuita de implicare într-o reţea de prostituţie si de mărturie mincinoasă; ea este
eliberată din închisoare la 19 august, în octombrie 1984, acelaşi procuror

75
A se vedea Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru drepturile
omului, p.83, 84, 196-200, 202-204.
71
întocmeşte şi semnează un act de acuzare contra
acesteia, între altele, pe motivul că a depus o mărturie mincinoasă în cursul unei
proceduri judiciare. Procurorul menţionat nu ocupă nicidecum locul Ministerului
public în faţa jurisdicţiei de judecată - tribunalul de district din Zurich —, deşi putea
să o facă întrucât Codul cantonai de procedură penală îi atribuie calitatea de parte în
proces.
Tribunalul o pune în libertate pe inculpată, dar Curtea de apel a cantonului
Ziirich o declară, în final, vinovată pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de care
fusese acuzată iniţial şi îi aplică o amendă de 4.000 franci elveţieni. Apoi,
condamnata introduce, în zadar, un recurs în casare şi un recurs de drept public în
faţa Curţii de casaţie a cantonului Zurich şi, respectiv, a Tribunalului federal.
2. — în cererea sa din 27 februarie 1987, adresată Comisiei, dna Huber
se plânge de faptul că acelaşi procuror de district care s-a pronunţat asupra detenţiei
sale, ulterior, a inculpat-o. Ea invocă art. 5 § 3 din Convenţie?
• Hotărârea din 23 octombrie 1990 (plenul Curţii) (seria A nr. 188)
3. — După dna Huber, procurorul de district nu oferise independenţa
cerută (de exigenţele Convenţiei, n.t.}, din moment ce el a plasat-o în detenţie
provizorie, apoi a inculpat-o Şi în final a acţionat ca un organ de urmărire penală în
faţa jurisdicţiei de judecată.
În speţă, M.J. a intervenit, într-o primă fază, în stadiul actelor
premergătoare; el a cercetat dacă trebuie să pună sub inculpare_pe petiţionară şi a
prescris măsura detenţiei provizorii, ca apoi să efectueze instrucţia dosarului. Intr-
o a doua fază, respectiv paisprezece 'luni după arestare, el nu a ocupat 'nicidecum
locul ministerului public în faţa jurisdicţiei de judecată.
Refcrindu-se la mai multe hotărâri ulterioare cazului Schiesser din 4
decembrie 1979, privind îndeosebi „auditorul" militar olandez, Curtea nu discerne
nici o raţiune de a ajunge la o concluzie diferită pentru justiţia penală de drept
comun. Fără îndoială, Convenţia nu exclude ca magistratul care decide asupra
detenţiei să aibă şi alte funcţii, însă imparţialitatea sa poate fi pusă în cauză dacă el
poate interveni în procedura penală ulterioară, în calitate de parte titulară a urmăririi
penale.
Astfel s-a întâmplat şi în cazul de faţă, încât s-au încălcat prevederile art. 5 §
3 (21 de voturi pentru, l împotrivă).
4. — În baza art. 50, Curtea apreciază că nu s-a stabilit nici un prejudiciu
material decurgând din nerespectarea art. 5 § 3. în ce priveşte daunele morale, dacă
dna Huber a suferit un asemenea prejudiciu, hotărârea Curţii îi furnizează o
satisfacţie echitabilă suficientă. Cererea petiţionarei de reparaţie pecuniară este
aşadar respinsă (unanimitate).
Elveţia trebuie să ramburseze petiţionarei totalitatea cheltuielilor cerute pentru
procedurile naţionale (1.092 franci elveţieni) şi o parte din cheltuielile făcute la
Strasbourg (3.000 franci elveţieni reprezentând onorarii de avocat şi 400 franci
72
elveţieni pentru cheltuieli de călătorie şi sejur) (unanimitate).1
1 1
A se vedea şi cazul Brincat.
- în raportul său din 10 aprilie 1989, Comisia formulează avizul potrivit căruia
s-au violat prevederile art. 5 § 3 (12 voturi pentru, 2 împotrivă).
Codul de procedură penală al Ziirich-ului a făcut obiectul unei revizuiri
parţiale la
l septembrie 1991, noile prevederi intrând în vigoare la l iulie 1992: procurorul de
district nu
mai poate să decidă punerea în detenţie provizorie a unui inculpat.
CAZUL PIERSACK contra BELGIEI- Exercitarea succesivă, de către
acelaşi magistrat şi cu privire la acelaşi acuzat, a funcţiilor de procuror şi de
preşedinte al Curţii cu juraţi
1. — Dl Christian Piersack, cetăţean belgian născut în 1948, este
deprofesie armurier. La 10 noiembrie 1978, Curtea cu juraţi din Brabant îiaplică
o pedeapsă de 18 ani muncă forţată, pentru omor. Petiţionarulsesizează Curtea
de casaţie. El pretinde, printre altele, încălcarea art. 127 din Codul judiciar:
această dispoziţie interzice magistraţilor care au îndeplinit
într-o cauză funcţiile ministerului public să prezideze curtea; or,\presedintele Curţii
care l-a condamnat ar fi participat la instrucţia cauzei în calitate de prim-substitut al
procuroruluiRegelui. La rândul său, avocatul general a pus concluzii pentru casarea
deciziei, fie pentru motivul invocat de petiţionar, fie pentru motivul, examinat din
oficiu, al încălcării art. 6 din Convenţie. Curtea de casaţie respinge recursul la 21
februarie 1979. Ea consideră că faptele cauzei nu autorizează prezumţia că
magistratul în discuţie a îndeplinit în cauză funcţiile ministerului public, chiar sub
altă formă decât o luare de poziţie personală sau un act precis de urmărire sau
instrucţie.
2. — în cererea sa din 15 martie 1979 la Comisie, dl Piersack se
pretinde victima unei încălcări a art. 6 § l din Convenţie: cauza sa nu ar fi fost
examinată de un tribunal „independent si imparţial, stabilit de lege".1
• Hotărârea din l octombrie 1982 (Cameră) (seria A nr. 53)
3. — Curtea studiază succesiv cele trei capete de cerere ale petiţionarului.
Primul, potrivit căruia jurisdicţia care l-a condamnat pe dl Piersack nu era un
„tribunal independent" nu rezistă examenului Curţii; legislaţia belgiană prevede
multe garanţii destinate să protejeze magistraţii curţilor cu juraţi contra presiunilor
exterioare şi desemnarea juraţilor se supune acestor reguli stricte.
4. — Al doilea se referea la imparţialitate. Dacă în mod normal aceasta se
defineşte prin absenţa prejudecăţilor sau a părerilor preconcepute, ea poate, mai
ales în baza art. 6 § l din Convenţie, să fie apreciată în diferite moduri. Se poate
astfel distinge între un demers subiectiv încercând să determine ce gândea un
anumit judecător într-o asemenea împrejurare şi un demers obiectiv care încearcă să
stabilească dacă el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă.
73
 Curtea nu vede nici un motiv de a pune la îndoială imparţialitatea
personală a magistratului vizat, care de altfel se presupune până la proba contrarie.
Ea notează totuşi că, în materie, chiar şi aparenţele puteau îmbrăca o anumită
importanţă şi apreciază că fiecare judecător despre care exista temerea legitima a
lipsei de imparţialitate trebuie să se recuze. Am cădea în cealaltă extremă dacă am
înţelege să îndepărtăm din componenţa curţii foştii magistraţi ai parchetului în
fiecare cauză examinată mai întâi de către acesta din urmă, când chiar ei înşişi nu ar
fi cunoscut-o niciodată. O soluţie atât de radicală ar ridica un paravan cvasietanş
între curte şi parchet şi ar bulversa sistemul judiciar al multor state contractante,
îndeosebi simplul fapt că un judecător a figurat odată printre membrii parchetului
nu constituie un motiv pentru a exista îndoieli asupra imparţialităţii sale.
Curtea de casaţie a adoptat, în speţă, un criteriu funcţional: existenţa unei
interventii anterioare „în exercitarea sau cu ocazia exercitării funcţiilor de
magistrat al ministerului public". Un asemenea criteriu nu răspunde în între
gime exigenţelor art. 6 § 1. Trebuie să se ţină seama, de asemenea, de
consideraţiile cu caracter organic. Dacă, după ce a ocupat o funcţie în parchet. de natură
să-1 aducă în situaţia de a se ocupa de un anumit dosar, un judecător
'este sesizat în aceeaşi cauză ca magistrat în cadrul curţii, justiţiabilii sunt în drept sa
se teamă că el nu oferă destule garanţii de imparţialitate.
Astfel a fost şi în cazul de faţă: primul substitut a condus secţia B a parchetului
din Bruxelles, abilitată cu efectuarea urmăririlor contra dlui Piersack; şef ierarhic
al substituţilor care răspundeau de dosar, el a avut competenţa de a controla
eventualele acuzaţii scrise, de a discuta cu ei orientarea care trebuia dată cauzei şi de
a le da consultaţii juridice în materie, în concepţia Curţii, este puţin important să se
măsoare amploarea exactă a rolului jucat de amintitul judecător în fosta sa calitate.
Este însă suficient să se constate că imparţialitatea Tribunalului, căruia îi revenea
decizia asupra „temeiniciei acuzării", putea apărea ca subiect de îndoială. Curtea
trage concluzia încălcării art. 6 § l (unanimitate).
5. — Rămânea un al treilea capăt de cerere. La orgine, dl Piersack nega în faţa
Curţii cu juraţi din Brabant caracterul de „tribunal stabilit prin lege",deoarece
componenţa sa ar fi încălcat art. 127 din codul judiciar. Curtea nu apreciază
necesar să examineze acest capăt de cerere care în substanţă se confundă cu cel pe
care 1-a declarat întemeiat.
6. — Cu titlu de „satisfacţie echitabilă", petiţionarul reclama punerea sa
imediată în libertate, potrivit unor „modalităţi de discutat", ca şi o reparaţie
financiară. Constatând că problema nu se află în stare de judecată, Curtea o rezervă
în întregime pentru o pronunţare ulterioară (unanimitate).

1
In raportul său din 13 mai 1981 Comisia exprimă avizul că nu s-a
respectat una din exigenţele art. 6 § l, imparţialitatea tribunalului (unanimitate).
CAZUL HAUSCHILDT contra DANEMARCEI1 - Exercitarea
iuccesivă, de către aceiaşi magistraţi şi cu privire la acelaşi inculpat, a
74
 funcţiilor de judecător de detenţii şi judecător al fondului cauzei
1. — Cetăţean danez dl Mogens Hauschildteste arestat la 31 ianuarie
Cetăţean danez dl Mogens Hauschildt este arestat la 31 ianuarie1980 şi
inculpat pentru infracţiuni fiscale. Judecătorul tribunalului municipal din
Copenhaga îl trimite în detenţie preventivă, care face obiectul unui control judiciar
periodic, la intervale maxime de patru săptămâni. Petiţionarul este reţinut fără
întrerupere înainte şi în timpul procesului său care începe în faţa tribunalului
municipal la 27 aprilie 1981. Cea mai mare parte a ordonanţelor care prelungesc
detenţia provizorie, bazate pe art. 762 §§ l şi 2 din legea asupra administrării
justiţiei, sunt dispuse de către judecătorul tribunalului care examinează apoi
dosarul cauzei. La l noiembrie 1982, se pronunţă vinovăţia dlui Hauschildt si este
condamnat la şapte ani de închisoare.
El atacă această decizie, înainte, ca si în cursul examinării cauzei în
apel, unii judecători ai curţii de apel care examinează recursul iau mai multe
decizii referitoare la menţinerea în detenţie preventivă a celui interesat, în
virtutea art. 762 § T şi 2. La 2 martie 1984, curtea de apel confirmă
verdictul de vinovăţie pentru sase capete de acuzare din opt si reduce
pedeapsa la 5 ani de închisoare.
In cererea sa din 26 august 1980 dl Hauschildt invocă art. 3, 5, 6,
7 si 10 din Convenţie şi art. l din Protocolul nr. 4. în privinţa art. 6, el
pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa unui ţribunal
imparţial.1
• Hotărârea din 24 mai 1989 (plenul Curţii) (seria A nr. 154)
3. — Curtea respinge excepţia guvernului danez, potrivit căreia în lipsa recuzării
judecătorului tribunalului municipal şi a magistraţilor Curţii de apel, dl Hauschildt
nu a epuizat căile de recurs interne de care dispunea.
Având în vedere termenii legislaţiei pertinente şi practica urmată în Danemarca,
avocatul petiţionarului putea în mod rezonabil să creadă, la momentul respectiv,
sortită eşecului orice obiecţie rezultată din participarea
unor asemenea magistraţi la mai multe decizii anterioare procesului.
4. — Trecând la fond, Curtea arată că nu-i revine competenţa să examineze in
abstracta legislaţia şi practica pertinente, ci să cerceteze dacă modul în care ele au fost
aplicate petiţionarului 1-a afectat, încălcându-se art. 6 § 1.
Imparţialitatea trebuie să fie apreciată potrivit unui demers subiectiv (încercând
să se determine convingerea personală a unui judecător într-o anumită ocazie) şi unuia
obiectiv (conducând la asigurarea că el oferea garanţii suficiente pentru a exclude orice
îndoială legitimă în această privinţă).
în ceea ce priveşte primul demers, Curtea notează că nu s-a furnizat nici o probă
privind parţialitatea personală a judecătorilor vizaţi.
Cât despre cel de-al doilea, Curtea examinează dacă unele fapte verificabile
pot duce la suspectarea imparţialităţii judecătorilor respectivi. Faptul că un judecător
75
de primă instanţă sau de apel, într-un sistem de procedură penală ca cel danez, a luat
deja decizii înainte de proces, îndeosebi referitor la detenţia provizorie, nu poate
trece ca justificare în sine a temerilor privind imparţialitatea sa.
Anumite împrejurări pot totuşi să autorizeze, în speţă, o concluzie diferită. De
mai multe ori, înainte de deschiderea diferitelor procese, judecatorul tribunalului
municipal, ca şi unii magistraţi ai curţii de apel, şi-au întemeiat în mod explicit decizia
de a-1 menţine pe Hauschildt în detenţie preventivă pe baza art. 762 § 2 din legea
asupra administrării justiţiei, înainte de a aplica această dispoziţie, un judecător trebuie
să se asigure de existenţa „bănuielii deosebit de consolidate" că persoana în cauză a
comis infracţiunile de care este acuzată. După explicaţiile oficiale, aceasta înseamnă că
trebuie să aibă convingerea unei vinovăţii „foarte clare". Distanţa între chestiunea de
TRANŞAT PENTRU a recurge la acest articol şi problema de rezolvat, la sfârşitul
procesului devine infimă. Curtea apreciază în consecinţă că imparţialitatea
jurisdicţiilor competente putea să pară un subiect de îndoială şi temerile
petiţionaruluj_în_această privinţă pot ti considerate ca justificate în mod obiectiv. S-a
încălcat deci art.~6 § l (12 voturi pentru, 5 împotrivă)!
5. — în temeiul art. 50, Curtea respinge cererea de reparaţie formulată de dl
Hauschildt; nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi
încălcarea art. 6 § l. Constatarea unei încălcări a unor prevederi din Convenţie
furnizează prin ea însăşi o satisfacţie echitabilă, suficientă pentru prejudiciul moral
pretins (unanimitate).
Îndepărtând, de asemenea, solicitarea de rambursare a cheltuielilor de
judecată şi taxe făcute în afara Strasbourg-ului, Curtea atribuie petiţionarului 20.000 £
pentru procedură în faţa organelor Convenţiei (unanimitate).1

1
La 9 octombrie 1986, Comisia nu reţine decât capătul de cerere rezultat din art.
6 S 1. în raportul său din 16 iulie 1987, ea a tras concluzia că această dispoziţie nu a
fost încălcată (9 voturi pentru. 7 împotrivă).

' A se vedea şi cazurile De Cubber, Ben Yaacoub, Pfeifer şi Plankl,

Sainte-Marie şi Saraiva de Carvalho.

CAZUL PADOVANI contra ITALIEI — Exercitarea succesivă, de către

acelaşi judecător de instanţă şi cu privire la acelaşi arestat preventiv, a
funcţiilor de anchetă şi judecată
1. — Arestat la 21 februarie 1987 de către poliţia judiciară din Bergamo,care l-a
găsit în posesia unui material furat, dl Alessandro Padovani este prezentat
judecătorului de instanţă (pretore) din acelaşi oraş, care îl interoghează şi confirmă
arestarea. La 26 februarie, magistratul eliberează un mandat de arestare contra
acestuia, îl citează să compară în faţa sa la 2 manie 1987 pentru tăinuirea obiectului
furat si, la această dată, îi aplică un an de închisoare cu suspendare, ca şi o amendă de
76
250.000 lire. Condamnatul nu introduce apel.
2. — în cererea sa din l iulie 1987 la Comisie, Padovani se plânge de lipsa
imparţialităţii judecătorului de instanţă si invocă art. 6§ l din Convenţie.'
• Hotărârea din 21 februarie 1993 (Cameră) (seria A rar. 257-E)
3. — Guvernul susţinea că Padovani nu epuizase căile de recurs intern, în lipsa
introducerii cererii de apel contra deciziei judecătorului de instanţă şi a solicitării către
judecătorul de apel de a sesiza Curtea Constituţională.
Potrivit Curţii, primul argument este lipsit de temeinicie deoarece tribunalul nu
ar fi putut reforma decizia; cât despre al doilea, el se loveşte de decăderea din termen
pentru că guvernul nu l-a prezentat în faţa Comisiei. S-a decis aşadar respingerea
excepţiei (unanimitate).
4. — în baza art. 6 § l, Curtea aminteşte că imparţialitatea unui
tribunal trebuie determinată potrivit demersului subiectiv şi a celui obiectiv.
în ceea ce priveşte primul demers, nici un element nou nu dă de gândit că
judecătorul de instanţă era influenţat.
Cât despre cel de-al doilea, temerea petiţionarului din cauza măsurilor luate de
judecătorul de instanţă înainte de procedura de judecată nu ar putea trece drept obiectiv
justificată. Actele de instrucţie sumară se limitează la audierea celui în cauză şi a altor
doi inculpaţi, în afară de aceasta, eliberând mandatul de arestare din 26 februarie
1987, magistratul s-a întemeiat îndeosebi pe propriile declaraţii ale dlui Padovani. In
sfârşit, el se supunea unor dispoziţii precise aplicabile în caz de flagrant delict; giudizio
direttissimo este o procedură suplă care caută să răspundă exigenţei respectării
„termenului rezonabil." Aşadar, nu s-a încălcat art. 6 § l (unanimitate).
1
în raportul său din 6 iunie 1991 Comisia trage concluzia încălcării art. 6 § l
(16 voturi pentru, 2 împotrivă).

CAZUL NORTIER contra OLANDEI — Exercitarea succesivă, de către

acelaşi judecător pentru minori şi în ceea ce priveşte acelaşi acuzat, a
funcţiilor de instrucţie şi de judecător al detenţiei, apoi de judecător al instanţei
de fond
1. — Bănuit de o tentativă de viol, dl Hans Erik Nortier, cetăţean olandez
născut în 1972, este arestat la 30 septembrie 1987 şi mărturiseşte crima la poliţie.
La 2 octombrie 1987, procurorul roagă judecătorul pentru minori din Middelburg,
dl Meulenbroek, să-l plaseze în detenţie provizorie, având în vedere riscul de recidivă.
Judecătorul dă câştig de cauză cererii si consimte, de asemenea, la deschiderea unei
instrucţii pregătitoare.
Cum apărarea se teme că mărturisirea a fost făcută sub constrângere, dl
Meulenbroek este invitat să audieze un martor determinat; urmând practica obişnuită în
77
Olanda, el încredinţează această sarcină altui judecător, în timpul detenţiei provizorii,
el prescrie un examen psihiatric dlui Nortier.
Acesta este obligat să compară în faţa dlui Meulenbroek pentru a fi judecat. La
5 ianuarie 1988, el recuză magistratul menţionat pentru lipsă de imparţialitate pe motiv
că a luat în timpul instrucţiei decizii privind detenţia sa. Judecătorul respinge obiecţia
la 6 ianuarie 1988. Decizia sa este confirmată în apel de către tribunalul de
arondisment din Middelburg. La audierea din 25 ianuarie 1988, petiţionarul
recunoaşte infracţiunea şi Meulenbroek ordonă plasarea sa într-o instituţie pentru
tineri delincvenţi.
2. — In cererea sa din 28 aprilie 1988 la Comisie, dl Nortier invocă art. 6 §
l din Convenţie: el nu ar fi beneficiat de un proces în faţa unui tribunal imparţial,
deoarece judecătorul pentru minori, care a statuat asupra
cauzei sale, acţionase înainte în calitate de magistrat de instrucţie si, în plus, a dat mai
multe decizii referitoare la prelungirea detenţiei sale provizorii}
• Hotărârea din 24 august 1993 (Cameră) (seria A nr. 267)
3. — Curtea aminteşte că temerile subiective ale suspectului, oricât de
înţeles ar putea fi ele, nu constituie elementul determinant: ea încearcă să
stabilească înainte de toate dacă acestea pot fi considerate drept justificate
obiectiv.În această privinţă, faptul că judecătorul a luat decizii şi înainte de proces,
îndeosebi asupra detenţiei provizorii, nu ar putea să justifice prin el însuşi temerile
privind imparţialitatea sa: ceea ce contează este efectul şi natura măsurilor în cauză.
În afară de decizia asupra detenţiei provizorii a dlui Nortier, judecătorul
Meulenbroek a luat înainte de proces o singură decizie: el a admis cererea parchetului
vizând un examen psihiatric al petiţionarului, căruia acesta nu i s-a opus. El nu a uzat,
altfel, de puterile sale de judecător de instrucţie.
în ceea ce priveşte ordonanţele referitoare la detenţia provizorie, ele nu ar fi
putut legitima temerile în privinţa imparţialităţii sale decât în circumstanţe
speciale. Chestiunile de tranşat de către judecător în scopul amintitelor decizii nu
coincideau cu cele pe care el a trebuit să le trateze pronunţându-se asupra fondului.
Pentru a constata existenţa „indiciilor serioase" împotriva lui Nortier, îi era
suficient să verifice că acuzaţia prezentată de ministerul public se baza pe date
valabile. De altfel, cel în cauză o admisese şi, în acea perioadă, alte elemente
doveditoare se coroborau deja cu aceasta.
Cât despre capetele de cerere bazate pe faptul că judecătorul judeca singur şi
într-o cauză privind un minor de 15 ani, Curtea arată că interesele acuzatului au fost
apărate de un avocat care 1-a asistat de-a lungul întregii proceduri şi că dl Nortier ar fi
putut introduce apel, caz în care un complet de trei judecători de la curtea de apel ar fi
reexaminat cauza în întregime.
în consecinţă, nu se poate considera temerea petiţionarului ca justificată în mod
obiectiv. Nu a existat încălcarea art. 6 § l (unanimitate).
4. — O asemenea concluzie dispensează Curtea de abordarea chestiunii de a şti
78
dacă art. 6 trebuie să se aplice la o procedură penală îndreptată împotriva unui minor
în aceeaşi manieră ca în cazul unui adult.

Principiul dreptului la un proces într-un termen rezonabil.

CEDO
Dreptul la un recurs efectiv înaintea unei instanţe naţionale conform articolului
13 din "Convenţia Europeană a Drepturilor Omului", în caz de violare- a
dreptului oricărei persoane la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale
Articolul 13 stipulează că:
« Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s -ar datora unor persoane care au
acţionai în exercitarea atribuţiilor lor oficiale ».
79. în hotărârea sa recentă. Kudla, din 26 octombrie 2000, Curtea a
estimat că « este
timpul pentru o revedere a jurisprudenţei », conform cu care, în caz de violare
constatată
a cerinţei « termenului rezonabil », enunţat de articolul 6. par. 1. nu mai este
necesară o
examinare separată a plângerii concomitente vizând absenţa recursului efectiv
garantat de
articolul 1 3 din Convenţie. Curtea a luat această decizie « având în vedere
introducerea,
pe rolul său, a unui număr continuu, din ce în ce mai important, de cereri, în
care se
regăseşte invocată, în mod exclusiv sau principal, o încălcare a obligaţiei de a
judeca o
cauză in termen rezonabil, în sensul articolului 6, par. l » (paragraf 148).
Frecventa
crescândă a violărilor constatate în acest sens a determinat deja Curtea să atragă
atenţia
asupra «pericolului important » pe care îl reprezintă, pentru un stat de drept,
în cadrul
jurisdicţiilor naţionale, « tergiversarea excesivă a judecării », fiind
vorba de
« încălcări... (pentru care) justiţiabilii nu dispun de nici o cale internă de
recurs» (ca
exemplu, hotărârea Bottazzi din 28 iulie 1999, Culegere 1999 - V, paragraful 22).
Astfel,
79
Curtea « simte necesitatea » de a examina plângerea reclamantului în ceea ce
priveşte
articolul 13. considerată separată, în pofida faptului că ea a ajuns la concluzia
încălcării
articolului 6. par. l

CEDO
Termenul rezonabil de soluţionare reglementat de art. 6 parag. l
62. Cerinţa termenului rezonabil "subliniază importanţa înfăptuirii actului
de
justiţie fără vreo întârziere care ar putea să-i pericliteze eficienţa şi credibilitatea
(decizia
H v. Franţei din 24 octombrie 1989, seria A, nr. 162-A, para. 58). Pe de altă parte
această
cerinţă pentru a fi îndeplinită corespunzător impune o bună administrare a
justiţiei
(decizia Bodaert din 12 octombrie 1992, seria A, nr. 235-D, para.39).
In cazurile penale, cerinţa termenului rezonabil are ca scop
împiedicarea
menţinerii persoanei acuzate pentru o perioadă prea lungă de timp într-o
stare de
incertitudine (decizia Stogmiiller din 10 noiembrie 1969).

PREZUMŢIA de NEVINOVĂŢIE

Curtea a arătat că articolul 6 paragraf 2 din Convenţie este încălcat

atunci când „fără ca persoanei acuzate să-i fi fost acordată în prealabil posibilitatea de
a-şi exercita drepturile apărării şi fără ca vinovăţia ei să fi fost deja stabilită conform
legii, o hotărâre judecătorească reflectă opinia că persoana în cauză este vinovată”.
Acest aspect se află într-o strânsă legătură cu cerinţa de imparţialitate discutată mai
sus. Instanţa trebuie să prezume nevinovăţia persoanei acuzate şi trebuie să-şi
formeze opinia numai pe baza probelor administrate în timpul procesului.
Ridică probleme, prin prisma acestei dispoziţii, condamnările care se
bazează într-o manieră determinantă pe mărturii culese în faza de urmărire sau
provenind de la martori anonimi, în măsura în care persoana acuzată nu are
posibilitatea să le conteste în mod direct în timpul procesului. De asemenea, în
măsura în care condamnarea se bazează pe recunoaşterea făcută de persoana acuzată
80
în faza de urmărire, mărturisirea trebuie înconjurată de suficiente garanţii procedurale
care să-i asigure caracterul liber – de exemplu, să fie dată în prezenţa avocatului. În
orice caz, unei declaraţii căreia persoana acuzată nu a intenţionat să-i confere
caracterul de mărturisire, nici autorităţile nu ar trebui să-i acorde un astfel de caracter.
Judecătorul este primul ţinut să respecte obligaţia de a se abţine de la
orice declaraţie care să reflecte în vreun fel o prejudecată cu privire la vinovăţia
acuzatului. În cazul în care astfel de declaraţii sunt făcute de martori, experţi,
procurori sau avocaţi ai părţii vătămate, judecătorul are obligaţia de a interveni, în caz
contrar, putând fi acuzat la rândul lui de părtinire.
Comunicarea către judecător a cazierului persoanei acuzate nu este
incompatibilă cu cerinţele art.6 paragraf 2.
Instanţa competentă să judece cauza civilă, ce îşi are originea în aceleaşi
fapte cu cele care au condus la declanşarea procesului penal împotriva reclamantului,
are la rândul ei obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie a acestuia. Astfel, o
declaraţie a judecătorului civil, în care acesta apreciază că reclamantul a comis
faptele de care este acuzat în penal, înainte ca instanţa penală să se fi pronunţat asupra
temeiniciei acuzaţiei, reprezintă o încălcare a garanţiei conţinute în paragraful 2 al
articolului 6. Pe de altă parte, prezumţia de nevinovăţie nu cere suspendarea cauzei
civile sau disciplinare, ce rezultă din aceleaşi fapte cu acuzaţia în materie penală,
până la soluţionarea acesteia din urmă. Vinovăţia în penal şi răspunderea civilă
nu se apreciază după aceleaşi reguli, dar instanţa civilă ar trebui să fie legată de
constatarea de vinovăţie făcută de instanţa penală.
Nu doar judecătorul este ţinut să respecte această obligaţie. În general,
„articolul 6 paragraf 2 garantează fiecărei persoane dreptul de a nu fi tratată de nici
un reprezentant al statului ca şi cum ar fi vinovată de săvârşirea unei infracţiuni,
înainte de stabilirea legală a vinovăţiei sale de către instanţa competentă”. Aşadar,
reprezentanţi ai poliţiei sau ai parchetului nu vor putea face declaraţii publice înainte
de condamnarea persoanei suspectate de săvârşirea unei infracţiuni, declaraţii care să
conţină o constatare de vinovăţie cu privire la acesta. „Nu înseamnă că aceste
instituţii trebuie să se abţină de la informarea publicului cu privire la desfăşurarea
anchetelor penale sau de la declaraţii în sensul că există bănuieli, că o persoană a fost
arestată, că a făcut mărturisiri.

Chestiunea pretinsei violări a art.6 („Dreptul la un proces echitabil”)

parag.2 din Convenţia europeană a drepturilor omului
Art.6 parag.2 din Convenţie prevede dreptul la prezumţia de nevinovăţie.
Curtea aminteşte că prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art.6 parag.2, este unul
din elementele unui proces penal echitabil, garantat de art.6 parag.1. El este violat
dacă o declaraţie făcută de o persoană având o funcţie oficială, cu privire la o
persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni, reflectă opinia că aceasta este
vinovată, înainte ca acest lucru să fi fost dovedit potrivit legii. Prezumţia de
nevinovăţie poate fi încălcată nu numai de un judecător sau de o instanţă, dar şi de
81
alte autorităţi publice. Este importantă alegerea cuvintelor, de persoanele oficiale,
înainte de judecarea şi condamnarea penală a unei persoane. Cu toate acestea, faptul
că o declaraţie a unei persoane oficiale încalcă prezumţia de nevinovăţie trebuie
determinat în contextul împrejurărilor speciale în care respectiva declaraţie a fost
făcută.
Curtea notează că, în cauza de faţă, procurorul general şi preşedintele
Parlamentului au făcut declaraţii într-un context independent de procedura penală,
spre exemplu prin interviuri acordate presei. Curtea este conştientă de faptul că
reclamantul era un personaj politic important la acel moment, acuzat de săvârşirea
unei infracţiuni, ceea ce reclama ca înalţi oficiali, inclusiv procurorul general şi
preşedintele Parlamentului, să informeze publicul de acuzaţiile aduse şi de derularea
procedurii judiciare, dar aceste împrejurări nu pot justifica alegerea cuvintelor făcută
de aceşti doi oficiali în interviurile date presei. Mai mult, cu o excepţie, interviurile
au fost date doar după câteva zile de la arestarea reclamantului, fiind deosebit de
important ca, în acest stadiu iniţial, chiar înainte de punerea în mişcare a acţiunii
penale, să nu se facă afirmaţii publice care pot fi interpretate drept o confirmare a
vinovăţiei reclamantului în opinia unor anumite persoane publice importante.
Declaraţiile în cauză au încurajat publicul să creadă în vinovăţia reclamantului şi au
prejudecat stabilirea faptelor de autorităţile judiciare competente, astfel încât art6.
parag.2 din Convenţie a fost violat.
Chestiunea aplicării art.41 („Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia
europeană a drepturilor omului
Pentru daunele materiale pretinse de reclamant, Curtea consideră că nu
există nici o legătură de cauzalitate cu violarea constatată. În acelaşi timp, instanţa
consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral, care nu poate fi
compensat în mod suficient prin constatarea existenţei violărilor, astfel încât îi acordă
o despăgubire statuând pe baze echitabile.

Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (extras)

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate: (...) 3. statuează că art.6
parag.2 din Convenţie a fost violat; 4. statuează: a. că statul pârât trebuie să plătească
reclamantului, în 3 luni de la data când hotărârea va deveni definitivă potrivit art.44
parag.2 din Convenţie, următoarele sume: i. 5.700 euro pentru prejudiciul moral; ii.
2.900 euro cheltuieli de procedură; iii. aceste sume urmează a fi convertite în moneda
naţională la cursul din ziua plăţii; b. că o dobândă simplă de 7,25% pe an va fi plătită
de la expirarea respectivelor 3 luni şi până la data plăţii; 5. respinge restul cererii
reclamantului pentru satisfacţie echitabilă.

82
 CAPITOLUL AL III -LEA

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

SECŢIUNEA I

83
 Consideraţii generale
privind participanţii în procesul penal

1. Noţiunea de participanţi în procesul penal

Procesul penal, privit în structura şi funcţia sa, poate fi considerat un raport

juridic ,care se dezvoltă progresiv între diferitele persoane participante76, interesate în
soluţionarea conflictului de drept penal substanţial creat prin săvârşirea unei
infracţiuni.
Complexitatea actelor procedurale succesive ce se impun în desfăşurarea
procesului penal, în vederea rezolvării raportului juridic procesual penal, nu poate fi
concepută fără participarea organelor judiciare, pe de o parte, şi a unor persoane,
titulare de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte. Aceste organe şi persoane chemate să
contribuie la desfăşurarea procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia,
poartă denumirea de participanţi.
Noţiunea de participanţi a cunoscut, în literatura de specialitate, două
abordări: una, în sens larg şi alta, în sens restrâns.
În sens larg, noţiunea de participanţi cuprinde toate persoanele ce iau parte la
activităţile procesuale si procedural.
În sens restrâns, această noţiune înglobează doar organele judiciare, avocatul,
părţile, subiectii procesuali principali precum si alti subiecti procesuali.

Noul Cod de Procedura Penala, in Titlul III intitulat „Participanții în procesul

penal”, grupează mai multe instituții procesuale și anume: participanții în procesul
penal, competența organelor judiciare, cazurile de incompatibilitate și modul lor de
soluționare, precum și strămutarea.
Reglementarea privind instituția participanților în procesul penal cuprinde
noutăți majore. Aceste noutăți au la bază noile principii pe care a fost regândită
reglementarea desfășurării procesului penal. În acord cu aceste noi principii
legiuitorul NCPP a înțeles să clarifice și situația persoanelor care iau parte, în diferite
moduri, la desfășurarea activității procesuale penale.
O primă noutate, constă în aceea că, diferit de actualul CPP, care operează
exclusiv cu conceptul de „părți”, noua reglementare întrebuințează noțiunea de
„participant în procesul penal”, consacrată în doctrina tradițională procesual-penală.
În același efort de clarificare a rolurilor participanților în procesul penal, CPP,
clasifică participanții la procesul penal în cinci categorii:

76
Tr.Pop, Dr.proc.penal, vol.II, P.gen.,p.5
84
 -organele judiciare
-avocatul
-partile
-subiectii procesuali penali
-alti subiecti procesuali.
Totodată, in acord cu noul principiu al separarii functiei judiciare au fost create
și incluse printre organele judiciare alte două noi instituții: judecătorul de drepturi și
libertăți și judecătorul de cameră preliminară, cu atribuții specifice în materia
drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului,in cursul urmaririi penale si,
respectiv, în exercitarea controlului de legalitate al sesizarii instantei prin rechizitoriu,
al competentei, a administrării probelor în etapa de urmărire penală si a efectuarii
actelor de urmarire penala.
Concret, primul text al titlului III din NCPP definește si enumera participanții
în procesul penal ca fiind organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali
principali, precum şi alţi subiecţi procesuali (art 29 CPP).
Organele judiciare. Statul
Reglementarea conține următoarele noutăți:
- definește organele judiciare ca fiind organele specializate ale statului
care realizează activitatea judiciară(art 30 CPP);
- fixează locul și rolul organelor judiciare ca fiind participanții oficiali la
procesul penal si funcțiile judiciare specific pe care le exercită fiecare în procesul
penal, arătate în art. 3 din NCPP pe care le-am analizat in sectiunea referitoare la
principiile fundamentale ale procesului;
- enumeră expres organele judiciare care sunt: organele de cercetare
penală, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară și instanțele judecătorești.
Referitor la fiecare organ judiciar si la competentele acestuia, ne vom referi
intr-un capitol distinct privitor la competent organelor judiciare.
Avocatul
Potrivit art 31 din CPP avocatul asista sau reprezinta partile ori subiectii
procesuali in conditiile legii.
Pentru prima dată în legislația procesual-penală contemporană, rolul
avocatului77 de participant la procesul penal este expres consacrat. Această nouă
reglementare este o consecință firească a introducerii elementelor procesului
acuzatorial în sistemul procesual penal românesc.
În cadrul procesului penal avocatul exercită atribuțiile specifice profesiei,
respectiv asistența și reprezentarea părților și a subiecților procesuali principali. Cu

77
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, secțiunea (xxx)
85
încuviințarea organelor judiciare, avocatul poate asista și alți subiecți procesuali
(Art.31 teza a IIa). Credem că textul a fost introdus în special pentru a clarifica
practica neunitara a organelor de urmărire penală sub aspectul asistării de către avocat
a martorilor, lăsând această posibilitate la aprecierea procurorului, căruia nu i se poate
nega atribuția de a organiza procesul penal in raport de nevoile investigației pe care o
supraveghează sau, după caz, o efectuează.
Părţile în procesul penal

Spre deosebire de vechiul cod, NCPP definește părțile ca fiind acei subiecți
procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acțiune judiciara. Ele apar
ca titulare de drepturi și obligații ce izvorăsc din exercitarea acțiunii penale sau
acțiunii civile în procesul penal. În alin. 2 al aceluiași text se enumeră părțile ca fiind
inculpatul78, partea civilă79 şi partea responsabilă civilmente80, renunțându-se astfel la
partea vătămată, care dobândește statutul de subiect procesual principal cu denumirea
de persoană vătămată (Art. 33 NCPP).
Notiune
În procesul penal, partea este un subiect al raportului procesual penal care se
constituie şi se dezvoltă în procesul penal81.
Părţile sunt acele persoane care au un interes propriu în rezolvarea cauzelor
penale, iar în temeiul drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc, pentru fiecare dintre ele, în
cadrul procesului penal, îşi vor putea exercita diferenţiat aceste drepturi şi obligaţii,
fie în latura penală, fie în latura civilă a procesului penal.
Potrivit art. 32 alin.2 C. proc. pen., sunt părţi în procesul penal: inculpatul,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
În latura penală a procesului penal, vom întâlni părţi care au drepturi şi
obligaţii care izvorăsc din exerciţiul acţiunii penale (inculpatul), iar în latura civilă,
vom întâlni acele părţi ale căror drepturi şi obligaţii îşi au sursa în exerciţiul acţiunii
civile (partea civilă şi partea responsabilă civilmente).
Părţile pot fi persoane fizice sau juridice.
1.1. Inculpatul

În urma săvârşirii infracţiunii ia naştere un raport juridic de drept penal, ai

cărui principali subiecţi sunt societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de
drept, şi autorul infracţiunii.
Statul, în calitate de titular al ordinii de drept şi de apărător al valorii sociale

78
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, secțiunea 4.1 (g)
79
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, secțiunea 4.1 (h)
80
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, secțiunea 4.1 (i)
81
T.Pop, op.cit.,p.55

86
vătămate sau puse în pericol prin infracţiunea săvârşită, în virtutea principiului
oficialităţii, este obligat să reacţioneze în vederea tragerii la răspundere penală a celui
care a săvârşit infracţiunea şi, astfel, ia naştere raportul juridic procesual penal.
Acest raport juridic procesual penal ia naştere în momentul începerii urmăririi
penale, moment care marchează începutul primei faze a procesului penal.
În situaţiile în care actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi
se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii
penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune prin
ordonanţă începerea urmăririi penale cu privire la faptă (in rem). Dacă vor exista
suficiente date şi probe din care sa rezulte indicii rezonabile că o anumită persoană a
săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca
urmarirea penala sa se efectueze in continuare fata de aceasta, care dobandeste
calitatea de suspect .
Asupra acestor cazuri prevăzute de art.16 alin.1 C.pr.pen., la care face trimitere
textul art.305 C.pr.pen., vom reveni în secţiunea corespunzătoare, când vom înţelege
că urmărirea penală nu poate şi nu trebuie începută în situaţiile enumerate de art.16
C.pr.pen. (inexistenţa faptei, când fapta nu este prevăzută de legea penală;când fapta
nu a fost săvârşită de suspect; când nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii, etc.).
Suspectul capătă calitatea de inculpat, devenind parte în procesul penal, şi,
deci, titular de drepturi şi obligaţii (art.82 C. proc. pen.), in conditiile prevazute de art
309 din CPP, cand procurorul constata ca exista proibe din care rezulta ca persoana a
savarsit o infractiune si nu exista vreunul din cazurile de impiedicare prevazute de art
16 alin 1 din CPP, situatie in care dispune prin ordinanta punerea in miscare a actiunii
penale si astfel suspectul devine inculpat.
Pe parcursul desfăşurării procesului penal, în cadrul raportului juridic
procesual penal, inculpatul are numeroase obligaţii, precum aceea de a se prezenta în
faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat, să suporte măsurile de
constrângere procesuală dispuse contra sa şi să se respecte toate dispoziţiile procesual
penale privind buna desfăşurare a procesului penal82.
În cadrul aceluiaşi raport juridic, inculpatului i se recunosc şi unele drepturi,
prevăzute expres în art.83 din Codul de procedură penală: dreptul de a nu da nicio
declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea
declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea
vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; dreptul de a fi informat cu
privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a
consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi
desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un
avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute
de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte
cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în
82
Gr.Theodoru,L.Moldovan, op.cit., p.61
87
mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate
comunica în limba română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de
lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; alte drepturi prevăzute de
lege.

Subiectii procesuali principali

Textul art 33 din CPP reprezintă o noutate care reglementează instituția
subiecților procesuali principali, și anume suspectul83 și persoana vătămată84.
Alin. 2 al aceluiași text prevede că suspectul și persoana vătămată au aceleași
drepturi și obligații ca și părțile, afară de cazul în care legea prevede că anumite
drepturi sau obligații incumbă exclusiv părților.
Această nouă reglementare în ceea ce privește părțile și acești subiecți
procesuali principali este explicabilă prin necesitatea de armonizare a legislației
noastre procesual penale cu jurisprudența obligatorie a Curții CEDO în interpretarea
Art.6 din Convenție CEDO, care conferă drepturi și garanții procesuale specifice
suspectului și persoanei vătămate, deși aceștia nu sunt părți într-un proces penal.
Una din explicatiile reglementarii notiunii de suspect in noul cod de procedura
penala, este si aceea ca, s-a urmarit eliminarea etapei actelor premergatoare inceperii
urmaririi penale din codul anterior de procedura penala, etapa in care persoana fata de
care se efectuau aceste acte purta denumirea de faptuitor.
Or, daca legiuitorul s-a decis sa elimine etapa actelor premergatoare pentru
argumentele justificative cunoscute si la care ne raliem, ar fi trebuit sa elimine, pe
cale de consecinta si notiunea de faptuitor, ceea ce insa, nu s-a reusit pentru ca,
faptuitorul este intalnit, in continuare, in unele dispozitii ale Noului Cod de Procedura
Penala, definit ca persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, referitor
la care nu s-a inceput urmarirea penala.
Apoi, asa cum s-a aratat in doctrina85, excluderea persoanei vatamate din
categoria partilor si includerea ei in notiunea subiectilor procesuali principali, ar
putea fi explicata prin definitia data partilor in art 32 alin 1 din CPP, ca fiind ”subiecti
procesuali care exercita sau impotriva carora se exercita o actiune judiciara”, ceea ce
s-ar realiza doar de catre inculpat, partea civila si partea responsabila civilmente si nu
si de catre persoana vatamata.
Daca avem insa in vedere ca, exercitarea actiunii penale, se face, printre altele,
si prin exercitarea cailor de atac, consideram si noi ca explicatia sus-mentionata
pentru excluderea persoanei vatamate din randul partilor in process, nu rezista, pentru
ca, protrivit art 409 alin. 1 lit d din CPP, apelul poate fi declarat si de persoana
vatamata in ceea ce priveste latura penala.

83
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, secțiunea 4.1 (f)
84
Pentru o analiză detaliată, a se vedea infra, secțiunea 4.1 (f)

85
N. Volonciu si altii, Noul Cod de Procedura Penala comentat, Ed. Hamangiu, 2014, pg.95-96
88
 Alti subiecti procesuali
Textul art 34 din CPP reprezintă, de asemenea, o noutate care stabilește sfera
celorlalți subiecți procesuali, respectiv acele persoane care participă la desfășurarea
procesului penal, dar nu au un interes personal și direct în rezolvarea cauzei. Aceste
persoane participă la desfășurarea procesului penal în calitate de: martor, expert,
interpret, agent procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte
persoane sau organe prevăzute de lege ce au drepturi, obligații sau atribuții în
procedurile judiciare penale.

2. Sucesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali

Pe parcursul procesului penal intervin diferite situaţii, în care

valorificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor poate fi preluată de alte persoane.
Aceşti înlocuitori devin subiecţi procesuali şi, raportat la natura drepturilor şi
obligaţiilor pe care le au, vor ocupa diferite poziţii procesuale, ca : succesori,
reprezentanţi şi substituiţi procesuali86.

2.1. Succesorii
Succesorii sunt acele persoane care intervin în procesul penal, în scopul
exercitării acţiunii civile a unei părţi, fie în urma decesului, când este vorba de o
persoană fizică, fie în urma reorganizării, desfiinţării ori dizolvării, în cazul unei
persoane juridice.
Trebuie subliniat faptul că succesorii pot interveni numai în latura civilă a
procesului penal, şi nu şi în latura penală, dat fiind faptul că răspunderea penală este
personală.
În acest sens, art. 24 C. proc. pen. precizeaza că acţiunea civilă rămâne în
competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a
părții civile, dacă moștenitorii, sau dupa caz, succesorii in drepturi ori lichidatorii
acesteia, isi exprima optiunea de a continua exercitarea actiunii civile in termen de cel
mult doua luni de la data decesului sau a reorganizarii, desfiintarii ori dizolvarii.
Alineatul 2 al aceluiasi text menţionează că, in caz de deces, reorganizarea,
desfiintarea sau dizolvarea a partii responsabile civilmente, actiunea civila ramane in
competent instantei penale daca partea civila indica mostenitorii sau, dupa caz,
succesorii in drepturi ori lichidatorii partii responsabile civilmente, in termen de cel
mult 2 luni de la data la care a luat cunostinta de imprejurarea respective. Succesorii
sunt părţi, ei nu sunt nici substituiţi, nici reprezentanţi, deoarece ei nu valorifică
drepturile antecesorilor, în numele acestora, ci valorifică drepturile proprii, în numele
lor propriu, întrucât antecesorii, prin deces, au încetat să mai fie subiecţi de drept87.

86
V.Dongoroz I,op.cit., p.92
87
T.Pop.,op.cit.,p. 69,70
89
 2.2. Reprezentanţii
În desfăşurarea procesului penal, activitatea procesuală presupune prezenţa şi
participarea activă în cauză a părţilor, însă există posibilitatea ca acestea să lipsească
sau să participe numai la anumite acte.
În asemenea situaţii, pentru a fi evitată încetinirea mecanismului procesual
penal, legea a permis reprezentarea acestora.
Astfel, reprezentanţii sunt acele persoane care, în baza drepturilor conferite de
lege sau de un act juridic, intervin voluntar, în anumite acte procesuale, sau în tot
procesul pentru a valorifica, în numele şi pe contul altei persoane, drepturi sau
interese legitime ale acestei persoane, având autonomie de putere dispozitivă, în
limitele prevăzute de lege sau de actul juridic88.
Institutia reprezentarii este prevazuta in art 96 din NCPP, text care prevede ca,
in cursul procesului penal, pot fi reprezentati, suspectul, inculpatul, celelalte parti,
precum si persoana vatamata, cu exceptia cazurilor in care prezenta acestora este
obligatorie sau este apreciata ca fiind necesara de procuror, judecator sau instant de
judecata, dupa caz.
Acest rol de reprezentare il exercita aparatorul (avocatul). El exercita
drepturile si indeplineste obligatiile legale ale partii sau ale unui subiect procesual pe
care il reprezinta, in cazul in care acea parte sau acel subiect, fie nu poate, fie nu
doreste sa se prezinte personal.
Reprezentanţii nu sunt părţi în proces, ei având doar calitatea de subiecţi
procesuali şi pot fi clasificaţi în reprezentanţi legali şi convenţionali.
Reprezentantul legal este persoana desemnată prin lege să participe la proces,
în locul unei părţi care nu are dreptul de a sta în cauză, în mod nemijlocit, ci numai
prin intermediul reprezentantului său legal89 (de exemplu în cazul persoanei lipsite de
capacitate de exerciţiu, in cazul plangerii care se face de reprezentatntul legal
conform Art 289, alin 8 CPP).
Reprezentantul convenţional este persoana care participă în proces, în baza
unui mandat sau procuri speciale a părţii interesate.
Reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe
care o au, să facă tot ceea ce este necesar legal pentru apărarea intereselor părţii pe
care o înlocuiesc90.

2.3. Substituiţii procesuali

88
V.Manzini, Trattato di diritto processuale penale italiano, vol.II, Torino, 1931, Unione tirografico editrice Torinese,
nr. 260, p.413
89
Gh. Nistoreanu ,op.cit.,p. 35
90
V.Dongoroz, în colaborare, op.cit., p.94
90
 Substituiţii procesuali sunt acei subiecţi procesuali care apar în cadrul
procesului penal, „lucrând în nume propriu, dar pentru un drept al altuia”91.
In doctrina actuala, substituitul procesual este definit ca ”persoana
imputernicita de lege sa exercite un drept procesual al uneia din partile din proces, in
numele sau dar in interesul acesteia”.92
Ei îşi exercită propriile drepturi, dar în vederea valorificării unor interese ale
altora.
Substituiţii nu au calitatea de parte în procesul penal, având exerciţiul unor
drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului
penal93.
Substituirea procesuală rămâne un drept, o facultate, astfel că substituiţii
procesuali vor uza de dreptul lor de substituire, dacă-l vor crede oportun; ei nu vor
răspunde de neintervenţia şi neîndeplinirea procesuală a drepturilor lor.
Din categoria substituiţilor, putem exemplifica soţul, care poate face plângere
pentru celălalt soţ sau copilul major pentru părinţi (art.289 alin.7 C.pr.pen.).

CAPITOLUL V

COMPETENŢA

SECŢIUNEA I

Competenţa şi formele sale

1. Noţiunea de competenţă

În cadrul procesului penal, fiecare dintre organele judiciare94 are

stabilite, prin lege, limitele în care poate efectua, în mod valabil, actele procesuale
sau procedurale necesare într-o anumită cauză penală.
Aşadar, putem defini competenţa ca fiind abilitarea legală dată unui

91
V.Manzini, II, nr.4, op.cit., p.45
92
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual, Ed. Hamangiu,2007, pag 189
93
I.Neagu,op.cit., p.77
94
Prin organe judiciare înţelegem organele de cercetare penală, procurorul şi instanţa de judecată
91
organ de a îndeplini anumite acte. În literatura juridică, competenţa a fost definită în
mod diferit.
Într-o primă accepţiune, s-a definit competenţa ca fiind împărţirea,
delimitarea, repartizarea jurisdicţiei, aceasta fiind conţinutul puterii judecătoreşti,
adică puterea – îndatorirea de a judeca95.
Noţiunea de competenţă a fost definită ca fiind împuternicirea
(capacitatea, aptitudinea) recunoscută de lege unui anumit organ judiciar de a urmări,
de a judeca şi soluţiona o anumită cauză penală, cu excluderea de la această activitate
judiciară a celorlalte organe judiciare96.
Competenţa a mai fost definită ca fiind capacitatea obiectivă a unui
organ judiciar de a efectua valabil acte cu eficienţă legală în desfăşurarea procesului
penal97 sau ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare
categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal98.
Această capacitate acordată de lege unui anumit organ judiciar poate fi
privită în sens pozitiv, ca un drept şi, în acelaşi timp, o obligaţie pentru organele
judiciare de a desfăşura anumite activităţi sau în sens negativ, ca o limitare numai la
anumite acte procesuale sau procedurale şi excludere de la efectuarea acestora, a
99
oricărui alt organ judiciar .
Per a contrario, necompetenţa reprezintă efectuarea de către un organ
judiciar a unui act procesual sau procedural pentru care era, abilitat prin lege, un alt
organ judiciar.
În doctrină100, s-a exprimat opinia conform căreia necompetenţa nu
trebuie să se confunde cu excesul de putere. Astfel, excesul de putere „este faptul
organului judiciar, care în limitele competenţei sale, face ceea ce legea nu-i permite a
face”.

1. Felurile competenţei penale

În literatura de specialitate101, s-a apreciat că funcţie de anumite criterii,

se disting următoarele forme fundamentale ale competenţei: competenţa materială,
personală, teritorială şi funcţională.
Alţi autori102 au exprimat opinia conform căreia formele fundamentale
ale competenţei sunt doar trei: materială, teritorială şi funcţională, apreciindu-se că,

95
Tr.Pop, op. cit., p.123
96
Gr.Theodoru, op. cit., p.161
97
I.Neagu, op. cit., p. 210
98
V.Dongoroz, op. cit., p. 98
99
Gr.Theodoru, op. cit., p.161
100
I.Ionescu Dolj, op. cit., p.171
101
V.Dongoroz, op. cit., p.99
102
Tr.Pop, op. cit., vol.II, p.125; I.Neagu, op.cit., p.211; N.Volonciu, op.cit., p.276
92
în mod excepţional, există şi competenţa personală103.
În literatura juridică s-a făcut distincţia şi între următoarele forme ale
competenţei: ordinară, specială şi extraordinară.
Competenţa ordinară are în vedere cauzele date în mod obişnuit spre
soluţionare instanţelor judecătoreşti de drept comun104, în timp ce competenţa
specială se referă la derogarea de la regulile competenţei ordinare(de exemplu,
urmare modificărilor intervenite prin dispoziţiile Legii nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, funcţionează secţii maritime şi fluviale, în raport de natura şi
numărul cauzelor, doar la anumite tribunale şi curţi de apel).
Competenţa este extraordinară atunci când, ca urmare a unor împrejurări
excepţionale (război, stare de necesitate) judecarea unor cauze penale este dată, pe o
perioadă limitată, în competenţa unor organe judiciare anume înfiinţate în acest
scop105.
În lumina dispoziţiilor constituţionale, această formă de competenţă este
nelegală, fiind interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5 din
Constituţie).

a) Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială este forma de competenţă prin care se stabileşte

capacitatea organelor judiciare de a instrumenta anumite cauze penale.
Prin competenţa materială se realizează o repartizare a cauzelor penale,
între organele judiciare, de grad diferit, pe linie verticală (de exemplu, unele cauze
revin în primă instanţă judecătoriei, altele tribunalului).
Pentru repartizarea (împărţirea) cauzelor după materie, legiuitorul a
folosit un criteriu mixt, având în vedere atât natura cât şi gravitatea infracţiunilor106.
Determinarea competenţei materiale în raport de natura infracţiunii
(criteriul calitativ) are în vedere valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptei
respective.
Determinarea competenţei materiale în raport de gravitatea infracţiunii
(criteriul cantitativ) are în vedere gradul de pericol social ridicat al infracţiunii,
103
În sprijinul acestei opinii, s-a afirmat că infracţiunea, în principiu, este supusă legilor penale şi procedurale,
indiferent de calitatea persoanelor carae trebuie să fie egale înaintea legii. Şi numai excepţional, vreo condiţie sau
calitate,sau vreo stare a unei persoane, pot determina o competenţă specială (vezi Tr.Pop, op. cit., p.125)
104
V.Păvăleanu, op. cit., p.224
105
Prin Decretul-Lege nr.7/1990, abrogat ulterior, privind înfiinţarea unor tribunale militare extraordinare pentru
judecarea şi pedepsirea actelor teroriste, erau înfiinţate în toate judeţele ţării şi în capitală, tribunale militare
extraordinare pentru judecarea actelor de terorism săvârşite în timpul evenimentelor din decembrie 1989
106
Gr.Theodoru, op. cit., p.165
93
reflectat în severitatea pedepsei prevăzute de lege.
În literatura de specialitate107, s-a considerat că această determinare a
competenţei făcută de legiuitor, prin precizarea în lege, a infracţiunilor ce intră în
atribuţiile organelor judiciare de grad diferit, constituie o determinare abstractă (in
abstracto) sau legală, în timp ce determinarea efectuată de instanţa care verifică dacă
fapta cu care a fost sesizată intră în sfera infracţiunilor date de lege în competenţa sa,
constituie o determinare concretă (in concreto) sau judiciară.
Codul nostru stabileşte, în mod abstract, competenţa materială a
judecătoriei, care, potrivit art.35 C. proc. pen., judecă în primă instanţă toate
infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. În acelaşi
sens, art.57 C. proc. pen. prevede o competenţă generală pentru organele de
cercetare ale poliţiei judiciare, care efectuează urmărirea penală pentru orice
infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală
speciale sau procurorului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
În ce priveşte determinarea concretă, un exemplu îl constituie
dispoziţiile art.36 C. proc. pen. care enumeră, în mod expres, infracţiunile de
competenţa tribunalului.
Un alt aspect al determinării competenţei materiale îl reprezintă
repartizarea cauzelor pe linie verticală, în raport de natura sau gravitatea infracţiunii,
între organe judiciare de aceeaşi categorie (civile sau militare), dar de grad ierarhic
diferit. Astfel, în cadrul instanţelor judecătoreşti civile şi militare, competenţa
materială stabileşte care infracţiuni vor fi judecate în primă instanţă de judecătorii,
tribunale,tribunale specializate, curţi de apel şi, respectiv, de tribunalul militar, Curtea
Militară de Apel.
În concluzie, organele judiciare sunt competente să instrumenteze o
cauză penală, dacă fapta care face obiectul acesteia este enumerată sau nu între
infracţiunile care i-au fost atribuite.
Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa materială a
instanței inferioare celei competente potrivit legii este sancţionată cu nulitatea
absolută a actelor îndeplinite, inclusiv a hotărârii pronunţate în cauză (art. 281 lit.b C.
proc. pen.). Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod şi poate fi invocată,
prin excepţia de necompetenţă materială, de oricare parte, de procuror sau din oficiu,
pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti.
De la regula nulităţii absolute a actelor îndeplinite de o instanţă
necompetentă după materie, există şi o excepţie : actele utile, din punctul de vedere al
interesului judiciar, pot fi menţinute de instanţa competentă108 (art.50 alin.2 C. proc.
pen.).

107
Virgil Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed.Şt. şi Enciclop., Buc., 1980, p.48
108
V.Rămureanu, op. cit., p.51
94
 b) Competenţa teritorială

Competenţa teritorială este dată de repartizarea cauzelor penale în raport de

criteriul teritorial, între organe judiciare având aceeaşi competenţă materială.
În determinarea acestei competenţe se au în vedere mai multe criterii, cum ar fi
: locul săvârşirii infracţiunii, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuieşte
făptuitorul, locul unde locuieşte persoana vătămată, dar şi circumscripţia teritorială în
care organele judiciare îşi exercită atribuţiile.
Sub acest aspect, dispoziţiile Legii nr.304/2004 reglementează circumscripţiile
teritoriale corespunzătoare fiecărei instanţe.
Astfel, judecătoriile funcţionează în fiecare oraş şi în municipiul Bucureşti,
tribunalele şi tribunalele specializate funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti, cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului. În circumscripţia fiecărui
tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul
Bucureşti. Curtea de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde
mai multe tribunale şi tribunale specializate. În prezent, există 15 curţi de apel în
toată ţara.
Înalta Curte de Casaţie și Curtea Militară de Apel au o competenţă teritorială la
nivel naţional, circumscripţia lor teritorială cuprinzând teritoriul ţării.
O reglementare specială există referitor la competenţa teritorială a secţiilor
maritime şi fluviale care funcţionează pe lângă judecătoriile şi tribunalele din
Constanţa şi Galaţi. Astfel, secţiile maritime şi fluviale din Constanţa soluţionează
cauzele penale privind regimul navigaţiei săvârşite în raza judeţelor Constanţa şi
Tulcea, marea teritorială şi Dunăre până la mila marină 64 inclusiv, iar cele din Galaţi
au competenţă pentru celelalte judeţe şi Dunăre de la mila 64 în amonte până la km
1075.
În ce priveşte competenţa teritorială a parchetelor, în Legea nr.304/2004 se
prevede că acestea funcţionează pe lângă instanţele de judecată astfel că, din punct de
vedere teritorial, competenţa unui parchet este aceeaşi ca a instanţei pe lângă care
funcţionează.
Competenţa teritorială se determină diferit pentru infracţiunile săvârşite în ţară
şi, cele săvârşite în străinătate.
Textul art.41 Cod pr.pen. enumeră criteriile în raport de care se determină
competența teritorială și care au rămas, cu unele reformulări, aceleași ca și în codul
anterior. Noutatea constă în ierarhizarea acestor criterii în ordinea prevăzută de lege.
În acest sens, legiuitorul a definit locul săvârșirii infracțiunii, ca prim criteriu în
ordinea enumerată în text, ca fiind locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională,
în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia (alin.(2)). În
continuare, se precizează că, în cazul în care o infracţiune a fost săvârşită în
95
circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea este competentă să o judece
(alin.(3)), iar atunci când nu este cunoscut niciunul dintre locurile prevăzute în
alin.(1), sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe dintre cele
prevăzute la alin.(1), competenţa revine instanţei mai întâi sesizate (Art. 41 alin.(4)).
Ordinea de prioritate prevăzută la alin.(1) se aplică în cazul în care două sau mai
multe instanţe sunt sesizate simultan, ori urmărirea penală s-a efectuat cu
nerespectarea acestei ordini (Art. 41 alin.(5)).
Vechea reglementare prevăzută de art. 30 a fost completată cu situaţiile în care
infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sub pavilion românesc, sau, după caz, pe o
aeronavă înmatriculată în România, ipoteze omise de Codul anterior, în care suntem
de asemenea în prezența infracţiuni comise pe teritoriul României, iar nu în afara ţării
(Art.41 alin.(6), (7) şi (8) din NCPP).
A. Pentru infracţiunile săvârşite în ţară, art. 41 alin. 1 C. proc. pen. stabileşte
următoarele criterii pentru determinarea competenţei teritoriale :
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea109;
b) locul unde a fost prins suspectul sau inculpatul;
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul
inculpatului persoană juridică, la momentul săvârșirii faptei;
d) locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Legiuitorul a instituit această ordine de preferinţă din raţiuni de ordin
organizatoric, dar şi pentru o mai bună desfăşurare a procesului penal. Astfel, locul
săvârşirii infracţiunii oferă organelor judiciare posibilitatea de a acţiona în condiţii de
rapiditate şi eficienţă110 la locul unde pot fi descoperite şi strânse majoritatea
mijloacelor de probă. O altă justificare a priorităţii111 acestui criteriu este aceea că în
acest loc fapta a avut un maximum de rezonanţă socială, şi deci, judecata îşi produce
cu maximă eficacitate efectele sale preventive şi educative.
Prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat
activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea
acesteia (art.41 alin. 2 C. proc. pen.).
Al doilea criteriu prevăzut în art.41 alin.1 lit. b C. proc. pen., locul unde a fost
prins suspectul sau inculpatul, se justifică prin necesitatea de ordin practic ca primele
măsuri privind persoana acestuia şi elementele de probă ce s-ar putea găsi asupra sa
să fie luate imediat de chiar organele judiciare de la locul prinderii112.
Trebuie făcută însă distincţia cu situaţia în care locul unde a fost prins
suspectul sau inculpatul nu are nici o relevanţă juridică în ce priveşte determinarea
competenţei teritoriale, cum este prinderea făptuitorului într-un anumit loc, în vederea
arestării sau executării unui mandat de aducere, cel prins având calitatea de învinuit

109
Acest criteriu este prevăzut în majoritatea legislaţiilor (italiană, franceză, germană etc.)
110
Gr.Theodoru, op. cit., p.167
111
V.Rămureanu, op.cit., p. 53
112
V.Rămureanu, op. cit., p. 53
96
sau inculpat113.
Locul unde locuieşte suspectul sau inculpatul are în vedere locul unde o
persoană locuieşte efectiv, la momentul la care a săvârșit fapta.114 Acest criteriu se
justifică prin posibilitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele, asigurându-se mai uşor
şi prezentarea lui în faţa organelor judiciare115.
Ultimul criteriu se justifică prin înlesnirea exercitării de către persoana
vătămată a dreptului de a face plângere şi a participării la lucrările organelor
judiciare, mai ales în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate116.
Funcţie de aceste criterii, sus-menţionate, competenţa teritorială va fi
determinată astfel :
• dacă a fost sesizat un singur organ judiciar, în a cărui circumscripţie
teritorială este cuprins vreunul din locurile prevăzute în art. 41 alin. 1 C. proc. pen.,
acesta va fi competent să rezolve cauza;
• dacă au fost sesizate mai multe organe judiciare, competenţa se
stabileşte în funcţie de momentul sesizării organelor judiciare (art. 45 C. proc. pen.):
- dacă au fost sesizate simultan mai multe instanțe, operează aşa-numita
preferinţă legală, prioritatea stabilindu-se în ordinea enumerării criteriilor art. 41 alin.
1 C. proc. pen.
- dacă au fost sesizate două sau mai multe instanţe dintre cele prevăzute la alin.
(1) în momente diferite (succesiv), operează o preferinţă cronologică, competenţa
revenind instanței care a fost mai întâi sesizată.
- dacă nici unul din locurile indicate în art.41 alin. 1 C.pr.pen. nu este cunoscut,
competenţa va reveni instanței care a fost mai întâi sesizată.
Judecarea cauzei revine instanţei în a cărei circumscripţie s-a efectuat
urmărirea penală.
Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe
lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul,
prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine
competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie
asigurată buna desfăşurare a procesului penal.

B. Pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, şi care intră sub incidenţa legii

penale române,117 Codul nostru a adoptat sistemul competenţei unitare, spre deosebire
113
V.Dongoroz, în Explicaţii teoretice, vol. I, p. 110
114
Vechea reglementare avea în vedere locuința de la data începerii urmăririi penale, prevedere care ni se pare mai
115
Schimbarea ulterioară a locului unde locuieşte făptuitorul nu are nici o influenţă asupra competenţei teritoriale
anterior stabilită
116
V.Dongoroz, op. cit., p. 120
117
Vezi art. 4 C. pen., art. 5 alin. 1 C. pen. şi art. 6 alin. 1 C. pen.
97
de sistemul competenţei teritoriale plurale prevăzut în art.41 C. proc. pen.118
În conformitate cu acest sistem, competenţa va reveni unui anumit organ
judiciar, după cum urmează:
• instanţelor civile sau militare în a căror circumscripţie se
află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz,
sediul inculpatului persoană juridică;
• dacă inculpatul nu locuieşte în România sau, după caz, nu
are sediul în România, iar infracțiunea este de competenţa judecătoriei,
competenţa revine Judecătoriei Sectorului 2 București; în celelalte cazuri
(când fapta nu este de competenţa judecătoriei) competenţa aparţine
instanţei competente după materie şi calitatea persoanei, din municipiul
Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel;
• dacă infracţiunea a fost săvârşită pe o navă, în afara
teritoriului ţării, competenţa revine instanţei în a cărei circumscripţie se
află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel ;
• dacă infracţiunea a fost săvârşită pe o aeronavă, competenţa
aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare
pe teritoriul român;
• dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă
aeronava nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea
prevăzută în alin. 1 și 2 al art. 42 C. proc. pen. (fie instanța în a cărei
circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană
fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, fie Judecătoria
Sector 2, fie instanța competentă material sau după calitatea persoanei
din București), afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa teritorială se sancţionează cu
nulitatea relativă. Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi invocată numai până
la începerea cercetării judecătorești.

c. Competenţa personală

Această competenţă este determinată de unele calităţi pe care le pot avea

făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.
Aşa cum s-a afirmat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate119,
competenţa după calitatea persoanei reprezintă o derogare de la principiul egalităţii în

118
V.Dongoroz, op. cit., p. 122
119
V.Dongoroz, op. cit., p. 99; V.Rămureanu, op. cit., p. 57;
98
faţa legii, conform căruia instanţele judecă sfera de infracţiuni ce le este dată în
competenţa lor materială, indiferent de calitatea personală a făptuitorilor.
Pentru anumite raţiuni însă, ce ţin de buna înfăptuire a justiţiei,
competenţa poate fi determinată de calitatea persoanei care a săvârşit infracţiunea.
Calităţile care atrag competenţa după calitatea persoanei pot fi: militar,
120
magistrat , notar public, deputat, senator etc.
În principiu, pentru determinarea competenţei personale se are în vedere
calitatea suspectului sau inculpatului din momentul săvârşirii infracţiunii, iar nu din
momentul începerii urmăririi penale, al punerii în mişcare a acţiunii penale sau al
sesizării instanţei. De aici rezultă două consecinţe121:
- dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea
competenţei;
- instanţa competentă după calitatea inculpatului la data sesizării cu judecarea
cauzei, rămâne competentă să judece chiar dacă acesta, după săvârşirea infracţiunii, a
pierdut calitatea iniţială (care determinase competenţa)122. De la această regulă sunt
admise două excepţii:
a) când fapta nu are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului (în acest
caz singura raţiune rămasă pentru justificarea competenţei personale – calitatea
făptuitorului – îşi pierde din importanţă);
b) când în cauză s-a dat citire actului de sesizare a instanței. Această
excepţie se explică prin faptul că începerea judecății în cauză ar fi perturbată dacă ar
fi reluată de o altă instanță.
Calitatea persoanei pe care o evaluează instanţa de judecată atunci când
stabileşte competenţa în raport de calitatea persoanei (cum este calitatea de
funcţionar, senator, militar etc. la data săvârşirii faptei) are în vedere specificul
atribuţiilor pe care le exercită făptuitorul, în raport cu alte persoane. Aceste atribuţii
pot fi exercitate într-o instituţie cu un anumit caracter, sau în alta cu un specific
modificat. Modificarea acestor atribuţii duce la schimbarea calităţii persoanei, în
raport cu noile atribuţii pe care le exercită.Cu alte cuvinte, calitatea persoanei în
momentul săvârşirii faptei, ca şi criteriu în raport de care se stabileşte competenţa,
depinde în mod direct de atribuţiile pe care le are şi le exercită în acel moment

120
Funcţiile asimilate potrivit legii, funcţiei de magistrat nu cad sub incidenţa prevederilor privitoare la competenţa
după calitatea persoanei. Astfel, calitatea de inspector general în Ministerul Justiţiei este considerată ca funcţie de
magistrat din punct de vedere administrativ, al dreptului muncii, fără a avea efecte juridice în planul dreptului procesual
penal (dec. nr.5286 din 3 decembrie 2002 a C.S.J.)
121
V.Rămureanu, op. cit., p. 59
122
O problemă de drept care s-a ridicat în acest sens a fost modul de soluţionare a cauzelor penale privind pe poliţişti,
care se aflau pe rolul instanţelor militare. Ştiut fiind că, în baza Legii nr. 360 din 24 august 2002 privind Statutul
poliţistului, infracţiunile săvârşite de poliţişti (cu excepţia celor contra siguranţei statului) sunt de competenţa
instanţelor civile, şi nu a celor militare (ca în reglementarea anterioară), s-a ridicat chestiunea dacă aceste cauze rămân a
fi soluţionate mai departe de aceste instanţe sau vor fi transmise instanţelor civile. Instanţa supremă a decis că, în lipsa
unor dispoziţii tranzitorii, după 24 august 2002, data intrării în vigoare a legii, competenţa de judecată a faptelor penale
săvârşite de poliţişti urmează a reveni instanţelor civile (cu excepţia faptelor contra siguranţei statului). (I.Griga, Revista
de drept penal, nr.2/2003, p. 49)
99
persoana. Modificarea statutului instituţiei123 din care face parte persoana respectivă,
atrage numai în mod indirect schimbarea statutului personal al fiecărui funcţionar din
cadrul instituţiei( aceasta devine, de pildă, dintr-o persoană care exercită atribuţii într-
o instituţie militară, o persoană care exercită aceleaşi atribuţii într-o instituţie civilă,
cum a fost cazul poliţistului care, în urma adoptării Legii nr.360/24 august 2002, şi-a
schimbat statutul, din militar în funcţionar civil, rămânând, însă, cu aceleaşi atribuţii).
În concluzie, modificarea statutului unei instituţii, atâta timp cât persoana din
cadrul ei continuă să-şi exercite aceleaşi atribuţii, nu poate fi considerată drept o
schimbare a calităţii persoanei şi, ca atare, nu se poate susţine că ar fi operante
prevederile art.48 C.pr.pen. În asemenea situaţii, sunt aplicabile regulile generale,
potrivit cărora, legea de procedură este de imediată aplicare, aşa cum a decis instanţa
supremă atunci când a avut de soluţionat cauze în care au fost antamate asemenea
schimbări.124
Nesocotirea dispoziţiilor relative la competenţa personală a instanței
inferioare celei competente potrivit legii atrage sancţiunea nulităţii absolute. Drept
urmare, nu poate fi înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice stadiu al
procesului, fiind luată în considerare şi din oficiu. Excepţia de necompetenţă după
calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii poate fi
invocată până la începerea cercetării judecătoreşti.

d. Competenţa funcţională (ratione officii)

Competenţa funcţională este cunoscută în doctrină, dar şi în jurisprudenţă, şi

sub denumirea de competenţă după atribuţiile organului judiciar.Această denumire
explică conţinutul acestei forme de competenţă care este determinată de atribuţiile
funcţionale pe care un anumit organ de urmărire penală sau o instanţă de judecată le
are de îndeplinit în cursul procesului penal.
De pildă, pentru infracţiunea de omor, sunt competente după materie atât
organele de urmărire penală (procurorul), cât şi instanţele de judecată, în primă
instanţă şi în căile de atac. Fiecare organ judiciar îndeplineşte însă un anumit segment
de atribuţii procesuale, distincte. Acest segment sau fascicol dictinct de atribuţii
constituie conţinutul competenţei funcţionale.
Conţinutul competenţei funcţionale proprie fiecărui organ este prevăzut în
dispoziţiile Codului de procedură penală, care a adoptat, ca şi în alte legislaţii, un
sistem mixt, potrivit căruia aceeaşi atribuţie este încredinţată mai multor instanţe (de
exemplu, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în
primă instanţă).
Există, însă, şi situaţii în care o anumită activitate este dată exclusiv în

123
Chiar dacă o instituţie militară devine instituţie civilă, persoanele care o compun exercită mai departe aceleaşi
atribuţii, în aceeaşi calitate.
124
A se vedea dec. nr.4687/7.11.2002, s.pen., C.S.J.
100
competenţa unui organ judiciar (de exemplu, competenţa de a soluţiona cererile de
strămutare sau recursul în interesul legii aparţine numai Înaltei Curţi de Casaţie) sau
în care o instanţă are o singură atribuţie (judecătoria poate judeca numai în primă
instanţă).

Competenţa instanţelor judecătoreşti în România

Dispozițiile Secțiunii 1 din Capitolul II al Titlului III reglementează în art.35-
40 competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a
instanțelor judecătorești. Noutatea majoră care rezultă din examinarea acestor texte
reflectă o concepție diferită asupra competenței și gradelor de jurisdicție în materie
penală.
Astfel, judecata urmează a se realiza în două grade de jurisdicție, respectiv, în
fond şi în apel, apelul devenind singura cale ordinară de atac. S-a renunţat astfel la
regula triplului grad de jurisdicţie (fond, apel şi recurs), urmărindu-se scurtarea
duratei proceselor și respectiv soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil
concomitent cu uniformizarea practicii judiciare și implicit creșterea calității actului
de justiție.
A. Competenţa instanţelor penale civile
1. Competenţa judecătoriei (art. 35 C. proc. pen.)
Din punct de vedere al competenţei funcţionale, judecătoria are o competenţă
exclusivă, judecând numai în primă instanţă.
Reglementând competența judecătoriei, textul prevede că „judecătoria judecă
în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
altor instanţe”. Din modul de redactare al textului, este de observat că principiul
avansat în expunerea de motive a NCPP, acela că noua reglementare conferă
competență generală tribunalului, nu este reflectat și redat în acest text. Dimpotrivă,
din sintagma că ,,judecătoria judecă în primă instanță toate infracțiunile,, rezultă că
competența generală de judecată aparține în continuare judecătoriei. Examinarea în
continuare a textului Art. 36 din NCPP impune însă concluzia că, în realitate, așa cum
vom detalia și în cele ce urmează, judecătoria soluționează cauzele mai puțin grave,
în vreme ce toate infracțiunile severe sunt date în competența de primă instanță a
tribunalului.
Judecătoria are o competenţă materială generală, determinată de natura şi
gravitatea infracţiunilor, şi nu de calitatea făptuitorului.
Art.35 alin. 2 C. proc. pen. prevede că judecătoria soluţionează şi alte cauze
anume prevăzute de lege.
Prin Decretul nr.203 /1974 s-a stabilit şi o competenţă specială a judecătoriilor
din Constanţa şi Galaţi, în cadrul cărora au fost înfiinţate secţii maritime şi fluviale,
care judecă în primă instanţă după materie, dar şi după calitatea persoanei,
următoarele infracţiuni:

101
 a) infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă, contra disciplinei şi ordinii
la bord şi alte infracţiuni în legătură cu activitatea marinei civile prevăzute în
Decretul nr.443/1972 privind navigaţia civilă;
b) infracţiunile împotriva protecţiei muncii, infracţiunile de serviciu sau în
legătură cu serviciul prevăzute de Codul penal, săvârşite de personalul marinei civile,
cu excepţia infracţiunii prevăzute de art.... C. pen. (neglijenţă în păstrarea secretului
de stat);
c) infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal referitoare la
bunurile aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, ori încredinţate
acestora pentru expediţie, transport sau păstrare, săvârşite de personalul marinei
civile;
d) infracţiunile contra patrimoniului prevăzute în Codul penal referitoare la
bunuri aflate în administrarea sau folosinţa unităţilor marinei civile, în cazul în care
fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol nave, utilaje portuare, instalaţii de încărcare,
descărcare si manipulare a mărfurilor în port sau a creat o stare de pericol pentru
siguranţa navigaţiei, ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport
maritimă sau fluvială.

2. Competenţa tribunalului (art. 36 C. proc. pen.)125

Potrivit art. 36 C. proc. pen., tribunalul judecă în primă instanţă toate
infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe şi
soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa,
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie, precum şi alte
cauze anume prevăzute de lege.
Așadar, din modul de redactare, textul pare a institui pentru tribunal o
competență specială circumscrisă infracțiunilor enumerate la art.36 din CPP.
Comparând însă infracțiunile date în mod expres de lege în competența acestei
instanțe cu tipologia infracțiunilor rămase a fi judecate de judecătorie (respectiv
infracțiuni cu un grad redus de pericol), consacrarea judecătoriei ca instanța având
competență generală în materie penală este discutabilă și, în opinia noastră, se impune
o intervenție a legiuitorului pentru a clarifica decisiv căreia dintre cele două instanțe,
tribunalul sau judecătoria, îi revine competenţa generală.
a) În primă instanţă, tribunalul judecă următoarele infracţiuni :
1. infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254,
263, 282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367;
2. infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea
unei persoane;

125
Art.27 C. proc. pen. a fost modificat prin Decr. nr.366/1971, Legea nr.7/1973, Decr. Nr.365/1976, Legea nr.20/1990,
Legea nr.104/1992, Legea nr.45/1993, Legea nr.141/1996 şi O.U.G. nr.58/2002. În actuala reglementare, lit.a a
punctului 1, a fost modificată prin O.U.G. nr.109/2003, publicată în M.Of. nr.748/26.10.2003, iar pct.4 a fost modificat
prin Legea nr.281/2003, publicată în M.Of. nr.468/1.07.2003
102
 3. infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau
Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor
instanţe ierarhic superioare;
4. infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală
prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, cu modificările ulterioare;
5. alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

3.Competenţa tribunalelor specializate

În organizarea judiciară a sistemului judiciar românesc, au intervenit prin

Legea nr.304/2004 modificări fundamentale, prin care s-a realizat compatibilizarea
sistemului judiciar cu cel din statele Uniunii Europene.
Una dintre aceste modificări se referă la introducerea tribunalelor specializate
pe materii.
În ceea ce priveşte procesul penal, potrivit art.36 din legea sus-menţionată, în
cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru
cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu
minori şi de familie, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete
specializate pentru cauze maritime şi fluviale.
În domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.
Trebuie remarcată superioritatea unei asemenea reglementări, care va însemna
o profesionalizare şi o specializare a unor judecători, care vor funcţiona în cadrul
acestor instanţe şi, pe cale de consecinţă, se va realiza o mai bună înfăptuire a justiţiei
în materia delincvenţei juvenile.

4. Competenţa Curţii de Apel (art. 38 C. proc. pen.)

Curțile de apel dobândesc competența generală în ceea ce privește judecata în
căile ordinare de atac, păstrând, în mod excepţional, și o competenţă de judecată în
primă instanţă (în general, aceeaşi care este prevăzută de CPP).
Potrivit art. 38 C. proc. pen., Curtea de Apel judecă în primă instanţă și în apel.
De asemenea, soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau
între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa ori între judecătorii din
circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii, contestațiile
formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, precum şi alte cazuri anume
prevăzute de lege.
Curtea de Apel judecă, în primă instanţă, după materie şi după calitatea
persoanei, următoarele infracţiuni :
103
 a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi
speciale;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de
procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe;
d) infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de
controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi;
e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii
şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau
echivalent al acestuia;
f) infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de
procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
g) infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele
Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi
de chestori;
h) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege126.
Ca instanţă de apel, Curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor
penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii și de tribunale.
Potrivit art.35 alin.2 din Legea nr.304/2004, în cadrul curţilor de apel
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze penale, cauze cu
minori şi de familie, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete
specializate pentru cauze maritime şi fluviale.

B.Competenţa instanţelor penale militare

1. Competenţa tribunalului militar (art. 37 C. proc. pen.)
Sub aspectul competenţei funcţionale, tribunalul militar judecă numai în primă
instanţă, reglementându-se o competență generală, pentru toate infracțiunile comise
de militari până la gradul de colonel inclusiv.127
Textul reflectă același principiu al structurării justiției, în cazul de față, al
justiției militare, pe două paliere, corespunzător judecății în primă instanță și în calea
ordinară de atac.
Potrivit art. 37 C. proc. pen.128, tribunalul militar este competent după materie,
dar şi după calitatea persoanei pentru infracţiunile care nu sunt date prin lege în
competența altor instanțe.
126
Potrivit art.64 alin.2 din Legea nr.360/6.06.2003 privind Statutul poliţistului, competenţa de a judeca în fond
infracţiunile comise de ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar-şef inclusiv, aparţine curţilor de apel.
127
Tribunalul militar teritorial din vechiul cod a fost desființat la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură
penală.
128
Art.26 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 281/2003
104
 Totodată, tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege
(art.37 alin.2 C. proc. pen.).

2. Competenţa Curţii Militare de Apel (art. 39 C. proc. pen.)129

Sub aspectul competenţei funcţionale, Curtea Militară de Apel judecă în prima

instanţă și în apel şi soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele
militare din circumscripția sa, contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronnțate
de tribunalele militare, precum şi alte cauze anume prevăzute de lege.
În prima instanţă, Curtea Militară de Apel judecă următoarele infracţiuni,
grupate după materie și calitatea persoanei:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394-397, 399-412 şi 438-445,
săvârşite de militari;
b) infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi
speciale, săvârşite de militari;
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii
militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe.
d) infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali;
e) cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă
instanţă de tribunalele militare.

C. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 40 C. proc. pen.)130

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va avea, în continuare, o competenţă
personală de primă instanţă (pentru infracţiuni săvârşite de Preşedintele României,
senatori şi deputaţi, membrii guvernului, ori de persoanele assimilate acestora, de
judecătorii care îşi defăşoară activitatea în cadrul instanţelor internaţionale, de
europarlamentari, de judecătorii de la Curtea Constituţională şi de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, etc.).
O noutate este cea privind controlul judiciar pe care îl va exercita Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie prin judecarea aprelurilor împotriva hotărârilor penale
pronunţate, în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de secţia
129
Articol introdus prin Legea nr. 45/1993 şi modificat prin Legea nr.141/1996 şi Legea nr.281/2003
130
Art.29 pct.1 lit.c, d şi pct. 2 lit. c, au fost modificate prin Legea nr.281/2003, iar pct. 5 lit.d a fost introdus prin
aceeaşi lege
105
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Tot o noutate este cea privind competenţa Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie de
a soluţiona cererile de recurs în casaţie şi respective de a judeca recursul în casaţie ca
şi cale extraordinară de atac.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, sub aspectul competenţei funcţionale,
în primă instanţă, în apel, recursurile în casație şi recursurile în interesul legii şi
soluţionează:
- conflicte de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară
comună instanțelor aflate în conflict;
- cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
- cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege;
- contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile
de apel în cazurile prevăzute de lege;
- alte cauze anume prevăzute de lege.
În primă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are o competenţă personală,
pentru următoarele infracţiuni:
- infracţiunile de înaltă trădare;
- infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România
în Parlamentul European;
- de membrii Guvernului;
- de judecătorii Curții Constituționale, de membrii Consiliului
Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, funcţionează completele de cinci
judecători şi secţiile unite, care au şi competenţă în materie penală.
Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează
contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei (art.24 din Legea nr.304/2004).
Secţiile Unite, în materie penală au următoarea competenţă rezultată din
economia prevederilor art.25,26 din Legea nr.304/2004:
- soluţionarea a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare;
- dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este
necesar să revină asupra propriei jurisprudenţe, întrerupe judecata şi
sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu
106
 citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce
Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea
jurisprudenţei, judecata continuă.
La sfârşitul fiecărui an, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite,
stabileşte cazurile în care este necesară îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunică
ministrului justiţiei.

D.Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi

a judecătorului de cameră preliminară

Elementul major de noutate adus de noua reglementare cu privire la

organele judiciare este crearea instituțiilor judecătorului de drepturi și libertăți și,
respectiv, judecătorului de cameră preliminară (menţionate ca organe judiciare la
art.30 NCPP-„Organele judiciare”) cu competenţele reglementate la art.53 şi 54 CPP
(Titlul III, Capitolul II, Secţiunea 4-„Competenţele judecătorului de drepturi şi
libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară”).
Figuri centrale ale procedurii judiciare, aceștia sunt magistrați
independenți, care îndeplinesc cele două funcții judiciare nou introduse în procesul
penal, respectiv funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanei în faza de urmărire penală și funcţia de verificare a legalităţii trimiterii
sau netrimiterii în judecată.
Se produce astfel o modificare majoră a rolului magistratului
independent în faza de urmărire penală. Noua reglementare urmează modelul
sistemelor de common law, în care judecătorul exercită controlul judiciar asupra
tuturor actelor și etapelor investigației care presupun restrângerea drepturilor
fundamentale ale suspectului, respectiv controlează legalitatea actelor și soluțiilor
procurorului, în vreme ce acestuia din urmă îi revine rolul esențial de a controla și
coordona activitatea organelor de cercetare penală. În Europa, acest model a fost
dezvoltat inițial în Marea Britanie și preluat în prezent de unele state cu sisteme de
drept romano-germanic, cum ar fi Germania (1974), Portugalia (1987) sau Italia
(1988).
Considerăm că noua reglementare este ambiguă în ceea ce privește
statutul celor două organe judiciare noi, pentru că nu fixează în mod clar locul celor
doi magistrați independenți în cadrul puterii judecătorești, deși, în considerarea
dispozițiilor Legii nr.304/2004, aceștia nu pot funcționa altfel decât în cadrul
instanțelor, câtă vreme exercită prerogative de putere judecătorească. Sub acest aspect
apreciem că se impune reformularea art.30 din CPP în sensul de a determina
apartenența și locul acestora în cadrul instanțelor.
De asemenea, considerăm că reglementarea este criticabilă cu privire la

107
aspectele arătate la analiza art. 3 din CPP.
Art.53 este un text integral nou și reglementează competenţa unui nou
organ judiciar care potrivit art.3 lit.b din noul cod va exercita în procesul penal,
cea de a doua funcţie judiciară, de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale.
Din economia textului sus menţionat coroborat cu textul art.3 alin.1 lit.b şi
alin.3 din noul cod rezultă următoarele:
- locul acestui judecător – care potrivit textului alin.1 al art.53 – este în cadrul
instanţei. Existenţa şi poziţia sa în cadrul instanţei este însă una distinctă de cea a
judecătorului care va exercita funcţia de judecată pentru că funcţia pe care o
exercită el este incompatibilă cu cea de judecată.
În opinia noastră acest judecător trebuie să aibă o poziţie şi existenţă distinctă
faţă şi de judecătorul de cameră preliminară. Sub acest aspect reiterăm opinia noastră
că textul art.3 alin.3 din noul cod este neconstituţional pentru motivele arătate în
contrariul privind principiul separării funcţiilor judiciar în procesul penal.
- competenţa acestui judecător este aceea de a soluţiona, în cursul urmăririi
penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind:
măsurile preventive; măsurile asiguratorii; măsurile de singuranţă cu caracter
provizoriu; actele procurorului în cazul expres prevăzut de lege; încuviinţarea
percheziţiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor
procedee probatorii potrivit legii; administrarea anticipată a legii; alte situaţii expres
prevăzute de lege.
Art.54 instituie judecătorul de cameră preliminară, care are caracter
de noutate absolută și referă la competenţa unui nou organ judiciar care, potrivit art. 3
lit. c) din CPP, urmează să exercite, în procesul penal, cea de a treia funcţie judiciară,
aceea de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.
Din economia textului, coroborat cu dispozițiile art. 3 alin.(1) lit.c) şi
alin.(3) din CPP rezultă că locul acestui judecător este în cadrul instanţei (aşa cum
prevede expres art. 53 alin.1), dar, la fel ca și judecătorul de drepturi și libertăți,
acesta are o existență și poziție distinctă de cea judecătorului care exercită funcţia de
judecată, cele două funcții judiciare fiind incompatibile.
Competenţa judecătorului de cameră preliminară este aceea de a verifica
legalitatea trimiterii în judecată dispusă de procuror; legalitatea administrării probelor
şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionarea
plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege.
În opinia noastră, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să aibă o
poziţie şi existenţă distinctă faţă şi de judecătorul de cameră preliminară131. Sub
acest aspect reiterăm opinia noastră că, în redactarea actuală, textul art.3 alin.(3) din
NCPP apare ca neconstituţional, pentru motivele arătate în secțiunea dedicată analizei
131
După cum de altfel se și prevăzuse inițial, în proiectul de lege
108
principiului separării funcţiilor judiciar în procesul penal132, şi trebuie modificat
pentru a nu goli de sens și conținut cele două noi instituții juridice.

E. Organele de urmărire penală şi competenţa acestora”

Art.55-63 cuprinde texte care reglementează competența organelor de
urmărire penală. Remarcăm regândirea și reașezarea sediului acestei materii în
cadrul Capitolului II din Titlul III al Părții Generale a CPP, spre deosebire de CPP
anterior, în care dispozițiile în această materie sunt grupate în Partea Specială, Titlul
I, referitor la urmărirea penală. Apreciem soluția adoptată de CPP ca fiind justificată
de logica și coerența materiei reglementate.
Nouă este şi concepția asupra modului de reglementare: astfel, noul act
normativ pornește de la definirea și enumerarea organelor de urmărire penală,
respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare și organele de
cercetare penală speciale, stabilind locul și rolul fiecăruia în cadrul procesului penal.
Reglementarea atribuțiilor specifice ale procurorului, ale organelor de
cercetare penală, ale poliţiei judiciare şi ale organelor de cercetare penală speciale
(art.55 alin.2,3 și 5 CPP) comportă elemente de noutate față de legea actualmente în
vigoare.
Astfel cum sunt expres enumerate de CPP, atribuţiile procurorului în
procesul penal includ, ca elemente de noutate absolută, sesizarea judecătorului de
drepturilor şi libertăţi şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Cât privește atribuţia procurorului de a exercita acţiunea penală,
obligativitatea exercitării acţiunii penale a fost atenuată prin introducerea principiului
oportunităţii urmăririi penale, soluție în acord cu pct. I lit. a) şi b) din Recomandarea
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr.18 din 17.09.1987 privind
simplificarea justiţiei penale.
În baza acestui principiu, procurorul va avea posibilitatea de a dispune
renunţarea la urmărire penală în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, şi
anume:
- când urmărirea penală a fost începută pentru infracţiuni de o
gravitate mică şi mijlocie pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a
închisorii până la 5 ani;
- când a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru aceste
infracţiuni, iar prin probele administrate există motive întemeiate de a se
crede că inculpatul a săvârşit infracţiunile de care este acuzat;
- când, în raport de persoana inculpatului, conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de
săvârşire a infracţiunii, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de
săvârşire a faptei, de urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin
132
A se vedea supra, secțiunea 4.1 (a)
109
 săvârşirea infracţiunii, de eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţei, nu există un interes public în urmărirea acesteia.
O noutate majoră a noii reglementări referitor la competenta
procurorului, constă în modificarea locului şi rolului acestuia în cursul fazei de
urmărire penală, în sensul că el nu mai are obligaţia de a efectua urmărirea penală
decât într-un număr redus de cazuri (art. 56 alin.(3) din CPP).
Procurorul nu mai acționează ca un intermediar între organele de
cercetare penală şi instanţa de judecată, ci reprezintă organul judiciar cheie al tuturor
procedurilor desfăşurate în această fază, unde competenţa generală de efectuare a
urmăririi penale aparţine organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, precum
şi organelor de cercetare penală speciale, iar procurorul conduce şi controlează
nemijlocit activitatea de urmărire penală.
În continuare însă, procurorul poate să efectueze orice act de urmărire
penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. În exercitarea atribuţiei de
supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare
orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată,
cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul
cercetării. Procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale,
iar obligația organelor de cercetare penală de a-l informa nu se suprapune peste aceea
de a supune ordonanță de începere a urmăririi penale, în termen de 5 zile, confirmării
procurorului.
Referitor la competenţa organelor de cercetare penală, art.57 din
CPP prevede expres că organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează
urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată prin lege în competenţa
organelor de cercetare speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege. S-a atribuit, astfel, competenţă generală organelor de cercetare ale poliţiei
judiciare.
În același timp, organele de cercetare specială sunt abilitate să efectueze
acte de urmărire penală corespunzător structurii din care fac parte în cazul
infracţiunilor săvârșite de către militari, precum și în cazul infracţiunilor de corupţie
şi de serviciu prevăzute în Codul Penal săvârşite de către personalul navigant al
marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau
navigaţiei, ori a personalului (alin.2).
În materia actelor întocmite de organele de constatare, noua
reglementare prezintă o serie de elemente de diferențiere față de reglementarea
actuală. Astfel, organele de constatare au obligaţia de a încheia proces-verbal ori de
câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni (ele
neputând însa constata săvârșirea faptei, întrucât prezumția de nevinovăție împiedică
acest lucru) şi de a consemna în acest proces-verbal obiecţiile, precizările sau
explicaţiile făptuitorului şi a celor prezenţi la faţa locului. Deosebit de relevant este că
s-a renunţat expres la prevederea din vechiul CPP potrivit căreia asemenea procese-
verbale încheiate de organele de constatare constituie mijloace de probă, stabilindu-se
110
că valoarea acestora este, astfel cum este și firesc, aceea de acte de sesizare, care
constituie, totodată, fine de neprimire în materia controlului pe calea contenciosului
administrativ (art. 61 alin.5).
O altă noutate relevantă în considerearea respectării imperativelor
dreptului la apărare, o reprezintă aceea că acestor organe nu li se mai recunoaște
dreptul de a lua declaraţii de la făptuitori şi de la martori şi nici dreptul de a evalua
faptele. Competența lor este limitată la adoptarea și implementarea măsurilor de
conservare a locului săvârşirii infracţiunii, respectiv, de ridicare sau conservare a
mijloacele de probă. Prin excepție, în cazul infracţiunilor flagrante, aceste organe au
dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de al prinde pe făptuitor şi
de al prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
Regimul juridic al actelor încheiate de comandanţii de nave şi
aeronave este similar celor al actelor încheiate de organele de constatare, cu
excepțiile expres reglementate de lege, care constituie, în același timp, elemente de
noutate absolută introduse de noua legislație procesual-penală și care se justifică, în
raport de imperative de interes public, ce țin de siguranța transporturilor navale și
aeriene.
Se recunoaște astfel acestor organe dreptul de a efectua percheziţia
corporală sau ale vehiculelor şi de a verifica lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine
sau le folosesc pe perioada cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor sau aeroporturilor, precum şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste
nave şi aeronave, având totodată obligaţiile şi drepturile arătate pentru celelalte
organe de constatare.
De asemenea, se prevede dreptul acestora de a înainta organelor de
urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport
românesc, actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă, dar s-a
renunţat şi în cazul proceselor-verbale încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
la valuarea lui un mijloc de probă, prevăzându-se expres că acesta constituie doar act
de sesizare.

SECŢIUNEA a III-a

Prorogarea de competenţă

1. Noţiune şi cazuri

111
 Pentru buna desfăşurare a procesului penal, legiuitorul a avut în vedere,
pe lângă reglementarea normelor privitoare la competenţa organelor judiciare, şi
situaţiile în care – pentru înfăptuirea în bune condiţii a justiţiei penale – se impun
unele devieri sau derogări de la aceste norme obisnuite.
Aceste devieri sunt impuse, de regulă, de împrejurarea că între cauzele
ce se află în acelaşi timp în faţa unor instanţe de judecată diferite, există asemenea
legături, încât reunirea şi judecarea lor simultană de către aceeaşi instanţă apare ca o
necesitate stringentă133.
Prorogarea de competenţă134 constă, aşadar, în extinderea competenţei
unui organ judiciar şi asupra unor infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date spre
urmărire ori judecare potrivit normelor obişnuite de competenţă.
Codul de procedură penală nu utilizează, în mod expres termenul de
„prorogare”, însă reglementează cazurile în care prorogarea de competenţă poate avea
loc. În materie penală nu este admisă prorogarea convenţională135.
Prorogarea competenţei poate avea loc numai în favoarea unei instanţe de
acelaşi grad sau unei instanţe superioare în grad şi niciodată în favoarea unei instanţe
inferioare în grad.
Dintre cazurile în care se impune prorogarea competenţei, cel mai obişnuit
este cel determinat de conexitatea sau indivizibilitatea cauzelor136.
Alte cazuri de prorogare sunt determinate de schimbarea încadrării juridice a
faptei, de schimbarea calificării faptei dedusă judecăţii, de soluţionarea unor chestiuni
prealabile (când instanţa penală trebuie să soluţioneze chestiuni extrapenale – civile,
financiare etc.), în materia strămutării judecării cauzelor.
În materia reunirii cauzelor, noua reglementare a renunțat la definirea şi
includerea situaţiilor ce impun reunirea cauzelor în cazuri de conexitate şi
indivizibilitate, pentru a se evita dificultăţile apărute în practica judiciară.
Noua reglementare a fost simplificată şi modificată prin:
- diferenţierea cazurilor în care operează instituţia reunirii cauzelor, în două
categorii: cazuri de reunire obligatorie (prev. de art.43 alin.1 din cod); cazuri de
reunire facultativă (prev. de art.43 alin.2 din cod).
- prin regândirea şi reducerea cazurilor de reunire în sensul renunţării la unele
dintre situaţiile de conexitate.
- pentru acelaşi scop, de a se evita dificultăţile apăute în practică, s-a renunţat
la reunirea cauzelor aflate în apel şi recurs. În acest sens prin art.45 a fost regândită
procedura de reunire prevăzându-se că ea se dispune la cererea procurorului sau
părţilor ori din oficiu, dar numai dacă cauzele se află în faţa primei instanţe (chiar
după desfiinţare în apel sau casare în recurs).
133
V.Rămureanu, op. cit., p.62
134
Gr.Theodoru, op.cit., p.186
135
V.Rămureanu, op. cit., p. 62
136
Acest mod de prorogare a competenţei este prevăzut în mai multe legislaţii (italiană, franceză, germană, ungară etc.)
112
 - a fost regândită şi simplificată procedura disjungerii cauzelor prevăzându-se
că pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate
dispune disjungerea cu privire la unii inculpaţi sau cu privire la unele infracţiuni
(art.46 din noul cod). Totodată s-aprevăzut că disjungerea cauzei se dispune de către
instanţă prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
Art.43 Cod pr.pen. prevede două situații în care se impune reunirea cauzelor,
prima având caracter imperativ, cea de a doua caracter facultativ pentru instanțe:
1. instanţa dispune reunirea cauzelor în cazul infracţiunii continuate137, al
concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe
acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune
2. instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie
judecata, în următoarele situaţii:
a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană138;
b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe
persoane139;
c) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor
se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
Dispoziţiile sunt aplicabile şi în cazurile în care în faţa aceleiaşi instanţe sunt
mai multe cauze cu acelaşi obiect.
Ultimul caz de conexitate are o aplicaţie subsidiară în raport de celelalte cazuri
de conexitate, în sensul că va opera numai în ipoteza în care nu există nici una din
ipotezele de la art.43 C. proc. pen. Însă nu orice legătură între două sau mai multe
infracţiuni va impune reunirea cauzelor, ci doar aceea care este necesară „pentru o
bună înfăptuire a justiţiei”. Asemenea situaţii se întâlnesc la infracţiunile între care,
întâmplător s-au ivit legături care fac necesară urmărirea şi judecarea lor împreună,
pentru a se asigura o mai bună administrare a probelor şi o soluţionare operativă şi
eficientă.

4. A. Reunirea cauzelor

În vederea unei judecări simultane, de către aceeaşi instanţă şi a evitării

pronunţării unor hotărâri contradictorii, legiuitorul a prevăzut reunirea cauzelor
conexe sau indivizibile.
Reunirea cauzelor la aceeaşi instanţă poate avea loc în cursul judecării în primă
chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel.
137
Situaţia de indivizibilitate este dată de faptul că actele componente ale infracţiunii nu pot fi judecate separat, acestea
constituind o unitate legală de infracţiune.
138
Este vorba de conexitatea subiectivă, în cazul în care legătura dintre infracţiuni se face prin mijlocirea infractorului
care le-a săvârşit.
139
Pluralitatea de persoane (participaţia) la săvârșirea unei infracțiuni.

113
 Rezultă că reunirea cauzelor este posibilă numai în cazul în care cauzele se află
în aceeaşi fază procesuală (a judecăţii în primă instanţă), neavând relevanţă stadiul de
judecată în care se găsesc (reunirea poate avea loc şi cu ocazia deliberării).
Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părţilor şi din
oficiu de către instanţa competentă.
Nesocotirea obligativităţii reunirii cauzelor este sancţionată cu nulitatea
absolută când prorogarea se referă la competenţa materială şi personală, şi cu
nulitatea relativă când prorogarea se referă la competenţa teritorială140.

B. Prorogarea competenţei
În cazul reunirii cauzelor, are loc, de regulă, şi o prorogare a competenţei în
favoarea instanţei la care se reunesc cauzele (instanţa principală).
Prin prorogarea competenţei, instanţei principale i se conferă – datorită
conexităţii sau indivizibilităţii dintre cauze – dreptul de a soluţiona şi cauze penale
care în mod obişnuit sunt de competenţa altei instanţe141.
Instanţa competentă, prin prorogare, se stabileşte după următoarele reguli (art.
44 C. proc. pen.):
1) dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine,
potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi
pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau
după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit,
competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Regula se întemeiază pe prezumţia că instanţa care a fost mai întâi sesizată este
cea mai avansată în desfăşurarea procedurii judiciare142 (criteriul priorităţii
cronologice). Al doilea criteriu pe baza căruia se stabileşte competenţa este cel al
priorităţii ierarhice, fiind unanim adoptat în toate legislaţiile procesual penale.
(2) Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine
instanţei civile.
(3) Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei
civile echivalente în grad competente potrivit art. 41 şi 42.
Instanţa căreia i-a revenit competenţa, ca urmare a prorogării de competenţă,
va rămâne competentă să judece chiar dacă pentru fapta sau făptuitorul care a
determinat competenţa acelei instanţe, s-a dispus încetarea procesului penal ori s-a
pronunţat achitarea.
Infracţiunile de tăinuire, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor
infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se
referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor
140
Gr.Theodoru, op. cit., p.192; V.Rămureanu, op. cit., p. 151
141
V.Rămureanu, op., cit. P.68
142
Ibidem
114
instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei
superioare în grad.

6. Disjungerea cauzelor

Disjungerea reprezintă operaţia de separare a cauzelor reunite la aceeaşi

instanţă, în vederea unei bune desfăşurări a procesului penal.
Potrivit art. 46 C. proc. pen., pentru motive temeinice privind mai buna
desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii
dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la
cererea procurorului ori a părţilor.
Privitor la înţelesul expresiei „mai buna desfășurare a judecății”, folosită de
legiuitor, aceasta poate fi determinată de necesitatea de a soluţiona unele cauze, fără
întârzieri inutile, fără a face să depindă, în mod injust, situaţia unor subiecţi
procesuali de situaţia altor subiecţi sau soluţionarea unei cauze de rezolvarea altei
cauze care face obiectul aceluiaşi proces penal.
Ca urmare a disjungerii, va avea loc judecarea separată, în sensul că instanţa
principală judecă ea însăşi, în cadrul aceluiaşi proces, pe infractorii sau infracţiunile
care au făcut obiectul disjungerii, numai că soluţionarea problemelor privind pe aceşti
infractori sau aceste infracţiuni are loc într-o altă şedinţă şi la o dată ulterioară celei la
care au fost soluţionate problemele privind pe ceilalţi infractori sau celelalte
infracţiuni143.
Codul de procedură penală reglementează şi unele cazuri speciale de
disjungere a cauzelor, cum ar fi:
a) în cazul când în cauză, alături de inculpaţi arestaţi sunt şi inculpaţi liberi,
dacă instanţa găseşte necesar şi dacă este posibil, se aplică disjungerea
(art.....C.proc.pen.)
b) suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă (art.368 alin.2 C.proc.pen.)
c) în cazul în care soluționarea acțiunii civile ar provoca depășirea termenului
rezonabil de soluționare a acţiunii penale, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii
civile (art.26 alin.1 C.proc.pen.)
d) când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpați, dintre care unii minori şi alţii
majori şi nu este posibilă disjungerea, instanţa judecă potrivit art.507 alin.1
C.proc.pen. şi după procedura obişnuită.
Instanţa poate dispune disjungerea din oficiu, la cererea uneia dintre părţi sau
la propunerea procurorului.

143
V.Rămureanu, op.cit., p.154
115
 7. Alte cazuri de prorogare a competenţei

a) Prorogarea competenţei în caz de schimbare a încadrării juridice a faptei

În cursul judecării unei cauze, în primă instanţă, se poate constata că este
necesară schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare. În asemenea
cazuri, după ce dispune schimbarea încadrării juridice, în baza art. 386 C. proc. pen.,
instanţa este obligată să verifice dacă, în raport cu noua încadrare, este competentă.
Dacă, în raport cu noua încadrare juridică dată faptei, competenţa materială
revine altei instanţe, superioare celei care a fost sesizată cu judecarea cauzei, se
impune declinarea competenţei în favoarea acelei instanţe, indiferent de momentul în
care prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a faptei.
Din conţinutul textului art.49 alin.1 C. proc. pen., rezultă, per a contrario, că, în
situaţia în care se constată că infracţiunea este de competenţa unei instanţe inferioare,
instanţa rămâne competentă să o judece.
Drept urmare, prorogarea competenţei va avea loc numai atunci când sunt
îndeplinite cumulativ două condiţii:
• instanţa sesizată cu judecarea cauzei în primă instanţă să fie superioară
instanţei care ar deveni competentă, după materie, ca urmare a schimbării încadrării
juridice a faptei.
Astfel, dacă instanţa sesizată constată, din simpla examinare a conţinutului
faptei descrise în actul de sesizare, că fapta este de competenţa altei instanţe,
superioare, trebuie să-şi decline competenţa în favoarea acesteia144 .

b) Prorogarea competenţei în cazul schimbării calificării faptei

Spre deosebire de schimbarea încadrării juridice, pe care o poate dispune
instanţa de judecată, schimbarea calificării faptei reprezintă opera legiuitorului.
Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării
cauzei, nu atrage incompetenţa instanţei de judecată, afară de cazul când prin acea
lege s-ar dispune altfel (art. 49 alin. 2 C. proc. pen.).
În acest mod, se asigură judecarea unei infracţiuni de către instanţa sesizată
prin rechizitoriu, chiar dacă, ulterior, în cursul judecării, a apărut o lege nouă, care a
dat o altă calificare juridică aceleiaşi fapte, care atrage competenţa unei alte instanţe.
În cazurile în care schimbarea calificării, printr-o lege nouă, s-a realizat înainte
de sesizarea instanţei, evident că trimiterea în judecată va trebui să fie făcută la
instanţa competentă în raport de noua calificare juridică dată faptei.

144
V.Rămureanu, op. cit., p.161-162
116
 c) Prorogarea competenţei în cazul chestiunilor prealabile

În desfăşurarea procesului penal se poate ivi necesitatea lămuririi unor

chestiuni de natură extrapenală, care se referă la existenţa unei situaţii, a unei calităţi,
a unui raport juridic etc., de care depinde soluţionarea cauzei.
Chestiunile extrapenale de a căror rezolvare prealabilă depinde rezolvarea unei
cauze penale se numesc chestiuni prealabile145.
Pentru a dobândi caracterul de chestiune prealabilă, o chestiune extrapenală
trebuie să se caracterizeze prin următoarele:
- să constate existenţa sau inexistenţa unui element sau a unei cerinţe esenţiale
a conţinutului unei infracţiuni, dar care să fie de natură extrapenală (să aparţină altei
ramuri de drept – de exemplu, ………………… C. pen.).
În literatura de specialitate146, s-au propus două sisteme pentru rezolvarea
chestiunilor prealabile, potrivit cărora competenţa revine fie instanţei penale care
judecă cauza respectivă, fie instanţei extrapenale, în funcţie de natura chestiunii.
În actuala reglementare a Codului de procedură penală, s-a adoptat sistemul
absolut147, potrivit căruia instanţa penală este competentă să judece orice chestiune
prealabilă, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi
aparţine acea chestiune (art. 52 alin. 2 C. proc. pen.).
Drept urmare, se ajunge la o prorogare de competenţă, în sensul că instanţa
penală devine competentă să judece şi chestiuni care, în mod obişnuit, sunt de
competenţa unor instanţe civile sau a altor organe de jurisdicţie.
În situaţia în care chestiunea prealabilă a fost anterior soluţionată, printr-o
hotărâre definitivă, Codul de procedură penală prevede în art. 52 alin.3, că hotărârea
definitivă a altei instanţe (nepenală) asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune
prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cz
excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.
Textul mai sus-menţionat nu prevede nimic pentru ipoteza în care hotărârea
definitivă aparţine unei alte instanţe penale.
În literatura de specialitate148, s-a arătat că, pentru identitate de raţiune, trebuie
să admitem că hotărârea definitivă a unei instanţe penale va avea acelaşi efect –
autoritate de lucru judecat.

d)Prorogarea competenţei în cazul strămutării judecării cauzei penale

145
Gr.Theodoru, op. cit., p. 193
146
Tr.Pop., op. cit., p. 532
147
C. proc. pen. anterior adoptase sistemul chestiunilor prejudiciale, potrivit căruia competenţa de a rezolva chestiuni
prealabile revenea instanţei extrapenale, în funcţie de natura chestiunii
148
V.Dongoroz, op. cit., p.146; V.Rămureanu, op. cit., p.173
117
 1. Noţiune
Pentru a se asigura normala desfăşurare a procesului penal, în cazul
intervenirii unor împrejurări locale care ar putea influenţa (pune la îndoială) influenţa
obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor unei instanţe, Codul de procedură penală
a reglementat instituţia strămutării.
Aşadar, putem defini strămutarea ca fiind un remediu procesual prin care o
cauză este luată de la instanţa competentă să o judece şi dată la o instanţă de acelaşi
grad, dar din altă localitate, unde normala desfăşurare a procesului penal poate fi
asigurată.
Prin strămutarea cauzei penale se realizează o prorogare de competenţă
teritorială a unei instanţe judecătoreşti, în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad.
Codul nostru de procedură penală reglementează instituţia strămutării în art.71
C. proc. pen., care prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea
unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel
strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din
circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când
există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată
datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de
tulburare a ordinii publice.
Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă
instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile
prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel
competentă fiind aplicabile.
Privitor la instituția strămutării, noul text definește mai complet și mai riguros
temeiul strămutării, introducând criteriul suspiciunii rezonabile cu privire la
imparțialitatea judecătorilor.
În interesul unei simplificări şi a unei mai operative soluţionări, nu s-a mai
prevăzut obligativitatea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a cere
informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei care se află cauza (s-a
prevăzut doar posibilitatea de a cere informaţii, când este necesar – art.72 alin.6).
Art. 73 prevede că soluționarea cererii de strămutare se face în cel mult 30 de
zile de la înregistrarea cererii, în şedinţă publică.
O noutate majoră introdusă cu privire la soluționarea cererii de strămutare este
aceea că în cazul admiterii cererii de strămutare, judecarea cauzei se poate dispune și
la una dintre instanțele din circumscripția aceleiași Curți de Apel.
O altă prevedere nouă este aceea că atunci când se admite cererea, dacă
strămutarea judecării cauzei nu s-a dispus la una dintre instanțele din circumscripția
aceleiași Curți de Apel, ea se va dispune la o instanță din circumscripția unei Curți de
Apel învecinate.

118
 Tot nouă este și prevederea că strămutarea judecării cauzei de la o Curte de
Apel se face la una din Curțile de Apel dintr-o circumscripție învecinată.
Competența de a judeca contestațiile și celelalte căi de atac împotriva
hotărârilor pronunțate de către instanțele unde au fost strămutate cauzele, revine
instanțelor corespunzătoare din circumscripția instanței la care s-a strămutat cauza.
O altă precizare este aceea că pentru ipoteza în care s-a dispus strămutarea în
cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se realizează de către
instanța la care s-a strămutat cauza.
O noutate majoră este aceea că pentru a se evita erorile şi practica neunitară
care există în privinţa strămutării judecării căii de atac a apelului atunci când se
admite apelul şi se trimite cauza spre rejudecare, s-a prevăzut expres că rejudecarea
cauzei se va efectua de către instanţa inferioară în grad din circumscripţia cele la care
s-a strămutat cauza (art.75 alin.4).
În doctrină şi în practica judiciară149, au fost considerate motive de strămutare
acele situaţii, stări sau împrejurări care crează la locul judecării cauzei o ambianţă cu
totul defavorabilă unui cadru legal de înfăptuire a justiţiei şi care pun sub semnul
îndoielii imparţialitatea şi obiectivitatea judecătorilor acelei instanţe. Este însă
necesar ca aceste împrejurări să se reflecte în mod concret în desfăşurarea procesului.
În literatura de specialitate150, s-a arătat că, deşi nu se confundă cu vreuna din
cauzele de incompatibilitate, temeiul strămutării poate rezulta din atitudinea, din
comportarea, în mod repetat a unor subiecţi procesuali oficiali faţă de una din părţile
cauzei penale, atitudine sau comportare care nu poate fi încadrată în nici unul din
cazurile de recuzare, dar care vădeşte existenţa unei porniri, unei lipse de obiectivitate
şi imparţialitate, reflex al influenţei (temerii sau presiunii) exercitată de climatul în
care se desfăşoară procesul penal.
Strămutarea cauzei este posibilă în orice etapă procesuală: în procedura
camerei preliminare, în cursul judecăţii în primă instanţă sau în apel151.

152

2. Procedura strămutării

Instanţa competentă să soluţioneze cererile de strămutare este Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel.
Strămutarea poate fi cerută de părţi sau de procuror. În cursul procedurii de
cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare.

149
Gr.Theodoru, op.cit., p. 195; V.Rămureanu, op. cit., p. 283
150
V.Dongoroz, op. cit., p.161
151
Vezi secţiunea „Aplicaţii practice”.
152
Vechiul cod stabilea competenţa exclusivă a ÎCCJ.
119
 Cererea se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să
cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept. La
cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază.
În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă poate solicita
informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la
preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare
se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic superioară, informaţiile
se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când
curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer
preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere.
Părţile, încunoştiinţate despre termen cu ocazia procedurii prealabile, se pot
înfăţişa la şedinţă, caz în care se ascultă şi concluziile acestora.
Înalta Curte de Casaţie sau curtea de apel examinează cererea pe baza
motivelor formulate în cerere, înscrisurilor alăturate acesteia, informaţiilor primite,
memoriile părţilor.
Soluţionând cererea, se poate admite sau respinge cererea, printr-o sentinţă
care nu este supusă niciunei căi de atac.
În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi
formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive (împrejurări necunoscute la
soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta).
În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării
cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea
de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu
instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa.
Admiţând cererea, se hotărăşte şi în ce măsură actele îndeplinite în faţa
instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin.
Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a
strămutat cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare.
În cazul în care, după introducerea cererii de strămutare, nu s-a dispus
suspendarea judecăţii la instanţa la care se află cauza a cărei strămutare s-a cerut, iar
această instanţă a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este
desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Respingerea cererii de strămutare are drept efect înlăturarea suspendării cauzei
şi reluarea judecăţii de către instanţa la care se găseşte.
Ca efect al strămutării cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se vor judeca
de instanţele corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza.

120
 3. Strămutarea cauzei în procedura de cameră preliminară
Textul art.75 alin.2 Cod pr.pen. reglementează posibilitatea strămutării
unei cauze şi în procedura de cameră preliminară, dispoziţiile privitoare la
strămutarea cauzei în faza de judecată fiind valabile.
În cazul în care se dispune strămutarea în cursul procedurii de cameră
preliminară, judecarea cauzei se efectuează de instanţa la care s-a strămutat cauza.
4. Strămutarea cauzei în apel
Strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de
desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa
corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care
s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.

5. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei

În situaţia în care temeiurile de strămutare ale unei cauze sunt incidente în faza
de urmărire penală, legiuitorul a creat instituţia desemnării unei alte instanţe pentru
judecarea cauzei în primă instanţă.
Astfel, dacă procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală
constată că există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă este afectată datorită
împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a
ordinii publice poate cere:
- Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă curte de apel decât cea
care ar urma să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
- curţii de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă
judecătorie decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă,
care să fie sesizate în cazul în care se va emite rechizitoriul.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă soluţionează
cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel competentă va dispune,
prin încheiere motivată, definitivă, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi
desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanţe pentru judecarea
cauzei formulate, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru
aceleaşi motive.

SECŢIUNEA A IV-a
121
 Alte instituţii procesuale legate de competenţă

1. Controlul competenţei penale

În vederea asigurării respectării normelor de competenţă în materie

penală, legiuitorul a instituit pentru organele judiciare, obligaţia de a-şi verifica
competenţa atât în momentul sesizării cu o cauză penală, cât şi pe tot parcursul
procesului penal, când se ivesc situaţii care ar putea determina o altă competenţă.
Această verificare (sau control) se realizează , aşadar, în două
153
modalităţi :
a) prin autocontrolul instanţei, care se realizează prin verificarea, de
către instanţa sesizată, a propriei competenţe;
b) prin controlul instanţei superioare, care se realizează fie prin
verificarea competenţei de către instanţa superioară la care se exercită o cale de atac,
fie prin intermediul conflictului de competenţă ivit între două sau mai multe instanţe
inferioare.
Autocontrolul instanţei sesizate poate avea loc:
- din oficiu (când instanţa este obligată să-şi verifice, la primul termen,
competenţa);
- la cererea părţilor sau a procurorului, prin intermediul excepţiei de
necompetenţă.
Excepţia de necompetenţă reprezintă mijlocul juridic prin care procurorul şi
părţile pot invoca lipsa de competenţă a instanţei sesizate cu judecarea cauzei penale.
Codul de procedură penală stabileşte, în art. 47 alin. 1-3 momentul până la care
pot fi ridicate excepţiile de necompetenţă, în cursul procesului penal.
Astfel, excepţia de necompetenţă materială şi după calitatea persoanei pot fi
ridicate în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive. După
pronunţarea hotărârii de către prima instanţă de judecată, lipsa de competenţă se
invocă prin intermediul căii de atac sau poate fi luată în considerare, din oficiu, de
către instanţa de control judiciar.
Dispoziţia art. 47 alin. 1 C. proc. pen. este în concordanţă cu textul art. 281
alin.1 lit. b C. proc. pen., care prevede sancţiunea nulităţii absolute pentru încălcarea
dispoziţiilor relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei a
instanţei inferioare celei competente potrivit legii.
153
V.Rămureanu, op. cit., p.205
122
 Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la începerea
cercetării judecătoreşti în faţa primei instanţe de judecată (art. 47 alin. 2 C. proc.
pen.).
Aşadar, excepţia de necompetenţă teritorială trebuie ridicată înainte de
începutul cercetării judecătoreşti, marcat de citirea actului de sesizare.
Nerespectarea acestui termen atrage decăderea din exerciţiul dreptului, astfel
că instanţa trebuie să respingă excepţia, ca fiind tardiv invocată.
În urma verificării competenţei, prin ambele modalităţi de autocontrol, există
două posibilităţi:
- fie instanţa constată că este competentă, caz în care continuă judecarea
cauzei;
- constată că nu este competentă, se dezinvesteşte şi trimite cauza instanţei
competente (prin declinarea competenţei).

2. Declinarea de competenţă

În urma verificării competenţei, din oficiu sau la cerere, instanţa poate constata
că nu este competentă, potrivit legii, să judece cauza cu care a fost legal sesizată. În
acest caz, instanţa îşi declină competenţa în favoarea instanţei de judecată pe care o
apreciază ca fiind competentă.
Potrivit art.50 alin.1 C. proc. pen., instanţa care îşi declină competenţa trimite,
de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnată ca fiind competentă prin hotărârea
de declinare.
Declinarea de competenţă constituie o dezînvestire a instanţei, astfel că
hotărârea de declinare este o sentinţă, care nu este supusă apelului şi nici recursului
(art.50 alin. 4 C. proc. pen.).
Sentinţa de declinare a competenţei are un dublu efect: de dezînvestire a
instanţei ce dispune declinarea de competenţă şi de învestire a instanţei arătată ca
fiind competentă prin hotărârea de declinare.
Instanţa sesizată în urma declinării competenţei este obligată să-şi verifice
competenţa, învestindu-se cu judecarea cauzei, dacă se consideră competentă, sau
declinându-şi, la rândul ei, competenţa, fie în favoarea instanţei care i-a trimis cauza,
fie la o altă instanţă.
În cazul în care instanţa se învesteşte cu judecarea cauzei, se pune problema
dacă actele şi măsurile dispuse de instanţa desesizată pot fi folosite sau nu.
Codul nostru de procedură penală prevede o reglementare distinctă, în funcţie
de felul competenţei care a determinat declinarea.
Potrivit art.50 alin. 2 C. proc. pen., dacă declinarea a fost determinată de
competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza
123
poate menţine, dar motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
dispuse de instanţa desesizată.
Această facultate154 pe care legiuitorul o conferă instanţei competente
reprezintă o derogare de la dispoziţiile art.281 C. proc. pen., conform cărora actele
efectuate şi măsurile luate de o instanţă necompetentă după materie şi după calitatea
persoanei, ar trebui să fie lovite de nulitate absolută.
În cazul declinării pentru necompetenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis
cauza are obligaţia să menţină probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
luate de instanţa care a dispus declinarea de competenţă.

3. Conflictele de competenţă

A) Noţiune
Prin conflict de competenţă se înţelege situaţia juridică în care două sau mai
multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină
competenţa, una alteia.
Din economia textului art.51 C. proc. pen., rezultă că, pentru existenţa
conflictului de competenţă se cer îndeplinite următoarele condiţii :
a) să existe un conflict de competenţă între două sau mai multe instanţe. Acest
conflict apare, de regulă, între două sau mai multe instanţe care simultan sau succesiv
se declară competente sau îşi declină competenţa într-o anumită cauză. Legiuitorul a
avut în vedere – deşi nu a prevăzut în mod expres – prin reglementarea acestui text,
conflictul de competenţă între instanţele penale române din sistemul organelor
judecătoreşti.
b) asumarea sau declinarea competenţei
Instanţele penale aflate în conflict trebuie să-şi asume competenţa (conflict
pozitiv de competenţă) sau să-şi decline competenţa (conflict negativ de competenţă)
de a judeca aceeaşi cauză.
Conflictul pozitiv de competenţă există atunci când două sau mai multe
instanţe judecătoreşti, sesizate cu judecarea aceleiaşi cauze penale, se recunosc
competente a o judeca.
Conflictul negativ de competenţă există atunci când două sau mai multe
instanţe îşi declină, succesiv, una în favoarea celeilalte competenţa de judecare a
aceleiaşi cauze.
În doctrină,155 s-a ridicat problema dacă hotărârile prin care instanţele se
pronunţă asupra competenţei/incompetenţei trebuie să fie sau nu definitive.

154
În lipsa unei reglementări exprese pentru cazul necompetenţei materiale sau personale, în C. proc. pen. anterior,
actele efectuate şi măsurile luate de instanţa care şi-a declinat competenţa erau lovite de nulitate absolută.
155
Vezi V.Rămureanu, op. cit., p.239-241
124
 Codul de procedură penal actual reglementează aceste situaţii distinct, după
cum urmează:
În ipoteza conflictului negativ, C. proc. pen. prevede că hotărârea de declinare
de competenţă este definitivă, astfel că nu se mai pune problema definitivării
hotărârii.
În cazul conflictului pozitiv, instanţele se declară competente – prin
respingerea excepţiilor de necompetenţă ridicate în faţa lor – printr-o încheiere, care
poate fi atacată numai odată cu fondul.
c) identitatea cauzei
Instanţele aflate în conflict de competenţă trebuie să se considere competente
sau necompetente de a judeca aceeaşi cauză.
În literatura juridică s-a afirmat că, prin expresia „aceeaşi cauză” trebuie să
înţelegem atât o singură faptă (infracţiune), cât şi mai multe fapte (infracţiuni)
conexe, care trebuie să fie aceeaşi sau, respectiv, aceleaşi la toate instanţele în
conflict.

B) Procedura de rezolvare a conflictului de competenţă

Conflictul pozitiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa
ierarhic superioară comună instanţelor în conflict (art. 51 alin. 1 C. proc. pen.).
Instanţa ierarhic superioară comună (denumită regulator de competenţă) va fi
determinată în funcţie de gradul, categoria şi raza teritorială a instanţelor aflate în
conflict.
În caz de conflict de competenţă între instanţe de aceeaşi categorie şi de acelaşi
grad (între două judecătorii) din raza teritorială a aceluiaşi tribunal, instanţa ierarhic
superioară comună este tribunalul; conflictul de competenţă ivit între două judecătorii
din raza unei curţi de apel va fi soluţionat de către aceasta, iar dacă nu sunt din raza
unei curţi de apel, competentă va fi Î.C.C.J.
Sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se face, în caz de conflict
pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de
conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa.
Sesizarea se poate face, în toate cazurile, de procuror sau de părţi.
Ca şi oricare altă instanţă sesizată, instanţa superioară comună este obligată
să-şi verifice, din oficiu, competenţa. Dacă va constata că nu este competentă să
soluţioneze conflictul, îşi va declina competenţa în favoarea instanţei pe care o
consideră competentă şi va trimite dosarul acesteia. Instanţa căreia i s-a trimis cauza
prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, cu
excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe.
Dacă este competentă să soluţioneze conflictul, prin hotărârea pe care o
pronunţă, se va indica instanţa competentă, căreia i se va trimite cauza spre judecată.
125
 Dacă se consideră competentă, în urma sesizării, până la soluţionarea
conflictului pozitiv de competenţă, judecata la instanţele aflate în conflict se suspendă
(art.51 alin.4 C. proc. pen.). De la această regulă, există o singură excepţie, cu privire
la măsurile şi actele ce reclamă urgenţă (cum sunt măsurile preventive). Acestea se
vor dispune sau vor fi efectuate de către instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a
declarat competentă cea din urmă(art.51 alin.5 C.pr.pen.).
Deşi textul nu prevede expres, soluţionarea conflictului de competenţă se face
în condiţii de oralitate, publicitate şi contradictorialitate, cu citarea părţilor.
Hotărârea prin care se rezolvă conflictul de competenţă are este o încheiere,
care nu poate fi supusă unei căi de atac.
Hotărârea instanţei regulator de competenţă, prin care s-a stabilit instanţa
competentă are două efecte :
- este atributivă de competenţă156, în sensul că instanţa căreia i s-a trimis cauza
prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă. Prin
excepţie, dacă în urma completării cercetării judecătoreşti rezultă o noua situaţie de
fapt, care determină o altă încadrare juridică, de competenţa altei instanţe, instanţa îşi
poate declina din nou competenţa. Noua situaţie de fapt este dată de împrejurările sau
circumstanţele care rezultă din completarea cercetării judecătoreşti – şi nu din
lucrările deja existente la dosar – şi care sunt de natură să schimbe încadrarea juridică
iniţială a faptei, astfel că fapta, în noua ei încadrare, este de competenţa materială a
altei instanţe.
În literatura juridică157, s-a afirmat opinia că excepţia se poate extinde – pentru
identitate de raţiune – şi în unele situaţii privind competenţa personală;
- al doilea efect priveşte probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
dispuse de instanţa desesizată.
Potrivit art. 51 alin.9 raportat la art.50 alin. 2 şi 3 C. proc. pen., instanţa căreia i
s-a trimis cauza poate menţine probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile
dispuse de instanţa desesizată.

4. Incompatibilitatea

Desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal presupune – alături de

necesitatea reglementării normelor de competenţă a organelor judiciare – ca membrii
unui organ judiciar să îşi exercite atribuţiile temeinic şi legal, în condiţiile stabilite
prin lege.
Exercitarea temeinică şi legală a acestor atribuţii implică îndeplinirea unor
condiţii privitoare la obiectivitatea şi imparţialitatea organului judiciar, probitatea lor
social-morală (încrederea cetăţenilor în organele judiciare care înfăptuiesc justiţia) şi
156
Gr.Theodoru, op. cit., p.201; V.Rămureanu, op. cit., p.248
157
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, Tratat, vol.IV, p.96
126
calificarea profesională (suficienta pregătire teoretică şi practică) a acestora158.
Din momentul începerii unui proces penal, pot apărea situaţii sau împrejurări
de natură să provoace neîncredere, suspiciune cu privire la obiectivitatea şi
imparţialitatea organelor judiciare care îşi exercită atribuţiile în acea cauză penală.
Pentru prevenirea sau înlăturarea unor astfel de situaţii sau cauze de
suspiciune, în care prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate ar fi pusă la îndoială,
legiuitorul a prevăzut mai multe remedii procesuale, cum sunt: incompatibilitatea,
abţinerea, recuzarea şi strămutarea159.

A. Noţiune. Cazuri.

Incompatibilitatea este situaţia în care se poate afla un subiect procesual, atunci

când într-o anumită cauză, la care participă, este susceptibil de a fi bănuit, pentru
anumite cauze expres prevăzute de lege, de imparţialitate sau lipsă de obiectivitate.
În aceste situaţii, subiectul procesual incompatibil nu îşi mai poate exercita
atribuţiile în cauza respectivă, fiind împiedicat să mai participe la desfăşurarea
activităţii procesuale din acel proces.
În reglementarea actuală a Codului de procedură penală160, dispoziţiile
referitoare la incomptibilitate sunt incidente în cazul următorilor subiecţi procesuali:
judecătorul, procurorul, organul de cercetare penală, magistratul-asistent, grefierul,
expertul şi interpretul.

1) Incompatibilitatea judecătorilor

Potrivit art.64 C. proc. pen., judecătorii sunt incompatibili în următoarele

cazuri :
1) fost reprezentant sau apărător
Persoana care a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect
procesual principal, chiar şi în altă cauză, nu poate participa în aceeaşi cauză ca
judecător.
Incompatibilitatea există chiar dacă judecătorul, în calitate de apărător al
vreuneia dintre părţi, nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, fiind suficient să
fi fost angajat sau desemnat ca apărător (nu are importanţă durata acestei calităţi).

158
V.Dongoroz, op. cit., p. 149
159
Deşi tratate distinct, incompatibilitatea şi strămutarea sunt instituţii asemănătoare. În cazul suspiciunii individuale,
care priveşte o anumită persoană (judecător de ex.) remediul procesual este incompatibilitatea, în timp ce remediul
suspiciunii colective (referitoare la totalitatea judecătorilor) este transformarea cauzei la un alt organ judiciar penal de
aceeaşi categorie şi acelaşi grad, adică strămutarea (vezi V.Dongoroz, op.cit., p.150-151).
160
Modificări aduse prin O.U.G. nr.109/2003 şi Legea nr.281/2003
127
 Raţiunea acestei incompatibilităţi se bazează pe realitatea că cele două poziţii,
de judecător şi apărător, sunt de neconciliat.
Această incompatibilitate garantează respectarea principiului separaţiei
funcţiilor de judecare de cele de apărare.
2) ) interesat în cauză
Potrivit art. 51 lit.b C. proc. pen., judecătorul este incompatibil a judeca dacă în
cauza respectivă, este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o
altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un
subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora.
Formularea textului, care nu indică vreo împrejurare anume, lasă să se
înţeleagă că, ori de câte ori o persoană invocă şi face dovada unor asemenea relaţii de
rudenie, afinitate, există incompatibilitate.
Interesul poate fi direct (când judecătorul, soţul acestuia ori o rudă apropiată
figurează ca parte în cauza respectivă) sau indirect (când soţul sau o rudă apropiată
figurează ca reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi)161.
3)fost expert sau martor
Nu poate participa la judecarea cauzei judecătorul care a fost expert sau martor
în cauza respectivă.
Acest caz de incompatibilitate se bazează pe ideea că judecătorul care trebuie
să efectueze operaţiunea de apreciere a probelor, nu poate fi persoana care a procurat
vreo probă (în calitate de expert) sau a servit ca mijloc de probă162 (declaraţia în
calitate de martor).
Pentru existenţa acestui caz de incompatibilitate nu interesează conţinutul
declaraţiilor făcute de martor sau al concluziilor înfăţişate de expert163.
4) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
5) judecătorul care efectuat în cauză, acte de urmărire penală sau a participat,
în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei
instanţe de judecată;
Noua reglementare a textului răspunde necesităţii armonizării dispoziţiilor
legislaţiei noastre procesual penale cu principiul european al separaţiei funcţiilor de
urmărire penală de cele de judecată în cadrul autorităţilor procesului penal, principiu
care decurge din art. 6 par. 1 din Convenţia europeană şi din art. 14 par. 1 din Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Pentru prima oară reglementat în sistemul nostru, acest caz de incompatibilitate
referitor la judecătorul care a avut atribuţiile funcţiei de acuzare delimitează funcţia
de urmărire de cea de judecată, dând satisfacţie unui principiu european menit să
asigure imparţialitatea membrilor organelor judiciare.
161
V.Dongoroz, op. cit., p.154
162
V.Dongoroz, op. cit., p.154
163
Ibidem
128
 Sub acest aspect, Codul nostru de procedură penală este în consens cu recentele
reglementări din legislaţia procesuală franceză care în art.137-1 C. proc. pen. introdus
prin Legea din 15 ianuarie 2000 prevede expres că judecătorul libertăţilor şi detenţiei
„nu poate, sub sancţiunea nulităţii, să participe la judecarea cauzelor penale pe care
le-a cunoscut”.
Raţiunea instituirii acestui caz de incompatibilitate constă în faptul că
procurorul, care efectuează acte de urmărire penală (de ex, pune în mişcare acţiunea
penală164, dispune trimiterea în judecată) sau pune concluzii în fond în faţa unui
judecător de drepturi şi libertăţi ori în faţa instanţei îşi exprimă prin aceste activităţi
procesuale o părere anticipată asupra soluţiei care ar putea fi dată în cauză.
În literatura de specialitate165, s-a apreciat că există incompatibilitate şi atunci
când procurorul pune în mişcare acţiunea penală, la instanţă, în cazul extinderii
procesului penal pentru alte fapte sau persoane.
Punerea de concluzii în fond trebuie înţeleasă în sensul că procurorul s-a
pronunţat asupra existenţei faptei, a vinovăţiei inculpatului şi asupra aplicării legii
penale, nu şi atunci când pune concluzii în chestiuni incidente sau în cereri privind
desfăşurarea judecăţii166.
6) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată
Textul prevede cu caracter de generalitate orice altă situaţie care ar crea o stare
de incompatibilitate şi care nu intră în cazurile expres prevăzute.
Suspiciunea rezonabilă semnifică o bănuială, o prezumţie raţională, care
urmează a fi apreciată în concret dacă afectează imparţialitatea şi obiectivitatea
judecătorului.
Alte cauze de incompatibilitate
1.Rudenia
Judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea
inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul
penal. nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Raţiunea instituirii acestui
caz de incompatibilitate constă în influenţa pe care ar putea să o exercite un soţ sau o
rudă apropiată, asupra celuilalt soţ sau, respectiv, rudă apropiată, cu privire la modul
de soluţionare a cauzei.
Înţelesul expresiei „rude” este cel prevăzut în art.177 C. pen.
Cauza de incompatibilitate este incidentă în orice stadiu al procesului şi la
orice instanţă, indiferent de gradul sau categoria ei.
Incompatibilitatea există chiar dacă soţii sunt în proces de divorţ, până la
rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.
2.Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa
164
V.Rămureanu, op. cit., p.267
165
Gr.Theodoru, Lucia Moldovan, Ed.Did. şi Ped., Buc., 1979, p.57.
166
Ibidem
129
la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după
desfiinţarea ori casarea hotărârii
Pentru a fi incident167 acest caz de incompatibilitate, este necesar ca judecătorul
să fi luat parte la soluţionarea cauzei, ceea ce înseamnă că, în calitate de membru al
completului de judecată a participat la dezbaterile cauzei, la deliberare şi a semnat
minuta care constată rezultatul deliberării, pronunţându-se asupra existenţei
infracţiunii, a vinovăţiei inculpatului, a răspunderii sale penale şi a aplicării
sancţiunilor.
În practica judiciară, s-a admis că nu există incompatibilitate în cazul în care
judecătorul a participat doar la unele termene la care s-a dispus amânarea; s-a
pronunţat asupra unor chestiuni prealabile sau a dispus restituirea cauzei la procuror
pentru completarea urmăririi.
De asemenea, s-a decis că nu este incompatibil judecătorul care a judecat o
cerere de dispunere a controlului judiciar, atunci când judecă o nouă cerere cu acelaşi
obiect, pentru că această nouă cerere are la bază alte împrejurări şi temeiuri.
Tot aşa, s-a admis că nu este incompatibil să judece cauza judecătorul caren a
soluţionat în primă instanţă o cerere de revizuire ori o contestaţie în anulare.
3. Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la
procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac
S-a decis că există antepronunţare şi, deci, incompatibilitate de a judeca cauza,
dacă judecătorul a dispus anterior, în aceeaşi cauză, arestarea preventivă, iar, în
motivarea încheierii, a reţinut sau a lăsat să se înţeleagă că inculpatul arestat este
autorul faptei imputate.
Exprimarea părerii poate avea loc în cursul desfăşurării procesului (de ex.,
respingând o excepţie, judecătorul îşi exprimă părerea indirect, şi cu privire la
vinovăţia inculpatului) sau în afara desfăşurării procesului penal (cu ocazia unei
convorbiri particulare).
Indiferent dacă este în cursul sau în afara desfăşurării procesului penal, părerea
trebuie să fie exprimată anterior dezbaterilor judiciare şi pronunţării hotărârii168.
4. Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata
în fond sau în căile de atac.
5.Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu
poate participa la soluţionarea contestaţiei.

167
În practică s-a apreciat că în cazul admiterii apelului inculpatului şi trimiterea cauzei la prima instanţă spre
rejudecare, pentru motivul că inculpatul a lipsit de la judecată, nefiind legal citat, judecătorul care a participat la
soluţionarea cauzei în apel poate participa la judecarea apelului declarat contra sentinţei date în urma rejudecării,
deoarece nu se află în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art.47 alin. 1 C. proc. pen. Deşi a făcut parte din
completul de judecată, judecătorul nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, în apel fiind soluţionat numai aspectul
privind citarea legală a inculpatului. În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins ca nefondat (C.S.J. s.pen.
, d.2690/2001)
168
V.Rămureanu, op.cit., p.263.
130
Părerea exprimată anterior trebuie să privească soluţia care ar putea fi dată în cauză,
iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia.

2) Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare

penală, a magistratului-asistent şi a grefierului

Potrivit art.65 alin.3 raportat la art.64 alin.2 C. proc. pen., procurorul,

magistratul-asistent sau grefierul nu pot participa la judecarea unei cauze dacă sunt
soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv ori se află într-o altă
situație dintre cele prevăzute la art.177 Cod penal sau între vreunul dintre ei şi
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre
membrii completului de judecată.
Art.65 alin.2 C. proc. pen. stabileşte, prin referire la art.64 alin.1 lit.a-d și f Cod
p.pen., şi alte cazuri de incompatibilitate pentru procuror și organul de cercetare
penală:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual
principal, chiar şi în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă
situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un
subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;
e) există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.
Alin.4 al art.65 C. proc. pen. reglementează încă un caz de incompatibilitate,
pentru procuror, arătând că procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu
poate, în aceeași cauză, să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la
judecarea ei în primă instanță și căile de atac. Acest caz de incompatibilitate este un
efect direct al principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal.
În ce privește incompatibilitatea magistratului asistent și a grefierului, sunt
incidente toate situațiile de incompatibilitate prevăzute de lege pentru procuror și
organul de cercetare penală, la care se adaugă și situația în care a efectuat, în cauză,
acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură
desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

3) Incompatibilitatea expertului
Dispoziţiile privitoare la incompatibilitate prevăzute de art.64 C. proc. pen., se
aplică în mod corespunzător, expertului.
131
 La aceste cazuri se adaugă și situația când a fost desemnată ca expert o
persoană care a avut această calitate în aceeaşi cauză, cu excepţia situaţiei în care
aceasta este recomandată de părţi sau de procuror.
Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză,
legea acordând întâietate calităţii de martor.
Textul art.174 Cod pr.pen. stabilește și o sancțiune pentru situația în care un
expert incompatibil ar formula constatări şi concluzii într-o cauză, prevăzând că
hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe acestea.

B. Invocarea excepţiei de incompatibilitate

Cauza de incompatibilitate poate fi adusă la cunoştinţa preşedintelui instanţei,

procurorului care supraveghează cercetarea penală sau procurorului ierarhic superior,
fie prin încunoştiinţarea făcută de persoana incompatibilă (abţinere), fie prin
denunţarea cauzei de incompatibilitate de către vreuna din părţi (recuzare)169.
Ambele mijloace de invocare a excepţiei de incompatibilitate au în vedere
obţinerea aceluiaşi rezultat: înlăturarea persoanei incompatibile.

1. Abţinerea
Abţinerea presupune cunoaşterea, de către persoana incompatibilă, a cauzei de
incompatibilitate în care se află.
Potrivit art.66 alin.1 C. proc. pen., persoana incompatibilă este obligată să
declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea
penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal,
cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul
abţinerii.
Obligaţia de abţinere operează din momentul în care persoana incompatibilă
cunoaşte cauza de incompatibilitate ce ar putea fi invocată împotriva sa. În acest sens,
art.66 alin. 2 C. proc. pen. arată că declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana
obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
Declaraţia de abţinere poate fi retrasă atunci când :
- a fost făcută din eroare. S-a apreciat că retragerea declaraţiei trebuie să aibă
loc înainte ca instanţa să hotărască asupra abţinerii170;
- în cursul judecăţii, dacă dispare cauza de incompatibilitate. Această situaţie se
referă la cauza penală care are ca obiect mai multe infracţiuni conexe, iar privitor la

169
V.Dongoroz, op. cit., p. 156
170
V.Rămureanu, op. cit., p. 270
132
aceea care determinase incompatibilitatea, s-a dispus încetarea procesului penal.

2. Recuzarea

Recuzarea reprezintă un mod subsidiar de invocare a excepţiei de

incompatibilitate171, deoarece intervine atunci când persoana incompatibilă nu a făcut
declaraţie de abţinere.
Prin recuzare, oricare dintre părţi, subiecți procesuali sau procurorul îşi
manifestă voinţa printr-o cerere ca persoana incompatibilă să fie înlăturată de la
judecarea cauzei.
Cererea de recuzare poate fi făcută atât în cursul urmăririi penale, cât şi în
cursul judecăţii şi se poate formula oral sau scris.
Cererea trebuie să cuprindă manifestarea de voinţă a părţii de a recuza o
anumită persoană şi să indice cazul de incompatibilitate ce constituie motivul
recuzării.
În ce priveşte termenul în care se poate face cerere de recuzare, textul art.67
alin.1 C. proc. pen. prevede că aceasta trebuie să aibă loc de îndată ce au aflat despre
existenţa cazului de incompatibilitate.
În literatura juridică172, s-a arătat că, în situaţia în care partea cunoaşte cazul de
incompatibilitate ulterior primului termen de judecată, în cursul desfăşurării judecăţii,
cererea de recuzare trebuie să fie formulată de îndată sau cel mai târziu până la
încheierea dezbaterilor etapei respective de judecată, după pronunţarea hotărârii
nemaiexistând posibilitatea recuzării.
Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare
persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt
cunoscute la momentul formulării cererii. Dacă este formulată oral se consemnează
într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă.
Art.67 alin.5 Cod pr.pen. instituie sancțiunea inadmisibilității pentru cererea de
recuzare formulată:
- cu neespectarea condiţiilor prevăzute de lege (de exemplu, recuzarea unui
procuror care nu efectuează activități în cauză);
-împotriva aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate cu
aceleaşi temeiuri de fapt invocate într-o cerere anterioară de recuzare, care a fost
respinsă.
Inadmisibilitatea se constată de procurorul sau de completul în faţa căruia s-a
formulat cererea de recuzare.
În situația în care în cauză sunt luate măsuri preventive, judecătorul de drepturi
171
V.Dongoroz, op. cit., p. 157
172
V.Rămureanu, op. cit., p. 272
133
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a
formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra acestora.

3.Procedura de soluţionare a declaraţiei de abţinere

şi a cererii de recuzare

Procedura de soluţionare diferă, în funcţie de calitatea persoanei incompatibile

pentru care a intervenit abţinerea sau recuzarea sau de etapa procesuală în care se
invocă.
1. În cursul judecății
Dispozițiile art.68 C.proc.pen. stabilesc competența de soluționare a
abținerii sau recuzării astfel:
- de un judecător de la aceeaşi instanţă dacă abţinerea sau recuzarea se referă la
judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară;
- de un alt complet de judecată dacă abţinerea sau recuzarea se referă la
judecătorul care face parte din completul de judecată;
- de completul de judecată dacă abţinerea sau recuzarea se referă la
magistratul-asistent;
- de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară
sau, după caz, de completul de judecată dacă abţinerea sau recuzarea se referă la
grefier.
Prin folosirea expresiei „un alt complet”, legiuitorul nu a avut în vedere
modificarea lui totală, ci doar înlocuirea judecătorului incompatibil, ceilalţi membri ai
completului rămânând aceiaşi.
Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face în cel mult
24 de ore, în camera de consiliu.
Urgenţa soluţionării este motivată de scopul reluării judecăţii cât mai curând
posibil.
Dacă va aprecia necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul
de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul,
subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare
se solicită.
Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un
judecător din cadrul aceleiaşi instanţe, cererea se soluţionează de un judecător de la
instanţa ierarhic superioară.
În ipoteza în care în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate
desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei,
judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad
134
cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare,
din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel
învecinate. Modificările aduse textului rezolvă, pe de o parte, problemele ivite în
practica judiciară în cauzul în care se recuză toţi judecătorii unei instanţe, iar
inculpaţii sunt arestaţi, iar, pe de altă parte, se dă satisfacţie principiului european al
dreptului la un al doilea judecător (art.14 part.5 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice şi art. 2 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale)173.
După examinarea, în camera de consiliu, a declaraţiei de abţinere sau a cererii
de recuzare, se pronunţă o încheiere, cu caracter definitiv, fie în sensul admiterii, fie
al respingerii abţinerii sau recuzării.174
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
În cazul admiterii abţinerii sau recuzării, persoana incompatibilă va fi înlăturată
definitiv de la judecarea cauzei, iar, în cazul respingerii, persoana respectivă va
participa, în continuare la judecarea cauzei.
2.În cursul urmăririi penale
a. procedura de soluționare a abținerii sau recuzării pentru persoana care
efectuează urmărirea penală
Asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală se
pronunţă procurorul care supraveghează urmărirea penală.
Cererea de recuzare se adresează fie persoanei recuzate, fie procurorului.
Atunci când cererea este adresată persoanei care efectuează urmărirea penală, aceasta
este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore,
procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.
Procurorul soluţionează abţinerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin
ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
b. procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului
În tot cursul procesului penal, asupra abţinerii sau recuzării procurorului se
pronunţă procurorul ierarhic superior.
Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancţiunea
inadmisibilităţii, procurorului ierarhic superior.
În raport cu faza procesuală în care se află cauza, inadmisibilitatea se constată
173
Gh.Mateuţ, în Revista de drept penal, nr.1/2004, p.65
174
Codul de procedură penală anterior prevedea calea de atac a recursului doar împotriva încheierii prin care s-a respins
recuzarea. În doctrină, s-a apreciat că această reglementare reprezintă o garanţie, în plus, a obiectivităţii şi imparţialităţii
persoanelor care participă într-un proces penal, dar şi a dreptului de apărare, garantat părţilor pe tot parcursul unui
proces.

135
de procuror (în faza de urmărire penală), judecătorul (în faza camerei preliminare)
sau de completul (în faza de judecată) în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare.
Procurorul ierarhic superior soluţionează cererea în 48 de ore, dispunând
admiterea sau respingerea cererii prin ordonanţă care nu este supusă niciunei căi de
atac.
Ca și pentru judecător, se acordă prioritate soluționării cauzelor în care s-au
dispus măsuri preventive, prevăzându-se că procurorul recuzat poate participa la
soluţionarea cererii privitoare la măsura preventivă şi poate efectua acte sau dispune
orice măsuri care justifică urgenţa.
În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele
îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.

C.Sancţiunea incompatibilităţii

Codul actual de procedură penală nu prevede expres, nici o sancţiune a

incompatibilităţii sau pentru partea care a făcut cererea de recuzare cu rea-credinţă (în
scopul tergiversării cauzei sau în scop şicanator).
În ipoteza în care cauza a fost soluţionată, cu participarea unei persoane
incompatibile, opiniile exprimate, în literatura juridică, în legătură cu sancţiunea care
se impune au fost diferite.
Într-o primă opinie175, s-a considerat că sancţiunea trebuie să fie nulitatea
absolută, întrucât au fost încălcate dispoziţii care reglementează compunerea instanţei
(art.281 C. proc. pen.).
Într-o altă opinie176, pornind de la motivarea că incompatibilitatea este o
instituţie diferită de compunerea instanţei, s-a apreciat că sancţiunea care se impune
este nulitatea relativă (art.282 C. proc. pen.).
În acord cu această ultimă opinie, la care ne raliem, considerăm că sunt şi
dispoziţiile art.68 alin.6 C.pr.pen., care prevăd că, atunci când se admite abţinerea sau
recuzarea, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse până în
acel moment se menţin. Desigur, aceasta înseamnă că menţinerea sau desfiinţarea
actelor îndeplinite şi măsurilor dispuse depinde de o verificare şi apreciere a acestor
acte, sub aspectul dacă legalitatea şi corectitudinea lor a fost sau nu afectată de
prezenţa în complet a persoanei incompatibile.

APLICAŢIUNI PRACTICE
175
N.Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed.Şt.,Buc., 1972, p.225
176
E.Forian, Diritto procesuale penale,Torino, Unione Tipografica Editrice Torinese, 1939, vol.3, p.186.
136
 1.Stabilirea competenţei după calitatea persoanei.Poliţistul – funcţionar
public.Noul statut al acestuia potrivit Legii nr.360/2002.
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 714 Dosar nr. 88/2003

Şedinţa publică din 12 februarie 2003

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Rechizitoriul din 4 februarie 2002 al Parchetului Militar Craiova, s-a
dispus trimiterea în judecată a inculpatului J.M., maistru militar în rezervă, pentru
comiterea infracţiunii prevăzută de art. 288 alin. (2), art. 289 şi art. 291 C. pen., cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 279 alin. (3) C. pen., fiind sesizat Tribunalul
Militar Timişoara.
Tribunalul Militar Timişoara, prin sentinţa penală nr. 120 din 4 septembrie
2002, în baza art. 42 C. proc. pen., şi art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/2002 a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, întrucât prin
Legea nr. 360/2002 care a intrat în vigoare la 24 septembrie 2002, poliţistul a devenit
funcţionar public şi a fost scos de sub jurisdicţia parchetelor şi instanţelor militare
stabilindu-se competenţa de urmărire penală de către procurorii civili şi de judecată
de către tribunale şi curţile de apel, cu excepţia infracţiunilor contra siguranţei
statului.
Cum pentru infracţiunile săvârşite de agenţii de poliţie competenţa revine
tribunalelor, conform art. 64 pct. 2 din Legea nr. 360/2002, s-a trimis cauza
tribunalului civil şi anume Tribunalului Hunedoara.
Examinând dosarul, Tribunalul Hunedoara prin sentinţa penală nr. 396 din 11
decembrie 2002 şi-a declinat competenţa de judecată în favoarea Tribunalului Militar
Timişoara reţinând că potrivit art. 40 C. proc. pen., când competenţa instanţei este
determinată de calitatea inculpatului, instanţa, rămâne competentă a judeca chiar dacă
inculpatul, după săvârşirea infracţiunii nu mai are acea calitate.
Din examinarea dispoziţiilor legale în materie se constată că în cazul sesizat,
competenţa de judecată revine instanţei civile şi nu instanţei militare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, poliţistul este funcţionar public
civil, iar potrivit art. 64, competenţa de a efectua supravegherea urmăririi penale şi de
a judeca în fond infracţiunile săvârşite de poliţişti, revine parchetelor de pe lângă
tribunale şi tribunalelor, pentru infracţiunile comise de către agenţii de poliţie,
137
parchetelor de pe lângă Curţile de Apel şi curţilor de apel, pentru infracţiunile comise
de către ofiţerii de poliţie până la gradul de comisar şef inclusiv, respectiv Parchetului
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Curţii Supreme de Justiţie, pentru
infracţiunile comise de chestorii de poliţie cu excepţia infracţiunilor contra siguranţei
statului care rămân în competenţa parchetelor şi instanţelor militare.
În sfârşit, potrivit art. 82 alin. (2) din aceeaşi lege, orice alte dispoziţii contrare
se abrogă.
Din cele ce preced, rezultă incontestabil competenţa instanţelor civile în
judecarea infracţiunilor comise de poliţişti, cu excepţia infracţiunilor contra siguranţei
statului.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 64 din Legea 360/2002 privind competenţa
instanţelor fiind de ordin procesual, acestea sunt de imediată aplicare şi anume de la
data intrării în vigoare a legii, 24 august 2002, orice alte dispoziţii contrare fiind
abrogate (dispoziţiile contrare cuprinse în Codul de procedură penală) astfel că
invocarea art. 40 C. proc. pen., devine inaplicabil în condiţiile modificării normelor
juridice referitoare la competenţă vizând fapte penale comise de poliţişti.
Pentru considerentele ce preced urmează a se stabili competenţa de judecare în
favoarea instanţei civile şi anume a Tribunalului Hunedoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE

Stabileşte competenţa în judecarea cauzei privind pe inculpatul J.M., în

favoarea Tribunalului Hunedoara, instanţă căreia i se trimite dosarul pentru
soluţionare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 februarie 2003.

2.Competenţă în raport de calitatea persoanei.

NORME TRANZITORII

ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

138
 A. Decizia nr. B. Dosar nr. 277/2003
1072/2003
C. Şedinţa publică de la 28 februarie 2003
Asupra conflictului de competenţă de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Militar Cluj, prin sentinţa nr. 115 din 12 noiembrie 2002, a dispus
în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 şi art. 42 C. proc. pen., declinarea
competenţei de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul T.V. în favoarea
Tribunalului Cluj, motivând că inculpatul şi-a pierdut calitatea de militar la data de
24 august 2002 odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, iar dispoziţiile
acestei reglementări speciale derogă de la legea generală, respectiv art. 40 C. proc.
pen.
Tribunalul Cluj, prin sentinţa penală nr. 619 din 12 decembrie 2002, a declinat,
la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Militar
Cluj, cu motivarea că, potrivit art. 40 C. proc. pen., atunci când competenţa instanţei
este determinată de calitatea inculpatului instanţa rămâne competentă a judeca chiar
dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate. Faţă de acest
text de lege, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii referitoare la competenţă, concluzia
care se desprinde este aceea că tribunalul militar trebuie să judece cauza, întrucât la
data săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, inculpatul T.V. avea
calitatea de plutonier major de poliţie.
Investită în temeiul art. 43 alin. (2) C. proc. pen., cu soluţionarea acestui
conflict negativ de competenţă, Curtea constată că potrivit art. 64 alin. (2) din Legea
nr. 360/2002, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Cluj.
În cauză, se pune problema dacă situaţia tranzitorie privind competenţa
instanţei penale, creată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind statutul
poliţistului trebuie soluţionată exclusiv în lumina art. 40 C. proc. pen., sau dacă
trebuie aplicate şi normele generale în materia dreptului tranzitoriu.
Referitor la competenţa după calitatea persoanei, art. 40 C. proc. pen.,
reglementează competenţa instanţei în caz de schimbare a calităţii inculpatului ,
fără a distinge care este cauza schimbării acestei calităţi.
Or, schimbarea calităţii persoanei poate fi determinată de numeroase
împrejurări printre care chiar schimbarea legii care modifică statutul anumitor
categorii de persoane, cum este Legea nr. 360/2002.
Ca atare, noţiunea art. 40 C. proc. pen., nu este aceea de a soluţiona conflictul
în timp între normele de competenţă materială, datorat modificărilor legislative, ci
prevede numai că, în cadrul legii aplicabile care poate fi legea nouă sau legea veche,
trebuie să se ţină seama de calitatea specială a persoanei la data săvârşirii infracţiunii,
chiar dacă, la data judecăţii nu mai are acea calitate.

139
 Rezultă aşadar, că art. 40 C. proc. pen., nu exclude aplicarea normelor
dreptului tranzitoriu, după cum aplicând normele dreptului tranzitoriu nu înseamnă că
se încalcă art. 40 ci, din punct de vedere logic, aplicarea lor se face succesiv.
Se impune deci a se soluţiona conflictul în timp între normele de competenţă,
care are precădere. Întrucât Codul de procedură penală nu conţine norme pentru
soluţionarea conflictului de legi în timp în materia competenţei, sunt aplicabile
dispoziţiile Părţii generale a Codului de procedură civilă (astfel cum a fost modificat
prin O.U.G. nr. 138/2000), având în vedere vocaţia procedurii civile de a reprezenta
dreptul comun pentru celelalte ramuri care nu cuprind dispoziţii speciale.
Or, potrivit art. 725 C. proc. civ. procesele în curs de judecată la data
schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele
instanţe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare
la competenţă sunt pe deplin aplicabile.
Se impune concluzia că normele de competenţă sunt de imediată aplicare,
astfel încât, dacă instanţa nu a fost sesizată încă, după intrarea în vigoare a legii noi
va fi sesizată instanţa competentă potrivit acestei legi.
În cauza de faţă, rechizitoriul privind pe inculpatul T.V. a fost întocmit la 11
octombrie 2002, ulterior datei de 24 august când a intrat în vigoare Legea nr.
360/2002, astfel că, se impunea a fi investit cu judecarea cauzei Tribunalul Cluj şi nu
Tribunalul Militar Cluj care nu mai avea competenţa de a soluţiona cauze penale,
privind pe inculpaţii poliţişti şi care legal a declinat competenţa în favoarea instanţei
civile.
Ca urmare, Curtea Supremă de Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a
cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, căreia i se va trimite dosarul privind pe
inculpatul T.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE

Stabileşte competenţa în favoarea Tribunalului Cluj, căruia i se trimite pentru

soluţionare, cauza privind pe T.V.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 februarie 2003.

140
 3.Conflict negativ de competenţă.Efectele strămutării.

ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.740 Dosar
nr.4869/2002
Şedinţa publică din 13 februarie 2003
CURTEA
Asupra conflictului negativ de competenţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr.1720 pronunţată la 29 martie 2002 în dosarul
nr.347/2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de strămutare formulată de
petiţionarul S.E.C. şi a dispus strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul
dosarului nr.9015/2001 al Tribunalului Dolj, având ca obiect recursurile formulate
împotriva sentinţei nr.1982 din 7 mai 2001 a Judecătoriei Craiova, în favoarea
Tribunalului Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr.625 din 27 mai 2002 a admis
recursurile, a casat sentinţa nr.1982/2001 a Judecătoriei Craiova şi a trimis cauza spre
rejudecare la prima instanţă şi anume, Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Împotriva deciziei nr.625 din 27 mai 2002 a formulat contestaţie în
anulare partea vătămată S.E.C., care a fost admisă prin decizia nr.771 din 24 iunie
2002 (dosar nr.1041/2002) de Tribunalul Vâlcea, s-a anulat decizia penală atacată, s-
au admis recursurile declarate împotriva sentinţei penale nr.1982 din 7 mai 2001 a
Judecătoriei Craiova şi s-a casat sentinţa nr.1982 din 7 mai 2001 trimiţându-se cauza
pentru rejudecare la Judecătoria Craiova.
Prin sentinţa penală nr.3788 din 9 septembrie 2002, Judecătoria Craiova
şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu
Vâlcea care prin sentinţa penală nr.1027 din 16 octombrie 2002 şi-a declinat
competenţa în favoarea Judecătoriei Craiova.
În baza art.43 alin.1 şi 3 Cod procedură penală a sesizat Curtea
Supremă de Justiţie, ca instanţă ierarhic superioară comună în vederea soluţionării
conflictului negativ de competenţă.
Analizând lucrările dosarului se constată următoarele:
Trebuie remarcat, în primul rând, că decizia nr.771 din 24 iunie 2002
prin care Tribunalul Vâlcea a admis contestaţia în anulare împotriva deciziei aceluiaşi
tribunal nr.625 din 27 mai 2002 cu toate consecinţele cunoscute este nelegală.
Tribunalul Vâlcea trebuia să constate că această contestaţie era inadmisibilă,
141
întrucât era îndreptată împotriva unei hotărâri penale care nu era definitivă.
Potrivit art.386 alin.1 din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare
este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti penale definitive.
Or, din examinarea dispoziţiilor art.417 din Codul de procedură penală, care
reglementează expres şi limitativ cazurile în care hotărârile instanţei de recurs rămân
definitive, rezultă, per a contrario, că deciziile instanţei de recurs, prin care se dispune
casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare cum era decizia nr.625 din 27 mai
2002 a Tribunalului Vâlcea atacată pe calea contestaţiei în anulare- nu au caracterul
de hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.
Aşa fiind, Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr.771 din 24 iunie 2002
trebuia să respingă contestaţia în anulare ca inadmisibilă.
Evident că, instanţa supremă nu are posibilitatea să îndrepte, această eroare, în
condiţiile în care ea a fost investită în calitate de regulator de competenţă şi are numai
competenţa de a soluţiona un conflict negativ de competenţă.
Revenind, la obiectul cauzei, cu care este investită Curtea, trebuie să constatăm
că, în speţă competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Râmnicu Vâlcea,
deoarece prin admiterea cererii de strămutare a dosarului nr.9015/2001 al
Tribunalului Dolj în favoarea Tribunalului Vâlcea, Curtea Supremă de Justiţie a
investit Tribunalul Vâlcea cu soluţionarea cauzei, şi astfel strămutarea dispusă de
instanţa supremă îşi va produce efectele până la pronunţarea unei hotărâri definitive
în cauză.
În cazul în care, prin casare cu trimitere, se reia un nou ciclu de judecată -cum
este în speţă- efectele strămutării rămân operante până la soluţionarea definitivă a
cauzei, pe traiectoria ierarhiei judiciare în raport cu instanţa la care a ajuns cauza prin
mecanismul strămutării. Aceasta înseamnă, desigur că efectele strămutării se întind
obligatoriu atât la instanţele ierarhic superioare cât şi la instanţele ierarhic inferioare
în cazul exercitării căilor de atac urmare cărora se dispune de exemplu casarea cu
trimitere spre rejudecare la fond ca şi în prezenta cauză.
Această soluţie rezultă din interpretarea raţionalăr a prevederilor art.55-61 din
Codul de procedură penală. O altă interpretare ar conduce la un cerc vicios şi la
situaţii fără ieşire, ştiut fiind că, potrivit dispoziţiilor art.61 din de procedură penală,
nu se poate face o nouă cerere de strămutare pentru aceleaşi temeiuri.
Dacă, printr-o altă interpretare, s-ar ajunge la o altă soluţie, ar însemna să se
nesocotească caracterul definitiv şi obligatoriu al hotărârilor Curţii Supreme de
Justiţie şi s-ar admite ca hotărârea instanţei supreme, respectiv efectele ei, să fie
desfiinţată printr-o decizie a unei instanţe inferioare, ceea ce este contrar legii şi de
neconceput.
Faţă de cele menţionate, competentă să soluţioneze în primă instanţă
cauza este Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ca instanţă inferioară în grad Tribunalului
Vâlcea.
142
 PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

În temeiul art.43 alin.7 Cod procedură penală stabileşte competenţa

soluţionării cauzei privind pe inculpaţii R.D. şi I.M. în favoarea Judecătoriei
Rm.Vâlcea, căreia i se trimite dosarul spre competentă soluţionare.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 februarie 2003

4.Conflict de competenţă.Instanţa obligată să ia măsurile şi să efectueze

actele care reclamă urgenţă.

ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Î N C H E I E R E NR.747
Dosar nr.291/2003

Şedinţa publică din 13 februarie 2003

CURTEA

Asupra cererilor de faţă;

Constată că a fost fixat acest termen intermediar pentru examinarea
cererilor formulate de apărătorul inculpaţilor pentru încetarea de drept a măsurilor
preventive luate în dosarul de fond, aflat în curs de judecată, privitor la care s-a ajuns
la un conflict negativ de competenţă între Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi
Tribunalul Satu Mare.
Examinând cererile formulate, se constată că acestea au fost adresate
Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, cu neobservarea dispoziţiilor art.43 alin.6
din Codul de procedură penală, din interpretarea cărora rezultă că asupra unor
asemenea cereri ca şi asupra oricăror acte ce reclamă urgenţă este competentă instanţa
care şi-a declinat competenţa cea din urmă, respectiv Tribunalul Satu Mare.
Pentru aceste considerente, urmează ca cererile de constatare a încetării
143
de drept a măsurii arestării preventive a inculpaţilor adresate Curţii Supreme de
Justiţie, să fie respinse ca inadmisibile.
Curtea Supremă, în calitate de instanţă ierarhic superioară comună celor
două instanţe între care s-a ivit conflictul negativ de competenţă –având, potrivit
investirii, în conformitate cu prevederile art.43 alin.7 Cod procedură penală, doar
competenţa de a hotărî asupra conflicului de competenţă, la termenul fixat, 27
februarie 2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:

Respinge cererile formulate de inculpaţii C.G. şi P.L.de constatare a

încetării de drept a măsurii arestării preventive a inculpaţilor, ca inadmisibile.
Obligă pe fiecare inculpat să plătească statului câte 500.000 lei,
cheltuieli judiciare.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 februarie 2003.

5.Competenţă. Indivizibilitate. Reunirea cauzelor. Conflict pozitiv de

competenţă
Când se constată că două instanţe diferite judecă acţiuni săvârşite la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, de către aceeaşi
persoană, faptele constituind o infracţiune continuată, trebuie urmată procedura
de reunire a cauzelor în caz de indivizibilitate, potrivit competenţei prevăzute în
art.35 C.proc.pen.
Într-un atare caz, ar exista conflict pozitiv de competenţă numai dacă
instanţele pe al căror rol se află judecarea acţiunilor componente ale infracţiunii
continuate ar respinge excepţiile de necompetenţă ridicate de procuror sau de către
părţi.

CSJ, Secţia penală, decizia nr.1218 din 11 martie 2003

Prin încheierea din 12 decembrie 2002, Judecătoria Baia Mare, în temeiul

art.43 alin.4 C.proc.pen., având în vedere sesizarea făcută de apărătorul inculpatului
144
L.G., privind incidenţa prevederilor art.43 din acelaşi cod, a dispus suspendarea
judecării cauzei până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că inculpatul a fost trimis în
judecată atât în faţa Judecătoriei Baia Mare, cât şi a Judecătoriei Satu Mare pentru
acelaşi tip de activitate infracţională, iar perioadele în care s-a desfăşurat această
activitate, anul 1999, se suprapun, situaţie în care apărătorul inculpatului a solicitat
reunirea cauzelor prin ataşarea dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Satu Mare la
dosarul Judecătoriei Baia Mare, prima instanţă sesizată.
Judecătoria a motivat că în ambele cause este vorba de săvârşirea unor
acte materiale ce compun o singură infracţiune, continuată, de înşelăciune prevăzută
n art.215 alin.1, cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.
Considerând că există un conflict pozitiv de competenţă, judecătoria a
sesizat Curtea Supremă de Justiţie cu soluţionarea acesteia.
În soluţionarea sesizării se constată că, potrivit art.32 C.proc.pen., două
sunt situaţiile care generează conflictul de competenţă, şi anume când două sau mai
multe instanţe legal sesizate cu aceeaşi cauză penală se recunosc deopotrivă
competente cu soluţionarea ei, respingând fiecare dintre ele excepţia de
necompetenţă, şi situaţia inversă, când ele se consideră necompetente, declinându-şi
una alteia competenţa.
În speţă se constată că, în cursul judecăţii nu s-a ridicat excepţia de
necompetenţă, pe motiv că ambele instanţe, Judecătoria Baia Mare şi Judecătoria
Satu Mare, sunt sesizate cu aceeaşi cauză penală, şi, deci, nu au respins, ambele, o
atare excepţie, pentru a exista conflict pozitiv de competenţă.
Apărătorul inculpatului L.G., susţinut de procuror, a solicitat reunirea
cauzelor penale în care sunt cercetaţi cei doi inculpaţi în dosare diferite, aflate pe
rolul celor două instanţe, invocând, în mod corect, cazul de indivizibilitate prevăzut
în art.33 lit.c C.proc.pen.
Reunirea cauzelor în caz de indivizibilitate sau conexitate nu se confundă cu
instituţia conflictului de competenţă, având procedura sa specială de rezolvare,
potrivit art.32-39 C.proc.pen.
Reunirea poate fi solicitată de părţi sau propusă de procuror înaintea instanţei
la care cauzele ar urma să fie reunite; când din dosar sau din cercetarea
judecătorească rezultă că ar exista alte cauze penale care au legătură, existând
indivizibilitate sau conexitate cu cea pendinte la instanţa la care ar urma să se facă
reunirea, această instanţă poate dispune din oficiu reunirea cauzelor dacă acestea se
află în aceeaşi fază şi etapă procesuală, potrivit art.32 şi art.37 C.proc.pen.
Judecătoria Baia Mare a respins cererea de reunire a cauzelor, pe motiv
de celeritate a judecăţii, iar nu pentru că nu ar fi fost un caz de indivizibilitate,
reţinând însă, în mod eronat, că a fost sesizată cu un conflict pozitiv de competenţă,
suspendând judecarea cauzei.

145
 În consecinţă, constatând neîndeplinite în cauză cerinţele legale prevăzute în
art.43 C.proc.pen., s-a trimis dosarul la Judecătoria Baia Mare pentru continuarea
judecăţii.

6.Strămutarea judecării cauzei în căile de atac. Casare cu trimitere pentru

rejudecare. Instanţa competentă să rejudece

În cazul în care s-a dispus strămutarea judecării cauzei în apel sau

recurs, iar instanţa de control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de către prima
instanţă, competentă să rejudece cauza este instanţa de fond din raza teritorială a
instanţei de control judiciar unde a fost strămutată judecarea cauzei în apel sau
recurs, iar nu instanţa care a pronunţat sentinţa.

CSJ, Secţia penală, decizia nr.739 din 13 februarie 2003

Prin încheierea nr.1718 din 29 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia
penală, a admis cererea de strămutare formulată de petiţionarul Ş.E. şi a dispus
strămutarea judecării cauzei având ca obiect recursurile formulate împotriva sentinţei
nr.1983 din 7 mai 2001 a Judecătoriei Craiova, în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, prin decizia penală nr.777 din 24 iunie 2002, a
admis recursurile declarate de procuror şi partea vătămată Ş.E. împotriva sentinţei
menţionate şi a dispus trimiterea cauzei la Judecătoria Craiova pentru rejudecare.
Prin sentinţa penală nr.3785 din 9 septembrie 2002, Judecătoria Craiova
şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu
Vâlcea care, la rândul ei, prin sentinţa penală nr.1087 din 30 octombrie 2002, şi-a
declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Craiova.
În soluţionarea conflictului negativ de competenţă se constată că, în
speţă, competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Râmnicu Vâlcea, deoarece
prin admiterea cererii de strămutare a dosarului în favoarea Tribunalului Vâlcea,
Curtea Supremă de Justiţie a investit Tribunalul Vâlcea cu soluţionarea cauzei,
strămutarea dispusă producându-şi efectele până la pronunţarea unei hotărâri
definitive în cauză.
În situaţia în care, prin casare cu trimitere, se reia un nou ciclu de judecată,
cum este cazul în speţă, efectele strămutării rămân operante până la soluţionarea
definitivă a cauzei, pe linia ierarhiei judiciare în raport cu instanţa la care a ajuns
cauza prin strămutare. Aceasta înseamnă că efectele strămutării se întind atât la
instanţele ierarhic superioare, cât şi la cele ierarhic inferioare în cazul exercitării
căilor de atac urmare cărora se dispune casarea cu trimitere spre rejudecare ca în
prezenta cauză.
146
 Faţă de cele arătate, competentă să soluţioneze în primă instanţă cauza
este Judecătoria Râmnicu Vâlcea, ca instanţă inferioară în grad Tribunalului Vâlcea.

7.Strămutare.Conflict negativ de competenţă.Efectele unei strămutări

anterioare rămân operante până la soluţionarea definitivă a cauzei, chiar dacă
printr-o casare cu trimitere se declanşează un nou ciclu de judecată.
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

D E C I Z I A NR.4639 DOSAR NR.3843/2002

D. Şedinţa publică din 31 octombrie 2002

Completul compus din :

E. CURTEA

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin sentinţa penală nr.705 din 26 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria

Râmnicu Vâlcea în dosarul nr.7152/2002, s-a dispus declinarea competenţei de
soluţionare a cauzei privind partea vătămată S.E.C.şi inculpatul P.L .pentru insultă
(art.205 Cod penal), în favoarea Judecătoriei Craiova, judeţul Dolj, reţinându-se, în
esenţă, că fiind vorba de un nou ciclu de judecată, consecutiv unei soluţii de casare cu
trimitere, nu mai operează efectele unei strămutări anterioare, Judecătoria Craiova
fiind instanţa competentă pentru rejudecare, astfel că s-a procedat potrivit
dispoziţiunilor art.42 Cod procedură penală.
Primind dosarul, Judecătoria Craiova prin sentinţa penală nr.3798 din 9
septembrie 2002 a dispus, la rându-i, declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei
Râmnicu Vâlcea, creându-se astfel un conflict negativ de
competenţă pentru rezolvarea căruia are îndreptăţire de soluţionare instanţa
superioară comună şi anume Curtea Supremă de Justiţie potrivit dispoziţiunilor art.43
alin.7 Cod procedură penală.
S-a reţinut, în esenţă, că efectele strămutării operează şi în situaţia – ca
cea din speţă - , când se reia ciclul de judecată.
147
 Curtea Supremă de Justiţie examinând cauza în condiţiile art.43 alin.7
Cod procedură penală, constată că Judecătoria Râmnicu Vâlcea este competentă să
judece cauza, dosarul urmând a fi trimis acelei instanţe pentru competentă
soluţionare.
În acest sens s-au reţinut următoarele considerente:
Cauza de fond priveşte un proces penal pentru insultă, pornit la
Judecătoria Craiova de către partea vătămată S.E.C. contra inculpatului P.L., în
cadrul căruia - când s-a ajuns la recurs, în faţa Tribunalului Dolj - , a intervenit
strămutarea dispusă de Curtea Supremă de Justiţie prin încheierea nr.1730 din 29
martie 2002, de la Tribunalul Dolj la Tribunalul Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, judecând în recurs pricina, prin decizia penală nr.651
din 3 iunie 2002, a admis recursul părţii vătămate, casând hotărârea atacată şi
dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Chiar dacă, prin casare cu trimitere, se declanşează un nou ciclu de
judecată, efectele strămutării rămân operante, până la soluţionarea definitivă a cauzei,
pe întreaga ierarhie judiciară, în raport cu instanţa la care dosarul a ajuns prin
mecanismul strămutării, fiind vorba atât de instanţele ierarhic superioare în cazul
exercitării căilor ordinare legale de atac, cât şi de instanţele ierarhic inferioare, când -
ca în speţă - , se dispune casarea cu trimitere pentru rejudecare.
Această soluţie este susţinută de interpretarea raţională a dispoziţiunilor
art.55-61 Cod procedură penală, orice interpretare contrară, ar duce la un cerc vicios
şi chiar la situaţii fără ieşire, având în vedere dispoziţiunile art.61 Cod procedură
penală care interzic repetarea cererii de strămutare pentru aceleaşi temeiuri.
În raport cu cele de mai sus, urmează a se stabili competenţa de
soluţionare a cauzei privind pe inculpatul P.L. la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, unde
va fi trimis dosarul spre competentă rezolvare.

F. PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul P.L.

la Judecătoria Râmnicu Vâlcea.
Trimite dosarul la acea instanţă, pentru competentă soluţionare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 octombrie 2002.

148
 8.Incompatibilitate.Judecător care a participat la soluţionarea cauzei în
apel şi la rejudecarea aceleiaşi cauze după casarea deciziei

Judecătorul care a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru

completarea urmăririi penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi
cauze după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu
trimitere în recurs.

SCJ, secţia penală, decizia nr.3557 din 5 iulie 2002

Prin sentinţa penală nr.350 din 11 noiembrie 1999, Tribunalul Bacău a
condamnat pe inculpatul C.C. pentru săvârşirea ifracţiunii de luare de mită prevăzută
de art.254 alin.1 C. pen.
Curtea de Apel Bacău a admis apelul inculpatului şi a dispus restituirea
cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale.
Recursul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr.1159 din 6
martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, dispunându-se casarea
deciziei cu trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.
Curtea de Apel Bacău prin decizia penală nr.320 din 6 decembrie 2001
admiţând apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Potrivit art.47 C.p.p., judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei
cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă superioară
sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel.
În speţă, cei doi judecători care au pronunţat, în apel, decizia prin care s-
a dispus restituirea cauzei la procuror, au participat, după casarea cu trimitere, la
judecarea din nou a cauzei în apel.
Constatându-se, astfel, că la judecarea apelului a existat un caz de
incompatibilitate, recursul procurorului a fost admis şi s-a dispus trimiterea cauzei
pentru rejudecarea apelului.

9. Infracţiuni săvârşite de poliţişti.Conflict negativ de competenţă.Instanţa

competentă în raport de noul statut al poliţistului, de funcţionar civil(Legea
nr.360/2002.

ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

149
 SECŢIA PENALĂ

G. Decizia nr. H. Dosar nr. 291/2003

1018/2003
Şedinţa publică de la 27 februarie 2003
Asupra conflictului negativ de competenţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 202 din 11 decembrie 2002, Tribunalul Militar
Teritorial Bucureşti a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind
pe inculpaţii C.G. şi P.A., trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. 1289/P/2002 al
Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, pentru infracţiunea de
luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 din Legea nr.
78/2000 şi art. 41 alin. (2) C. pen., în favoarea Tribunalului Satu Mare.
S-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002,
competenţa de a judeca în fond infracţiunile săvârşite de agenţii (ofiţerii) de poliţie
revine instanţelor civile.
Gradele militare ale inculpaţilor (subofiţeri de poliţie) corespund, prin efectul
art. 73 din Legea nr. 360/2002, gradului profesional de agenţi, astfel încât,
competenţa de soluţionare revine tribunalului, şi anume Tribunalului Satu Mare, după
criteriile prevăzute de art. 30 C. proc. pen., care determină competenţa teritorială.
Tribunalul Satu Mare, prin sentinţa penală nr. 14 din 14 ianuarie 2003, în baza
art. 28 pct. 1 lit. a) raportat la art. 42 C. proc. pen., şi-a declinat competenţa, la rându-
i, în favoarea Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, cu motivarea că dispoziţiile
art. 82 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 nu abrogă nici expres şi nici tacit dispoziţiile
art. 40 C. proc. pen., care menţine competenţa instanţelor militare, chiar dacă
făptuitorul între timp a pierdut calitatea de militar.
Din cele două hotărâri contrare, a rezultat un conflict negativ de competenţă a
cărui rezolvare intră în competenţa Curţii Supreme de Justiţie ca instanţă superioară
comună, potrivit dispoziţiilor art. 29 pct. 5 lit. a) C. proc. pen.
Examinând situaţia din speţă în raport cu reglementările juridice în vigoare, se
ajunge la concluzia neîndoielnică că Tribunalul Satu Mare este instanţa legal
competentă să soluţioneze cauza pentru următoarele considerente:
Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare
la 24 august 2002, cuprinde, între altele, dispoziţii de ordin procesual privind
competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în
temeiul legii au devenit funcţionari publici civili. Au fost scoşi astfel din sfera
competentă a instanţelor militare poliţiştii, indiferent de data comiterii faptei, de data
declanşării procesului penal, de calitatea de militar a făptuitorului ori de pierderea
acestei calităţi.
Dispoziţiile art. 40 C. proc. pen., nu sunt incidente în speţă, ele presupunând
150
exclusiv situaţia pierderii calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii, în condiţiile
aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme aşa cum s-a arătat, în cazul din speţă nu a
intervenit o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei.
Potrivit dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 360/2002 şi în raport de prevederile
art. 30 C. proc. pen., care reglementează competenţa teritorială, în temeiul art. 43
alin. (1) C. proc. pen., se va stabili competenţa soluţionării cauzei privind pe
inculpaţii C.G. şi P.L. în favoarea Tribunalului Satu Mare, căruia i se va trimite
dosarul spre competentă soluţionare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Potrivit art. 43 alin. (1) C. proc. pen., stabileşte competenţa soluţionării cauzei
privind pe inculpaţii C.G. şi P.L. în favoarea Tribunalului Satu Mare, căruia i se va
trimite dosarul spre competentă soluţionare.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de câte 150.000 lei pentru
fiecare, va fi plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 27 februarie 2003.

10.Recuzarea tuturor judecătorilor şi procurorilor.

I. ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.2738 Dosar

nr.2761/2004

Şedinţa din 20 mai 2004

J. CURTEA

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

151
 Prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu la data de 6 mai 2004
de către Curtea de Apel Ploieşti, a fost respinsă ca inadmisibilă, cererea de recuzare a
tuturor judecătorilor din cadrul Tribunalului Prahova şi a procurorilor de la
Parchetul de pe lângă acea instanţă, formulată de petiţionarul D.M., domiciliat în
Ploieşti, str.Cameliei nr.21 B, Bl.138, sc.B, ap.33, jud.Prahova.
Pentru a pronunţa astfel, s-a reţinut că deşi petiţionarului i s-a solicitat
să precizeze, potrivit art.52 alin.5 Cod procedură penală, cazurile de incompatibilitate
în care se află fiecare magistrat la care se referă cererea de recuzare, el a făcut
aprecieri de ordin general, cu privire la existenţa unor legături infracţionale între
magistraţii Tribunalului Prahova, procurorii de la Parchetul de pe lângă acea instanţă
şi lucrătorii de securitate “a căror victimă se consideră, atât înainte de anul 1989 cât şi
în prezent”.
Împotriva acestei soluţii, petiţionarul a declarat recurs.
Prin recursul declarat, recurentul a solicitat să se ia act că nu are
calitatea de petiţionar, ci acea de parte vătămată şi a invocat motivele menţionate în
partea introductivă a prezentei hotărâri.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art.52 alin.5 Cod procedură penală, abţinerea sau recuzarea care
priveşte întreaga instanţă, trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de
incompatibilitate în care se află fiecare judecător.
Or, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că recurentul nu a
indicat concret cazurile de incompatibilitate aşa cum prevede expres textul de lege
menţionat mai sus, astfel încât soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de
recuzare este legală şi temeinică.
Drept urmare, recursul urmează să fie respins ca nefondat.
De altfel, din analiza motivelor care au determinat nemulţumirile
menţionate de recurent, cu privire la modul cum judecătorii Tribunalului Prahova sau
procurorii Parchetului de pe lângă acea instanţă i-au rezolvat plângerile formulate
sau au soluţionat cauzele aflate pe rol se desprinde concluzia că recurentul are
suspiciuni şi lipsă de încredere generală cu privire la toţi judecătorii şi procurorii care
compun instanţele şi parchetele din raza teritorială a Curţii de Apel Ploieşti, ceea ce
ar putea justifica formularea unei cereri de strămutare şi nu de recuzare.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei vor fi
restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

152
 Respinge recursul declarat de petiţionarul D.M. împotriva încheierii de şedinţă
pronunţată în Camera de Consiliu la data de 6 mai 2004 de către Curtea de Apel
Ploieşti în dosarul nr.3611/2004 al acelei instanţe, ca nefondat.
Obligă pe recurent să plătească statului 100.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 mai 2004.

11.Recuzare. Incompatibilitate.

K. ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr.2735 Dosar

nr.2759/2004

Şedinţa din 20 mai 2004

C U R T E A,

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 6 mai 2004, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca
inadmisibilă, cererea de recuzare formulată de petiţionarul D.M. împotriva tuturor
magistraţilor din cadrul Tribunalului Prahova şi a procurorilor din cadrul Parchetului
de pe lângă Tribunalul Prahova.
S-a reţinut că, deşi petiţionarului i s-a solicitat să precizeze, concret,
cazurile de incompatibilitate în care se află fiecare magistrat, la care se referă cererea
de recuzare – aşa cum prevede expres textul art.52 alin.5 Cod procedură penală – el s-
a limitat să facă aprecieri de ordin general cu privire la existenţa unor legături
infracţionale între magistraţii Tribunalului Prahova, procurorii de la Parchetul de pe
lângă acelaşi tribunal şi organele de securitate “a căror victimă se consideră, atât
înainte de anul 1989, cât şi în prezent”.
Prin recursul declarat şi susţinut în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, recurentul a solicitat să se ia act că nu are calitatea de petiţionar, ci de parte
153
vătămată şi a invocat motivele precizate, punctual, în partea introductivă a prezentei
decizii.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art.52 alin.5 Cod procedură penală, abţinerea sau recuzarea care
priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de
incompatibilitate în care se află fiecare judecător.
Or, din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că recurentul nu a indicat
concret aceste cazuri de incompatibilitate, aşa cum prevede, expres, textul de lege
sus-menţionat, astfel că respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare, este legală.
Drept urmare, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
De altfel, din analiza motivelor nemulţumirilor precizate de către
recurent, se desprinde concluzia că acestea se constituie într-o suspiciune şi o lipsă de
încredere generală, cu privire la toţi judecătorii şi procurorii care compun instanţele şi
Parchetele din raza teritorială a Curţii de Apel Ploieşti, ceea ce ar putea justifica
formularea unei cereri de strămutare, şi nu de recuzare.
Pentru aceste considerente, Curtea urmează să respingă recursul
petiţionarului, ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge recursul declarat de petiţionarul D.M. împotriva încheierii de

şedinţă pronunţată în Camera de Consiliu la data de 6 mai 2004 de către Curtea de
Apel Ploieşti în dosarul nr.3610/2004 al acelei instanţe, ca nefondat.
Obligă pe recurent să plătească statului 100.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 mai 2004.

12.Incompatibilitate-art.47 C.pr.pen.Judecător care a participat la anterior la

judecarea cauzei.

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
154
 SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3020 Dosar nr. 218/2004

Şedinţa publică din 3 iunie 2004

CURTEA

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr.133 din 23 mai 2003 a Tribunalului Ialomiţa a

fost respinsă cererea de revizuire a sentinţei penale nr.203 din 25 iulie 2001 a
Tribunalului Ialomiţa prin care V.M.I., a fost condamnat la 4 ani închisoare şi 2 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal.
S-a reţinut că susţinerile părţii vătămate O.V. făcute printr-o scrisoare
adresată condamnatului după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în
sensul că după incidentul avut cu el în ziua de 14 aprilie 2000 a suferit o altă
agresiune din partea altor persoane, nu constituie fapte şi împrejurări noi în
accepţiunea înţelesului avut în vedere de legiuitor prin art.394 lit.a Cod procedură
penală, ci reprezintă o încercare de a se obţine o „prelungire a probaţiunii pentru fapte
şi împrejurări cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza”.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.386 din 22 iulie
2003 a admis apelul condamnatului revizuient V.M.I., a desfiinţat sentinţa sus-
menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalului Ialomiţa.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, printre altele,
condamnarea nu s-a făcut numai pe baza declaraţiei părţii vătămate. Aceasta a fost
coroborată cu celelalte probe administrate, rezultând fără dubiu vinovăţia
inculpatului”.
Prin aceeaşi decizie, s-a mai reţinut că „singura probă în baza căreia se
învederează o situaţie nouă, necunoscută până în prezent este declaraţia părţii
vătămate care nu arată că nu a fost lovită de inculpat, ci faptul că a mai fost lovită
ulterior şi de alte persoane, rămânând la starea de simplă afirmaţie....”.
Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa penală nr.336 din 5.XI.2003, în urma
rejudecării, a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată împotriva
aceleiaşi sentinţe de condamnare.
Noul apel declarat de condamnatul revizuient a fost respins ca nefondat,
prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr.745 din 8
155
decembrie 2003.
Prin recursul declarat, condamnatul revizuient a invocat în esenţă,
următoarele:
-instanţa de apel, în considerentele deciziei nr.336 din 5 noiembrie 2003
a omis să examineze şi să se pronunţe privitor la susţinerile şi apărările revizuientului
dezvoltate pe larg în cuprinsul motivelor de apel;
-instanţa de apel a respins apelul, fără să analizeze existenţa, pe fond, a
faptelor şi împrejurărilor noi; limitându-se doar să reia considerentele sentinţei
atacate.
În urma examinării motivelor de recurs, precum şi a verificării din
oficiu, a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor atacate, Curtea constată că, recursul este
fondat, dar pentru un alt temei, care atrage nulitatea absolută a deciziei penale nr.745
din 8.XII.2003.
Potrivit art.47 alin.1 din Codul de procedură penală, judecătorul care a
luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi
cauze într-o instanţă superioară sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu
trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs.
În alin.2 al aceluiaşi text de lege, se prevede că nu mai poate participa la
judecarea cauzei nici judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea, cu privire la
soluţia care ar putea fi dată în cauză.
Or, din examinarea deciziei penale atacate nr.745 din 8 decembrie 2003
se constată că, în compunerea completului instanţei care a judecat apelul şi care s-a
pronunţat asupra acestuia, a făcut parte judecătorul V.B., acelaşi care, anterior, a făcut
parte din completul de judecată la nivelul aceleiaşi curţi de apel, care prin decizia
nr.386/22.VII.2003, admiţând apelul revizuientului, a desfiinţat hotărârea anterioară
şi a trimis cauza spre rejudecare.
Apoi, nu se poate omite modul cum au fost formulate considerentele
deciziei penale nr.386/22.VII.2003, reproduse la început, prin motivarea noastră, din
care rezultă, dealtfel, că acelaşi judecător şi-a exprimat anterior, părerea referitor la
soluţia care ar putea fi dată în cauză.
Aşa fiind, urmează a se constata că se impune admiterea recursului,
casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.
Cu prilejul rejudecării, urmează a fi examinate temeinic, fiecare dintre
motivele de apel invocate în scris, decizia atacată neconţinând, într-adevăr, o analiză
a acestor motive, urmând ca în raport de rezultatul acestei verificări să se constate
dacă aceste motive, reprezintă sau nu temeiuri de admitere a cererii de revizuire în
care stăruie condamnatul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
156
 DECIDE:

Admite recursul declarat de condamnatul revizuient V.M.I. împotriva

deciziei penale nr.745/10.12.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală în
dosarul penal nr.3835/2003.
Casează decizia penală sus-menţionată şi trimite cauza la Curtea de Apel
Bucureşti, Secţia I penală, pentru rejudecarea apelului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 3 iunie 2004.

13.Recuzare.

ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
- Secţia penală -

Î N C H E I E R E nr. 2721 Dosar nr. 2282/2003

Şedinţa din 5 iunie 2003

Constată că, petiţionarii, în dosarul penal nr.9343/2002, aflat pe rol la

Judecătoria Piteşti, au recuzat pe toţi judecătorii de la judecătorie, Tribunalul Argeş şi
de la Curtea de Apel.
Judecătoria, în faţa căreia s-a formulat cererea de recuzare, a procedat
corect, trimiţând cauza instanţei ierarhic superioare, Tribunalul Argeş.
Tribunalul Argeş a citat petenţii pentru a-şi preciza cererea iar la
termenul următor, faţă de împrejurarea că petenţii şi-au menţinut cererea de recuzare
iniţială faţă de toţi judecătorii, trebuia să trimită cauza pentru soluţionarea recuzării,
instanţei ierarhic superioare, adică Curţii de Apel Piteşti.
Dispoziţia Tribunalului Argeş de a trimite cauza, direct Curţii Supreme
de Justiţie, este greşită.
Din interpretarea raţională a prevederilor art. 51 şi 52 din Codul de
procedură penală, rezultă că cererea de recuzare se formulează într-o cauză aflată
pendinte, în curs de judecată, în faţa unei instanţe şi se poate referi la judecătorii care
157
formează completul de judecată, ori chiar la întreaga instanţă, în acest din urmă caz,
soluţionarea recuzării fiind de competenţa instanţei ierarhic superioare.
Or, recuzarea fiind invocată în faţa Tribunalului Argeş şi referindu-se la
întreaga instanţă, cererea trebuia trimisă, împreună cu dosarul, spre soluţionare
instanţei ierarhic superioare, adică Curtea de Apel Piteşti şi nu direct Curţii Supreme
de Justiţie.
Aşa fiind, urmează ca cererile petiţionarilor să fie respinse şi cauza
trimisă la Curtea de Apel Piteşti pentru soluţionarea cererii de recuzare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
DECIDE

Respinge cererile de recuzare formulate de petiţionarii S.F. şi S.E., în

faţa Tribunalului Argeş, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 9434/2002 al
Judecătoriei Piteşti.
Trimite cauza la Curtea de Apel Piteşti pentru competenta soluţionare a
cererii de recuzare.
Obligă petiţionarii să plătească statului câte 400.000 lei cheltuieli
judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 iunie 2003.

14.Competenţă după calitatea persoanei.Competenţa instanţei în raport de

statutul poliţistului după adoptarea Legii nr.360/2002.

ROMANIA
CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE
SECTIA PENALA

Decizia nr.4687 Dosar nr.4438/2002

Sedinţa publică din 4 noiembrie 2002

CURTEA

158
 Asupra recursurilor de faţă ;
In baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin încheierea din 18 octombrie 2002 pronunţată de Curtea Militară de Apel
în dosarul penal nr.5/2002, s-a admis sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie ,
dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C., F.I. ,
C.V. şi H.E. cu încă 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie 2002 până la 22
noiembrie 2002.
Inculpaţii sunt anchetaţi pentru infracţiunile prevăzute de art.26 raportat la
art.215 alin.2 şi art.26 raportat la art.291 Cod penal; art.26 raportat la art.289 Cod
penal şi art.26 raportat la art.215 alin.2 Cod penal ; art.241/1 Cod penal şi la art.291
Cod penal şi art.248/1 Cod penal.
Pentru a hotărî astfel, Curtea Militară de Apel a reţinut, în esenţă, că faţă de
fiecare dintre sus-numiţii inculpaţi se desfăşoară a amplă şi complexă activitate de
urmărire penală, fiind în curs lucrări de expertiză şi verificări, ascultarea unor martori
şi confruntări, toate acestea acoperind condiţiile impuse de art.155 alin.1 Cod
procedură penală referitor la necesitatea prelungirii arestării şi existenţa unei motivări
convingătoare.
S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat subzistă temeiuri care au fost
avute în vedere la luarea măsurii arestării în sensul dispoziţiilor art.146 şi art.143 Cod
procedură penală, menţinându-se condiţiile prevăzute de art.148 lit.h Cod procedură
penală, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile respective fiind mai mare de 2
ani închisoare, iar lăsarea inculpaţilor în libertate ar prezenta un pericol pentru
ordinea publică.
Prin aceiaşi încheiere, s-au respins excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la
necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, şi a
caracterului nelegal al sesizării instanţei.
In legătură cu prima excepţie ridicată potrivit căreia Curtea Militară de Apel n-
ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea
în vigoare a Legii nr.360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa
aparţinând instanţei civile Curtea Militară de Apel a reţinut că potrivit dispoziţiunilor
art.40 alin.1 Cod procedură penală, când competenţa instanţei este determinată – ca
în speţă – de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece , chiar dacă
cel în cauză, după săvârşirea infracţiunii, a pierdut acea calitate.
Impotriva acestei încheieri au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând o serie
de critici pentru nelegalitate şi erori grave de fapt, susţinând în primul rând că
hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul dispoziţiunilor art.497
alin.2 Cod procedură penală, fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, indicându-
se în acest sens cazul de recurs prevăzut de art.385/9 pct.1 Cod procedură penală.
Recursul este fondat sub acest aspect al acţiunii nulităţii absolute, hotărârea
atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor imperative privind competenţa
159
materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare, nulă.
Astfel, cauza priveşte prelungirea duratei arestării preventive – potrivit
dispoziţiunilor art.155-160 Cod procedură penală - a celor patru inculpaţi sus-
menţionaţi, solicitată de Parchetul Naţional Anticorupţie care avea dosarul în curs de
urmărire penală.
Sesizarea parchetului s-a înregistrat la Curtea Militară de Apel la data de 17
octombrie 2002, instanţa nesocotindu-se competentă să judece cererea de prelungire
în condiţiile art.155 alin.2 Cod procedură penală considerându-se instanţa în a cărei
rază teritorială se află locul de deţinere al inculpaţilor, corespunzătoare instanţei
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece cauza şi în raport
cu dispoziţiunile art.35 Cod procedură penală care reglementează competenţa în caz
de indivizibilitate şi conexitate – caz prezent în speţă - ,printre inculpaţi fiind un
ofiţer superior de poliţie la data infracţiunilor şi un judecător de la tribunal, acesta
din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel , iar ofiţerul determinând competenţa
instanţei militare corespunzătoare şi anume a Curţii Militare de Apel.
Construcţia juridică pe fundamentarea căreia Curtea Militară de Apel s-a
socotit competentă să judece cauza privind prelungirea duratei arestării preventive a
celor patru inculpaţi, s-a completat cu trimiterea la dispoziţiunile art.40 Cod
procedură penală, potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă chiar dacă
ulterior săvârşirii infracţiunii, ofiţerul superior – ca în speţă -, nu mai are calitate.
In realitate, raţionamentul juridic menţionat este afectat de erori esenţiale care
demonstrează că nu s-a procedat la o analiză riguroasă, ceea ce a dus la pronunţarea
unei hotărâri nule.
Erorile esenţiale se referă la insuficienta aprofundare a dispoziţiunilor Legii
nr.360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului – intrată în vigoare la data de 24
august 2002 – care cuprinde , între altele, disoziţiuni de ordin procesual privind
competenţa instanţelor în cazul hotărârii unor infracţiuni de către poliţişti care prin
consecinţele legii au devenit funcţionari publici civili.
In acest fel, prin efectul adoptării Legii nr.360 din 24 iunie 2002, în materia
reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor comise de poliţişti, s-a
creat un concurs între dispoziţiunile din Codul de procedură penală şi cele din
respectiva lege, concurs în legătură cu care trebuie remarcat următoarele :
- Atât Codul de procedură penală cât şi Legea nr.360/2002 au fost adoptate de
Parlamentul României, făcând parte – potrivit dispoziţiunilor art.72 alin.3 literele f şi
i din Constituţia României - , din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu
caracter general iar cea privitoare la Statutul poliţistului ,o lege cu caracter special,
aceasta din urmă având prevalenţă ;
- Cu prilejul adoptării Legii privind Statutul poliţistului şi în vederea
aplicării acestei, nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze
integral normele şi regulile cu caracter general. Singura măsură luată de legiuitor este
160
cea din art.82 alin.2 din Legea nr.360 din 24 iunie 2002 care prevede că la data
intrării în vigoare a acestei legi, orice dispoziţii contrare se abrogă. Este în afara
oricărei îndoieli , că această dispoziţie expresă de abrogare, are în vedere şi normele
contrare cuprinse în Codul de procedură penală ;
- Cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă
interpretare şi de imediată aplicabilitate ( şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii),
este, de asemenea,în afara oricărei îndoieli , că Legea privind Statutul poliţistului se
aplică strict şi integral de la data intrării în vigoare şi anume 24 august 2002, fiind
indiferentă data comiterii infracţiunilor, de asemenea dacă făptuitorul şi-a păstrat ori
a pierdut calitatea pe care o avea la data faptelor . In acest sens,precum este bine
cnoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi
examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci
cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este
activă ;
- Faţă de lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale cât şi în lipsa unor
dispoziţii generale care să reglementeze situaţii ivite la concurenţa legilor succesive,
a opera cu distincţii referitoare la data comiterii faptei, la data declanşării procesului
penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acesteia, înseamnă a adăuga la lege ;
- Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un
funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a
introdus în cea a instanţelor civile, toate faptele penale comise de poliţişti ( art.64-65
din Legea nr.360/2002), rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai
infracţiunile contra siguranţei statului comise de poliţişti (art.64 alin.3).
In acest context, orice încercare de a menţine în sfera instanţelor
militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr.360/2002, a unor infracţiuni comise de
poliţişti, este, pe lângă potrivnică legii, şi o îndepărtare de sensul şi raţiunea
reglementărilor juridice respective,care urmăresc compatibilizarea legislaţiei
naţionale cu cea din comunitatea europeană;
- In sfârşit, recurgerea la dispoziţiunile art.40 Cod procedură penală pentru a
argumenta menţinerea competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a
Legii nr.360/2002, constituie un procedeu lipsit de pertinenţă. Dispoziţiunile acestui
text nu are nimic comun cu termenii speţei, el presupunând exclusiv pierderea
calităţii avute la data comiterii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări
juridice câtă vreme în cazul în speţă intervine o modificare majoră de reglementare
juridică în materia competenţei , în raport de care dispoziţiunile art.40 Cod procedură
penală, nu-şi mai găsesc nici o raţiune .
In raport de toate cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la
data de 17 octombrie 2002, la câteva luni de la intrarea în vigoare a Legii nr.360/2002
(24 august 2002), deci sesizarea unei instanţe necompetente, a constituit premiza
pronunţării unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul dispoziţiilor art.197
alin.2 Cod procedură penală, fiind vorba de dispoziţiile relative şi calitatea persoanei.
Aşa fiind, recursurile inculpaţilor se vor admite în condiţiile art.385/15 pct.2
161
lit.c Cod procedură penală, se va casa încheierea atacată a Curţii Militare de Apel
dispunându-se rejudecarea cauzei de către instanţa competentă – Curte de Apel
Bucureşti .
S-a determinat Curtea de Apel Bucureşti ca instanţă competentă pentru
judecarea prelungirii duratei arestării preventive a celor patru inculpaţi recurenţi
întrucât – potrivit dispoziţiunilor art.155 alin.2 Cod procedură penală
corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, pe
raza teritorială a căreia se află locul unde sunt deţinuţi cei în cauză (arestul
I.G.P.),urmărirea penală care este în curs fiind efectuată de Parchetul Naţional
Anticorupţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursurile declarate de inculpaţii P.C., F.I., C.V. şi H.E. împotriva

încheierii din 18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr.5/2002.
Casează încheierea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la
Curtea de Apel Bucureşti.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 noiembrie 2002.

15.Competenţa după calitatea persoanei. Plângere prealabilă adresată

instanţei.Funcţie asimilată celei de magistrat.
Funcţiile asimilate potrivit legii funcţiei de magistrat nu cad sub
incidenţa prevederilor din legea procesual penală care se referă la judecători,
magistraţi asistenţi şi procurori; ca atare, regulile de competenţă după
calitatea persoanei prevăzute în art.281 pct.l lit.b şi art.29 pct.1 lit.f C.proc.pen.
nu se aplică persoanelor având funcţii asimilate celei de magistrat.
Decizia nr.5286 din 3 decembrie 2002
Prin sentinţa penală nr.2306 din 19 decembrie 2001, Judecătoria Sectorului 3
Bucureşti a dispus, în baza art.285 C.proc.pen., trimiterea plângerii formulată de
partea vătămată la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în vederea
efectuării urmăririi penale împotriva inculpaţilor A.I. şi A.E. pentru săvârşirea
infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute în art.205 şi art.206 C.pen.
Instanţa a motivat că, dată fiind calitatea inculpatului A.I. de inspector
general în Ministerul Justiţiei, potrivit art.43 alin.2 din Legea nr.92/1992 pentru
organizarea judecătorească, acesta are calitatea de magistrat, în cauză fiind
incidente prevederile art.29 pct. l lit.f C.proc.pen. în această situaţie plângerea
prealabilă a părţii vătămate trebuia adresată Parchetului de pe lângă Curtea
162
Supremă de Justiţie, organ competent să efectueze urmărirea penală, astfel
cum prevede art.279 alin.2 lit.c teza ultimă din acelaşi cod.
Art.29 pct. l lit.f C.proc.pen. se referă la judecătorii şi magistraţii asistenţi
la Curtea Supremă de Justiţie, la judecătorii de la curţile de apel şi Curtea
Militară de Apel, precum şi la procurorii de la parchetele de pe lângă aceste
instanţe.
Ca atare, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a considerat greşit că
prevederile acestui text de lege se aplică şi magistraţilor asimilaţi, funcţia
avută de A.L-neînscriindu-se în categoriile la care se referă art.29 pct. l lit.f
C.proc.pen.
Această funcţie, asimilată celei de magistrat pe durata îndeplinirii ei, este
considerată ca funcţie de magistrat din punct de vedere administrativ, al
dreptuluj,
muncii, fără a avea efecte juridice în planul dreptului procesual penal.
în consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a trimis cauza la
judecătorie pentru soluţionare.

163
 16. Incompatibilitate.Judecător care a participat la
soluţionarea cauzei în apel şi la rejudecarea aceleiaşi cauze după
casarea deciziei.
Judecătorul care a dispus trimiterea cauzei la procuror pentru
completarea urmăririi penale nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze
după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în
recurs.
Decizia nr.3557 din 5 iulie 2002
Prin sentinţa penală nr.350 din 11 noiembrie 1999, Tribunalul Bacău a
condamnat pe inculpatul C.C. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită
prevăzută în art.254 alin. l C.pen.
Curtea de Apel Bacău a admis apelul inculpatului şi a dispus restituirea cauzei
la procuror pentru completarea urmăririi penale.
Recursul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr. 1159 din 6 martie
2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, dispunându-se casarea deciziei cu
trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecare.
Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr.320 din 6 decembrie 2001
admiţând apelul inculpatului, a dispus achitarea acestuia.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Potrivit art.47 C.proc.pen., judecătorul care a luat parte la soluţionarea
unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o instanţă
superioară sau la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel.
în speţă, cei doi judecători care au pronunţat, în apel, decizia prin care s-a
dispus restituirea cauzei la procuror, au participat, după casare cu trimitere, la
judecarea din nou a cauzei în apel.
Constatându-se, astfel, că la judecarea apelului a existat un caz de
incompatibilitate, recursul procurorului a fost admis şi s-a dispus trimiterea cauzei
pentru rejudecarea apelului

17.Incompatibilitate.Judecător care şi-a exprimat anterior

părerea.Soluţionarea propunerilor repetate de arestare preventivă şi de
prelungire a arestării.
La soluţionarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive sau a
propunerii pentru prelungirea arestării, instanţa de fond şi cea de recurs trebuie să
examineze dacă, între alte condiţii prevăzute de lege, sunt probe sau indicii temeinice
că suspectul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută în legea penală, în sensul că
din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se
efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, aşa cum cer
dispoziţiile din art.143 alin. 3 C. proc. pen.
164
 Dacă în încheierea prin care se dispune arestarea preventivă ori prelungirea
arestării sau, după caz, se respinge recursul declarat de inculpatul arestat preventiv
împotriva acestor încheieri, se motivează că sunt indicii temeinice că inculpatul a
săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat, înseamnă că judecătorul s-a pronunţat
asupra vinovăţiei inculpatului, deci şi-a exprimat părerea asupra soluţiei ce ar putea
fi dată în cauză şi devine, astfel, incompatibil potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen. să
judece ulterior cauza sau propunerile şi cererile privind arestarea preventivă.
Soluţia se impune în raport cu textele de lege menţionate, cu observaţia că
motivarea conformă prevederii din art. 143 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că se
justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit infracţiunea, nu constituie motiv de
incompatibilitate privind soluţionarea propunerilor şi cererilor ulterioare sau
soluţionarea în fond a cauzei.

Secţia penală, decizia nr. 5069 din 7 noiembrie 2003

Prin încheierea şedinţei din Camera de consiliu de la 7 noiembrie 2003 a Curţii

de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor S.N.
şi N.A. în cauza având ca obiect recursul inculpatului C.V. împotriva încheierii de
prelungire a arestării preventive a Tribunalului Bucureşti.
În motivarea încheierii se arată că nu subzistă cazul de incompatibilitate invocat
de inculpat, deoarece faptul că cei doi judecători au respins anterior recursul
inculpatului împotriva încheierii prin care Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea
acestuia nu are semnificaţia unei păreri cu privire la soluţionarea ulterioară a cauzei.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Prin încheierea din 13 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I
penală, în complet format din cei doi judecători menţionaţi, a fost respins recursul
declarat de inculpat împotriva încheierii Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, prin
care s-a dispus arestarea sa preventivă, cu motivarea că sunt suficiente indicii
temeinice că inculpatul a comis infracţiunile pentru care este cercetat, deşi art. 143
alin. (3) şi art. 148 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că din datele existente în cauză
trebuie să rezulte că sunt indicii temeinice privind presupunerea că persoana faţă de
care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta, iar nu indicii că a comis acele
fapte.
Cei doi judecători, adoptând motivarea potrivit căreia există indicii că
inculpatul recurent a comis infracţiunile pentru care este cercetat, au devenit
incompatibili prin încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen. Aşa fiind, ei nu
mai puteau participa la judecarea la 7 noiembrie 2003 a recursului declarat de
inculpat împotriva încheierii de prelungire a arestării sale preventive, deoarece şi-au
exprimat anterior, la 13 octombrie 2003, părerea cu privire la soluţia care ar putea fi
dată.

165
 În consecinţă încheierea atacată a fost casată şi s-a admis cererea de recuzare
formulată de inculpat.

18.Incompatibilitate.Antepronunţa
re.

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 5069 Dosar nr.5029/2003

L. Şedinţa publică din 7 noiembrie 2003

S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul inculpat C.V. împotriva
încheierii din 7 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală în
dosarul nr.3535/2003.

C U R T E A,

Asupra recursului de faţă;

Prin încheierea şedinţei din Camera de Consiliu de la 7 noiembrie 2003 a
Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală în dosarul nr.3535/2003, s-a respins cererea
de recuzare a judecătorilor S.N. şi N.A. precum şi a procurorului B.D., ca nefondată,
formulată de inculpatul C.V..
În motivarea încheierii se reţine că, în cauză nu se regăseşte nici un caz
de incompatibilitate invocat de inculpat şi prevăzută de art.47-49 Cod procedură
penală atât cu privire la cei doi judecători precum şi la procurorul de şedinţă, B.D..
În aceeaşi motivare se mai subliniază că, operaţia juridică a verificării
stării de arest preventiv (ce include fie, prelungirea, menţinerea sau revocarea
acesteia), în diferitele momente ale procesului penal, e o procedură cu caracter de
repetabilitate şi aceasta nu poate fi echivalentă cu o antepronunţare, pentru cei ce o
166
dispun.
Ca atare, judecătorii nu devin incompatibili socotindu-se că deja s-au
pronunţat asupra fondului cauzei.
Cu privire la recuzarea procurorului s-a apreciat că, simpla împrejurare
că acelaşi procuror a participat în aceeaşi calitate şi la fond şi la recurs, nu poate
constitui caz de incompatibilitate, dintre cele limitativ şi expres prevăzute de Codul de
procedură penală.
Nemulţumit de această hotărâre, în termenul legal, inculpatul C.V. a
declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, socotind că evaluarea
probelor s-a făcut eronat şi că deci cererea sa de recuzare, trebuia admisă şi nu
respinsă, potrivit art.47 alin.2 Cod procedură penală.
Recursul este fondat.
Verificându-se actele dosarului în ordinea lor cronologică, Curtea, reţine
că într-adevăr cei doi judecători S.N. şi N.A., nu mai puteau participa la judecarea
privindu-l pe inculpatul C.V., aceştia exprimându-şi anterior datei de 7 noiembrie
2003, părerea cu privire la soluţia, care ar putea fi dată în cauză, pe fond.
Astfel, cei doi judecători au făcut parte din completul de judecată, ce
pronunţa încheierea nr.74 din 13 octombrie 2003 şi prin care se resping
recursurile inculpaţilor C.V.şi J.D., împotriva încheierii din 10 octombrie 2003
formulată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, ca nefondate.
Prin încheierea din 10 octombrie 2003, Tribunalul Bucureşti, Secţia I
penală, a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul Naţional
Anticorupţie – Serviciul Anticorupţie Bucureşti, privind pe inculpaţii J.D. şi C.V. şi a
dispus arestarea acestora pe o perioadă de 27 zile, de la 12 octombrie 2003 – 7
noiembrie 2003 inclusiv.
În motivarea ambelor încheieri, respectiv din 10 octombrie 2003 şi din 13
octombrie 2003 instanţele reţin, după ce enumeră probele administrate până în acel
moment că....” sunt suficiente indicii temeinice, că inculpaţii au comis infracţiunile
pentru care sunt cercetaţi”,deşi art.143 alin.3 şi art.148 alin.1 Cod procedură penală
prevăd că, din datele existente în cauză trebuie să rezulte indicii temeinice privind
„presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit
fapta” (a se vedea alin.7 de la fila 5 a încheierii nr.74/13 octombrie 2003).
Aşa fiind, cei doi judecători adoptând motivarea potrivit căreia înainte de
a fi judecat, despre inculpatul recurent, au reţinut că ...”a comis infracţiunile pentru
care este cercetat”, au devenit incompatibili prin încălcarea dispoziţiilor art.47 alin.2
Cod procedură penală. Aşa fiind ei nu mai puteau participa la judecarea cauzei la data
de 7 noiembrie 2003, „exprimându-şi anterior ( încă de la 13 octombrie 2003) părerea
cu privire la soluţia care ar putea fi dată”. Deci, nu caracterul de repetabilitate al
operaţiei juridice în cadrul verificării legalităţii stării de arest preventiv, al
inculpaţilor, atrage incompatibilitatea judecătorilor, ci în cadrul acestei operaţii

167
juridice care într-adevăr şi legal la diferite intervale de timp, se repetă, trebuie avut în
vedere ca judecătorii să nu se pronunţe asupra soluţiei ce ar putea fi dată în cauză,
pentru că numai astfel devin incompatibili.
Faţă de procurorul de şedinţă nu se constată nici un motiv de
incompatibilitate legală prevăzută de art.49 Cod procedură âpenală.
În limita acestor considerente, încheierea recurată urmează a fi casată
după admiterea recursului inculpatului C.V., în baza art.38515 pct.2 lit.d Cod
procedură penală şi rejudecând, urmează a se admite doar cererea de recuzare a
judecătorilor S.N. şi N.A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva

încheierii din 7 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti –secţia I penală
pronunţată în dosarul nr.3535/2003 prin care s-a respins cererea de recuzare
formulată de inculpat.
Casează încheierea menţionată şi rejudecând, admite doar cererea de
recuzare a judecătorilor S.N. şi N.A., formulată de inculpatul C.V..
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 7 noiembrie 2003.

168
 CAPITOLUL VI

PROBELE ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ

SECŢIUNEA I

Probele

1. Probaţiunea în procesul penal

A. Noţiunea de probe şi mijloace de probă

Odată cu săvârşirea unei infracţiuni, se naşte obligaţia pentru stat, ca titular

al ordinii de drept, ca prin organele de urmărire penală sa constate dacă infracţiunea
există, să-l identifice pe făptuitor şi să verifice dacă există sau nu temeiuri de trimitere în
judecată. Ulterior, dacă se dispune trimiterea în judecată, instanţei îi revine obligaţia de
a verifica în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu dacă învinuirea
adusă inculpatului prin actul de sesizare este sau nu întemeiată şi dacă există temeiuri de
condamnare.
Constatarea177 tuturor acestor împrejurări se realizează prin activitatea de
probaţiune, în care organele judiciare se servesc de probe178, obţinute prin mijloacele de
probă.
Probele au fost definite ca fiind acele elemente de fapt (realităţi,
întâmplări, împrejurări) care, datorită relevanţei lor informative, servesc la aflarea
adevărului179 şi la justa rezolvare a unei cauze penale180.

177
Gr.Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed.Cugetarea, Iaşi, 1996, p.203
178
În limbajul practicii juridice, cuvântul „probă” este folosit adeseori atât în înţelesul noţiunii de „probă”, cât şi în cel al
noţiunii de „mijloc de probă”. Cele douuă instituţii sunt, însă, categorii juridice distincte.
179
A afla adevarul intr-o cauza penala inseamna, in general, a stabili daca fapta exista, de cine a fost savarsita, daca
intruneste toate elementele constitutive ale unei infractiuni si daca faptuitorul raspunde penal pentru fapta sa.(V.Dongoroz,
op. cit., p. 169)
180
S.Kahane, Probele şi mijloacele de probă ca instituţii procesuale, Partea generală, vol.I, de V. Dongoroz ş.a. Ed.
Academiei Bucureşti, 1975, p.168

169
 Ele „au menirea de a pune în lumină adevărul real cu privire la o învinuire
concretă, evidenţiind fie vinovăţia, fie inocenţa celui pus sub acea învinuire”.181
Etimologic, noţiunea de probă provine din cuvântul latin „proba”(avi, atum,
are) care înseamnă a dovedi şi de la „probatio” care înseamnă dovadă.182
Reglementarea actuală a Codului de procedură penală român, referitoare la
probe, are la bază o serie de principii menite să garanteze drepturile fundamentale ale
persoanei și să asigure conformitatea legislației române cu standardele europene în
materie, respectiv principiul loialităţii procedurilor în administrarea probelor, excluderea
probelor nelegal sau neloial administrate, a cărei reglementare este construită în jurul
teoriei legitimității, precum și teoria excluderii probelor derivate din alte mijloace de
probă obținute nelegal.
Pe lângă elementele novatoare ale reglementării, acest capitol conține și
texte contrare principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, care permit
autorizarea restrângerii unor drepturi fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi
penale de către procuror. Prezența unor asemenea texte în NCPP comportă riscul
declarării acestor texte ca neconstituționale și drept urmare, este posibil ca în loc să se
reducă durata proceselor penale și să se creeze o practică unitară corectă, să se ajungă la
tergiversarea soluționării cauzelor, iar în final la revizuirea hotărârilor judecătorești ca
urmare a recurgerii la intervenția CEDO.
Prin NCPP s-a renunțat la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă,
prevăzându-se că în procesul penal proba se poate obţine prin orice mijloc de probă care
nu este interzis prin lege.
De asemenea, tot ca element de noutate, a fost redefinit în mod riguros şi
precis obiectul probaţiunii, pentru a se înlătura controversele ivite în doctrina de
specialitate, precum şi unele erori de aplicare în practica instanțelor și a unităților de
parchet privitor la ceea ce înseamnă obiect al probei. Astfel, în CPP s-a prevăzut expres
că reprezintă obiect al probei:
a.existenţa infracţiunii şi săvârșirea ei de către inculpat;
b.faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă în
cauză;
c.faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d.orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
Potrivit art.97 alin.1 C.pr.pen. constituie probă orice element de fapt care
serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa
soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Elementele
de fapt sunt fapte şi împrejurări care stabilesc existenţa sau inexistenţa faptelor care
trebuie constatate.

181
I.Tanoviceanu, Tratat de drept si procedura penala, Tipografia „Curierul Judiciar”, Bucuresti, p.609.
182
Tr.Pop, Drept procesual penal, vol.III, Cluj, 1947, p.157.

170
 Probele ajung la cunoştinţa organelor judiciare prin mijloacele prevăzute de
lege, denumite mijloace de probă (prevăzute în art. 97 alin.2 C. proc. pen.):
a)declaraţiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declaraţiile persoanei vătămate;
c) declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente;
d) declaraţiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii,
mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Mijloacele de probă sunt, aşadar, mijloacele prevăzute de lege prin care se
constată elementele de fapt ce pot servi ca probe.
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de
probă.

B. Importanţa probelor în procesul penal

Normele privitoare la instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor de

probă prezintă o deosebită importanţă, deoarece întregul proces penal se bazează pe
sistemul probelor şi a mijloacelor de probă.
Aceasta este explicaţia pentru care, în decursul timpului, a existat o intensă
preocupare pentru perfecţionarea sistemelor de probaţiune183 retrospectiv, istoric,
distingându-se următoarele faze:
a) faza religioasă, care a durat până la jumătatea sec.XVIII în care
administrarea probelor era bazată pe ideea că numai divinitatea poate oferi justiţiei proba
sigură a culpabilităţii sau neculpabilităţii. În acest sistem, probele erau ordaliile (părţile
erau supuse unor încercări precum ţinerea mâinii în foc, în apă clocotită, pe fier înroşit;
cel care rezista acestor încercări era cel de partea căruia se afla adevărul), duelul judiciar
(câştigătorul acestei confruntări fizice era cel în favoarea căruia urma să se pronunţe
judecătorii) şi jurământul religios al celui învinuit, precum şi al celor care îl susţineau.
b) faza sistemului de probe legale, în care legea determina, anticipat,
mijloacele de probă, fixând gradul de forţă probantă a fiecăruia şi stabilind ce probă se
cere pentru fiecare faptă.
Dacă exista proba considerată de lege ca suficientă, judecătorul era obligat
să condamne, independent de convingerea lui.
În acest sistem, mărturisirea acuzatului era „regina probelor”; urmau probe
cu martori şi experţi, proba prin acte scrise şi constatarea personală a judecătorului la

183
I.Neagu, op. cit., p. 332

171
faţa locului, probele indirecte (indiciile sau prezumţiile). Existau, de asemenea, mai
multe categorii de probe: proba completă (mărturisirea coroborată cu două depoziţii de
martori concordante); proba semiplină (depoziţia unui singur martor, pe baza căreia nu
se putea da o condamnare, conform principiului „testis unus testis nulus”, dar era
suficientă pentru a autoriza întrebuinţarea torturii, ca să obţină mărturisirea); proba
uşoară (care lăsa să planeze oarecare banuieli, insuficientă pentru condamnare); proba
imperfectă; indiciile (care erau uşoare, grave şi violente; două indicii violente făceau o
probă semiplină etc.).
c) faza sistemului probei morale sau intimei convingeri, introdus în sec.
XVIII în Franţa, menţinut de procedura penală franceză în 1808, a fost adoptat în
România la 1864 şi consacrat prin codul de procedură Carol al II-lea.Judecătorul are
facultatea de a aprecia, în mod liber, admisibilitatea unui mijloc de probă şi forţa
probantă a fiecărei dovezi, după intima sa convingere. Libertatea suverană a
judecătorului, în aprecierea probelor, nu înseamnă că poate hotărî, în mod arbitrar, ci
numai că poate avea o apreciere liberă şi că nu poate pronunţa o condamnare, decât dacă
a dobândit în conştiinţa sa certitudinea vinovăţiei, iar în caz de achitare, certitudinea
inocenţei sau a neîntrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii.
Când judecătorul nu poate avea această certitudine, îndoiala profită inculpatului (in
dubio pro reo) şi trebuie să pronunţe achitarea184.
În dreptul nostru procesual penal a fost adoptat principiul liberei aprecieri a
probelor. În acest sistem, probele nu au valoare mai dinainte stabilită (art.103 alin. 1), iar
aprecierea fiecăreia se face de organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată,
în urma examinării tuturor probelor administrate185.

C. Activitatea de probaţiune şi rolul ei în procesul penal

Probaţiunea este acea activitate fundamentală şi complexă care revine

organelor judiciare,de a stabili adevărul în cauza penală, prin mijloacele prevăzute de
lege şi cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale referitoare la obţinerea acestor
mijloace.
În faza de urmărire penală, ea constă în obligaţia de a descoperi şi strânge,
prin mijloacele prevăzute de lege, a tuturor probelor pentru stabilirea adevărului privitor
la existenţa sau inexistenţa infracțiunilor, pentru identificarea autorului acesteia şi pentru
stabilirea răspunderii acestora, cu scopul de a se CONSTATA dacă este sau nu cazul să

184
I.Ionescu Dolj, op. cit., p. 210
185
Principiul liberei aprecieri a prbelor a fost introdus prin art.1, pct. 38 din Legea nr. 281/2003, publ. în M. Of. nr. 468 din
1.07.2003 S-a renunţat, astfel, la vechea reglementare, potrivit căreia aprecierea probelor se făcea conform convingerii
organelor judiciare, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor. Astfel,
au fost puse în acord cu reglementările constituţionale care prevăd că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii” (art.123 alin.2), înlăturându-se sintagma „intimei lor convingeri” care contravenea dispoziţiilor legii fundamentale.

172
se dispună trimiterea în judecată (temei de text, art.285 C.pr.pen.).
În faza de judecată, activitatea de probaţiune constă în obligaţia instanţei de
a verifica în şedinţă publică, în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu legalitatea şi
temeinicia probelor şi în obligaţia de a administra, la cererea procurorului, a persoanei
vătămate sau a părţilor și, în mod subsidiar, din oficiu, a probelor necesare pentru
stabilirea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, la stabilirea vinovăţiei
şi a răspunderii fiecărei persoane inculpate, în scopul de a se constata dacă există sau nu
temeiuri de condamnare şi de a se pronunţa o soluţie temeinică şi legală pe baza
convingerii sale.
Faptele şi împrejurările care trebuie dovedite într-o cauză penală formează
obiectul probaţiunii, iar dovedirea acestora se face prin intermediul mijloacelor de probă
şi cu ajutorul procedeelor probatorii.

1.Specificul activităţii de probaţiune şi

rolul ei în faza de urmărire penală

Potrivit art. 285 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care
au săvârșit o infracțiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia acestui text de lege, rezultă particularităţile activităţii de
probaţiune în faza de urmărire penală, precum şi rolul probelor descoperite şi strânse în
cursul acestei faze nepublice a procesului penal.
Aceste particularităţi pot fi grupate în două categorii :
a) particularităţi privind activitatea de probaţiune în faza de urmărire
penală;
b) particularităţi privitoare la rolul, funcţiile şi scopul probelor descoperite
şi strânse în cursul urmăririi penale.

Particularităţile activităţii de probaţiune în faza de urmărire penală

Din economia textului art.285 C. proc. pen. rezultă aceste particularităţi,
care constau în următoarele :
1) obiectul urmăririi penale constă într-o activitate de strângere a probelor
necesare cu privire la trei aspecte fundamentale:
- pentru a se stabili dacă a fost săvârşită sau nu o infracţiune ;
-pentru a se identifica făptuitorii;
-pentru a se stabili dacă există condiţiile şi temeiurile necesare tragerii la

173
 răspundere penală.
2) rolul şi scopul probelor descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale
este acela de a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
Acest specific rezultă, în mod cert, din ultima teză a părţii finale a textului
art. 285 C. proc. pen., care prevede expres „pentru a se constata dacă este sau nu cazul să
se dispună trimiterea în judecată”.
Sublinierea acestei particularităţi prezintă o mare importanţă, nu numai
teoretică, dar şi practică.
Sub acest aspect, trebuie arătat că probele descoperite şi strânse în cursul
urmăririi penale, nu pot servi drept temei de pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti,
decât dacă ele sunt verificate în mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în şedinţa publică,
de către instanţa de judecată, prin administrarea lor în cursul cercetării judecătoreşti.
Numai în urma verificării lor prin operaţiunea de administrare specifică
fazei de cercetare judecătorească, în condiţiile celor patru principii fundamentale,
caracteristice fazei de judecată, instanţa va putea decide, in urma operatiunii de evaluare
si apreciere, care dintre probe exprimă adevărul şi le va putea reţine, în consecinţă,
motivat, ca suport al unei hotărâri judecătoreşti, de condamnare, achitare etc.
3) operaţiunea prin care organul de urmărire penală constată şi stabileşte
existenţa sau inexistenţa infracţiunii, identificarea autorului şi stabilirea răspunderii
acestuia este o activitate de descoperire şi strângere a probelor. Textele art. 285 şi 100 C.
proc. pen. prevăd, în mod expres, noţiunile de „strângere a probelor” (art. 285 C. proc.
pen.) și de administrare a acestora atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului.
Faptul că în faza de urmărire penală, avem de-a face cu o operaţiune de
descoperire şi strângere a probelor rezultă însăşi din particularităţile şi caracterele
cunoscute ale acestei faze de urmărire penală, denumită şi fază de cabinet, particularităţi
şi caractere determinate de obiectul specific al urmăririi penale, de scopul şi funcţiile
acestei faze procesuale.
Noutatea majoră constă în stabilirea obligației procurorului de a descoperi
și strânge probe atât la urmărirea penală cât și pentru susținerea acuzației în fața instanței
de judecată. Este de remarcat sub acest ultim aspect renunțarea la concepția actualului
cod cu privire la rolul activ al instanței în cercetarea judecătorească, prin prevederea,
expresă, că probele, în cursul judecății se administrează, în principal, numai la cererea
procurorului, a persoanei vătămate sau a celorlalte părți, și doar în subsidiar, din oficiu,
de către instanță.

2.Specificul activităţii de probaţiune şi rolul ei în faza de judecată

Potrivit art.349 C.pr.pen., instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă

judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea

174
administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul
aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.
Rezultă că, abia după epuizarea tuturor probelor necesare stabilirii adevărului,
instanța pronunţă, motivat, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza
urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele
reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală
vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.
Instanţa de apel verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului
din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, iar în vederea soluţionării poate da o nouă
apreciere probelor din dosar şi poate administra orice noi probe necesare.
Din economia acestor texte şi din analiza comparativă a acestora, rezultă
particularităţile probaţiunii în faza cercetării judecătoreşti, specificul rolului şi scopului
probelor administrate şi apreciate în cursul fazei de judecată care se referă la
următoarele:
1. obligaţia instanţei de a verifica temeinicia probelor strânse în cursul
urmăririi penale, invocate în rechizitoriu ca suport al trimiterii în judecată, prin
administrarea acestora în şedinţă publică, nemijlocit, oral şi contradictoriu,
pentru a constata dacă ele pot constitui temei de condamnare.
Concret, verificarea constă în următoarele:
- obligaţia instanţei de a asculta toţi martorii audiaţi în cursul urmăririi
penale, pe ale căror declaraţii se bazează trimiterea în judecată. Când ascultarea unor
martori dintre cei pe ale căror declaraţii se bazează trimiterea în judecată nu este
posibilă, se aplică prevederile art.381 alin.7 C.pr.pen., în sensul că instanţa este obligată
să dea citire depoziţiilor acestor martori din cursul urmăririi penale, în şedinţă publică şi
să pună în discuţia contradictorie a părţilor, conţinutul acestor declaraţii, iar, apoi, să țină
seama de ele la judecarea cauzei.
-verificarea conţinutului probelor strânse în cursul urmăririi penale, sub
aspectul faptului dacă exprimă sau nu adevărul.
Omisiunea instanţei de a se conforma obligaţiei de a verifica
temeinicia probelor strânse în faza nepublică a procesului penal şi practica greşită de a
se pronunţa numai pe baza probelor descoperite şi strânse la urmărirea penală, reprezintă
motive de desfiinţare a hotărârii în apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare,
pentru că aceste probe nu au servit decât drept temei de trimitere în judecată şi
nicidecum pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
2. obligaţia instanţei de a administra la cererea procurorului, persoanei
vătămate și a părţilor a probelor necesare lămuririi complete și aflării
adevărului, precum și din oficiu;

175
 3. obligaţia instanţei de a încuviinţa probele pertinente şi concludente
necesare verificării apărărilor invocate de inculpat;
4. obligaţia instanţei de a reţine, motivat, care dintre probe exprimă
adevărul.

2. Obiectul probaţiunii

A. Noţiunea de obiect al probaţiunii

Prin obiect al probaţiunii se înţelege ansamblul faptelor şi împrejurărilor de

fapt ce trebuie dovedite în vederea soluţionării cauzei penale.
În obiectul probaţiunii186 se includ numai faptele şi împrejurările de fapt:
normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât se prezumă că ele sunt cunoscute de către
organele judiciare şi participanţii la procesul penal. La această regulă, există însă şi
unele excepţii (de exemplu, existenţa şi conţinutul unei norme de drept străin trebuie
dovedită, deoarece nu se poate pretinde cunoaşterea legilor străine)187.
Cunoaşterea obiectului probaţiunii are deosebită importanţă pentru
soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale, deoarece ne indică tot ce trebuie
dovedit188, fixând limitele cercetării, pentru organele judiciare.
Obiectul probaţiunii poate fi: generic sau abstract, atunci când există
categorii de fapte sau împrejurări de fapt ce trebuie dovedite în orice cauză penală şi
concret, atunci când faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie dovedite sunt specifice
unor anumite cauze penale.
Obiectul generic al probaţiunii presupune cunoaşterea şi stabilirea, de către
organele judiciare, a următoarelor aspecte:
- în primul rând, a existenţei tuturor elementelor care alcătuiesc conţinutul
juridic şi constitutiv al infracţiunii (situaţia premisă, elementele laturii obiective şi
subiective, eventualul mobil sau scop);
- împrejurările care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei ori
eventualele cauze justificative ;
- eventualele cauze care înlătură răspundere penală;
- circumstanţele care agravează sau atenuează răspunderea penală a
făptuitorului;
- urmările infracţiunii (cunoaşterea acestora poate fi necesară pentru

186
Adică ce anume trebuie dovedit (factum probandum) pentru a putea fi soluţionată o cauză penală (V.Dongoroz I, op.
cit., p. 173)
187
Gr.Theodoru, op. cit., p. 205.
188
Ibidem

176
încadrarea juridică a faptei189 şi pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor);
- date referitoare la părţi (cunoaşterea datelor ce caracterizează persoana
inculpatului – atitudinea sa după săvârşirea faptei, antecedentele penale etc. – fiind un
criteriu pentru individualizarea pedepsei);
- factorii care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infracţiunii.
Obiectul concret variază în funcţie de specificul fiecărei infracţiuni (de
exemplu, în cazul infracţiunii de bancrută frauduloasă, va trebui să se facă dovada stării
de incapacitate de plată; în cazul infracţiunii de delapidare, va fi necesar să se
dovedească calitatea de gestionar sau administrator al subiectului activ).
Dată fiind dinamica desfăşurării procesului penal, obiectul probaţiunii
poate fi modificat, legea permiţând dovedirea unor fapte şi împrejurări şi după
pronunţarea unei hotărâri definitive190.

B. Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii

Faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, în cursul procesului penal, se

pot referi la fondul cauzei – acuzația formulată împotriva unei persoane – cât şi la
normala desfăşurare a procesului191.
Între faptele care se referă la fondul cauzei se disting două categorii :
- faptele principale (res probandae), care reprezintă chiar obiectul
procesului penal : existenţa sau inexistenţa infracţiunii; identificarea făptuitorului;
dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului; stabilirea răspunderii penale a
acestuia.
Faptele principale, prin cantitatea şi calitatea informaţiilor pe care le
furnizează pot conduce, singure, la rezolvarea cauzei penale192.
- faptele probatorii (res probantes) sunt acelea prin intermediul cărora, se
pot stabili, pe cale indirectă, faptele principale. Prin informaţiile pe care le conţin,
faptele probatorii, numite şi probe indirecte sau indicii, pot conduce, prin coroborare cu
alte dovezi, directe sau indirecte, la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii
(spre ex., existenţa unor relaţii conflictuale între autor şi victimă, existenţa la locul faptei
a unor obiecte aparţinând inculpatului).
Faptele şi împrejurările referitoare la normala desfăşurare a procesului
penal pot conduce la luarea unor măsuri de care depinde înfăptuirea justiţiei, în condiţii
de operativitate (spre exemplu, dispunerea măsurii preventive a reţinerii sau arestării
preventive, în condiţiile art.202 și urm.; în cazul inculpatului reţinut, care din cauza
189
Funcţie de numărul zilelor de îngrijiri medicale, în cazul infracţiunii de lovire şi vătămare a integrităţii corporale sau a
sănătăţii.
190
Gr. Theodoru, op. cit., p. 206
191
Ibidem
192
I.Neagu, op. cit., p. 336

177
stării sanătăţii ori din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, nu poate fi adus în
faţa judecătorului, propunerea de arestare va fi examinată în lipsa inculpatului, în
prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a formula concluzii – art.225 alin.4,
etc.).

Faptele similare, auxiliare şi negative

Cu privire la aceste fapte, în literatura de specialitate, s-au exprimat opinii

diferite referitor la includerea lor în obiectul probaţiunii.
Unii autori193 au apreciat că faptele auxiliare, similare şi negative pot forma
obiect al probaţiunii, în măsura în care ele pot aduce informaţii de natură să clarifice
unele aspecte ale cauzei penale.
Alte opinii194 au fost în sensul că faptele similare pot constitui obiect
principal al probaţiunii dacă fac parte din infracţiunea continuată sau de obicei, care face
obiectul urmăririi sau al judecăţii, ori dacă au format obiectul unei condamnări definitive
pentru a se aplica recidiva. Nu se poate însă trage o concluzie privitor la vinovăţia
inculpatului în săvârşirea infracţiunii urmărite, din împrejurarea că, anterior, în trecut, a
comis o altă faptă similară (face excepţie acelaşi mod de comitere a faptei – „modus
operandi” – care poate constitui însă, numai un indiciu în cauză).
Faptele similare sunt acelea săvârşite anterior de învinuit sau inculpat, care
se aseamănă cu faptele care formează obiectul probaţiunii într-o anumită cauză, fără a se
afla însă într-un raport de conexitate cu acestea 195(de ex., condamnarea anterioară a
inculpatului pentru o faptă de aceeaşi natură nu poate constitui obiect al probaţiunii, dar
este o circumstanţă de care se va ţine seama în momentul individualizării pedepsei).
Faptele auxiliare constau din împrejurări care atestă exactitatea sau
inexactitatea unor probe196. Ele pot forma obiect al probaţiunii, atunci când servesc,
implicit, la constatarea exactă a faptului principal (de exemplu, declaraţia unei persoane
cu privire la sinceritatea depoziţiei unui martor).
Faptele negative, cu conţinut nedeterminat, nu pot face obiectul
197
probaţiunii (de exemplu, nu se poate proba că inculpatul nu a fost niciodată într-o
anumită localitate).
Când fapta negativă este determinată, proba poate fi făcută printr-un fapt
pozitiv (de exemplu, se poate dovedi că inculpatul, într-o anumită zi, nu se afla în
localitatea unde s-a săvârşit infracţiunea, dacă face dovada faptului că în acea zi se afla
în altă localitate -alibiul).

193
V. Dongoroz , op. cit., p. 175; I.Neagu,Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Buc., 1997, p. 337; N. Volonciu, Tratat de
procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed.Paideia, Buc., 1993, p. 345
194
Gr. Theodoru, op. cit., p. 207
195
V. Dongoroz, op. cit., p. 175
196
Gr. Theodoru, op. cit., p. 207
197
V. Dongoroz, op. cit., p. 175

178
 Faptele şi împrejurările care nu pot forma obiectul probaţiunii
În principiu, într-un proces penal, este admisibilă orice probă concludentă şi
198
utilă . Această regulă cunoaşte două limitări: una legală şi alta impusă de concepţiile
noastre despre lume şi societate199. Astfel :
- în anumite situaţii, dovedirea unor fapte sau împrejurări de fapt este
interzisă expres prin lege.
- nu pot fi dovedite faptele sau împrejurările contrare concepţiei stiintifice
despre lume şi societate sau normelor morale. Astfel, nu poate fi admisă dovada că
moartea unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau vrăji200.

Faptele şi împrejurările care nu trebuie dovedite

Există unele fapte şi împrejurări pe care legea ori cunoştinţele noastre

despre lume şi societate, le consideră existente sau inexistente, nemaifiind necesară
dovedirea lor201;
- prezumţiile legale absolute nu admit proba contrară. Astfel, conform art.
.... C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, legea
prezumând lipsa de discernământ a acestuia, astfel că o expertiză medico-legală care să
ateste contrariul este inutilă.
Prezumţiile legale relative, pot fi însă răsturnate prin proba contrarie.
Astfel, prezenţa lipsei de discernământ a minorilor între 14 şi 16 ani poate fi înlăturată,
pe baza unei expertize (art. ........ C. pen.).
- faptele evidente sunt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare dobândite
din experienţa vieţii şi nu trebuie dovedite202. De exemplu, nu va trebui dovedit că la ora
24 este noapte, pentru a se reţine circumstanţa agravantă.
- faptele notorii sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de
persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală. Astfel, este de notorietate generală
faptul că, atunci când din probe rezultă că în momentul săvârşirii furtului afară era
lumină, înseamnă că infracţiunea de furt a fost comisă în timpul zilei .
Un fapt cunoscut de locuitorii unui oraş este însă de notorietate locală (de
exemplu, faptul că o stradă este aglomerată în timpul zilei).
Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, în funcţie de
împrejurarea căreia i se conferă relevanţă informativă şi de gradul de instrucţie al

198
Vezi art. 67 C. proc. pen.
199
Gr. Theodoru, op. cit., P. Gen., p. 291
200
Gr. Theodoru ,op.cit.,p.208
201
Gr.Theodoru, T.Plăeşu, Drept procesual penal, Partea generală, op.cit., p.78
202
I.Neagu, op. cit., p. 340

179
subiectului faţă de care se apreciează notorietatea203;
- faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la existenţa cărora părţile sunt
de acord.
Cu toate acestea, dacă aceste fapte sunt esenţiale în soluţionarea cauzei, ele
trebuie dovedite de organele judiciare.

C. Cerinţele probelor

În art.100 alin.4 C.pr.pen. s-au prevăzut în mod expres cazurile în care organele
judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe, şi anume atunci
când:
(i) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză;
(ii) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie
obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;
(iii) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
(iv) proba este imposibil de obţinut;
(v) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită;
(vi) administrarea probei este contrară legii.
Prin această reglementare punctuală a cazurilor în care se pot respinge cererile de
probă s-a urmărit înlăturarea subiectivismului în aprecierea unor astfel de cereri şi
obligarea organului judiciar să motiveze concret decizia de respingere a cererii de probe.
Din interpretarea textului, rezultă, per a contrario, că pentru a servi la aflarea
adevărului într-o cauză penală, probele204 trebuie să întrunească anumite cerinţe: să
poată fi obținute, să fie admise de lege (admisibilitatea), să aibă legătură cu soluţionarea
procesului (pertinența), să aibă un rol hotărâtor în soluţionarea cauzei (concludenţa) şi să
fie necesară administrarea lor (utilitatea).
1. Admisibilitatea probei este însuşirea probei de a putea fi admisă spre a
contribui la aflarea adevărului205.
Codul de procedură penală prevede această condiţie a probei, prin
reglementarea expresă a cerinței ca cererea de administrare a probei să fie formulată de o
persoană îndreptăţită.
2. Pertinenţa probelor
Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte şi împrejurări
care au legătură cu obiectul probaţiunii. Nu orice probă pertinentă contribuie la

203
Ibidem
204
Cele strânse în cursul urmăririi penale sau cele care se administrează în faza de judecată.
205
G. Antoniu, op. cit., p.15

180
soluţionarea unei cauze penale, ci numai acelea concludente.
3. Concludenţa probelor
Probele sunt concludente atunci când servesc la dovedirea unor fapte şi
împrejurări de care depinde justa soluţionare a cauzei206.
Cu alte cuvinte, o probă este concludentă atunci când serveşte la
constataraea unor fapte sau împrejurări care fac parte din obiectul probaţiunii.
Probele concludente sunt şi pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt
şi concludente.
Concludenţa unei probe se apreciază de către organele judiciare în
momentul admiterii sau respingerii probei – înainte de a dispune administrarea ei – şi nu
în raport de rezultatul obţinut după administrarea ei207.
În cursul procesului penal, părţile pot propune probe şi cere administrarea
lor, iar cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă dacă proba este
concludentă (relevantă în cauză) şi utilă208.
4. Utilitatea probelor
Probele sunt utile atunci când au calitatea de a lămuri anumite fapte şi
împrejurări care nu au fost stabilite prin alte probe209.
Sunt utile şi trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce
înseamnă că o probă utilă este şi o probă concludentă210. Nu orice probă concludentă
este însă şi utilă (o probă concludentă, dar care a fost deja administrată, este inutilă).

D. Clasificarea probelor

În procesul penal, criteriile în funcţie de care sunt clasificate probele sunt :

funcţia procesuală pentru care intervin211, izvorul din care provin şi după legătura lor cu
obiectul probaţiunii.
1. În funcţie de primul criteriu, probele pot fi în sprijinul învinuirii sau al apărării.
Probele în acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovăţiei făptuitorului şi la
existenţa circumstanţelor agravante.
Probele în apărare tind să dovedească nevinovăţia făptuitorului sau existenţa unor

206
Ibidem
207
Ibidem.
208
S-a reţinut că nu este concludentă şi nici utilă proba cerută de inculpat spre a dovedi că părţii vătămate, printr-o operaţie
la ochi, i s-ar putea înlătura incapacitatea de muncă (T.M.Buc., s.a-II-a p., dec.1216/1973, RRD nr.2, 1975, p.70). Deşi
inculpatul ar fi fost interesat ca, prin înlăturarea incapacităţii de muncă a părţii vătămate, să nu mai fie obligat la despăgubiri
(sub acest aspect proba este concludentă şi utilă), totuşi proba cerută în mod just a fost respinsă (vezi Practica jud.penală
vol.IV, p.137).
209
G.Antoniu, în colab., op.cit., p. 220
210
Gr. Theodoru, op. cit., p. 212
211
Ibidem, p. 213

181
circumstanţe atenuante.
În legătură cu această diviziune a probelor s-au exprimat mai multe critici în
literatura de specialitate, arătându-se că nu poate fi acceptată, deoarece între cele două
grupe de probe nu există substanţial o demarcaţie netă212. Astfel, o probă propusă şi
administrată în apărare, poate fi folosită, în cele din urmă, prin coroborare cu alte probe,
în sprijinul învinuirii.
Clasificarea prezintă însă un interes practic, sub aspectul sarcinii probei şi a
ordinii administrării. Distincţia între probele în acuzare (propuse de procuror şi de partea
vătămată) şi probele în apărare (propuse de inculpat şi apărătorul său, în practică) rezultă
expres şi din dispoziţiile C. proc. pen.213.

2. După izvoarele (sursa) lor, probele pot fi imediate şi mediate.

Probele imediate sunt acele elemente de fapt obţinute de organele judiciare dintr-o
sursă directă, mijlocită („prima sursă”), cum ar fi relatările unui martor ocular;
conţinutul unui înscris original; rezultatul examinării directe a mijloacelor materiale de
probă etc.
Probele mediate (secundare, mijlocite) sunt probele care provin dintr-o sursă mai
îndepărtată, cum ar fi : relatările unui martor despre împrejurări pe care le-a auzit de la o
altă persoană.
În practică, evident că este de preferat să se obţină probe imediate, deoarece cu cât
intervin mai multe verigi faţă de prima sursă, cu atât este mai puţină siguranţă cu privire
la exactitatea probei214. Unii autori215 au formulat chiar regula, potrivit căreia gradul de
veracitate şi de concludenţă a probelor mediate este invers proporţional cu depărtarea lor
de obiectul probaţiunii; cu cât această depărtare este mai mare, cu atât mai mică este
concludenţa probei.
În acest scop216, organele judiciare trebuie să verifice sursele probelor mediate, cu
deosebită minuţiozitate, pentru ca faptele şi împrejurările dovedite şi stabilite prin
intermediul acestora să contribuie la aflarea adevărului.

3. După legătura lor cu obiectul probaţiunii, probele se împart în probe directe şi

indirecte.

Probele indirecte sunt cele care dovedesc, în mod nemijlocit, vinovăţia sau

212
S.Kahane, în „Explicaţii teoretice” vol.I, op. cit., p.171
213
Necesitatea probelor în apărare intervine numai după administrarea probelor în acuzare, ca o consecinţă a exercitării
dreptului de apărare (a se vedea art. 72 C. proc. pen.)
214
Gr. Theodoru, op. cit., p. 214
215
S. Kahane, op. cit., p. 171
216
Această cerinţă nu trebuie să ducă la concluzia că există o ierarhizare a probelor

182
nevinovăţia suspectului sau inculpatului. Astfel de probe sunt : relatările martorilor
oculari, prinderea în flagrant delict.
Probele indirecte sunt cele care nu dovedesc nemijlocit existenţa sau inexistenţa
faptei, vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului, dar care, prin coroborare cu alte probe,
pot conduce la concluzii privitor la existenţa sau inexistenţa faptului principal217.
Constituie probe indirecte: relaţiile conflictuale dintre inculpat şi victimă; găsirea la
locul săvârşirii infracţiunii a unui obiect aparţinând inculpatului etc.
În practica noastră judiciară, probatoriul este format atât din probe directe, cât şi
indirecte. În principiu, s-a exprimat opinia că o singură probă directă, este suficientă
pentru dovedirea existenţei sau inexistenţei faptei ori a vinovăţiei sau nevinovăţiei218.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că nu poate fi corect un asemenea
răspuns.Dovedirea existenţei sau inexistenţei faptei, a vinovăţiei sau nevinovăţiei trebuie
să fie certă şi nu suficientă.Or, pentru a se ajunge la o dovedire certă, organele judiciare
trebuie să manifeste rol activ şi să administreze toate probele necesare pînă la aflarea
certă a adevărului.
Problema se complică în cazul probaţiunii prin probe indirecte.
O singură probă indirectă nu va fi niciodată suficientă pentru stabilirea faptului
principal. Este necesar un ansamblu de probe indirecte, care să conducă în mod cert,
prin coroborarea lor, la aceeaşi unică concluzie(cu excluderea oricărei alte
posibilităţi)219.
După administrarea, verificarea şi evaluarea mai multor probe indirecte,
judecătorul trebuie să ajungă la o singură concluzie (unica care se poate desprinde) care
să reiasă din înlanţuirea logică a acestora220.
În opinia noastră, soluţia unei cauze penale trebuie să fie, întotdeauna, unicul
rezultat impus de probele obţinute legal, administrate cu stricta respectare a legii,
interpretate şi apreciate temeinic şi corect de către instanţă, şi care conferă certitudinea
adevărului privitor la toate aspectele obiectului probaţiunii.

E.Procedura probaţiunii

1. Sarcina probaţiunii (onus probandi) este obligaţia procesuală ce revine unui

participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul
probaţiunii.
Această obligaţie revine, în principal, celui care afirmă (actori incunbit probatio),

217
Adică, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei suspectului sau inculpatului, existenţa sau inexistenţa faptei
218
S. Kahane, op. cit., p. 172
219
Ibidem
220
În motivarea hotărârii, judecătorul „trebuie să demonstreze în ce fel a ajuns, pe cale logică, ca din atare probe să închege
o convingere care să reprezinte certitudinea” (V.Dongoroz, Curs de procedură penală, Buc., 1942, p.217)

183
adică, în procesul penal, subiecţilor procesuali care exercită acţiunea penală221. Astfel,
art.99 alin. 1 C.proc.pen. prevede că sarcina probei aparţine în principal procurorului,
iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă
în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are
capacitate de exerciţiu restrânsă.
În cazul în care s-au strâns probe despre existenţa faptei şi a vinovăţiei, suspectul
sau inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia222 lor (cel ce invocă o altă
împrejurare, este obligat la rândul lui, să o dovedească – „reus in excipiendo fit actor”).
În lipsa probelor de vinovăţie, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu
contribui la propria acuzare. (art.99 alin.2 C.proc.pen.).
În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul (nu sarcina)
de a propune organelor judiciare administrarea de probe (de a dovedi împrejurările pe
care le invocă).
În realizarea obligaţiei privind administrarea tuturor probelor necesare într-o
cauză, organele judiciare trebuie sprijinite de către persoanele care cunosc probe sau
deţin mijloace de probă.
2. Procedura administrării probelor

Procedura probaţiunii constă din descoperirea probelor (investigaţii proprii ale

organelor de urmărire penală, propuneri de probă din partea părţilor) dispunerea
efectuării lor, care crează obligaţia administrării lor prin procedeele probatorii223.
Codul nostru de procedură penală a renunțat la prevederea, în mod expres şi
limitativ, a mijloacelor de probă şi a reglementat procedura de administrare a fiecarui
mijloc de probă, stabilind procedeele şi condiţiile în care poate fi folosit.
În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală (procurorul şi organele de
cercetare penală) au sarcina de a descoperi şi strânge probele care trebuie administrate.
În acest scop, organele de urmărire penală se pot folosi de informaţiile pe care le conţin
mijloacele prin care au fost sesizate (plângerea, denunţul), pot efectua cercetări la faţa
locului, pot chema şi asculta martori, pot dispune efectuarea de expertize etc.
Obligaţia de descoperire şi strângere a probelor se realizează, însă, şi prin
posibilitatea acordată suspectului sau inculpatului şi celorlalte părţi, de a propune probe
şi a cere administrarea lor. În acest sens, cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului
şi a celorlalte părţi, organul de urmărire penală întreabă pe cel ascultat cu privire la
probele pe care înţelege să le propună (art.83 lit.d C.pr.pen.). Dacă probele propuse sunt
concludente şi utile, organul de urmărire va dispune admiterea şi administrarea lor224.
În cursul judecăţii, administrarea probelor se face de către instanţa de judecată, în
221
V.Dongoroz ş.a., op. cit., p. 176
222
Vezi art. 66 alin. 2 C. proc. pen.
223
Gr. Theodoru, op. cit., p. 220, 221
224
Cererea de admitere sau respingere a unei probe propuse trebuie să se facă motivat

184
prezenţa procurorului, a părţilor şi apărătorilor, în condiţii de oralitate, publicitate,
nemijlocire şi contradictorialitate. Cu respectarea principiilor mai sus-menţionate,
instanţa are obligaţia să verifice toate probele strânse în cursul urmăririi penale, care au
constituit temei pentru trimiterea în judecată şi, în virtutea rolului ei activ, să dispună, la
cerere și, în subsidiar, din oficiu, administrarea oricăror alte probe noi, necesare aflării
adevărului și justei soluționări a cauzei (art.374 alin.10).
Legea prevede posibilitatea, pentru procuror şi părţi, de a propune probe noi, atât
înainte de începerea cercetării judecătoreşti, cât şi în cursul desfăşurării acesteia (art. 100
alin.2, art.374 alin.5, 9, art.385 C.pr.pen.), până în momentul epuizării probaţiunii.
Trebuie făcută precizarea că momentul epuizării probaţiunii este numai acel
moment în care au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului şi s-a ajuns
la o concluzie certă, fără dubiu, cu privire la toate aspectele care interesează obiectul
probaţiunii.
Instanţa va dispune, prin încheiere, administrarea tuturor probelor, dacă sunt
concludente, utile şi necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Spre deosebire de faza de urmărire penală, în care descoperirea şi strângerea
probelor sunt guvernate de regulile specifice acestei faze, care este secretă225,
administrarea probelor în faza de judecată se face public, oral, nemijlocit şi
contradictoriu.

3. Incidenţa principiilor fundamentale ale procesului penal în activitatea de

administrare a probelor

a) Prezumţia de nevinovăţie
Potrivit art.4 C. proc. pen., orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Această dispoziţie legală consacră legislativ prezumţia de nevinovăţie226, ca o
garanţie pentru cetăţenii nevinovaţi împotriva erorilor judiciare227.
Prezumţia de nevinovăţie a fost proclamată de Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului din 1789 (revoluţia franceză) şi preluată de legislaţia SUA, prin Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10 decembrie 1948 şi Pactul
Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 1964, ratificat228 şi de ţara
noastră în 1974. Potrivit formulării din aceste acte, „orice persoană acuzată de un delict
este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul
unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării
sale”.
225
Cu unele excepţii, în care prezenţa suspectului sau inculpatului este obligatorie
226
Articol introdus prin art. 1 pct.1 din Legea nr. 281/2003 publ. în M.Of. nr.468 din 1 iulie 2003.
227
Gr. Theodoru, op. cit., p. 218
228
Ulterior, prezumţia de nevinovăţie, înscrisă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 1950, a fost
ratificată de România prin legea nr, 30 din 18 mai 1994, M.Of. nr.135 din 31.o5.1994

185
 Constituţia României stabileşte în art.23 pct.8 că, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Prezumţia de nevinovăţie presupune că suspectul sau inculpatul nu este obligat să
probeze nevinovăţia sa, iar după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în
formarea convingerii organelor judiciare se va interpreta în favoarea suspectului sau
inculpatului.
În cazul în care organele judiciare aduc probe de vinovăţie, suspectul sau
inculpatul are dreptul (iar nu obligația) să probeze lipsa lor de temeinicie și are dreptul
de a nu contribui la propria acuzare.
Probele de vinovăţie trebuie însă să fie certe229, pentru a răsturna prezumţia de
nevinovăţie. În caz contrar, dacă există o îndoială asupra vinovăţiei, aceasta va profita
inculpatului, conform principiului in dubio pro reo. Această regulă230 va opera doar
atunci când organele judiciare au încercat toate mijloacele de a se ajunge la o certitudine
fie cu privire la vinovăţie, fie la nevinovăţie, prin înlăturarea îndoielii. În acest sens,
trebuie să se dispună în toate cauzele, completarea cercetărilor231, până când instanţa va
putea constata, cu certitudine, din probele administrate, vinovăţia sau nevinovăţia
inculpatului.
La pronunţarea unei condamnări, instanţa nu se poate bizui pe probabilitate, ci pe
convingerea că probele reţinute reflectă adevărul232.

b) Principiul loialității în obţinerea și administrarea probelor

O noutate deosebită este introducerea pentru prima oară în codul de procedură

penală a principiului loialităţii procedurilor în obţinerea probelor.233 Respectivul
principiu are la bază următoarele reguli:
(i) interzicerea mijloacelor de constrângere în procedeele de obținere a
probelor (regulă ce a fost preluată din actualul text al art.68 CPP);
(ii) s-a prevăzut expres că nu pot fi folosite metode sau tehnici de
ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod
conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei cu precizarea că
interdicţia se aplică chiar şi atunci când persoana ascultată îşi dă consimţământul la
utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare;

229
Să confirme acuzația formu oficial
230
Gr.Theodoru, op. cit., p. 220
231
Vezi art. 265, 333 C. proc. pen.
232
V.Dongoroz, op. cit., p. 178
233
O noutate istorică în reglementarea noastră procesual penală a intervenit prin Legea nr.281/2003, care, în textul art.64
vechiul C.pr.pen., privitor la mijloacele de probă, a introdus un nou alineat, care prevedea că mijloacele de probă obţinute în
mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

186
 (iii) s-a prevăzut expres interdicţia pentru organele judiciare şi pentru alte
persoane care acţionează în interesul acestora de a provoca o persoană să
săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte în scopul obţinerii unei probe.
Justificarea şi raţiunea acestui nou text234 trebuie căutată şi îşi găseşte sursa în
necesitatea de a se asigura garanţii reale pentru descurajarea şi evitarea oricăror metode
şi practici abuzive sau de incompetenţă ori de superficialitate în obţinerea mijloacelor de
probă.
Acest nou principiu stă la baza activităţii de probaţiune şi care va trebui să
guverneze această activitate: principiul loialităţii în obţinerea mijloacelor de probă .
Acest principiu decurge, în mod evident, prin modul de formulare, prin conţinutul
său şi prin efectele nerespectării sale, din principiul fundamental al legalităţii procesului
penal.
Pentru interpretul teoretician şi practician, acest text reprezintă momentul unei
evoluţii calitative, obligatorii în dificila activitate de descoperire, strângere şi
administrare a probelor, evoluţie impusă de necesitatea armonizării legislaţiei noastre
procesual penale cu cea europeană.
Pentru asigurarea unui cadru legal în activitatea de administrare a probelor,
legiuitorul a prevăzut în art.101 C. proc. pen., că „este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în
scopul de a obţine probe”.
Totodată, este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care
acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue
săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe..
În literatura de specialitate235, s-a discutat şi despre alte modalităţi care ar putea
aduce atingere unor drepturi ale persoanei de a face declaraţii după voinţa sa; dreptul la
discreţie cu privire la secretul vieţii intime, al corespondenţei, al convorbirilor telefonice
– cum sunt mijloacele tehnice şi ştiinţifice de informare.
Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie
obiectul probei, interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul
la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.
Ultimele modificări ala C. proc. pen. conţin reglementări exprese în privinţa
interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, care trebuie să se efectueze cu
autorizarea motivată a instanţei, la cererea procurorului în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
De asemenea, şi celelalte reguli de bază ale procesului penal (legalitatea, aflarea
234
Unii autori - V.Dongoroz, op. cit., p.180; Gr. Theodoru, op. cit., p.223- au menţionat acest principiu, cu respectarea
căruia trebuie să se desfăşoare activitatea de probaţiune: loialitatea (corectitudinea) în obţinerea probelor şi în interpretarea
(aprecierea) lor.
235
Gr. Theodoru, op. cit., p. 223

187
adevărului, rolul activ al organelor judiciare, dreptul de apărare) se regăsesc în
reglementarea activităţii de probaţiune. Astfel, în conformitate cu aceste principii, în
activitatea de administrare a probelor vor putea fi folosite doar mijloace de probă legal
obținute; organele judiciare au obligaţia de a dispune, din oficiu, administrarea probelor
necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, chiar dacă
inculpatul şi părţile nu şi-au exercitat dreptul de a prezenta mijloace de probă, de a
propune probe şi de a cere administrarea lor.
Textul art.102 alin.2 C.pr.pen. obligă organele judiciare la cunoaşterea riguroasă a
dispoziţiilor legale privind modul de obţinere a fiecărui mijloc de probă şi la respectarea
strictă a procedurii prevăzută de lege în activitatea practică de căutare, descoperire,
strângere şi administrare a probelor.
Nesocotirea, nerespectarea sau încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege pentru
obţinerea oricărui mijloc de probă atrage invalidarea mijlocului de probă și excluderea
acestuia.
Un alt element de noutate constă în introducerea instituţiei excluderii probelor
nelegal sau neloial obţinute pentru a se preveni folosirea unor mijloace ce au ca scop
strângerea sau administrarea cu rea-credinţă a unor mijloace de probă prin tortură sau
prin orice alte modalităţi nelegale. În acest sens, textul prevede expres că nu pot fi
folosite în procesul penal probele obţinute prin tortură şi cele derivate din acestea,
precum şi orice alte probe obţinute prin alte modalităţi ori procedee nelegale. În cazul
nerespectării acestei interdicţii, noul cod a prevăzut expres sancţiunea excluderii
probelor obţinute nelegal.
De asemenea, s-a prevăzut expres şi o excepţie de la sancţiunea excluderii
probelor: acestea urmează a rămâne câştigate cauzei atunci când nelegalitatea obţinerii
se referă la imperfecţiuni de formă ori la neregularităţi procedurale şi care nu au produs
o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea. Această excepţie este
inspirată şi preluată din sistemul de drept common law şi din jurisprudenţa Curții
Europene a Drepturilor Omului CEDO, care a admis că mijloacele de probă administrate
cu încălcarea dispoziţiilor legale pot fi folosite, în mod excepţional, dacă prin această
folosire nu se aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal.
O altă instituţie nou introdusă este cea a probelor derivate, care sunt supuse
aceluiaşi regim de excludere atunci când au fost obţinute în mod direct din probe
administrate nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod. Prin excepţie, s-a prevăzut că
probele derivate din cele obţinute nelegal nu sunt excluse dacă probele obţinute în acest
mod se referă la imperfecţiuni de formă sau prezintă neregularităţi care nu produc
vătămări ce fac necesară excluderea lor.
Din conţinutul textului art.102 C.pr.pen., considerăm că rezultă, în mod clar şi
categoric, următoarele:
-orice mijloc de probă, obţinut prin nesocotirea, nerespectarea sau încălcarea
dispoziţiilor prevăzute de lege atrage lipsa de valoare probatorie a acestuia şi
imposibilitatea folosirii lui în procesul penal.

188
 Este suficient să se dovedească că mijlocul de probă (declaraţia inculpatului, a
martorului, înregistrarea audio-video, expertiza, etc.) a fost obţinută prin încălcarea
dispoziţiilor care reglementează modul de obţinere a acesteia pentru ca acestea să fie
lipsit de valoare probatorie, cu consecinţa de a nu putea fi folosit în procesul penal, fără
a fi necesară dovada producerii vreunei vătămări.
(iv) în cazul în care obţinerea mijlocului de probă este făcută prin
exercitarea de violenţe, presiuni, ameninţări ori alte constrângeri, prin promisiuni
sau îndemnuri sunt încălcate şi dispoziţiile art.101 C.pr.pen., care interzic
violenţele, ameninţările, orice alte mijloace de constrângere, promisiunile şi
îndemnurile în scopul obţinerii de probe, situaţie în care, pe lângă sancţiunea
procesuală a invalidării mijlocului de probă, va putea fi atrasă şi răspunderea penală
pentru infracţiunile prevăzute de art..................... C.pen.
Exprimarea legiuitorului „nu pot fi folosite în procesul penal” impune concluzia
că atunci când, într-o cauză penală, se constată că un mijloc de probă a fost obţinut cu
încălcarea legii, consecinţa este excluderea acelui mijloc de probă din rîndul probelor ce
pot constitui suportul probator al unei soluţii.

4. Aprecierea probelor

În ceea ce privește aprecierea probelor, Codul de procedură penală prevede în

mod expres că probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare.
Noutatea majoră, în privința aprecierii probelor, a fost introdusă prin textul alin. 2
al art.103, care prevede că luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției
inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu privire la toate probele evaluate și că soluția
de condamnare se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost
dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Prin această reglementare, se dă mai multă eficienţă principiului prezumţiei de
nevinovăţie şi regulii in dubio pro reo.
Aprecierea probelor reprezintă operaţia finală a activităţii de probaţiune, prin care
organele judiciare determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt în
concordanţă cu adevărul, în sensul că faptele şi împrejurările la care se referă au avut sau
nu loc în realitatea obiectivă236.
În urma acestui proces de evaluare şi estimare a tuturor probelor administrate,
trebuie să se desprindă o concluzie univocă care să reflecte adevărul.
În art.103 alin.1 C.pr.pen., se prevede că probele nu au valoare mai dinainte
stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării

236
Gr. Theodoru, op. cit., p. 224

189
tuturor probelor administrate în cauză237.
Organele judiciare sunt obligate să aprecieze probele, nu în raport de elementele
abstracte prestabilite238, ci de încrederea că acestea reflectă adevărul cu privire la
existenţa sau inexistenţa infracţiunii, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei făptuitorului.
Aprecierea completă şi justă a probelor trebuie să se întemeieze pe o analiză
minuţioasă a materialului probator şi apoi pe o sinteză a evaluărilor făcute, pe
examinarea probelor în ansamblul lor239.
Convingerea formată în urma operaţiunii de apreciere a probelor trebuie să fie
întotdeauna motivată, în mod clar, în aşa fel încât soluţia adoptată de procuror în cursul
urmăririi penale sau pronunţată de instanţă, la sfârşitul procesului, să reprezinte pentru
oricine unicul rezultat impus de probele obţinute legal, administrate cu respectarea
riguroasă a legii, interpretate temeinic şi corect.
În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa
hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar
atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice
îndoială rezonabilă.
Noua reglementare stabilește și o limitare a suportului probator al hotărârii de
condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei,
arătând că nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului,
ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
Trebuie remarcat faptul că, în acord cu reglementările unor coduri din statele
Uniunii Europene şi cu jurisprudența Curții CEDO, s-a prevăzut expres această
dispoziție, avându-se în vedere rezervele de credibilitate ce există cu privire la aceste
mijloace de probă ca urmare a sursei lor de proveniență. Cu toate acestea, considerăm că
reglementarea din ultimul alineat al art.103 din CPP apare incompletă, întrucât nu
acoperă situația acelor mijloace de probă care nu pot fi verificate nemijlocit de către
instanță în cursul cercetării judecătorești, cum ar fi interceptările audio–video dispuse și
efectuate în faza de urmărire penală. În legătură cu astfel de mijloace de probă care au
servit ca temei de trimitere în judecată dar pe care instanţa nu le poate verifica nemijlocit
în cursul cercetării judecătorești prin readministrare, ar fi fost oportun ca textul să
adauge că ele pot constitui temei pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare numai
în măsura în care faptele și împrejurările care rezultată din ele se coroborează cu cele
rezultate din mijloacele de probă necontestate, ori verificate nemijlocit de către instanță.

MIJLOACELE DE PROBĂ

237
S-a renunţat, astfel, la vechea reglementare, potrivit căreia aprecierea probei se făcea de organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată, potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se
după conştiinţa lor.
238
Gr. Theodoru, op. cit., p. 225
239
Ibidem

190
 1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă în procesul penal

Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se

constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal. Practic,
informaţiile pe care le conţine o probă – referitoare la existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, vinovăţia sau nevinovăţia
acesteia şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor necesare pentru aflarea adevărului – pot
fi folosite în procesul penal doar prin anumite activităţi prevăzute de legiuitor pentru
descoperirea lor.
Aceste activităţi legale sunt mijloacele de probă, prin care se descoperă, sau
se administrează probele în procesul penal240.
Din definiţiile enunţate mai sus, se observă că mijloacele de probă nu se
confundă cu probele, acestea din urmă putând fi obţinute şi administrate doar prin
mijloace de probă.
Actuala legislaţie procesual penală română conţine, în art.97 alin.2 C. pr.
pen., o enumerare limitativă241 a mijloacelor de probă242: declaraţiile suspectului sau ale
inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; ale părţii civile sau ale părţii responsabile
civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare,
procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă; orice alt mijloc de probă
care nu este interzis prin lege.243
Privitor la caracterul limitativ 244 sau complet245 al enumerării mijloacelor
de probă în art.97 C.pr.pen., au existat, în doctrină, şi alte opinii. În acest sens, s-a
exprimat opinia că enumerarea realizată de legiuitor în art.97 C.pr.pen., este numai
exemplificativă, neputând fi excluse probele indirecte, care sunt prezumţiile şi
indiciile246.
Argumentându-se teza caracterului exemplificativ al enumerării prevăzute de
art.97 C.pr.pen., se susţine că respingerea caracterului exemplificativ ar însemna
acceptarea unui punct de vedere formalist, care limitează mijloacele de probă la care pot
recurge organele judiciare pentru decoperirea adevărului, ceea ce ar constitui o încălcare

240
V.Dongoroz, Curs de procedură penală, Buc. 1942, p. 207
241
În literatura de specialitate s-a arătat că enumerarea din art. 64 C. proc. pen. nu este limitativă (care exclude alte mijloace
de probă), nici exemplificativă (care admite şi alte mijloace), ci completă, adică cuprinde toate mijloacele de probă posibile
(vezi S.Kahane, în colab., op. cit., p. 170)
242
Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, prevedea tot o enumerare limitativă a mijloacelor de
probă, printre care constatarea la faţa locului, indiciile sau prezumţiile, care au fost înlăturate în actuala reglementare
243
Prin modificarea intervenită prin Legea nr 281/2003, referitor la art.911 C.pr.pen., s-a realizat o completare a mijloacelor
de probă cu interceptările audio sau video, care nu mai figurează în noua reglementare.
244
I.Neagu, Tratat, Drept procesual penal, P.gen., Global Lex, Buc., 2004, p.330
245
S.Kahane, op.cit., p.170
246
Ioan Doltu, în „Dreptul”, nr.11/2003, p.150

191
a principiilor aflării adevărului şi a libertăţii probelor247.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, din contră, legiuitorul modern a recurs la
modalitatea unei enumerări complete a mijloacelor prin care pot fi obţinute probele în
procesul penal, tocmai pentru a asigura respectarea riguroasă a principiului aflării
adevărului şi pentru eliminarea erorilor şi abuzurilor judiciare.
Aşa cum este ştiut, prezumţiile legale constituie o dispensă de probă, iar cele
judiciare pot servi ca argumente raţionale pentru a demonstra valabilitatea celor rezultate
dintr-o probă.
Indiciile nu pot constitui mijloace de probă, pentru că ele sunt simple surse de
bănuială, care pot fi folosite pentru a se începe o activitate de căutare şi strângere a
probelor.

2. Clasificarea mijloacelor de probă

În literatura juridică248 mijloacele de probă au fost clasificate în: mijloace orale

(declaraţiile părţilor); scrise (procesele verbale etc.); materiale (corpurile delicte) şi
tehnice (constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele).
Alături de aceste categorii de mijloace de probă, există şi cele preconstituite,
create tocmai pentru eventualitatea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală (de
exemplu, fişele de amprente digitale pentru identificarea făptuitorilor care au lăsat astfel
de urme)249.
Pentru examinarea mijloacelor de probă, le vom grupa, funcţie de procedeele de
administrare folosite, în trei categorii:250
- declaraţii ale părţilor şi martorilor (procedeul de obţinere fiind în principiu,
ascultarea acestora);
- înscrisuri şi mijloace materiale de probă (procedeele de obţinere fiind cercetarea
la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi percheziţia);
- constatarea tehnico-ştiinţifică, constatarea medico-legală şi expertizele.

3. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

Capitolul privitor la audierea persoanelor prevede regulile generale aplicabile

audierii oricărei persoane în cadrul procesului penal, regulile speciale care guvernează
procedura de audiere a diferitelor categorii (secţiuni separate fiind dedicate suspectului

247
Ibidem
248
S.Kahane, în colab., op. cit., p.169; Gr.Theodoru, op. cit., p.233
249
S.Kahane, în colab., op. cit., p.170
250
Gr.Theodoru, op. cit., p. 234

192
sau inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente,
martorilor) şi, în fine, unele proceduri speciale, respectiv protecţia martorilor şi
confruntarea.
O remarcă generală în ceea ce privește regulile ce guvernează procedura de
audiere a suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, a părții civile și a părții
responsabile civilmente, este aceea că au fost introduse o serie de reguli noi, menite să
asigure o delimitare clară a drepturilor și obligațiilor părților într-o asemenea procedură.
În privința principiilor care guvernează audierea persoanelor în cadrul procesului
penal, ca element de noutate, în acord cu reglementările unor coduri din statele Uniunii
Europene, CPP introduce reguli generale în materia audierii persoanei, inexistente în
actuala reglementare (art.104-106).
Persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt determinate în mod
expres: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente, martorii şi experţii.
De asemenea, sunt reglementate în mod expres şi cazurile, condiţiile şi procedura
audierii prin interpret autorizat atunci când persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau
nu se exprimă bine în limba română, precum și situaţiile de excepţie, când nu se poate
asigura un interpret autorizat sau când persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută.
În acord cu reglementările unor coduri din statele uniunii europene ce au ca scop
garantarea demnităţii persoanei şi protecţia sănătăţii acesteia în cursul audierii, s-a
prevăzut instituţia întreruperii ascultării şi consultării celui audiat de către medic în
cazul în care în timpul ascultării persoana acuză oboseală excesivă, ori simptomele unei
boli care îi afectează capacitatea psihică sau fizică.

A. Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului

a) Noţiune. Importanţa procesuală a declaraţiilor suspectului sau ale

inculpatului

Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal, cu

privire la fapta care formează obiectul cauzei, împrejurările în care a fost săvârşită şi
învinuirea ce i se aduce constituie un important mijloc de probă care poate servi la
aflarea adevărului şi soluţionarea unei cauze penale.
Dată fiind poziţia procesuală a suspectului sau inculpatului în procesul penal –
figura centrală, subiectul primar al procesului penal251 - declaraţiile acestuia, în ipoteza
că a comis fapta de care este acuzat, conţin şi oferă organelor judiciare elemente de fapt,
esenţiale cu privire la faptele şi împrejurările a căror cunoaştere poate servi la rezolvarea

251
V.Dongoroz, op. cit., p. 185

193
cauzei. Aceste declaraţii252 sunt folositoare organelor judiciare, chiar dacă suspectul sau
inculpatul nu este autorul infracţiunii, deoarece sunt de natură a conduce la constatarea
realităţii, adică a nevinovăţiei, chiar dacă există probe care susţin acuzația.
Relatările suspectului sau inculpatului – fie că sunt sincere sau nu – sunt utile
organelor judiciare, în ambele situaţii, deoarece pot oferi indicii importante care să
contribuie la aflarea adevărului.
În timp ce pentru organele judiciare, ascultarea suspectului sau inculpatului
constituie o obligaţie, declaraţiile suspectului sau inculpatului constituie un drept al
acestuia.
Acest mijloc de probă are o dublă funcţionalitate în procesul penal: pe de o parte,
furnizează informaţiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, constituie prima
modalitate prin intermediul căruia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală îşi
exercită dreptul de apărare253.
Ascultarea suspectului sau a inculpatului în procesul penal are loc, potrivit
actualelor dispoziţii ale Codului de procedură penală, în mai multe momente, într-o
coerenţă strâns legată de desfăşurarea şi evoluţia procesuală, după cum urmează:
o în prima fază, nepublică, suspectul sau inculpatul este ascultat la începutul
urmăririi penale, în condiţiile prev. de art.108 C.pr.pen. Privitor la conţinutul acestor
dispoziţii, la semnificaţia şi efectele lor, facem trimitere la secţiunea în care am tratat
drepturile inculpatului.
o înainte de a se propune arestarea preventivă, suspectul este mai întâi
ascultat în prezenţa apărătorului, potrivit art.146alin.1 C.pr.pen., iar judecătorul, înainte
de a se pronunţa asupra acestei măsuri are obligaţia de a-l asculta pe învinuit, conform
art.146 alin.8 C.pr.pen.
o înainte de a se pronunța arestarea preventivă a inculpatului, acesta este
ascultat, conform art.223 alin.7 C.pr.pen., de judecătorul de drepturi și libertăți, despre
fapta de care este acuzat;
o inculpatul arestat preventiv este ascultat de fiecare dată, înainte de
prelungirea arestării preventive (art.235 alin.3 C.pr.pen.);
o după punerea în mişcare a acţiunii penale, este chemat şi ascultat, potrivit
art.309 alin.2 C.pr.pen.
În faza de judecată, inculpatul este ascultat în şedinţă publică, potrivit art.378
C.pr.pen.
Prin excepţie, urmărirea penală şi judecata se pot desfăşura fără ascultarea
suspectului şi inculpatului în situaţiile în care se dovedeşte că acesta este dispărut, se
sustrage de la cercetare ori nu i se cunoaște adresa (art.364 C.pr.pen.)
Încălcarea acestei dispoziţii legale privind obligaţia de ascultare a suspectului – în

252
Gr.Theodoru, op. cit., p. 234
253
I.Neagu, op. cit., p.348

194
momente esenţiale din desfăşurarea procesului penal – atrage sancţiunea nulităţii254, iar
hotărârea pronunţată într-o asemenea cauză nu poate fi legală şi temeinică.
Declaraţiile suspectului sau inculpatului deşi au un rol important în alfarea
adevărului – nu mai au poziţia de „regina probelor”, mărturisirea sau recunoaşterea
nemaifiind suficiente pentru o condamnare255. Chiar dacă suspectul sau inculpatul
recunoaşte fapta256, organele judiciare sunt obligate să strângă probe atât în favoarea cât
şi în defavoarea lui, pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate
aspectele (art.100 alin.1 C.proc.pen).

b) Procedura obţinerii declaraţiei suspectului sau inculpatului

Declaraţiile suspectului sau inculpatului sunt obţinute de organele judiciare în

cadrul unei activităţi procesuale complexe, marcată de momente strict reglementate de
lege257.
Obţinerea declaraţiilor suspectului sau inculpatului se realizează prin trei procedee
probatorii: prezentarea unei declaraţii cu privire la acuzația ce i se aduce; ascultarea sa şi
confruntarea258.
Dintre acestea, cel mai des utilizat este ascultarea suspectului sau inculpatului,
care constituie o obligaţie pentru organele judiciare, atât în faza de urmărire penală cât şi
în faza de judecată.
Indiferent de faza procesului penal, ascultarea suspectului sau inculpatului se face
de regulă la sediul organului judiciar. Dacă suspectul sau inculpatul se găseşte în
imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul judiciar îl va asculta la locul
unde se află, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Ascultarea suspectului sau inculpatului cuprinde două etape259, marcate de reguli
specifice fiecărui organ judiciar şi procedee tactice criminalistice.
Prima etapă – cea prealabilă, este consacrată cunoaşterii datelor personale ale
suspectului sau inculpatului. Potrivit art.107 alin. 1 C. proc. pen., înainte de a fi ascultat,
suspectul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul
naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă,
situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde
locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură,
antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă

254
Pentru a opera nulitatea, este necesar ca declaraţiile inculpatului să fi fost necesare pentru soluţionarea cauzei, astfel
încât, prin neîndeplinirea obligaţiei de a-l asculta, organele judiciare l-au împiedicat să-şi exercite dreptul de apărare.
255
În procesul penal inchizitorial, recunoaşterea era considerată „regina probelor”.
256
În sistemul acuzatorial al procedurii engleze şi americane, nu se putea lua interogatoriu inculpatului, deoarece funcţiona
principiul conform căruia nimeni nu poate face mărturisiri sau aduce proba contra lui însuşi.
257
V.Dongoroz, în colab., op. cit., p. 189
258
Gr.Theodoru, op. cit., p. 236
259
Unii autori consideră că obţinerea declaraţiilor suspectului sau inculpatului este marcată de trei momente:
mom.procedurii prealabile, mom.facerii declaraţiilor şi mom.complimentar al punerii de întrebări

195
solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se
poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale
personale.
În art.108 C.pr.pen. sunt reglementate primele obligaţii pe care le au organele
judiciare în această etapă:
1. de a aduce la cunoştinţă suspectului sau inculpatului calitatea în care este
audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru
care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acestei;
2. de a-i aduce la cunoştinţă drepturile prevăzute la art.83, precum şi obligaţiile de
a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în
cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă și de a comunica în
scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă
rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă
Aceste texte reiterează obligaţia organelor judiciare de a încunoştinţa, de îndată şi
mai înainte de a-l audia, pe suspect sau pe inculpat despre fapta pentru care este cercetat,
încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Printre regulile noi menite să asigure o mai clară delimitare a drepturilor şi
obligaţiilor părţilor în procedura audierii, se prevede în mod expres regula comunicării,
în scris, sub semnătură, a drepturilor şi obligaţiilor suspectului sau inculpatului înainte
de prima audiere. Această reglementare se înscrie în preocuparea legiuitorului de a pune
de acord metodica şi procedura audierii cu normele europene în vederea respectării
drepturilor la un proces echitabil.
Totodată, se instituie obligația pentru organul judiciar de a aduce la cunoştinţa
inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a
recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea
pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.
CPP prevede în mod expres dreptul suspectului şi al inculpatului (precum şi, în
secţiunea dedicată acestora, al părţii civile şi părţii responsabile civilmente) de a se
consulta cu avocatul, atât înainte cât şi în timpul audierii, precum și dreptul acestor părți
de a utiliza însemnări şi notiţe proprii.
O altă noutate, care răspunde cerințelor venite din practica organelor judiciare,
este aceea a introducerii înregistrării cu mijloace tehnice ausio sau audio-video, în cursul
urmăririi penale, a ascultării suspectului sau inculpatului (art.110 alin.5).
Dacă suspectul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot
ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată,
după care i se pot pune întrebări (art.109 alin.1 C.proc.pen).
În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu
privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.

196
 În ultimul moment al acestei etape prealabile, înainte de a-l asculta, organul de
urmărire penală îi cere suspectului sau inculpatului, dacă acesta a consimţit să dea o
declaraţie, să scrie personal declaraţia, cu privire la acuzația ce i se aduce. Această
dispoziţie priveşte numai faza urmăririi penale şi nu este obligatorie pentru suspect sau
inculpat.
În cazul în care refuză să dea declaraţia scrisă sau nu poate să scrie, se va face
menţiune.
A doua etapă este consacrată ascultării propriu-zise.
Pentru faza de urmărire penală, deși textul nu mai prevede expres această regulă
tactică specifică, potrivit căreia suspectul sau inculpatul este ascultat fără să fie de faţă
ceilalţi suspecţi sau inculpaţi în cauză, considerăm că din formularea textului de lege
rezultă această metodă, care este lăsată la latitudinea organului de urmărie penală. Spre
deosebire de urmărirea penală, în faza de judecată, se prevede expres că instanţa ascultă
pe inculpaţi în prezenţa tuturor, cu excepţia situaţiilor când în interesul aflării adevărului
este necesară ascultarea lor separat. Pentru garantarea dreptului la apărare, legea
prevede obligativitatea citirii declaraţiilor luate separat şi celorlalţi inculpaţi (art.379
alin.3 C.proc.pen.).
Suspectul sau inculpatul este lăsat, mai întâi, să declare tot ce ştie în cauză.
Declaraţia lui este o expunere liberă asupra a ceea ce ştie cu privire la fapta care face
obiectul cauzei şi la ceea ce poate obiecta cu privire la acuzația ce i se aduce în legătură
cu acea fapta260.
Libera expunere presupune pe de o parte, interdicţia pentru organul judiciar de a-l
întrerupe pe suspect sau pe inculpat, decât atunci când se îndepărtează de la subiect, iar,
pe de altă parte, interdicţia de a se citi sau a i se reaminti declaraţiile pe care le-a dat
anterior în cauză, iar pentru suspect sau inculpat, interdicţia de a prezenta sau citi o
declaraţie scrisă de mai înainte, fiind permise doar notițe și însemnări (de ex., asupra
amănuntelor greu de reţinut: cifre, date tehnice, etc.- art.109 alin.3).
Raţiunea acestei expuneri libere constă în aceea că aceasta implică spontaneitate,
caracter care ar dispărea dacă s-ar permite apelarea la declaraţii anterioare. Această
regulă de ordin tactic înlătură posibilitatea pentru învinuit sau inculpat de a evita
contradicţiile şi nepotrivirile dintre declaraţiile date succesiv261.
După terminarea expunerii libere, suspectului sau inculpatului i se pot pune
întrebăr cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi cu privire la probele pe care
înţelege să le propună.
Întrebările organului judiciar pot servi fie la completarea şi precizarea celor
relatate, fie la verificarea sau clarificarea celor declarate.
Specificul fazei de urmărire penală constă în aceea că întrebările pot fi puse numai
de organele de urmărire penală, spre deosebire de faza de judecată, în care inculpatului i

260
V.Dongoroz, op. cit., p. 190
261
Ibidem, p. 191

197
se pot pune întrebări, prin intermediul preşedintelui completului de judecată, de către
ceilalţi membri ai completului, de procuror, părţi, coinculpaţi şi apărătorul inculpatului
ascultat.
Pentru a putea fi folosite în cadrul procesului penal şi pentru a se reţine cu
fidelitate262 declaraţiile suspectului sau inculpatului, legea prevede că acestea să fie
consemnate în scris.
Actuala reglementare a Codului de procedură penală instituie încă o garanţie a
respectării legalităţii în administrarea acestui mijloc de probă, prin dispoziţia înscrisă în
art.110 alin.1 teza a doua: în fiecare declaraţie se vor consemna ora începerii şi ora
încheierii ascultării suspectului sau inculpatului263.
Declaraţia scrisă se citeşte suspectului sau inculpatului, iar dacă este de acord cu
conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă nu poate sau refuză să
semneze se face menţiune în declaraţia scrisă. Atunci când revine asupra unei declaraţii
sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se
semnează în finalul declarației (art.110 alin.2 C.proc.pen.). Această dispoziţie264
constituie o importantă garanţie procesuală, suspectul sau inculpatul având astfel
posibilitatea de a verifica exactitatea celor consemnate.
Pentru a se conferi caracter oficial declaraţiei suspectului sau inculpatului265,
aceasta este semnată de organul de urmărire penală, care a procedat la audierea sa, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de judecată şi de
grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile sau
părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret când
declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Dacă declaraţiile suspectului sau inculpatului au fost înregistrate audio sau video
– cu condiţia ca cel ascultat să cunoască aceasta şi să fie asigurate exactitatea şi
corectitudinea înregistrării – relatările înregistrate se transcriu într-un proces-verbal,
semnat de cel ascultat266.

c) Valoarea probatorie a declaraţiilor

suspectului sau inculpatului

Sub aspectul forţei probante a declaraţiilor suspectului sau inculpatului, în

literatura de specialitate şi în legislaţie s-au exprimat diferite opinii, majoritatea fiind în
sensul prevederilor legislaţiei noastre procesual penale.
Codul nostru de procedură penală recunoaşte o valoare probatorie relativă
declaraţiilor suspectului sau inculpatului, condiţionată de existenţa altor probe care să
262
I.Neagu, op. cit., p. 350
263
Dispoziția a fost introdusă prima dată prin art. 1 pct. 42 din Legea nr.281/2003.
264
V.Dongoroz, op. cit., p. 193
265
I.Neagu, op. cit., p.350
266
Gr.Theodoru, op. cit., p. 238

198
confirme veracitatea lor267.
Drept urmare, simpla recunoaştere a săvârşirii faptei, fără a fi susţinută de alte
probe, nu are forţă probantă şi deci, nu va putea sta la baza unei hotărâri de
condamnare268. De aceea, chiar în ipoteza în care suspectul sau inculpatul recunoaşte
fapta, organul de urmărire penală are obligaţia să descopere şi să strângă probele
necesare pentru aflarea adevărului.
Declaraţia suspectului sau inculpatului este divizibilă şi retractabilă.
Divizibilitatea declaraţiei suspectului sau inculpatului înseamnă posibilitatea organelor
judiciare de a considera ca adevărată numai acea parte din declaraţie care se coroborează
cu toate celelalte probe şi de a înlătura ca neadevărată partea din declaraţie care nu este
confirmată de ansamblul probelor269.
Retractibilitatea înseamnă posibilitatea suspectului sau inculpatului de a reveni
asupra unor declaraţii date anterior şi de a face relatări contrare. Întrucât legea nu
prevede o ordine de prioritate, dacă există două declaraţii contradictorii organul judiciar
va aprecia ca adevărată şi va reţine, motivat, numai acea declaraţie care se coroborează
cu alte probe existente în cauză.
Declaraţiile suspectului sau inculpatului păstrează caracterul relativ şi atunci când
se referă la un alt suspect sau coinculpat270, fiind necesar să fie confirmate de ansamblul
probelor administrate în cauză.
Valoarea probatorie relativă a declaraţiilor suspectului şi inculpatului a fost
explicată în doctrină, în principal, prin interesul acestuia de a nu spune adevărul, în scop
de apărare sau din diverse alte motive.
Psihologia judiciară a evidenţiat, sub acest aspect, şi alte explicaţii concludente.
Astfel, s-a arătat, printre altele, că şi în situaţia în care „infractorul doreşte sincer a reda
exact toate împrejurările în care a săvârşit infracţiunea, poate totuşi comite unele erori
datorate imperfecţiunii simţurilor şi mai ales surescitării nervoase din timpul săvârşirii
infracţiunii, care, în general, scad evaluarea perceperii”.271

B. Declaraţiile persoanei vătămate, părţii civile şi ale părţii responsabile

civilmente

a) Noţiune

La stabilirea adevărului într-o cauză penală, declaraţiile persoanei vătămate, părţii

267
În art. 69 C. proc. pen. anterior se prevedea că declaraţiile suspectului sau ale inculpatului pot servi la aflarea adevărului
numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
268
Ibidem
269
Ibidem
270
V.Dongoroz, op. cit., p. 186
271
Tudorel Butoi, Victimologie, Curs universitar, Ed.Pinguin Book, Bucureşti, 2004, p.78.

199
civile şi ale părţii responsabile civilmente272 pot constitui importante surse de informaţii
cu privire la faptă, la persoana făptuitorului, la împrejurările în care s-a săvârşit fapta, la
prejudiciu etc.
Codul de procedură penală conține texte care reglementează procedura de audiere
a celorlalte părți în procesul penal, precum și a subiecților procesuali principali,
legiuitorul acordând o atenție specială respectării drepturilor fundamentale ale acestor
persoane.
Astfel, se prevede în mod expres obligaţia organului judiciar de a-i aduce la
cunoştinţă persoanei vătămate, la prima audiere, drepturile de procedură și obligațiile
corelative ce îi revin în cursul procesului penal.
Prevederi similare în ceea ce privește comunicarea drepturilor și obligațiilor
procedurale sunt reglementate şi cu privire la partea civilă și partea responsabilă
civilmente.
O altă noutate, este cea a reglementării protecţiei persoanei vătămate şi a părţii
civile în cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitor la statutul
de martor ameninţat sau vulnerabil, ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii
acestora.
Ca orice mijloc de probă, declaraţiile părţilor pot oferi organelor judiciare
elemente de fapt care pot servi ca probă în procesul penal şi pot contribui la justa
soluţionare a cauzei.
Drept urmare, legiuitorul a prevăzut pentru organele judiciare (organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată) obligaţia de a chema, pentru a fi ascultate,
persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana civilmente
responsabilă.
Înainte de a trece la ascultarea personei vătămate, părţii civile și părții
responsabile civilmente, organele judiciare au obligația de a le aduce la cunoștință
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul
de a i se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii, în condiţiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă.
Pentru persoana vătămată, textul prevede și două obligații care i se aduc la
cunoștință, respectiv cea de a se prezenta la chemările organelor judiciare și de a
comunica orice schimbare de adresă.

272
Codul din 1968 a introdus printre mijloacele de probă şi declaraţiile părţii civile, părţii vătămate şi părţii responsabile
civilmente. Codul anterior prevedea ca mijloc de probă numai declaraţiile suspectului sau inculpatului.

200
 În situaţia în care persoana vătămată nu doreşte să participe în proces ca parte
civilă, trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar,
o va putea audia ca martor, în baza art.81 alin.2 C. proc. pen.
Persoana responsabilă civilmente, dacă a devenit parte în proces, va fi ascultată în
această calitate.

b) Procedura obţinerii declaraţiilor persoanei vătămate,

părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

Codul de procedură penală prevede, în art.111 și 112 că, audierea persoanei

vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit dispoziţiilor
privitoare la ascultarea suspectului sau inculpatului.
Declaraţiile părţilor, date în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, se
consemnează în scris, dispoziţiile art.107 C.pr.pen. aplicându-se în mod corespunzător.

c) Valoarea probatorie a declaraţiilor persoanei vătămate,

părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente

Având în vedere interesul pe care aceste părţi îl au în proces (persoana vătămată –

să fie dovedită vinovăţia suspectului sau inculpatului şi să fie cât mai aspru pedepsit;
partea civilă – să obţină o despăgubire cât mai substanţială; partea responsabilă
civilmente – de a nu fi obligată la despăgubiri)273, legiuitorul a conferit acestor mijloace
de probă aceeaşi valoare probatorie ca şi în cazul declaraţiilor suspectului şi
inculpatului.
În doctrină, au fost date şi alte explicaţii privitor la valoarea probatorie relativă a
acestui mijloc de probă. Astfel, s-a arătat, printre altele, că „victima este martorul care
poate oferi cele mai puţine garanţii de veridicitate în relatările ei, chiar şi în cazul celei
mai bune credinţe. Faptul că în momentul săvârşirii actului infracţional victima este
supusă unor stări deosebit de puternice, face ca perceperea actului şi întipărirea lui să se
facă în condiţiile unei reduse posibilităţi de activitate corticală conştientă şi controlată.
Deci, în cazul optim vom avea numai serioase lacunozităţi perceptive şi în consecinţă şi
memoriale. La toate acestea se mai adaugă coeficientul de denaturare determinat de
afectivitatea, sugestibilitatea, imaginaţia şi de personalitatea victimei.”274
În consecinţă, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului
numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
273
V.Dongoroz, op. cit., p.196
274
T.Butoi, op.cit., p.119.

201
 C. Declaraţiile martorilor
Codul de procedură penală conține texte care reglementează audierea martorilor,
introducând două elemente esențiale de noutate: reglementarea expresă, în acord cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului CEDO, a privilegiului împotriva
autoincriminării şi în ceea ce priveşte audierea martorului, precum și dispoziții speciale
de protecție a martorilor amenințați și vulnerabili.
Textele de lege stipulează obligaţia expresă a organului judiciar de a-i aduce la
cunoştinţă martorului drepturile şi obligaţiile ce îi revin în această calitate. De asemenea,
dispoziții legale exprese reglementează capacitatea de a fi martor. Relevantă, sub aceste
aspect, este prevederea că persoanele aflate într-o situaţie ce pune la îndoială în mod
rezonabil capacitatea de a fi martor pot fi audiate numai atunci când organul judiciar
constată că persoana este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de
fapt conforme cu realitatea.
O altă noutate, este aceea a reglementării exprese a dreptului martorului de a nu se
acuza prin declaraţiile sale. Prevederea urmăreşte punerea de acord a reglementării
noastre cu jurisprudenţa Curții CEDO (cauza Serves contra Franţei, hotărârea din 20
octombrie 1997).
a) Calitatea de martor în procesul penal
Declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de probă cel mai frecvent
folosite pentru dovedirea faptelor şi împrejurărilor care formează obiectul probaţiunii şi
utile în soluţionarea cauzei penale275.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate276, deşi deosebit de important, acest
mijloc de probă este, adesea, foarte şubred, din cauza multiplilor factori care acţionează
şi alterează uneori declaraţia unui martor277(condiţiile, mediul de percepere a faptelor şi
împrejurărilor relatate, gradul de cultură, reaua-credinţă etc.). De aceea, organele
judiciare trebuie să adopte mijloace tactice adecvate în obţinerea acestor mijloace de
probă şi să evalueze cu atenţie şi prudenţă gradul lor de veracitate.
Declaraţiile martorilor sunt relatările făcute în faţa organelor judiciare de către
persoanele care au cunoştinţe de natură să servească la aflarea adevărului într-un
278
proces penal .
În accepţiunea Codului nostru de procedură penală, martor este persoana care are
cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală279

275
În materia civilă, proba cu martori este admisă doar în anumite cazuri, spre deosebire de frecvenţa utilizării ei în procesul
penal.
276
V.Dongoroz, op. cit., p.201; Gr.Theodoru, op. cit., p.242; G.Levasseur, în colab., op. cit., p. 166
277
În acest sens s-a afirmat, în literatura juridică, că o mărturie exactă este o excepţie (Vezi I.Ionescu Dolj, op. cit., p. 215)
278
V.Dongoroz, op. cit., p.199
279
Vechea reglementare, care prevedea condiția ca faptele și împrejurărirle cunoscute de martor să fie de natură să
servească la aflarea adevărului în procesul penal, ni se pare mai justificată, dat fiind că relatările martorului sunt evaluate
inițial sub aspectul aptitudinii lor de a se afla adevărul, iar după aceea de a fi probă în cauză, pentru aceasta fiind necesară și
întrunirea condițiilor referitoare la probe.

202
(art.114 C. proc. pen.).
Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor este necesară întrunirea
următoarelor condiţii280:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
- existenţa unei persoane fizice care cunoaşte fapte şi împrejurări de fapt cu
privire la o cauză penală;
- audierea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.
Lipsa uneia din condiţiile sus-menţionate va avea drept consecinţă nulitatea
declaraţiei de martor.
Privitor la martori, legea impune două condiții cumulative: să aibă capacitatea de
a fi martor și să fie o persoană care are dreptul de a da declarații în această calitate.
În ce privește prima condiție, legislaţia noastră permite ca orice persoană fizică să
poată fi ascultată ca martor, indiferent de starea sa fizică (surd, orb, mut) sau psihică
(debili mintali), de vârstă (minorul, până la 14 ani, este ascultat în prezenţa unui părinte,
a tutorelui sau a reprezentantului instituției căreia îi este încredinţat spre creştere şi
educare) sau antecedente personale (cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă pot fi
ascultaţi ca martori). În toate aceste situaţii, organele judiciare au sarcina de a aprecia în
ce măsură declaraţiile au legătură cu faptele și împrejurările de fapt din cauză.
Regula instituită prevede și două excepţii:
- părţile şi subiecţii procesuali principali nu pot fi audiați în calitate de martor;
- persoanele care se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil,
capacitatea de a fi martor vor putea fi audiate doar atunci când organul judiciar constată
că persoana este capabilă să relateze în mod conştient fapte şi împrejurări de fapt
conforme cu realitatea. Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi
martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin
mijloacele prevăzute de lege.
Referitor la a doua condiție – îndatorirea de a fi martor281 – există unele excepţii,
pe care le vom analiza în continuare.

b) Excepţii de la îndatorirea de a fi martor

Nu pot fi ascultate ca martor, într-un proces penal, dacă își exercită dreptul de a
refuza să fie audiate în această calitate următoarele două categorii de persoane282:
1) persoanele pentru care este interzisă ascultarea ca martori;

280
Ibidem
281
Neindeplinirea acestei obligații legale poate fi sancționată.
282
Gr.Theodoru, op. cit., p.243

203
 2) persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor.
1. Potrivit art.116 alin.3 C. proc. pen., persoana care cunoaște fapte sau
împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor
judiciare nu poate fi audiată ca martor.
Interdicţia priveşte medicii, avocaţii, notarii, preoţii, precum şi alte persoane care,
prin divulgarea secretelor pe care le-au cunoscut în exercitarea profesiei, ar putea aduce
atingere unor valori sociale importante. De aceea, legea a incriminat fapta de divulgare a
secretului profesional (art. ..... C. pen.).
Interdicţia de ascultare a acestor persoane priveşte numai faptele şi împrejurările
de care au luat cunoştinţă în exercițiul profesiei, dobândirea acestor cunoştinţe din alte
surse nu împiedică ascultarea283.
Această interdicţie nu este, însă, absolută. Există două situaţii în care obligaţia
legală privind păstrarea secretului profesional nu operează:
- dacă autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în
acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra
secretul sau confidenţialitatea;
- dacă este vorba de unele cauze care privesc săvârşirea unei infracţiuni contra
statului sau contra păcii şi omenirii. În acest caz, fiind vorba de interese superioare, ce
depăşesc pe cel al păstrării secretului profesional, legea nu numai că înlătură obligaţia de
păstrare a secretului, dar prevede îndatorirea de a aduce secretul la cunoştinţa organelor
competente284.
O noutate este prevederea din art.306 alin.6 C.pr.pen., în sensul că secretul bancar
și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile
procurorului, după începerea urmăririi penale.
Legea acordă întâietate calităţii de martor celei de apărător, cu privire la faptele şi
împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi apărător sau reprezentant al
vreuneia dintre părţi ................?285.
2) A doua excepţie de la îndatorirea de a fi martor se referă la persoanele care nu
sunt obligate să depună ca martor. Astfel, potrivit art.117 alin.1 C. proc. pen., au dreptul
de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:
a) soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile
suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.
După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art.120, organele
judiciare comunică acestor persoane dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor. În
situația în care acceptă să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile
privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.
283
Gh.Theodoru, op. cit., p.244
284
V.Dongoroz, op. cit., p.204
285
S-a susţinut că această întâietate ar trebui extinsă şi la judecători şi procurori (Gr.Theodoru, op. cit., p. 244)

204
 Dacă una dintre calităţile prevăzute este incidentă în raport cu unul dintre suspecţi
sau inculpaţi, persoana este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi împotriva
celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la
aceştia din urmă.
Legiuitorul a instituit, din raţiuni de profund umanism această excepţie relativă de
la îndatorirea generală de a fi martor, lăsând la latitudinea soţului şi rudei apropiate de a
decide dacă vrea să depună ca martor sau dacă se abţine286.
În situaţia în care soţul sau rudele apropiate consimt să fie audiate ca martor şi fac
declaraţii mincinoase, vor răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă.

c) Obligaţiile şi drepturile procesuale ale martorilor

Persoana chemată în calitate de martor în faţa unui organ judiciar are anumite
obligaţii procesuale :
- obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia
că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere împotriva
sa. Dacă neprezentarea este justificată de imposibilitatea de deplasare (infirmitate, stare
de arest etc.), organele judiciare îl vor audia pe martor la locul unde se află sau prin
procedura comisiei rogatorii;
- obligaţia de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la
care este citat, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate
dispune împotriva sa sancţiunea amenzii judiciare;
- obligaţia de a da declaraţii conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenţia că legea
pedepseşte infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Dacă martorul refuză să facă declaraţii pe motiv că nu ştie nimic în cauză, deşi
cunoaşte împrejurări esenţiale, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă
Dacă martorul are cunoştinţe despre faptele şi împrejurările cauzei, dar refuză să
fie ascultat ca martor, săvârşeşte infracţiunea de omisiune a încunoştiinţării organelor
judiciare (art..... C. pen.) sau cea de favorizare a infractorului (art. .....C. pen.), după cum
împrejurările pe care le cunoaşte, dar refuză să le declare, sunt în favoarea sau în
defavoarea inculpatului287.
Drepturile procesuale ale martorilor constau în următoarele:
- dreptul de a i se comunica calitatea în care este audiat şi faptele sau împrejurările
de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor;
- dreptul de a nu se autoacuza. Declarația dată de o persoană care, în aceeaşi
cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat
286
V.Dongoroz, op. cit., p. 204-205
287
Gr.Theodoru, op. cit., p.245

205
nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu
ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.
- dreptul de a fi supus măsurilor de protecţie şi de a beneficia de restituirea
cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa organelor judiciare, atunci când sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
- drepturi patrimoniale, vizând restituirea cheltuielilor efectuate cu deplasarea,
întreţinerea şi cazarea sa, precum şi plata unei sume corespunzătoare venitului pe timpul
cât a lipsit de la serviciu pentru a-şi îndeplini obligaţia de martor (art. 273 C. proc. pen.);
- un alt drept al martorului se referă la protecţia datelor sale de identitate, atunci
când există o suspiciune rezonabilă că prin declararea identităţii sale reale sau a
localităţii de domiciliu ori reşedinţă, i-ar fi periclitată viaţa, integritatea corporală sau
libertatea lui ori a altei persoane (art.125 C. proc. pen.).
În aceste situaţii, martorului i se atribuie o altă identitate sub care să apară în faţa
organului judiciar.
Această măsură poate fi dispusă de către procuror, în cursul urmăririi penale, iar,
în cursul judecăţii, de instanță, la cererea motivată a procurorului, martorului sau a
oricărei alte persoane îndreptăţite (art.128 C.pr.pen.).
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează în declarație, care va
fi păstrată, la sediul parchetului sau la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat,
în condiţii de maximă siguranţă.

d) Procedura de ascultare a martorilor

Activitatea procesuală de ascultare a martorilor este reglementată, diferit, pentru

faza de urmărire penală şi pentru faza de judecată.
În cursul urmăririi penale organele de urmărire penală sunt obligate să asculte ca
martor persoanele arătate prin plângere sau denunţ ori determinate prin investigaţiile
făcute de aceste organe.
Martorii ascultaţi în cursul urmăririi penale şi indicaţi în rechizitoriul procurorului
sunt reaudiaţi în faza de judecată. La propunerea procurorului sau a părţilor, instanţa
poate dispune ascultarea şi a altor martori.
Procedura de ascultare a martorilor cuprinde trei etape288:
1. În prima etapă, se desfăşoară procedura prealabilă de stabilire a identităţii
martorului, Martorului i se comunică obiectul cauzei şi apoi este întrebat dacă este
membru de familie sau fost soţ al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al
celorlalte părţi din procesul penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau de duşmănie cu
288
În literatura de specialitate, se arată că procedura de ascultare a martorilor se desfăşoară în două etape (Gr.Theodoru, op.
cit., p.246; I.Neagu, op. cit., p.357; V.Păvăleanu, op. cit., p.309). În ce ne priveşte, ne raliem opiniei dongoroziene, care
susţine existenţa a trei momente în activitatea de ascultare a martorului (V.Dongoroz, op. cit., p.208)

206
aceste persoane, precum şi dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârşirii infracţiunii.
Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când faţă de
acesta s-a dispus o măsură de protecţie a datelor de identitate.
În ipoteza în care martorul este soţ sau rudă apropiată a suspectului sau
inculpatului, organul judiciar trebuie să-i aducă la cunoştinţă faptul că nu este obligat să
depună mărturie.
2. A doua etapă, anterioară ascultării propriu-zise priveşte formalitatea depunerii
jurământului289 prevăzut în art.121 C. proc. pen. : „Jur că voi spune adevărul şi nu voi
ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, ţinând mâna pe cruce sau
pe Biblie.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei
religioase a martorului.
Organul de urmărire penală şi preşedintele completului îl întreabă pe martor dacă
doreşte să depună jurământ religios sau declaraţie solemnă.
Martorii care nu depun jurământul din motive de conştiinţă sau confesiune, vor
rosti următorul text: „Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea
ce ştiu”. Situaţiile menţionate se reţin de organul judiciar pe baza afirmaţiilor făcute de
martor.
Declaraţia în care se consemnează depoziţia martorului trebuie să cuprindă şi
menţiunea referitoare la depunerea jurământului.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, însă i se atrage atenţia
asupra obligaţiei de a spune adevărul.

3) A treia etapă constă în ascultarea martorului asupra faptelor şi împrejurărilor pe

care le cunoaşte în cauză.
Potrivit art.122 alin.1 C. proc. pen., martorului nu i se pot adresa întrebări privind
opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie,
cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză
sau pentru verificarea credibilităţii martorului.
Dispoziţiile privind tactica ascultării suspectului sau inculpatului sunt aplicabile şi
martorului290.
Martorul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi făptuitor.
Ascultarea martorului nu poate începe cu citarea sau amintirea declaraţiilor date anterior
în cauză.
După ce a terminat relatarea liberă, matorului i se pot pune întrebări cu privire la
faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite în cauză, la persoana părţilor, precum şi în ce
289
Jurământul este de natură a crea solemnitatea necesară actului procedural al ascultării martorului şi a determina pe acesta
să spună adevărul (V.Dongoroz, op.cit., p.207)
290
I.Neagu, op. cit., p.358

207
mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.
Întrebările pot fi de precizare a unor date, de completare a relatărilor sau de
verificare a sincerităţii sau exactităţii relatărilor făcute291.
Relatările martorului sunt consemnate într-o declaraţie scrisă, care i se citeşte
martorului sau, la cererea acestuia, i se permite să o citească personal.
Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei, martorul o semnează pe fiecare
pagină şi la sfârşit292, iar când nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre
aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia se semnează şi de organul judiciar care a procedat
la ascultarea martorului, precum şi de interpret, atunci când a fost folosit.
Ascultarea martorilor se face separat, fără să fie de faţă ceilalţi.
Când organul judiciar nu are posibilitatea să-l asculte pe martor (acesta aflându-se
în altă localitate şi neputându-se deplasa sau în străinătate), ascultarea se va efectua prin
comisie rogatorie.

Modalităţi speciale de ascultare a martorului293

În cursul urmăririi penale, față de martorul amenințat, se pot dispune de către

procuror, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect
procesual principal, următoarele măsuri de protecţie:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe
temporare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai
acestuia în cursul deplasărilor;
c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul
va semna declaraţia sa;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte
măsuri nu sunt suficiente.
În cazul aplicării măsurilor de protecţie prevăzute la lit. c) şi d), declaraţia
martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind
consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire
penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau
instanţa, în condiţii de confidenţialitate.
Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor
de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.
291
Gr.Theodoru, op. cit., p.247
292
O declaraţie nesemnată va fi lovită de nulitate, dacă martorul chemat să confirme declaraţia nu recunoaşte conţinutul ei
şi, drept urmare, nu va putea constitui mijloc de probă în cauza respectivă
293
Aceste dispoziții de protecție a martorilor au fost introduse pentru prima dată prin art.1, pct.45 din Legea nr.281/2003.

208
 Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care
au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă
motivată, încetarea acestora.
Dacă starea de pericol294 nu a încetat, măsurile se menţin pe tot parcursul
procesului penal.
Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară,
judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune
măsurile de protecţie prevăzute la art. 127. Dispoziţiile art. 128 se aplică în mod
corespunzător.
În cursul judecăţii, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa
dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe
temporare;
b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai
acestuia în cursul deplasărilor;
c) nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului;
d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin
intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate,
atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;
e) protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub
care acesta va depune mărturie.
Procedura de dispunere a măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii
Instanţa dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu, la cererea motivată
a procurorului, a martorului, a părţilor sau a persoanei vătămate.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a
formulat cererea, dar cu participarea obligatorie a procurorului.
Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac,
dispunând măsura de protecţie. Dacă protecţia martorului este necesară şi după
rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
Audierea martorului protejat
În vederea garantării protecţiei martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate295,
legiuitorul a prevăzut posibilitatea ascultării acestora – fără a fi prezenţi fizic la locul
unde se află organul de urmărire penală sau in sala in care se desfasoara sedinta de
judecata– prin intermediul mijloacelor tehnice video şi audio.
Subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări
martorului audiat în condiţiile alin. (1). Organul judiciar respinge întrebările care ar

294
Starea de pericol priveşte viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorilor ori a altei persoane
295
Vezi art. 861 C. proc. pen. În această categorie pot fi incluşi şi investigatorii sub acoperire şi experţii

209
putea conduce la identificarea martorului.
Declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio
şi se redă integral în formă scrisă.
În cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală
ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la
audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va
fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în
condiţii de confidenţialitate.
În cursul judecăţii, declaraţia martorului se semnează de preşedintele completului
de judecată.
Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu
sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut
declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Suportul care conţine
înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi
penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi
condiţii privind confidenţialitatea.
Procurorul sau, după caz, instanţa poate decide acordarea statutului de martor
vulnerabil următoarelor categorii de persoane:
a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca
urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul şi instanţa pot
dispune măsurile de protecţie prevăzute pentru martorul amenințat. Distorsionarea vocii
şi a imaginii nu este obligatorie.

e) Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor

Valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor este egală cu a celorlalte mijloace de

probă. Însă, spre deosebire de declaraţiile suspectului sau inculpatului şi ale părţilor,
pentru care legea prevede, expres, că au o valoare probantă condiţionată, de coroborarea
lor cu alte probe, privitor la declaraţiile martorilor nu există nici o dispoziţie specială,
astfel încât se aplică regula generală a liberei aprecieri a probelor296.
În aprecierea declaraţiei martorului trebuie să se aibă în vedere şi să se verifice
numeroase aspecte, pentru a se determina sinceritatea şi exactitatea celor declarate. În
acest sens297, se ţine seama de posibilităţile de percepţie, de fixare, de memorizare şi de
redare, în funcţie de dezvoltarea sa psihică, de gradul de cultură, de profesie, de mediul
şi condiţiile în care a perceput acele fapte şi împrejurări.
296
Gr. Theodoru, op. cit., p. 247
297
V.Dongoroz, op. cit., p.201

210
 Organele judiciare au obligaţia de a analiza, în mod critic, declaraţiile martorilor,
de a verifica fiecare relatare în parte şi apoi de a o examina în ansamblul probelor,
explicând orice nepotrivire prin factorii care pot influenţa declaraţia298.
Declaraţiile martorilor contribuie la aflarea adevărului şi la soluţionarea
procesului penal, fie numai prin ele însele când nu mai există alte mijloace de probă, fie
prin coroborare cu alte mijloace de probă atunci când acestea există299.

D. Procedee speciale de ascultare a părţilor şi martorilor

a) Confruntarea
Pentru înlăturarea contradicţiilor ce se pot ivi între declaraţiile persoanelor
ascultate într-o cauză penală, organele judiciare pot recurge la procedura confruntării.
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar, care constă în
reaudierea în mod simultan a persoanelor ale căror declaraţii, date anterior în aceeaşi
cauză penală, conţin contradicţii care se cer a fi lămurite300.
Potrivit art.131 C. proc. pen., când se constată că există contraziceri între
declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea lor dacă
aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Deci301, existenţa contradicţiilor între
declaraţiile unor persoane nu presupune, de plano, efectuarea confruntării, ştiut fiind că
organele judiciare pot recurge la lămurirea contradicţiilor pe baza celor rezultate din alte
probe administrate în dosar.
Procedura confruntării nu este un mijloc de probă, însă ajută la elucidarea unor
fapte şi împrejurări asupra cărora există neclaritate.
Confruntarea poate fi dispusă de către organul de urmărire penală şi instanţă din
oficiu, la propunerea procurorului ori la cererea părţilor.
Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la acele părţi din declaraţiile date
anterior care se contrazic. Totodată, ele trebuie să răspundă la întrebările organelor
judiciare şi cu încuviinţarea acestora, îşi pot pune, reciproc, întrebări.
Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează într-
un proces-verbal, semnat de persoanele confruntate şi, după caz, de organul de urmărire
penală sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier.

Identificarea persoanelor sau obiectelor

Art.132 C.pr.pen. reglementează un alt procedeu probatoriu, cnstând în
identificarea persoanelor sau obiectelor, care se poate dispune dacă este necesară în
298
Gr. Theodoru, op. cit., p. 249
299
V.Dongoroz, op. cit., p. 201
300
Ibidem, p.211
301
I.Neagu, op. cit., p. 359

211
scopul clarificării împrejurărilor cauzei.
Identificarea persoanelor sau obiectelor poate fi dispusă de procuror ori de
organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul
judecăţii.
În cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire penală consideră
necesar, activitatea de identificare este înregistrată audiovideo. Înregistrarea identificării
este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc
de probă.

Condiție prealabilă
După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care
face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să
îl identifice.
Audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului,
precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute. Persoana care face identificarea este
întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi
persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate
ori descrise anterior.
Procedura de identificare a persoanelor
Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6
persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face
identificarea. (art.134 C.pr.pen.)
Identificarea se desfăşoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate
să nu o vadă pe cea care le identifică.
Desfăşurarea activităţii de identificare a persoanelor, precum şi declaraţiile
persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să
cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute la art. 135 alin. (2), numele, prenumele şi
adresa persoanelor care au fost introduse în grupul de identificare sau ale căror fotografii
au fost prezentate persoanei care face identificarea, numele şi prenumele persoanei
identificate, precum şi ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus efectuarea
identificării de persoane.
Procedura de identificarea obiectelor
Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în
legătură cu săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce
persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi
aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul
unde se află obiectele.
Desfăşurarea activităţii de identificare a obiectelor, precum şi declaraţiile
persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ce trebuie să

212
cuprindă menţiuni cu privire la: ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura,
locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat
activitatea, cu menţionarea oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele
persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele şi prenumele persoanei
care face identificarea, descrierea amănunţită a obiectelor identificate.
Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei
senzoriale se dispune şi se efectuează cu respectarea procedurii prevăzute pentru
identificarea persoanelor.
Pluralitatea de identificări
În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană
sau acelaşi obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată
comunicarea între cei care au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze.
Dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare
a unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca
persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat
la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre
obiecte diferite de cele utilizate anterior.

4. Înscrisurile și metodele speciale de supraveghere

A. Înscrisurile
1. Noţiune
În procesul penal, înscrisurile ca mijloc de probă, sunt acte scrise care cuprind
fapte şi împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului (art.198 alin.1 C. proc.
pen.). În acest sens, constituie mijloace de probă înscrisurile care, prin conţinutul lor
confirmă sau infirmă existenţa infracţiunii, persoana care a săvârşit-o, împrejurările
săvârşirii ei (existenţa circumstanţelor agravante sau atenuante, datele ce caracterizează
persoana părţilor).
Spre deosebire de materia civilă, în procesul penal, înscrisul, ca mijloc de probă,
are un rol mult mai redus302.
În sfera înscrisurilor, ca mijloace de probă în procesul penal, intră numai acele
obiecte pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice (reprezentarea prin semne grafice
a sunetelor şi cuvintelor dintr-o limbă).
În literatura de specialitate, înscrisurile au fost clasificate după mai multe criterii:
- după sursa din care provin, pot fi înscrisuri care provin de la părţi sau alte
persoane (scrisori, chitanţe, jurnale personale etc.) şi înscrisuri care provin de la instituţii
(acte de stare civilă, de studii, adeverinţe etc.);

302
V.Dongoroz, op. cit., p. 213

213
 - după modul cum pot fi folosite (în original sau în copii certificate);
- după scopul urmărit prin întocmirea lor, înscrisurile pot fi necaracterizate şi
caracterizate303. Sunt înscrisuri necaracterizate orice obiecte care conţin diferite menţiuni
scriptice din care pot fi obţinute elemente de fapt susceptibile de a servi la aflarea
adevărului în procesul penal, fără să fi fost întocmite anume pentru a servi ca mijloc de
probă (spre exemplu, întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare are loc întotdeauna
numai cu scopul de a se dovedi înstrăinarea şi, respectiv, achiziţionarea unor bunuri în
circuitul civil). Înscrisurile caracterizate sunt cele întocmite anume pentru a servi ca
mijloc de probă (spre exemplu, procesele-verbale de cercetare a locului săvârşirii
infracţiunii încheiate de organele judiciare).
O altă distincţie304 s-a făcut între următoarele categorii de înscrisuri :
- care dovedesc existenţa unor stări, situaţii, raporturi juridice care constituie
situaţii-premisă ale unor infracţiuni (de exemplu, contractul de depozit sau mandat care
dovedeşte raportul juridic patrimonial existent în cazul infracţiunii de abuz de
încredere);
- înscrisurile care conţin o informaţie, o recunoaştere, o relatare cu privire la
făptuitor, la faptă sau la împrejurările comiterii acesteia (de exemplu, scrisori prin care
inculpatul dă instrucţiuni unor complici cu privire la comiterea faptei);
- înscrisuri care au servit la săvârşirea unei infracţiuni în cazul când se are în
vedere conţinutul lor scriptic, şi nu materialitatea lor (de exemplu, un denunţ
mincinos)305.
Înscrisurile care poartă o urmă a faptei săvârşite sau care au fost folosite la
săvârşirea infracţiunii ori care constituie produsul acesteia nu fac parte din categoria
mijloacelor de probă scrise, ele constituind mijloace de probă materiale, în sensul art. 94
şi 95 C. proc. pen.
Înscrisurile pot fi prezentate organului judiciar de către părţi, pot fi descoperite cu
ocazia percheziţiilor, a cercetării la faţa locului sau pot fi predate, la cererea organului
judiciar, de către persoana fizică sau persoana juridică care are în posesie asemenea
înscrisuri.

b) Procesele-verbale

Un loc deosebit în cadrul înscrisurilor ca mijloace de probă îl ocupă procesele-

verbale.
În cadrul activităţii de cercetare penală, organele judiciare fac unele constatări fie
cu privire la existenţa infracţiunii şi la împrejurările în care a fost săvârşită, fie cu privire
la îndeplinirea unor acte procedurale efectuate în cursul procesului penal (percheziţii,
303
V.Dongoroz, op. cit., p. 214
304
V.Dongoroz, op. cit., p. 214
305
Ibidem, p. 215

214
reconstituiri etc.)306.
Înscrisurile307 în care sunt consemnate toate aceste date şi elemente de fapt
constatate de organul judiciar se numesc procese-verbale.
Potrivit art.198 C. proc. pen., ca mijloace de probă în procesul penal, procesele-
verbale cuprind constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei
de judecată.
Procesele-verbale constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu
au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal, atunci când sunt întocmite
de organele de constatare prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c).
Procesul-verbal cuprinde 3 părţi:
- partea introductivă, care cuprinde data şi locul unde a fost încheiat; numele,
prenumele şi calitatea celui care îl încheie; numele, prenumele, ocupaţia şi adresa
martorilor asistenţi, când există;
- partea descriptivă, care cuprinde descrierea amănunţită a celor constatate, a
măsurilor luate, datele de identificare a persoanelor la care se referă procesul-verbal,
obiecţiile şi explicaţiile acestora, precum şi alte menţiuni pe care legea le cere pentru
anumite cazuri308;
- partea finală, referitoare la semnarea procesului-verbal pe fiecare pagină şi la
sfârşit de către cel care îl încheie, precum şi de martorii asistenţi şi de către persoanele la
care se referă. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiune despre aceasta.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond şi de formă ale
procesului-verbal atrag sancţiunea nulităţii absolute sau relative.
În practica judiciară309, s-a stabilit că nulitatea relativă a unui proces-verbal poate
fi înlăturată dacă conţinutul acestuia este confirmat şi prin alte mijloace de probă.

c) Valoarea probantă a înscrisurilor

În reglementarea Codului nostru de procedură penală, înscrisurilor, ca şi

proceselor-verbale nu li se acordă o valoare probantă preferenţială în raport cu celelalte
mijloace de probă.
Cu toate acestea, având în vedere că aceste înscrisuri emană de la autorităţi,
organele judiciare le acordă încredere că exprimă adevărul, în măsura în care nu sunt

306
V.Dongoroz, op. cit., p.216
307
Unii autori consideră că dacă procesul-verbal are consemnată o declaraţie de învinuit, martor sau rezultatul unei
constatări tehnico-ştiinţifice sau medico-legale, datele consemnate fac dovadă ca declaraţii de învinuit, de martor sau ca
rapoarte de constatare şi nu ca înscrisuri, pentru că nu provin din constatările personale ale organului judiciar (vezi
Gr.Theodoru, op. cit., p. 251)
308
Spre exemplu, menţionarea numărului de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal
309
Vezi decizia nr. 708/1976 a T.S., s.pen., în RRD nr.1/1977, p. 67

215
contestate.
Organul judiciar are deplină libertate să acorde sau nu încredere unui înscris sau
proces-verbal, însă este obligat să motiveze de ce a ajuns la acea convingere310. Dacă
consideră că faptele şi împrejurările consemnate în scris nu corespund adevărului,
organele judiciare au posibilitatea să le înlăture din ansamblul probator.

B. Metode speciale de supraveghere sau cercetare 311

a) Noţiune şi importanţă
În vederea armonizării legislaţiei noastre procesual penale cu prevederile
legislaţiei europene, dar şi pentru o mai eficace combatere a infracţiunilor privind
siguranţa naţională a României312, s-a reglementat în Codul nostru de procedură penală
procedura metodelor speciale de supraveghere sau cercetare.
În titlul dedicat mijloacelor de probă din CPP este introdus un capitol nou,
Capitolul IV, privitor la tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare.
Reglementarea urmărește realizare a două obiective principale: pe de o parte, asigurarea
unor noi procedee probatorii prin tehnici speciale de supraveghere sau cercetare, care să
ușureze probațiunea în cazul anumitor infracțiuni cu grad ridicat de pericol social
imposibil ori dificil de dovedit prin mijloace sau procedee probatorii clasice și, pe de
altă parte, asigurarea respectării drepturilor constituționale la viață privată și a secretului
corespondenței prin reguli speciale în materia folosirii acestor tehnici speciale prin care
se restrâng aceste drepturi fundamentale ale persoanei.
Tehnicile speciale de supraveghere sau cercetare sunt enumerate în mod expres și
limitativ, după cum urmează: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de
comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau
prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea listei de
convorbiri telefonice; reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterii poștale;
solicitarea și obținerea, potrivit legii, a datelor referitoare la tranzacțiile financiare,
precum și a datelor financiare ale unei persoane; utilizarea investigatorilor sub acoperire
şi a colaboratorilor; livrarea supravegheată; obţinerea datelor generate sau prelucrate de
către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor,
reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau
prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Analiza acestor noi reglementări, impun următoarele comentarii:
310
Gr.Theodoru, op. cit., p. 252
311
Secţiunea privitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video a fost introdusă în Codul de procedură penală sub
denumirea „Înregistrările audio sau video” prin Legea nr.141/14.11.1996
312
Legea nr.51/1991 privind siguranţa naţională a României a fost publicată în M.Of.nr.163/7.08.1991

216
 - condiția prevăzută în prima teză a textului art.139 alin.1 lit.a din CPP, privitoare
la existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea unei infracțiuni este în
opoziție cu principiul constituțional al legalității incriminărilor, dat fiindcă legislația
penală consacră principiul neincriminării actelor pregătitoare, acestea fiind incriminate
prin excepție în cazul unui număr foarte redus de infracțiuni, iar atunci incriminarea lor
este expresă. Pe cale de consecință, nefiind incriminate în faza actelor pregătitoare,
aceste infracțiuni nu pot îndreptăți dispunerea unui procedeu probatoriu de supraveghere
decât în cazul existenței unei suspiciuni rezonabile cu privire la punerea în executare a
hotărârii de a se săvârși vreuna din infracțiunile respective.
- condiția prevăzută în teza II și III a art.138 alin.1 lit.c din CPP și anume când
obținerea probelor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta, ori când
există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare, sunt
susceptibile nera abuzuri în aplicare, cu consecințe grave asupra dreptului la viață
privată și a dreptului la secretul corespondenței.
- având în vedere că procedeele privind probatorii constând în tehnici speciale de
supraveghere și cercetare reprezintă o ingerință al persoanei gravă în drepturile
fundamentale ale persoanei, ar fi fost firesc și constituțional ca legea să permită
aplicarea lor numai în situația în care probele nu ar putea fi obținute într-un alt mod.
- cele două condiții mai sus menționate vor genera posibilitatea de-a se recurge cu
multă ușurință la asemenea tehnici în aproape orice cauză care are ca obiect una dintre
infracțiunile pentru care legea permite luarea unor astfel de măsuri.
Noua reglementare a instituit, totodată, un riguros sistem de garanţii, menite să
asigure şi să dea eficienţă prevederilor Convenţiei europene a Drepturilor Omului şi ale
Constituţiei României referitoare la inviolabilitatea secretului corespondenţei şi a
mijloacelor de comunicare ale unei persoane313.
În acest sens, s-au stabilit condiţii stricte de efectuare şi utilizare, în cadrul
procesului penal, a interceptărilor şi supravegherilor prin metode speciale:
- cazurile şi condiţiile în care se pot utiliza aceste procedee probatorii sunt strict şi
limitativ prevăzute de lege (art. 139 şi urm. pentru supravegherea tehnică, art.148 pentru
utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor, art.151 pentru livrarea
supravegheată, C.proc.pen.);
- durata pentru care se dă autorizaţia, prelungirea acesteia, precum şi durata
maximă pentru care se poate dispune sunt fixate prin lege (de ex, cel mult 30 de zile
poatefi dispusă supravegherea tehnică în cursul urmăririi penale);

313
Art.8 din Convenţie prevede că”orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei sale”,
amestecul unei autorităţi publice fiind admis dacă „este prevăzut de lege şi dacă acesta constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară securităţii naţionale, siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărării naţionale
şi prevenirii faptelor penale, protecţiei sînătăţii sau a moralei ori protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia”.
Potrivit art.28 din Constituţia României, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil, exerciţiul acestor drepturi putând fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice,
a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori
ale unui sinistru deosebit de grav.

217
 - consemnarea şi certificarea datelor.

b) Supravegherea tehnică

Prin supravegherea tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele:

) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; Prin
interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea,
accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon,
sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
b) accesul la un sistem informatic; prin acces la un sistem informatic se înţelege
pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie
direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul
unei reţele, în scopul de a identifica probe. Prin sistem informatic se înţelege orice
dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională,
dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui
program informatic.
Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau
concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program
capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic.
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; prin supraveghere video,
audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau
înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; Prin localizare sau urmărire
prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se
află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; prin
obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile
prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni
efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al
altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă
entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la
tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
Textul art.139 instituie cadrul legal de efectuare a interceptărilor şi înregistrărilor,
audio sau video, stabilind strict condiţiile şi cazurile pentru dispunerea şi utilizarea
acestora:prevede cazurile, condițiile și procedura de dispunere și realizare a
procedeelor probatorii constând în tehnici speciale de supraveghere sau cercetare.
Astfel, se prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de
drepturi și libertăți numai dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ trei condiții
prevăzute de lege:

218
 - existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unor infracțiuni grave, enumerate în alin.2 al aceluiași text (în cazul
infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi
speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de
arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare
de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică,
contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune
fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice
sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare);
- măsura de supraveghere să fie proporțională cu restrângerea
drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei,
importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea
infracțiunii;
- probele nu ar putea fi obținute într-un alt mod sau obținerea lor ar
presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol
pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Această condiţie se
apreciază de către judecătorul de drepturi şi libertăţi competent să dispună
supravegherea.
Trebuie observat că cerinţa prev. de art.139 alin.1 lit.b din CPP, anume aceea ca
măsura dispusă să respecte textul de proporționalitate și regula necesității, prin modul
larg de formulare, este de natură să genereze în practică interpretări arbitrare, greșite și
neunitare. De altfel, chiar dacă supravegherea pare limitată în raport cu natura unor
infracţiuni grave, textul permite în final apelarea la această metodă cu titlu general,
pentru toate infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare.
De la regula dispunerii activităţii de înregistrare există două excepţii314:
- înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, care constituie mijloace de
probă, când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii.
Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă, dacă nu sunt interzise de lege
(art.139 alin.3 C.proc.pen.);
- raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă poate forma
obiectul supravegherii tehnice dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte
săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin.(2) al art.139 C.pr.pen.
În ce priveşte alin.4 al aceluiași text 139 din CPP, din formularea căruia rezultă că
pot forma obiectul supravegherii tehnice și raporturile dintre avocați și partea care o
asistă, dacă sunt date că avocatul pregătește săvârșirea unei infracțiuni, considerăm că
este neconstituțional. Formularea textului apare ca o încălcare a principiului de arme și
314
V.Păvăleanu., op. civ., p. 324

219
șanse între acuzare și apărare, prin așezarea într-o poziție de inferioritate a funcției de
apărare în raport de funcția de acuzare în dispunerea și realizarea acestor procedee
probatorii. Astfel, acuzarea beneficiază de confidențialitate, în timp ce apărarea este
complet descoperită, întrucât se permite monitorizarea permanentă a discuțiilor și
raporturilor acesteia cu cel pe care îl asistă. Același text, vine în contradicție și cu regula
confidențialității, consacrată în jurisprudența CEDO sub denumirea de ,,privilegiul
avocat – client”, de care trebuie să beneficieze avocatul în relațiile sale cu cel pe care îl
asistă.

c) Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică

După evaluarea materialului probator, în cazul în care constată existenţa cazurilor

şi condiţiilor prevăzute de lege, precum şi necesitatea utilizării acestor metode de
supraveghere, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se
află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, poate
dispune supravegherea tehnică pe o durată de cel mult 30 de zile (art.140 alin.3315)
Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de
supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a
persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor
ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice,
iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi
încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru
a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea
măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al
măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în
aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu participarea obligatorie a
procurorului.
În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi
libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată
mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie.
Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă:

315
Textul reglementează procedura de autorizare a măsurilor de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi și
libertăți, condițiile de autorizare, precum și durata măsurii, limitată la 30 de zile. În opinia noastră, textul încalcă principiul
egalității armelor și dreptul la un proces echitabil, în condițiile soluționării cererilor în camera de consiliu, numai cu
participarea procurorului și fără participarea apărătorului.

220
 a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii;
c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis
mandatul;
d) indicarea măsurii concrete încuviinţate;
e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura;
f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de
identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
g) indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a
elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem
informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a
numărului de cont;
h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii
private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să
pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi
folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;
i) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a
măsurii supravegherii tehnice.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra
măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac.
O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri va putea fi formulată numai dacă
au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul
soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului
autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror
tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de
natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării.
În caz de urgenţă, când întârzierea obţinerii autorizării ar aduce grave prejudicii
activităţii de urmărire, procurorul poate autoriza, prin ordonanţă, pe o durată de
maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când:
a) există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile
art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau
distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau
membrilor familiilor acestora; şi
b) sunt îndeplinite condiţiile generale de dispunere a supravegherii prevăzute la
art. 139 alin. (1) şi (2).

221
 Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică
trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5).
Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la
expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul
care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-
verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul
cauzei.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi se va pronunţa asupra legalităţii măsurii de
supraveghere tehnică printro încheiere definitivă, astfel:
- dacă apreciază că au fost îndeplinite condiţiile mai sus-arătate, confirmă în
termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, în camera de consiliu, fără citarea
părţilor.
- dacă apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege, infirmă
măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul
acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în
acest sens.
Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic,
procurorul poate dispune, prin ordonanţă:
a) realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice;
b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul
informatic.
Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să
asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
Procedura de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
considerăm că este în contradicție cu dispozițiile art.3 din CPP, care prevede separarea
funcțiilor judiciare în procesul penal, respectiv separarea funcției de urmărire penală, pe
care o exercită procurorul și poliția judiciară, de funcția de dispoziție asupra drepturilor
și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, pe care o exercită
judecătorul de drepturi și libertăți.
Invocarea existenței unei urgențe și a faptului că obținerea mandatului de
supraveghere de la judecătorul de drepturi și libertăți ar conduce la o întârziere
substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, ar pune în
pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora, nu
poate justifica o încălcare a acestui principiu, care stă la baza întregului proces penal și
este menit să asigure realizarea unui proces echitabil. Totodată, această derogare
nepermisă de la un principiu fundamental al procesului penal apare nejustificată şi din
punct de vedere al vreunei oportunităţi sau interes practic, întrucât, la reglementarea
competențelor judecătorului de drepturi și libertăți s-a avut în vedere faptul că acesta va

222
trebui să facă faţă şi unor situații de urgență. De altfel, toate competențele judecătorului
de drepturi și libertăți de a autoriza și dispune restrângerea drepturilor și libertăților
fundamentale în cursul urmăririi penale presupun intervenții de urgență ale acestui nou
organ judiciar.

d) Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică

Textul art.142 C.pr.pen. prevede că procurorul este cel care execută măsurile de
supraveghere tehnică, dar că din dispoziția acestuia este posibil ca măsura să fie
efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul politiei
ori de alte organe specializate ale statului. Același text de lege impune obligații de
colaborare în sarcina furnizorilor de servicii de telecomunicații, informatice sau
financiare. Respectând regula proporționalității, alin. 4 prevede obligativitatea ridicării
măsurii în situația în care restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale nu se mai
justifică în raport de împrejurările cauzei.
Alineatul final al textului art.142 reglementează o regulă cu valoare de
principiu, impusă de necesitatea asigurării protecției drepturilor fundamentale la viață
privată, precum și la libertatea și securitatea persoanei. Potrivit art.142 alin.(6), toate
datele și informațiile rezultate din activitatea de supraveghere tehnică sunt confidențiale
și se păstrează în condițiile stricte prevăzute de lege. Ca atare, asemenea date și
informații care nu vor fi folosite în cauza penală nu pot fi aduse în nicio situație la
cunoştinţa publicului.
O excepţie de la această regulă vizează însă datele rezultate din măsurile de
supraveghere tehnică care pot fi folosite şi în altă cauză penală, dacă din cuprinsul
acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori
săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art.139 alin.(2).
Art.143 reglementează în detaliu procedura de consemnare a rezultatelor
activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul măsurii. Respectarea
acestei proceduri este esențială, pentru că viciile de procedură pot conduce la excluderea
probei.
Înregistrările au semnificaţia unor procedee probatorii similare constatărilor
tehnico-ştiinţifice sau expertizelor şi pot fi valorificate în planul probaţiunii prin
intermediul procesului-verbal în care sunt consemnate316.
Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal
pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele
activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la
identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă,
dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care
a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat.

316
D.Ciuncan, Înregistrările audio şi video, mijloace de probă, RRD nr.1/1997, p.57; Gh.Mateuţ, op. cit.p.70.

223
 La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine
rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a
acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la
dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care
conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează
la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului
sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.
Orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor
informatice care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea
să verifice integritatea datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să
semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un
certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care
permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel
responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor.
Convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea
română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are
obligaţia de a păstra confidenţialitatea.
Convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care
privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea
persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-
verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele
posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de
acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora
fiecărei convorbiri sau comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de
către procuror.

e) Procedura prelungirii duratei mandatului de supraveghere tehnică

Pentru motive temeinic justificate, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute la art. 139, poate dispune prelungirea mandatului de supraveghere
tehnică, aceasta neputând depăşi 30 de zile.
Procedura prevăzută de acest text ridică aceleași probleme de legalitate ca și
dispozițiile art.139. Măsura poate fi prelungită pentru motive temeinice pentru perioade
succesive de câte 30 de zile, fără a se putea depăși o durată maximă de 6 luni, în aceeaşi
cauză, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii
private, care nu poate depăşi 120 de zile.
f) Informarea persoanei supravegheate
Art.145 C.pr.pen. urmărește punerea în acord cu principiul enunțat de art.8 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului CEDO, sens în care prevede obligaţia pentru
procuror ca, după încetarea măsurilor de supraveghere, să informeze în scris, în cel mult
10 zile, pe fiecare subiect al mandatului de măsura tehnică ce a fost luată în privința sa.

224
 Textul este susceptibil de critici, în sensul în care nu reglementează o
protecție efectivă a drepturilor persoanei vizate. Astfel, dispoziția din alin. 1 are numai
o valoare de principiu, iar excepțiile instituite la alin. 2 permit procurorului să amâne
informarea sau prezentarea suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere
tehnică ori a proceselor–verbale de redare practic în orice cauză, cu motivarea că
dezvăluirea lor ar perturba sau periclita buna desfășurare a urmăririi penale, ar pune în
pericol siguranța victimei, a martorilor sau membrilor familiilor acestora sau ar crea
dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
De asemenea, pentru respectarea principiului simetriei, era indicat ca
această obligație de informare să revină în sarcina judecătorului de drepturi libertăți -
care putea asigura o cântărire obiectivă a aplicabilității excepțiilor de la alin.2 al art.145
- și nu în sarcina procurorului.
Textul art.146 C.pr.pen. prevede principiul conservării suporturilor materiale la
sediul instanței competente, în locuri special amenajate, în plic sigilat, cu asigurarea
confidenţialităţii, pe care fiecare instanță va trebui să le constituie.
Dacă în cauză instanţa va pronunţa o hotărâre de condamnare, de renunţare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a
procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin
arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea
confidenţialităţii.

d) Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale

Textul art.147 C.pr.pen. prevede procedeul reținerii predării și percheziționării
trimiterilor poștale, prin care se restrânge dreptul constituțional la secretul
corespondenței.
Deși, în prima parte, textul prevede corect că acest procedeu se dispune de
judecătorul de drepturi și libertăți, în alineatele următoare textul conține prevederi
criticabile sub următoarele aspecte:
- în privința condițiilor de dispunere se reproduc aceleași trei condiții cumulative
prev. de art. 139 alin. 1 lit. a-c, referitor la care trimitem la comentariul general al
acestui titlu și la cel pentru art. 139 din CPP.
- alineatul 2 al textului are o formulare, asemănătoare cu cea din art. 139 alin. 4
din CPP, care, reprezintă o încălcare a principiului legalității de arme și șanse între
acuzare și apărare, și a regulei confidențialității cunoscută sub denumirea ,,privilegiu
avocat – client,, pentru aceleași considerente arătate la analiza art. 139 alin. 4 din NCPP.
- aliniatul 4 al aceluiași text, invocând același argument al urgenței prevede
posibilitatea ca acest procedeu să fie dispus și de procuror, ceea ce reprezintă o încălcare
a funcției de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei prev.
de art. 3 alin. 1 lit. b din CPP, pentru aceleași considerente arătate în comentariul de la
art. 144

225
 Potrivit textului de lege, reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul
care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele
trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este
bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect
sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni;
b) măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor
ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;
c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune
dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa
persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a
trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul
sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date
că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la
art. 139 alin. (2).
În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului de reţinere, predare şi
percheziţionare a trimiterilor poştale în condiţiile art.140 ar conduce la o întârziere
substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în
pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
alin. (1) şi (2), procurorul va putea dispune, pe o durată de maximum 48 de ore,
măsurile prevăzute la alin. (1).
Unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care
efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să
predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în
mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.
Corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu
au legătură cu cauza se restituie destinatarului.
După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10
zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa
sa. După momentul informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau
obiecte au fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile
efectuate.

226
 Valorificarea înregistrărilor
Înregistrările au semnificaţia unor procedee probatorii similare constatărilor
tehnico-ştiinţifice sau expertizelor şi pot fi valorificate în planul probaţiunii prin
intermediul procesului-verbal în care sunt consemnate317.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă şi se ataşează la
procesul-verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penlă,
verificat şi contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală. Când procurorul procedează la interceptări şi înregistrări, certificarea pentru
autenticitate se face de către acesta, iar verificarea şi contrasemnarea de către procurorul
ierarhic superior.
În situaţia în care convorbirile s-au desfăşurat într-o limbă străină, acestea se
transcriu în limba română, prin intermediul unui interpret.La procesul verbal se ataşează
banda magnetică sau orice alt tip de suport care conţine înregistrarea convorbirii, sigilată
cu sigiliul organului de urmărire penală. În cazul înregistrării de imagini se aplică
aceleaşi reguli, cu excepţia redării în forma scrisă. Despre conţinutul înregistrării video
se va face menţiune în cuprinsul procesului-verbal.
Caseta sau rola cu înregistrarea convorbirii, redarea înscrisă a acesteia şi procesul-
verbal se înaintează instanţei care, după ce ascultă procurorul şi părţile, hotărăşte care
dintre informaţiile culese prezintă interes în cercetarea şi soluţionarea cauzei, activitate
despre care încheie un proces-verbal318.
Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri şi comunicări care conţin
secrete de stat, consemnarea se efectuează în procese-verbale separate, prezentarea sau
predarea acestora realizându-se în condiţii care să asigure păstrarea secretului de stat sau
a confidenţialităţii.
Casetele sau rolele, însoţite de transcrierea integrală şi copii de pe procesele-
verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat.
Actuala reglementare a instituit încă o garanţie, în sensul că instanţa poate aproba,
la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a avocatului acestora, consultarea
părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt
consemnate în procesul-verbal.
Înregistrările care nu au fost folosite ca mijloc de probă în cauză sunt distruse, în
baza dispoziţiei date de instanţă prin încheiere. Celelalte înregistrări sunt păstrare până
la arhivarea dosarului.
Înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi justiţiabil nu poate fi folosită ca mijloc
de probă.

317
D.Ciuncan, Înregistrările audio şi video, mijloace de probă, RRD nr.1/1997, p.57; Gh.Mateuţ, op. cit.p.70.
318
În legislaţia italiană, înregistrările şi actele conexe sunt depozitate la secretariatul procurorului, unde sunt puse la
dispoziţia apărătorului inculpatului şi a celorlalte părţi pe perioada decisă de procuror. În acest termen (care poate fi
prelungi) părţile ascultă înregistrările, după care fragmentele irelevante sunt excluse şi distruse în prezenţa procurorului şi a
celorlalte părţi. Fragmentele care pot fi folosite ca mijloc de probă sunt transcrise integral şi sunt incluse în dosarul cauzei

227
 5. Procedeele de descoperire şi de ridicare a
înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă

A. Percheziţia

a) Noţiune. Clasificare

Percheziţia reprezintă actul procedural care constă în cercetarea efectuată asupra

îmbrăcămintei unei persoane sau la locuinţa acesteia, cu scopul de a găsi şi ridica
obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum
şi în vederea eventualei descoperiri a unor alte mijloace de probă necesare soluţionării
cauzei penale319.
Fiind o derogare importantă de la principiul constituţional al inviolabilităţii
domiciliului, consacrat în art.27 al Constituţiei române, legiuitorul a instituit numeroase
garanţii în vederea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei, care ar putea fi
încălcate prin dispunerea percheziţiei.
În acest sens Codul de procedură penală stabileşte în art.156 – 171 dispoziții
detaliate în materia procedeului probatoriu al percheziţiei, în funcţie de natura acesteia:
domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul, cazurile şi condiţiile limitativ
prevăzute de lege în care se poate dispune efectuarea percheziţiilor.
Textul constitutional stabileşte, în mod expres, situaţiile în care se poate deroga de
la dispoziţiile care consacră inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţa unei persoane, în
alin.2 al art.27, printre care şi situaţia executării unui mandat de arestare sau a unei
hotărâri judecătoreşti. Reluând garanția constituțională, textul art.156 C.pr.pen.
stabilește că percheziţia se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui
ingerinţă disproporţională în viaţa privată.
Totodată, ca o garanţie suplimentară, prevederile constituţionale au suferit
modificări în alin. 2, 3 şi 4 ale art. 27 în sensul că singura autoritate competentă să
dispună percheziţia domiciliară este judecătorul. Percheziţia poate fi efectuată în
condiţiile şi în formele prevăzute de lege, percheziţiile în timpul nopţii fiind interzise, în
afară de cazul infracţiunilor flagrante320.
Raţiunea care a stat la baza restrângerii acestor drepturi şi libertăţi fundamentale
ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie, cum sunt inamovibilitatea persoanei,
inamovibilitatea domiciliului, inamovibilitatea secretului corespondenţei etc., rezidă în
rolul deosebit de important pe care îl au aceste procedee de investigaţie – ridicarea de

319
V.Dongoroz, op. cit., p.237
320
Înlocuirea cuvântului „magistrat” cu cel de judecător în Codul de procedură penală anterior excludea pentru prima dată
posibilitatea procurorului de a dispune o percheziţie.

228
obiecte sau înscrisuri şi percheziţia – în soluţionarea unei cauze penale. Efectuarea la
timp şi în bune condiţii a percheziţiilor şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri asigură
procurarea unor probe indispensabile, iar uneori unice, pentru rezolvarea cauzei321.
Percheziţia poate fi efectuată ca urmare a refuzului de a se preda obiectele şi înscrisurile
solicitate dar se poate dispune şi distinct de ridicarea de obiecte şi înscrisuri322.
Diferit de reglementarea anterioară, care prevedea numai trei forme de
percheziţie: domiciliară, corporală şi, respectiv, asupra vehiculului, actualul cod prevede
expres percheziția informatică, o activitate deja prezentă în practica organelor de
urmărire penală, întemeiată pe dispozițiile art.56, Titlul III din Legea 161/2003, privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a
funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Percheziţia corporală323 constă în căutarea de obiecte si înscrisuri presupuse a se
afla sau a fi ascunse în îmbrăcăminte ori asupra corpului unei persoane324. Cercetarea
poate fi extinsă şi asupra corpului persoanei percheziţionate pentru a se descoperi
eventuale urme de violenţă sau alte semne revelatoare ale faptei săvârşite325.
Percheziţia domiciliară constă într-o cercetare efectuată în încăperile unde
locuieşte persoana percheziţionată şi în dependinţele acesteia.
Percheziția informatică constă în cercetarea, descoperirea, identificarea și
strângerea probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor
informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de
natură să asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.

b) Procedura de efectuare a percheziţiei domiciliare

Percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă

sunt îndeplinite două condiții cumulative:
- prima, cu caracter alternativ: dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri
ce au legătură cu o infracţiune;326
- a doua: să se presupună că percheziţia poate conduce la descoperirea şi
strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii
infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

321
V.Dongoroz, op. cit., p.238
322
Gr.Theodoru, op. cit., p.256
323
Codul de procedură penală anterior nu prevdea expres percheziția asupra unui vehicul însă perchziția corporală
presupunea inclusiv bagajele şi mijloacele de transport cu care călătorea persoana.
324
Gr.Theodoru, op. cit., p.256
325
V.Dongoroz, op. cit., p.237
326
S-a renunțat la condiția ca o persoană să tăgăduiască existența sau deținerea unui obiect, ori înscris, prevăzându-se că
este suficient să existe o suspiciune rezonabilă privind deținerea unui asemenea obiect. ori înscris.

229
 Noțiunea de domiciliu a fost definită ca o locuință sau orice spaţiu delimitat în
orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.
Noutățile relevante în materia procedurii de emitere a mandatului de percheziție
domiciliară pot fi rezumate după cum urmează:
- în cazul în care în timpul efectuării percheziției se constată că au fost transferate
probe ori date, sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate se extinde
valabilitatea mandatului de percheziție, în condițiile legii și pentru aceste locuri și se
continuă percheziția cu încuviințarea procurorului (art.158 alin.(3));
- în cursul judecății instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune
efectuarea unei percheziții în vederea punerii în executare a mandatului de arestare
preventivă a inculpatului, precum și în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în
locul unde se solicit efectuarea percheziției există mijloace material de probe ce au
legătură cu infracțiunea ce face obiectul cauzei.
În art.159 se prevede, cu titlu de noutate, că, pe durata efectuării percheziției
organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a persoanelor prezente sau
accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția. De asemenea, în cazul
extinderii percheziției în locuințele învecinate, vor fi înștiințate persoanele din aceste
spații cu privire la această extindere. Mai mult, înainte de începerea percheziției
organele judiciare solicită predarea de bună voie a persoanelor sau a obiectelor căutate
(art. 159 alin.(8)), iar persoanelor ce urmează a fi percheziționate li se aduce la
cunoștință că au dreptul că la efectuarea percheziției să participe un avocat. În măsura în
care persoana supusă percheziției înțelege să exercite acest drept, este amânată începerea
percheziției până la sosirea acesteia, dar nu mai mult de 2 ore de la momentul în care a
fost comunicat acest drept și se iau măsuri de conservare a locului ce urmează a fi
percheziționat. Prin excepție, în cazul în care se impune efectuarea de urgență a
percheziției, ori când avocatul nu poate fi contactat, percheziția poate începe și înainte
de expirarea celor 2 ore (alin.(9)). De asemenea, persoanei percheziționate i se permite
să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere.
Situațiile în care începerea percheziției se poate realiza fără prezentarea
mandatului, precum și în care este permisă pătrunderea forțată în spațiul percheziționat,
precum și situațiile în care este necesară și suficientă prezența martorului asistent sunt
expres și limitativ prevăzute de lege.
Organul judiciar care efectuează percheziția este obligat să evite daunele
nejustificate și să se limiteze la ridicarea numai obiectelor și înscrisurilor care au
legătură cu fapta ce face obiectul cauzei.
Cu ocazia percheziției se ridică întotdeauna înscrisurile sau obiectelor a căror
circulație este interzisă sau în privința există suspiciunea că pot avea legătură cu
săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se pune din oficiu.
Noua reglementare este criticabilă sub aspectul reformulării condiției prevăzută de
Codul de procedură penală anterior, care se referă la cazul când o persoană căreia i s-a
cerut să predea un obiect sau înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora. Având

230
în vedere că percheziția domiciliară presupune o restrângere a dreptului constituțional al
inviolabilității domiciliului, credem că trebuia menținută condiția din vechiul CPP, a
cărei logică este că dreptul fundamental al persoanei poate fi restrâns numai atunci când
aceasta refuză sau tăgăduiește existența sau deținerea înscrisurilor sau obiectelor pe care
organul judiciar i-a solicitat să le prezinte. Faptul că reglementarea prezintă lacune sub
acest aspect rezultă chiar din alin.(8) al aceluiași text, unde se prevede că, înainte de
începerea percheziției, organul judiciar este obligat să solicite predarea de bună voie a
persoanelor sau obiectelor căutate, iar în caz de conformare percheziția nu se mai
efectuează.
Faza procesuală în care poate fi dispusă și organul competent:
- în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau
de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul
parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală;
- în cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului,
de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.
În cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecată
poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de
arestare preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile
că în locul unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce
au legătură cu infracţiunea ce face obiectul cauzei.
Cu titlu de excepție de la competența exclusivă a judecătorului în a dispune
efectuarea percheziției, se prevede posibilitatea încuviințării de către procuror a
continuării efectuării unei percheziții care a fost începută, iar, în timpul efectuării
acesteia, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au
ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi
pentru aceste locuri.
Atunci când sunt îndeplinite condițiile strict prevăzute de lege, procurorul
înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare se
soluţionează, în termen de 24 de ore, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu
participarea procurorului, care este obligatorie.
Judecătorul va putea dispune, prin încheiere (care trebuie să cuprindă mențiunile
din art.158 alin.7 C.pr.pen.), definitivă:
- admiterea cererii, atunci când este întemeiată şi încuviinţarea efectuării
percheziţiei, cu emiterea de îndată a mandatului de percheziţie în care trebuie precizată
perioada exactă a valabiltății acestuia. Întocmirea minutei este obligatorie.
- respingerea cererii, dacă apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, dispune, prin încheiere, de efectuare a percheziţiei domiciliare.

231
 O nouă cerere de efectuare a unei percheziţii domiciliare în acelaşi loc poate fi
formulată dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la
momentul soluţionării cererii anterioare de către judecător.
Organele judiciare care efectuează percheziţia sunt :
- procurorul sau organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători
operativi, în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se comunică
procurorului, în vederea efectuării acesteia.
Timpul de efectuare a percheziţiei: percheziţia domiciliară nu poate fi începută
înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când
percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.
Organul judiciar care efectuează percheziţia, se legitimează şi înmânează o copie
a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziţia,
reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane
cu capacitate deplină de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua
percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui.
În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de
percheziţie se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei
alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al
persoanei juridice respective.
În cazul în care efectuarea percheziţiei este extinsă în locuinţele învecinate în
condiţiile art.158 alin. (3), persoanele din aceste spaţii vor fi înştiinţate cu privire la
extinderea efectuării percheziţiei.
Înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar trebuie să solicite predarea de
bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate. Dacă persoanele sau obiectele indicate
în mandat sunt predate, percheziţia nu se mai efectuează.
O altă obligaţie prevăzută de lege pentru organul judiciar, menită să fixeze un
cadru procesual legal de efectuare a percheziţiei, în condiţiile respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei percheziţionate, este cea înscrisă în alin. 9-11 al
art. 159 C. proc. pen., conform căreia organul judiciar aduce la cunoştinţa persoanelor că
au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un avocat. Dacă se solicită prezenţa
unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai
mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de
conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale, ce impun
efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat,
percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
De asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite să fie asistată ori
reprezentată de o persoană de încredere.
Dacă persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la
percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum
şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent.

232
 Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă, prin folosirea
forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele,
înscrisurile, urmele infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul
acestora nu este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie. Condiția impusă de
lege este ca, la deschiderea acestor spații, organele judiciare ce efectuează percheziţia
trebuie să evite daunele nejustificate.
Obiectul percheziției domiciliare: organul judiciar este obligat să se limiteze la
ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este
interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea
unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică
întotdeauna.
În mod excepţional, percheziţia poate începe și fără întrunirea condițiilor legale,
constând în înmânarea copiei mandatului de percheziţie, solicitarea prealabilă de predare
a persoanei sau a obiectelor, precum şi informarea prealabilă privind posibilitatea
solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere, în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau
distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se
află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
În aceste situații, copia mandatului de percheziţie se va înmâna de îndată ce este
posibil.
În cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio
persoană, aceasta se efectuează în prezenţa unui martor asistent.
Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi
proporţional, pentru a pătrunde într-un domiciliu:
a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri
de violenţă ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările
organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.
Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale
în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să
participe la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi
cauză, simultan mai multe percheziţii.
Ca o garanţie a legalităţii de efectuare a măsurii, locul în care se desfăşoară
percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziţionării pot fi
fotografiate ori înregistrate audiovideo. Înregistrarea audiovideo sau fotografiile
efectuate vor fi anexate procesului-verbal de percheziţie, făcând parte integrantă din
acesta.

233
 Identificarea şi păstrarea obiectelor
În cursul efectuării percheziţiei, organul judiciar trebuie să prezinte obiectele sau
înscrisurile identificate persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă, pentru a fi
recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează
şi se sigilează. Prezentarea acestor obiecte şi înscrisuri persoanelor prezente şi celor care
asistă constituie atât o garanţie a legalităţii de efectuare a măsurii, dar are şi menirea de a
face practic imposibilă o contestaţie ulterioară cu privire la provenienţa şi identitatea
acestora327.
Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se
împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.
Obiectele care nu pot fi ridicate328 se lasă în păstrarea celui la care se află sau a
unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are
obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de
urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 din Codul
penal.
Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una dintre probe se
lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, unui reprezentant ori martor asistent.
Proba lăsată persoanei în cauză dă posibilitatea acesteia de a cere o nouă analiză
în cazul în care are îndoieli cu privire la autenticitatea probei analizate sau cu privire la
obiectivitatea analizei de la laborator. Această dispoziţie legală crează o garanţie în plus
a dreptului de apărare329.
Cu privire la efectuarea percheziţiei, legea prevede obligativitatea consemnării
acestora într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor generale
prevăzute de art.161 alin.2 C. proc. pen., următoarele: locul, timpul şi condiţiile în care
înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor
amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. Totodată, se va face menţiune şi despre
obiectele care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care au fost lăsate în păstrare.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie,
de persoana la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent,
precum şi de persoanele ce au fost prezente la efectuarea percheziţiei. Dacă vreuna
dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta,
precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
Copia procesului-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la
care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru
al familiei, iar în lipsă, uneia dintre persoanele prevăzute care au participat la
percheziţie.
Pentru ca obiectele şi înscrisurile ridicate să poată servi la soluţionarea cauzei
penale, legiuitorul a prevăzut reguli speciale de conservare, restituire sau valorificare a
327
V.Dongoroz, op. cit., p. 252
328
Unele obiecte nu pot fi ridicate fie din cauza numărului lor, a volumului sau naturii lor
329
Ibidem, p. 253

234
acestora.
Astfel, art.162 C.pr.pen. prevde că obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie
mijloace de probă sunt ataşate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii
infracţiunii se ridică şi sunt conservate.
Obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi
fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la
dosar.
Mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Sunt supuse restituirii persoanei căreia îi aparţin:
- obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au
legătură cu cauza, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii;
- obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi
restituite persoanei căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului,
afată de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost
restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a
cauzei.
Dacă obiectele ridicate sunt dintre cele arătate în art.252 alin.2330 C.proc.pen. şi,
dacă nu este cazul a fi restituite, se conservă sau se valorifică prin intermediul unităţilor
de profil.

c.Percheziţiile efectuate la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte

persoane juridice de drept public
Percheziţia la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice
de drept public se efectuează în condițiile generale ale percheziției domiciliare, cu
îndeplinirea următoarelor cerințe:
a) organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de
percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public;
b) percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau
persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii,
instituţiei sau persoanei juridice de drept public.

d. Percheziția corporală
Cu privire la percheziţia corporală, diferit de codul anterior, care reglementa
330
Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titlurile de valoare internî, obiecte
de artă şi muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani.

235
efectuarea percheziției corporale într-un singur text, printr-o normă de trimitere la
dispozițiile generale privind procedura percheziției, actuala reglementare aduce
următoarele elemente de noutate:
- definește percheziția corporală, cu referire la activitățile concrete care trebuie
efectuate pentru a duce la îndeplinire măsura (alin.(1));
- prevede cazurile și condițiile în care se recurge la percheziția corporală,
respectiv atunci când există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea ei se vor
descoperi urme ale infracțiunii, corpuri delicte, ori alte obiecte ce prezintă importanță
pentru aflarea adevărului în cauză (alin.(2));
- extinde competența de a efectua percheziția corporală care, în reglementarea
actuală, revine numai organelor judiciare, și include posibilitatea efectuării percheziției
de către price autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice (alin.(2)).
- se prevede expres condiția ca organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziția
corporală să fie efectuată cu respectarea dreptului la integritate de o persoană de același
sex. De asemenea, înainte de începerea percheziției, urmează a se solicita persoanei
predarea de bună voie a obiectelor căutate, iar, în cazul predării, percheziția nu se mai
efectuează, exceptând cazul când se consideră util să se caute alte obiecte sau urme.
În opinia noastră reglementarea percheziției corporale este criticabilă sub aspectul
competenței organului prevăzut să o efectueze. Percheziția corporală presupune o
ingerință în dreptul constituțional la inviolabilitatea și libertatea persoanei astfel că
dreptul de a o dispune trebuie să revină judecătorului de drepturi și libertăți și numai
prin excepție, în cazul unei infracțiuni flagrante, prin derogare, aceasta să poată fi
efectuată de orice organ judiciar, ori de orice autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii
și securității publice.
Percheziţia corporală presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a
cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o
persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei.
Cazuri de efectuare a percheziției corporale: existența unei suspiciuni rezonabile
că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii,
corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză.
Organ competent: organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea
ordinii şi securităţii publice procedează la efectuarea acesteia.
Ca o condiție prealabilă pentru a proceda la efectuarea percheziției, legea instituie
două obligații pentru organul judiciar:
- să ia măsuri ca percheziţia să fie efectuată cu respectarea demnităţii umane;
Percheziţia se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată.
- să solicite persoanei percheziţionate predarea de bunăvoie a obiectelor căutate.
Dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia
cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte
sau urme.

236
 Procesul-verbal de percheziţie trebuie să cuprindă mențiunile din art.166 alin.4
C.pr.pen. trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie şi de
persoana percheziţionată. Dacă persoana percheziţionată nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau
refuzului de a semna.
O copie a procesului-verbal se lasă persoanei percheziţionate.

e. Percheziţia unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui

vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora.
În ce privește procedura de efectuare, aceasta se efectuează în condiţiile prevăzute
pentru percheziția corporală.

f.Percheziția informatică
Textele art.168-169 reglementează procedeul probatoriu al percheziției
informatice, instituție care nu are un corespondent în reglementarea anterioară, deși
procedeul era aplicat în practică, în temeiul dispozițiilor generale în materia
perchezițiilor.
Textul oferă o definiție legală a procedeului probatoriu (alin.1), în raport de
scopul urmărit, anume, acela de cercetare, descoperire, identificare și strângere a
probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice,
realizat prin intermediul unor mijloace tehnice și proceduri adecvate, de natură să
asigure integritatea informațiilor conținute de acestea.
Competența de a dispune această nouă formă de percheziție revine judecătorului
de drepturi și libertăți în cazurile în care, pentru descoperirea și strângerea probelor, este
necesară verificarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice. Procedura obținerii autorizației de percheziție este una ex parte, care se
derulează în camera de consiliu, cu participarea procurorului.
Procurorul are dreptul de a solicita completarea autorizației inițiale, post factum,
în situațiile în care cu ocazia percheziției unui sistem informatic sau unui suport de
stocare a datelor informatice se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-
un alt sistem informatic ori suport de stocare și sunt accesibile din sistemul sau suportul
inițial. Considerăm că, atunci când o asemenea extindere este refuzată, se impune
excluderea oricăror probe astfel obținute, ca nelegale.
Pentru asigurarea integrității datelor stocate pe obiectele ridicate procurorul
dispune efectuarea de copii cu mijloace tehnice și proceduri adecvate pentru a se asigura
integritatea informațiilor. Se prevede, în scopul protejării drepturilor și intereselor
legitime ale persoanelor, posibilitatea efectuării de copii, din dispoziția procurorului, în
cazul în care ridicarea obiectelor care conțin date informatice ar afecta grav desfășurarea
activității persoanelor care dețin aceste obiecte.
Percheziția unui sistem informatic sau a unui suport de stocare se efectuează,

237
atunci când este posibil, în prezența suspectului, ori a inculpatului sau a unui
reprezentant al acestuia ori a unui martor. Suspectul sau inculpatul pot solicita însă ca
percheziția să fie efectuată și în lipsa lor, caz în care prezența unui martor este
obligatorie.
Îndeplinirea măsurii se realizează de către organul de urmărire penală indicat de
către procuror în cererea adresată către instanță; în opinia noastră nerespectarea acestei
obligații poate atrage, excluderea probelor, ca nelegale.
Pentru a asigura respectarea drepturilor fundamentale, organul de urmărire penală
este obligat să ia măsuri ca percheziția să fie efectuată fără ca faptele și împrejurările din
viața personală a celui cu privire la care se efectuează percheziția să devină, în mod
nejustificat, publice. Din aceleași motive, datele informatice cu caracter secret,
identificate cu ocazia percheziţiei se păstrează în condițiile legii.
Organ competent:
- în cursul urmăririi penale, poate dispune efectuarea unei percheziţii
informatice, la cererea procurorului judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de
la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află
sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
- în cursul judecăţii, percheziţia informatică se dispune de către
instanţă, din oficiu sau la cererea procurorului, a părţilor ori a persoanei
vătămate, în cazurile prevăzute la alin. (2).
Condiția impusă de lege pentru efectuarea unei percheziții informatice: să fie
necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Procedura de dispunere a percheziției informatice
Atunci când consideră necesară o percheziţie informatică pentru descoperirea
probelor în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni, procurorul înaintează cererea prin
care se solicită încuviinţarea efectuării acesteia, împreună cu dosarul cauzei,
judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, dar cu
participarea obligatorie a procurorului, care va formula concluzii în fața judecătorului.
Judecătorul dispune printr-o încheiere - care nu este supusă căilor de atac -
admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviinţarea efectuării
percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de percheziţie.
În situația în care, cu ocazia efectuării percheziţiei unui sistem informatic sau a
unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate
sunt cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi
sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, procurorul dispune de îndată
conservarea, copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţă

238
completarea mandatului.
În vederea executării percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integrităţii datelor
informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii.
Garanții pentru efectuarea percheziției cu respectarea drepturilor procesuale ale
suspectului și inculpatului:
- organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziţia informatică să fie
efectuată fără ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează
percheziţia să devină, în mod nejustificat, publice;
- dacă ridicarea obiectelor care conţin datele informatice ar afecta grav
desfăşurarea activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul va putea
dispune efectuarea de copii, pentru a servi ca mijloc de probă. Copiile se realizează cu
mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor
conţinute de acestea.
- percheziţia în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor
informatice se efectuează în prezenţa suspectului ori a inculpatului, dispoziţiile art. 159
alin. (10) şi (11) aplicându-se în mod corespunzător.
Percheziţia în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice
se efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din
afara acestora, în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală.
Datele rezultate în urma efectuării percheziției se consemnează într-un proces-
verbal de percheziţie informatică, care trebuie să cuprindă: numele persoanei de la care
a fost ridicat sistemul informatic sau suporturile de stocare a datelor informatice ori
numele persoanei al cărei sistem informatic este cercetat; numele persoanei care a
efectuat percheziţia; numele persoanelor prezente la efectuarea percheziţiei; descrierea şi
enumerarea sistemelor informatice ori suporturilor de stocare a datelor informatice faţă
de care s-a dispus percheziţia; descrierea şi enumerarea activităţilor desfăşurate;
descrierea şi enumerarea datelor informatice descoperite cu ocazia percheziţiei;
semnătura sau ştampila persoanei care a efectuat percheziţia; semnătura persoanelor
prezente la efectuarea percheziţiei.
Datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condiţiile legii.

B. Predarea de obiecte şi înscrisuri

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, unele obiecte sau
înscrisuri trebuie descoperite şi strânse de către organele de urmărire penală, prin
intermediul unor procedee reglementate de Codul de procedură penală.
Potrivit art.170 C. proc. pen., organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul
penal.

239
 Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este un act procedural, care presupune
cunoaşterea, de către organele judiciare a locului unde se găsesc acestea.
Legiuitorul a instituit două modalităţi de efectuare a acestei activităţi:
- ridicarea la cerere (art.170 C.proc.pen.);
- ridicarea silită (art.171 C.proc.pen.)
Ridicarea la cerere constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca
mijloc de probă, de la persoana fizică sau juridică care le are în posesie şi care este
obligată să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă, organelor judiciare.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie
de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia.
Dacă obiectul sau înscrisul are caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau
predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii.
Nerespectarea acestei dispoziţii legale constituie infracţiune (art. ..... C. pen.).
Ridicarea silită constă în luarea obiectelor sau înscrisurilor, atunci când nu au fost
predate de bunăvoie, la cererea organelor judiciare (organul de urmărire penală va
dispune prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere).
În cursul judecăţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se
comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de
cercetare penală.
O ridicare specială de înscrisuri şi obiecte se referă la corespondenţa şi obiectele
trimise de suspect sau inculpat ori adresate acestuia şi aflate în posesia unităţilor poştale
sau de transport.
Organ competent
Referitor la procedeul predării obiectelor sau înscrisurilor, diferit de
reglementarea anterioară, Codul de procedură penală prevede că ridicarea unui obiect ori
a unui înscris se face, în cursul urmăririi penale, cu aprobarea judecătorului de drepturi
și libertăți, iar în cursul judecății din dispoziția instanței de judecată atunci când există o
suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și sunt
temeiuri de a se crede că acestea pot servi ca mijloc de probă.
Textul (alin.3) oferă o definiție legală conceptului de „date referitoare la abonați
sau utilizatori”, care permit identificarea comunicării, dar nu și a mesajului transmis,
scop în care este necesar a se recurge la un alt procedeu probatoriu, respectiv, cel
reglementat la art.139 din CPP.
Criticabil este că textul alin.1 păstrează formularea defectuoasă de la art.139
alin.(1) și (2) în ceea ce priveşte condiţia existenţei „suspiciunilor rezonabile” privind
,,pregătirea săvârșirii unei infracțiuni” pentru că actele premergătoare nu au o
incriminare de sine-stătătoare. Din această perspectivă, semnalăm și riscul producerii
unor abuzuri în practică, rezultând din ușurința cu care se va recurge, în faza de urmărire
penală, la aceste procedee probatorii care reprezintă, în sine, o ingerință în dreptul

240
constituțional la secretul corespondenței (art.28 din Constituție).
Pentru a se dispune ridicarea unui obiect ori a unui înscris trebuie îndeplinite
cumulativ două condiții:
- să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei
infracţiuni;
- sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de
probă în cauză.
Dacă sunt întrunite aceste condiții, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le
prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă.
În aceleași condiții organul de urmărire penală sau instanța poate dispune ca orice
persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice datele informatice
aflate în posesia sau sub controlul său şi care sunt stocate într-un sistem informatic ori
pe un suport de stocare informatic și ca orice furnizor de servicii informatice care
prestează pe teritoriul României să comunice datele aflate în posesia sau controlul său
referitoare la abonați, utilizatori și la astfel de servicii (alin. 2).

Semnătura electronică
Persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au
posibilitatea să asigure semnarea datelor solicitate în baza alin. (2), utilizând o
semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de
servicii de certificare acreditat.
Orice persoană autorizată care transmite date solicitate în baza alin. (2) are
posibilitatea să semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă
bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat
şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi
astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise.
Orice persoană autorizată care primeşte date solicitate în baza alin. (2) are
posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin
semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat
calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite
identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
Fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit
legii pentru integritatea şi securitatea acestor date.
Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei trebuie să
cuprindă: numele şi semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei ce
este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului,
înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde
trebuie să fie predate.

241
 Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a
unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia.
Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidenţial,
prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a
confidenţialităţii.
Împotriva măsurii de ridicare silită sau a modului de aducere la îndeplinire a
acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată. Dispoziţiile art. 250 se
vor aplica în mod corespunzător.

6. EXPERTIZELE ȘI CONSTATĂRILE

A. Expertiza

a) Noţiune şi importanţă
Soluţionarea legală şi temeinică a unui proces penal presupune clarificarea tuturor
faptelor sau împrejurărilor privind cauza, operaţie care necesită apelarea la cunoştinţele
unor specialişti (experţi) din alte domenii decât cele juridice. În acest sens, în baza
art.172 C. proc. pen., organul de urmărire penală ori instanţa de judecată pot dispune, la
cerere sau din oficiu, efectuarea unei expertize, atunci când pentru constatarea,
clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea
adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert.
Expertul este persoana fizică având cunoştinţe de specialitate într-un anumit
domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei, abilitată oficial în calitate de expert, chemată în
procesul penal pentru lămurirea chestiunilor care necesită astfel de cunoştinţe331.
Cercetarea pe care o întreprinde expertul se numeşte expertiză. Concluziile expertului
reprezintă probe, iar raportul de expertiză în care sunt cuprinse constituie mijlocul de
probă.
Importanţa deosebită a expertizei în procesul penal se evidenţiază prin solicitarea,
tot mai frecventă, a concursului unor specialişti, impusă atât de nevoia lărgirii
posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât şi de progresul
rapid al ştiinţei şi tehnicii332. Rolul deosebit al expertizei în aflarea adevărului într-o
cauză penală a determinat pe unii autori să afirme că ne aflăm într-o „perioadă de
desfăşurare ştiinţifică a probelor”333.
Elemente de probă îndoielnice sau simple indicii pot, în urma expertizei, să fie

331
Ibidem.
332
E.Stancu, Criminalistica, Ed.Did. şi Ped., R.A., Buc. 1994, p.59
333
S.Screvens, „Reflexions sur l΄expertize en matière pénale”, în Revue de droit pénal et criminologie” nr.2/1964, p.110

242
reţinute ca probe temeinice sau înlăturate ca fără valoare334.
Importanţa expertizei sporeşte odată cu evoluţia ştiinţei şi tehnicii aplicate în
activitatea judiciară, probaţiunea întemeindu-se astfel pe date ştiinţifice, cu caracter
obiectiv, faţă de relatările unor persoane, care prezintă anumită subiectivitate335.
Reglementarea expertizelor în art.172-191 C.pr.pen. are în vedere necesitatea
administrării cu celeritate a probatoriului, dar și importanța acestui procedeu probatoriu,
cu un înalt grad de specializare tehnico-științifică, în economia procesului penal. Sunt
astfel reglementate în detaliu tipurile de expertize ce pot fi administrate în procesul
penal, precum și procedura efectuării acestora.
Materia a fost regândită, renunțându-se la instituțiile constatării tehnico-științifice
și medico-legale, reglementate de CPP anterior (art.112-115). Au fost extinse și
perfecționate noi forme de expertiză cum sunt cea toxicologică și genetic judiciară,
precum și noi modalități de examinare științifice cum este examinarea medico-legală a
persoanei și examinarea fizică a persoanei, autopsia medico–legală, exhumarea și
autopsia medico–legală a fetusului sau a nou născutului.
Expertiza, ca mijloc de probă are numeroase puncte comune cu constatările336,
dar, procesual, se deosebeşte de acestea.
În ce priveşte aspectele comune, atât expertizele, cât şi constatările:
- presupun o activitate efectuată de specialişti din diverse ramuri de activitate;
- obiectul lor este fixat de organele judiciare;
- scopul acestor activităţi constă în obţinerea unor probe necesare aflării
adevărului într-o cauză penală;
- concluziile specialiştilor sunt cuprinse într-un raport.
Deosebirile dintre expertize şi constatări constau în următoarele:
- constatările sunt caracterizate prin urgenţa dispunerii lor într-un moment foarte
apropiat săvârşirii infracţiunii, în timp ce în cazul expertizelor nu există o asemenea
cerinţă;
- constatările sunt dispuse, de regulă, numai în faza de urmărire penală (cu unele
excepţii337), pe când expertizele pot fi efectuate în faza de judecată;
- expertiza presupune o investigare amănunţită, în cazul constatărilor tehnico-
ştiinţifice şi medico-legale făcându-se o cercetare mai puţin aprofundată;
- spre deosebire de constatările tehnico-ştiinţifice, la efectuarea expertizei poate
participa, alături de expertul numit de organele judiciare, şi un expert recomandat de
părţi.

334
V.Dongoroz, op.cit., p.271
335
I.Neagu, op.cit., p.383
336
Gr.Theodoru, op.cit., p.266
337
Vezi art.115 alin. 2 C. proc. pen.

243
 b) Felurile expertizei

Clasificarea expertizelor poate fi făcută după mai multe criterii:

1) După chestiunea care trebuie lămurită prin expertiză, se poate dispune
efectuarea următoarelor categorii de expertize:
- expertiză criminalistică, care constă în cercetarea ştiinţifică a probelor materiale,
destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în
legătură cauzală ca fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a unor
eventuale modificări de formă, conţinut sau structură338.
Expertiza criminalistică poate fi împărţită în expertiză dactiloscopică,
traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică, biocriminalistică etc.:
- expertiza medico-legală psihiatrică prin care se pot lămuri: cauzele morţii,
existenţa şi gravitatea vătămării în cazul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale
sau a sănătăţii; probleme specifice în cazul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală etc.;
se constată existenţa sau inexistenţa discernămâtului în momentul săvârşirii faptei, starea
psihică a unei persoane,sau gradul de afectare al discernământului(tulburările psihice,
precum schizofrenia, oligofrenia, etc.);
- expertiza contabilă, când este necesară verificarea documentelor contabile
(pentru a se constata lipsurile din gestiune, legalitatea actelor justificative de cheltuieli
etc.);
- expertiza tehnică, pentru lămurirea unor probleme în legătură cu producerea
unor accidente de circulaţie, de muncă; pentru examinarea unor instrumente în caz de
efracţie, distrugere etc. În cadrul expertizei tehnice se numără şi expertiza înregistrărilor
audio339, pentru stabilirea autenticităţii înregistrărilor audio pe suport magnetic, fără o
asemenea certitudine, formată în urma expertizării, o înregistrare audio nu poate fi
acceptată ca mijloc material de probă;
- expertiza chimică, pentru stabilirea compoziţiei şi calităţii unor substanţe;
- expertiza grafică, în cazul falsurilor în înscrisuri.
- expertiza genetică judiciară, cu privire la probele biologice recoltate de la
persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate.
Probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la
identificarea profilului genetic judiciar. Profilul genetic judiciar obţinut poate fi folosit şi
în altă cauză penală, dacă serveşte la aflarea adevărului.
Datele obţinute ca urmare a expertizei genetice judiciare constituie date personale

338
Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.67; Alexandru Buus, „Unele probleme privind
expertiza criminalistică în activitatea procesuală” în J.N., nr.5/1964, p.39
339
Operaţiunile de stabilire a autenticităţii înregistrărilor audio pe suport magnetic se realizează în conformitate cu
prevederile standardului AES43-2000 şi constau în: analiza integrităţii fizice a benzii magnetice, analiza formei de undă şi a
spectogramelor semnalelor audio înregistrate, precum şi a caracteristicilor tehnice ale echipamentului utilizat la înregistrarea
acestora (a se vedea dr.ing.Cătălin Grigoraş, Expertiza înregistrărilor audio, în Dreptul nr.1/2003, p.163)

244
şi sunt protejate conform legii.
2) După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei,
aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.
- expertiza facultativă este cea mai frecventă, putând fi dispusă atunci când
organul judiciar apreciază că se impune pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei penale;
- expertiza obligatorie se efectuează în cazurile expres prevăzute de lege, când se
prezumă că o cauză penală nu poate fi soluţionată fără apelarea la cunoştinţele unui
specialist.
În noua reglementare, expertiza medico-legală psihiatrică obligatorie a fost
regândită și a fost extinsă sfera cazurilor în care aceasta poate fi dispusă. De asemenea,
se reglementează detaliat o procedură riguroasă de efectuare a expertizei medico–legale
psihiatrice obligatorii, în scopul de a pune de acord prevederile legislației noastre în
materie cu dispozițiile Convenției CEDO, în interpretarea obligatorie dată de Curtea
Europeană, dar și ca parte a unui demers de armonizare cu legislația procesual-penală
din statele Uniunii Europene340.
a.Potrivit art.184 C. proc. pen., este obligatorie efectuarea unei expertize medico-
legale psihiatrice în următoarele situaţii:
- în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani;
- în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de
către mamă;341
- atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială
asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii
infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, rezultată fie din antecedentele medicale,
din modul de operare, comportamentul anterior sau din timpul procesului
etc.342
În cazurile în care expertiza psihiatrică este obligatorie, aceasta se efectuează în
cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.
Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obţinerea
consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în
prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului,
şi în prezenţa ocrotitorului legal.
În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale
340
A se vedea și infra, Cap. B, secțiunea ... (DREPT COMPARAT PROCESUAL PENAL)
341
În cazul infracţiunii de pruncucidere, în reglementarea anterioară- pentru a se stabili dacă sunt întrunite condiţiile
necesare pentru existenţa infracţiunii, cu o importanţă deosebită în încadrarea juridică a faptei (în cazul lipsei stării de
tulburare pricinuită de naştere, fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat)- era obligatorie
efectuarea unei expertize medico-legale.
342
Dacă din biletul de ieşire din spitalul de pshiatrie rezultă că inculpatul a fost internat la secţia psihiatrie cu diagnosticul
de psihoză discordantă şi că acesta are antecedente psihiatrice, în perioada internării aplicându-i-se tratament cu
neuroleptice majore, tranchilizante şi antiparchinsoniene, necesitând dispensarizare psihiatrică şi supraveghere din partea
familiei, existau motive temeinice de îndoială asupra stării psihice a inculpatului şi, ca atare, instanţele trebuiau să dispună
efectuarea unei expertize psihiatrice. (C.S.J., s.pen., dec. nr.2781/1999).

245
efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală
psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi
şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia
medico-legală psihiatrică.
În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită
internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de
specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de
urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării
nevoluntare.
În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei
medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la
instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori
sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea
măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării
expertizei psihiatrice.
Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi
libertăţi.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii
de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având
obligaţia de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică
procurorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la
cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.
Soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în
prezenţa suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se
sustrage sau când din cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de
necesitate nu se poate prezenta.
Participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului
ori inculpatului este obligatorie.
După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de
îndată, în limba pe care o înţelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal.
După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de
deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi informează administraţia locului de deţinere
despre măsura internării şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui
penitenciar-spital.
Împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie
la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către suspect,
inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunţare. Contestaţia împotriva
încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.

246
 În vederea soluţionării contestaţiei formulate de suspect sau de inculpat,
judecătorul de la instanţa ierarhic superioară comunică acestuia şi procurorului data
stabilită pentru judecarea contestaţiei şi le acordă posibilitatea de a depune observaţii
scrise până la acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezenţa suspectului sau
inculpatului, participarea procurorului şi formularea de concluzii orale de către aceştia
sunt necesare pentru justa soluţionare a contestaţiei.
În cazul admiterii contestaţiei formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la
instanţa ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare şi externarea,
dacă este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deţinut sau
arestat chiar şi în altă cauză.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea
contestaţiei. Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nu este atacată cu
contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea
termenului de contestaţie.
În cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă
în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la
cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condiţiile art. 265.
Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanţă în cursul judecăţii la
propunerea comisiei medico-legale psihiatrice. Imediat după luarea măsurii internării
nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau, după caz, preşedintele completului de judecată care a dispus
măsura încunoştinţează despre aceasta şi despre locul internării un membru al familiei
suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum şi instituţia
medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Instituţia de specialitate are obligaţia de a informa organele judiciare despre schimbarea
locului internării.
Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de
procuror prin intermediul organelor de poliţie.
În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau instanţa ce a dispus măsura internării într-o instituţie de
specialitate în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice informează, de
îndată, administraţia locului de deţinere sau arestare despre măsura dispusă.
Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale
psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia
de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanţa
asupra necesităţii prelungirii măsurii internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea
acesteia. Sesizarea trebuie să conţină descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru
care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi
efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea.
În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că
aceasta nu mai este necesară, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau

247
persoana internată sesizează de îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării
acesteia. Sesizarea se soluţionează de urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea
procurorului, după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate.
Încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă nu este
supusă niciunei căi de atac.
Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice se constată că sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 247, comisia de expertiză medico-legală
psihiatrică sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii de siguranţă a internării
medicale provizorii.
Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de
specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în
condiţiile art.72 din Codul penal.
În cazul în care expertiza nu s-a efectuat în condiţiile cerute de lege (art. 15 lit.b
din Ordonanţa Guvernului privind organizarea activităţii şi funcţionării institutelor de
medicină legală nr.1/2000, M.Of. nr.22/2000), urmează ca instanţa să dispună o nouă
expertiză.
b. În cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicaţii, se
dispune efectuarea unei expertize toxicologice, de către o instituţie medico-legală sau o
altă instituţie specializată.
Concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la
tipul substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile
ale substanţei descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
3) După criteriul modului de desemnare a expertului, expertizele au fost
clasificate în:
- expertiza oficială, în care expertul este numit de organul judiciar, care are
dreptul să-i controleze activitatea;
- expertiza contradictorie, în care experţii sunt numiţi şi aleşi de către
organele judiciare ori de către părţi (art.173 C. proc. pen.);
- expertiza supravegheată, în care părţile pot desemna un specialist cu
atribuţii de control asupra modului de efectuare a expertizei.
4) După modul de organizare a expertizei aceasta poate fi :
- expertiza simplă, efectuată de un specialist într-un anumit domeniu de
cercetare;
- expertiza complexă, care necesită participarea experţilor din domenii
diferite, elementele de fapt şi împrejurările cauzei reclamând o cercetare
multidisciplinară. Aceste situaţii, întâlnite frecvent în practică, au determinat în literatura
de specialitate, propuneri de „lege ferenda” referitoare la o reglementare proprie,
autonomă a acestei categorii de expertize343.

343
Lucian Ionescu „Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizelor complexe, în R.R.D., nr.3/1978, p.14-17

248
 c) Procedura de efectuare a expertizei

1) Numirea expertului

Codul nostru de procedură penală stabileşte pentru desemnarea experţilor un

sistem mixt, al expertizei oficiale, necontradictorii, cu sistemul expertizei contradictorii
(când este efectuată de experţi desemnaţi şi de organul judiciar şi de părţile care au
interese contrare344.
În principiu, experţii sunt numiţi de către organele de urmărire penală sau de
instanţa de judecată (prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei).
Totodată, legea prevede dreptul pentru fiecare dintre părţi sau subiecţi procesuali,
dar și pentru procuror, când expertiza este dispusă de instanţă, de a cere un expert
recomandat de acestea, care să participe la efectuarea expertizei.
Când părţile au cerut numirea şi a unui expert independent autorizat din partea lor,
expertiza se efectuează de către o comisie de experţi, fiecare din aceştia participând cu
drepturi egale la efectuarea expertizei.345
Aşadar, reglementările actuale ale Codului nostru se raliază cerinţelor Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului, privitoare la dreptul la un tribunal independent şi
imparţial care să nu facă apel doar la proprii experţi346.
De la regula generală potrivit căreia experţii sunt numiţi de organele judiciare
(art.173 alin.1 C.proc.pen.) există o excepţie prevăzută de art.173 alin. 2 C. proc. pen.,
conform căreia atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-
legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor
experţi se face de către acea instituţie, potrivit legii.
Când serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau
institutul de specialitate consideră necesar ca, la efectuarea expertizei, să participe sau
să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul
acestora.
În cazul expertizelor judiciare tehnice şi contabile, există reguli speciale de
procedură, în art.17 raportat la art.14 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2000, care prevăd

344
Gr.Theodoru, op. cit., p.270
345
Într-o hotărâre a C.E.D.O. (din 6 mai 1985 privind Cazul Bonisch contra Austriei), s-a apreciat că desemnarea ca expert,
de către un tribunal, a autorului unui raport care a declanșat urmărirea penală împotriva d-lui Bonisch, încalcă art.6.1 din
Convenție, privitor la dreptul de a beneficia de un proces echitabil. Curtea a apreciat că nu a existat un echilibru al egalității
armelor în cauză: declarațiile expertului numit de către tribunal îl apropiau mai degrabă de un martor al acuzării,
independența și imparțialitatea sa putând fi puse la îndoială. În afară de aceasta, unele circumstanțe ilustrează rolul sau
preponderent: el putea asista la oricare audiere, să pună întrebări „acuzatului” și martorilor și să comenteze declarațiile lor.
În sfârșit, apărarea avea puține șanse să obțină numirea unui contraexpert.
346
Hot.din 23.10.1995 în cazul Gradinger contra Austriei.

249
că organul îndreptăţit să dispună efectuarea expertizei tehnice judiciare numeşte
expertul sau, după caz, specialistul, prin încheiere sau prin ordonanţă.

2) Efectuarea expertizei
Actul prin care se dispune efectuarea expertizei este rezoluţia sau ordonanţa347, în
cursul urmăririi penale şi încheierea, în cursul judecăţii.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi
împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se
dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul
trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să
răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii
desemnaţi.
Odată cu dispunerea efectuării expertizei348, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată fixează un termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali
principali, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat.
La termenul fixat se aduce la cunoştinţa procurorului, a părţilor, a subiecţilor
procesuali principali şi a expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul
trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la
aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz,
sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.
Părţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţaţi că au dreptul să ceară
numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea
expertizei.
Expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiectul
expertizei, de a indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o
opinie imparţială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu
regulile ştiinţei şi expertizei profesionale.
Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de
specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile
legii.
Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor
medico-legale.
În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare
anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de

347
În literatura juridică, s-a exprimat opinia ca, într-o viitoare modificare a C.proc.pen. să se prevadă ca organul de urmărire
penală să dispună efectuarea oricărei expertize numai prin ordonanţă (V.Păvăleanu, op.cit. p.359)
348
Când expertiza se dispune de către instanţă, discutarea ei trebuie făcută în şedinţă publică, cu respectarea tuturor
dispoziţiilor privitoare la prezenţa procurorului şi a părţilor şi a asistenţei juridice obligatorii (dec.nr.398/1974 a T.S.,
S.pen., în C.D., 1974, p.514)

250
urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul
organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt
aplicabile în mod corespunzător.
După examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi, de subiecţii procesuali
principali şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere
expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată
dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile sau subiecţii procesuali
principali.
Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un
laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezenţa expertului în faţa organului
judiciar.
La efectuarea expertizei, expertul are o serie de drepturi:
- să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;
- poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu
privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate;
- cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată, părţile şi subiecţii procesuali principali pot da expertului
explicaţiile necesare.
- are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării
expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru
efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în
funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a
fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori
institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile
prevăzute de legea specială.dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi
motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei.
- poate beneficia şi de măsuri de protecţie, în condiţiile prevăzute la art.125.
Corelativ acestor drepturi, expertul are următoarele obligaţii:
- are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei
de judecată ori de câte ori este chemat;
- de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în
ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei. Termenul-limită din
ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive
întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei
amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să
o efectueze pentru prejudiciile cauzate.
Înlocuirea expertului poate avea loc în următoarele cazuri:

251
 - dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la
termenul fixat;
- când este admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare (în cazurile de
incompatibilitate privitoare la expert) ori în cazul în care se află în imposibilitate
obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza.
După ce s-a informat cu privire la toate elementele ce formează obiectul
expertizei, şi după ce a primit lămuririle şi explicaţiile necesare din partea organelor
judiciare şi a părţilor, expertul trece la efectuarea expertizei.
Dacă materialele şi datele necesare puse la dispoziţia expertului se dovedesc a fi
incomplete, la cererea acestuia, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor
lua măsuri pentru a fi completate. Organele de urmărire sau instanţa de judecată nu pot
delega experţilor atribuţiile care le revin (spre exemplu, să emită opinii privitor la
existenţa sau inexistenţa vinovăţiei, să le permită să facă cercetări, să procure singuri
alte materiale sau informaţii decât cele puse la dispoziţia lor de către organele
judiciare)349.
3) Raportul de expertiză
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările şi opinia
expertului sunt consemnate într-un raport, care se depune la organul judiciar care a
dispus efectuarea expertizei.
Când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă
există opinii diferite, acestea sunt consemnate și motivate în acelaşi raport.
În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor
procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea
raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului.
Raportul de expertiză cuprinde trei părţi şi anume:
a) partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea
expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului,
obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul
pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au
participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de
expertiză;
b) partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei,
metodele, programele şi echipamentele utilizate;
c) concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare,
precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură
cu obiectivele expertizei.
Concluzia raportului poate să reprezinte un răspuns pozitiv la întrebările
formulate sau un răspuns negativ, dar poate să se înfăţişeze şi ca un răspuns incert, dacă

349
Ibidem

252
din materialele examinate nu s-ar putea desprinde o concluzie sigură nici într-un sens,
nici în altul350. Concluziile incerte pot fi coroborate cu celelalte probe administrate.
În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de
urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor
procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este
necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului.
Audierea expertului în cursul urmăririi penale sau judecății, în calitate de martor,
reprezintă o instituție nouă, la care se poate recurge pentru lămurirea constatărilor sau
concluziilor expertului (art.179).
Dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator
de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la
efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de
instanţă.
Audierea expertului se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea
martorilor.

4) Suplimentul de expertiză şi efectuarea unei noi expertize

Atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la

cerere sau din oficiu, că raportul de expertiză nu răspunde la toate întrebările formulate,
iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea
unui supliment de expertiză de către acelaşi expert. Când nu este posibilă desemnarea
aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.
Dacă expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau
laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei
respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.
Suplimentul de expertiză poate fi efectuat în două modalităţi: în scris, prin
depunerea unui raport suplimentar de expertiză sau prin lămuriri verbale date de expert.
În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea
martorilor.
Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal,
laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat
expertiza.
Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că, concluziile
raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile
raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin

350
V.Dongoroz, op. cit., p.282

253
audierea expertului, dispune efectuarea unei noi expertize.351
Deși textul nu prevede expres, ca în reglementarea anterioară, considerăm că
aceasta poate fi cerută şi de părţile nemulţumite de concluziile primei expertize.
Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei
noi expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în
condiţiile legii.
Noua expertiză are acelaşi obiect ca şi prima expertiză şi se efectuează, de regulă,
de alţi experţi decât cei care au efectuat prima expertiză, în aceleaşi condiţii,
finalizându-se printr-un raport.352
În cazul expertizei medico-legale, noua expertiză poate fi efectuată numai de către
institutele de medicină legală, inclusiv Institutul de Medicină Legală „Prof.dr. Mina
Minovici” din Bucureşti şi serviciile de medicină legală judeţene, dar nu şi cabinetele de
medicină legală (art.15 lit.b, art.17 lit.d şi art.18 din Ordonanţa Guvernului nr.1/2000)353.
În situaţia în care raportul de nouă expertiză medico-legală are concluzii
contradictorii faţă de primul raport, este necesar avizul comisiei superioare medico-
legale. În cazul în care nu pot fi avizate, comisia superioară medico-legală recomandă
refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare
şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.
În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate dispune să fie prezentate scripte de comparaţie.
Dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le
elibera, iar dacă se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanţa îi pune
în vedere să le prezinte.
Scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire
penală sau de preşedintele completului de judecată şi se semnează de acela care le
prezintă.
Organul de urmărire penală ori instanţa poate solicita suspectului sau inculpatului
să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare.
Dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face menţiune în procesul-verbal. Refuzul
de a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanţei nu poate fi
interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.

5) Valoarea probatorie a raportului de expertiză

351
Cazurile în care se dispune efectuarea unei noi expertize au fost reformulate și clarificate în raport cu reglementarea
anterioară, în scopul evitării problemelor constatate în practică în cazul efectuării mai multor expertize în aceeași cauză, cu
implicații asupra duratei procedurilor și costurilor avansate de stat.
352
Prin dec. nr.318/22.01.2002, C.S.J. a admis recursul inculpatului care, fiind iresponsabil, solicita achitarea. Concluziile
expertizei psihiatrice care menționau că, raportat la faptă, discernământul inculpatului a fost mult diminuat, în sensul că nu a
putut aprecia consecințele ce decurg din aceasta, au fost apreciate ca fiind contradictorii. Or, raportul de expertiză
psihiatrică trebuie să conchidă fără echivoc, dacă făptuitorul a săvârșit infracțiunea cu discernământ.
353
Publicată în M.Of. nr.22/21.01.2000, P.I

254
 Raportul de expertiză nu are o forţă probantă deosebită faţă de a celorlalte
mijloace de probă. Drept urmare, concluziile acesteia vor putea servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care se coroborează cu ansamblul probelor administrate
în cauză.
Dacă organul judiciar are îndoieli asupra corectitudinii expertului sau a
caracterului ştiinţific al concluziilor acestuia, poate dispune efectuarea unei noi
expertize. Noua expertiză poate ajunge însă fie la aceleaşi concluzii, situaţie în care
organul judiciar îşi poate forma convingerea că exprimă adevărul, fie la concluzii opuse
primei expertize. În acest din urmă caz, legea nu acordă valoare probantă prioritară nici
uneia din cele două expertize, astfel încât organul judiciar poate să acorde încredere,
motivat, concluziilor oricăreia dintre ele, dacă sunt confirmate de ansamblul probelor
administrate în cauză354.
În raport de convingerea pe care şi-a format-o, organul judiciar poate acorda
încredere noii expertize, înlăturând-o pe prima sau invers355, cu obligaţia de a-şi motiva
alegerea356.
În cazul expertizelor medico-legale care ajung la concluzii contrare, este
obligatorie obţinerea avizului comisiei superioare de control şi avizare357.

D. Constatările
a) Noţiune şi importanţă
În unele cauze penale, pentru clarificarea semnificaţiei urmelor sau obiectelor
materiale găsite la locul săvârşirii infracţiunii, organele judiciare pot apela la
cunoştinţele unor specialişti.
Situaţiile în care se recurge la o constatare tehnico-ştiinţifică, şi nu la o expertiză
sunt determinate de urgenţa cu care trebuie să se acţioneze358, întrucât există pericol de
dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este
necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. De altfel, din
economia textului art.172 alin.9 C. proc. pen., rezultă că efectuarea unei constatări se
poate dispune în cursul urmăririi penale359.
Constatările se efectuează, de regulă, de către specialişti care funcţionează în
cadrul ori pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală. Legea prevede
şi posibilitatea folosirii unor specialişti care funcţionează în cadrul altor organe

354
Gr.Theodoru, op. cit., p.275
355
Ibidem
356
În dec. nr.659/2002, s.pen. a C.S.J., a fost admis recursul părţii civile şi s-a dispus casarea cu trimiterea cauzei la prima
instanţă pentru rejudecarea laturii civile. S-a reţinut că în cauză, deşi au fost efectuate două expertize contabile, nici prima
instanţă şi nici cea de apel nu au făcut referire la aceste probe şi au reţinut că prejudiciul cauzat de inculpat este de 54
milioane lei (şi nu 285.124.834 lei, respectiv 269.248.625 lei). Prejudiciul reţinut de cele două instanţe fiind diferit de cele
stabilite prin expertize, fără ca în hotărârile atacate să se arate temeiurile pentru care s-a reţinut această sumă ca fiind
prejudiciu cert, sentinţa şi decizia sunt contrare legii, fiind date cu încălcarea dispoziţiilor art.356 C. proc. pen.
357
C.S.J., s.pen., dec. nr.1575/1992, Dreptul nr.2/1993, p.78
358
Gh.Theodoru, op.cit., p.261
359
Ibidem, p.261

255
(laboratoare de expertiză criminalistică).
Cu ajutorul cunoştinţelor tehnice sau de specialitate se poate identifica în ce
măsură obiectele materiale şi urmele de la locul săvârşirii infracţiunii pot oferi date,
situaţii de fapt care să constituie probe în cadrul procesului penal şi să conducă la aflarea
adevărului. Constatările pot avea ca obiect ridicarea amprentelor digitale şi identificarea
persoanei căreia îi aparţin (constatări dactiloscopice) stabilirea compoziţiei chimice a
unor substanţe (constatări chimice) identificarea şi ridicarea urmelor (constatări
traseologice)360. În mod frecvent, constatările tehnico-ştiinţifice se impun în cazul
accidentelor de circulaţie, pentru a se stabili atunci, pe loc, defecţiunile invocate de
autorii accidentelor, drept cauze ale acestora, poziţia autovehiculelor, defecţiunile sau
avariile intervenite la utilajele şi instalaţiile folosite în procesul muncii (în exploatări
miniere, pe şantierele de construcţii,etc.) în mometul producerii accidentelor de muncă,
ca urmare a unor infracţiuni contra protecţiei muncii, etc.

b) Procedura de efectuare a constatării

Constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, din oficiu sau la

cerere, printr-o ordonanță motivată, care trebuie să cuprindă obiectul constatării,
întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează să se
efectueze lucrarea (art.1811 C.pr.pen.).
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra datelor şi materialelor
prezentate de către organul de urmărire penală. Specialistul însărcinat cu efectuarea
lucrării poate cere explicaţii suplimentare sau, dacă este necesar, completarea datelor şi
materialelor ce i-au fost puse la dispoziţie.
Operaţiile efectuate şi concluziile specialistului sau tehnicianului se consemnează
într-un raport, care se depune la organul de urmărire penală care a dispus efectuarea
lucrării.
Raportul de constatare cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a
metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării.
Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este
necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate,
se dispune efectuarea unei expertize.
În cazul în care raportul nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pot dispune completarea sau
refacerea constatării sau efectuarea unei expertize.
Atunci când refacerea sau completarea constatării este dispusă de către instanţa de
judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia măsuri în vederea

360
V.Dongoroz, op. cit., p.259

256
completării sau refacerii lui.
Raportul de constatare constituie mijlocul de probă, care conţine concluziile
specialistului, acestea putând fi folosite ca probe în procesul penal.

B. Autopsia și exhumarea

a) Noţiune şi importanţă
Autopsia este procedeul probatoriu prin care se lămuresc chestiuni care implică
cunoştinţe medicale361.
Particularitatea acestui procedeu probator constă în dispunerea lui într-un moment
cât mai apropiat de săvârşirea infracţiunii şi, având în vedere obiectul acestuia,
efectuarea se impune în cazul infracţiunilor îndreptate contra persoanei.
Autopsia medico-legală se dispune potrivit art.185 C.proc.pen., de către organul
de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în următoarele situaţii:
- în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când
nu se cunoaşte cauza morţii;
- există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o
infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni. În cazul în care corpul victimei
a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie.
Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul
s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul
oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii
sau a oricărui tratament inuman.
Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului
legist.
Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale.
La efectuarea autopsiei medico-legale pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii
medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu
excepţia medicului care a tratat persoana decedată.
Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale
pentru stabilirea identităţii, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii
profilului genetic judiciar.
Totodată, pentru a se asigura conformitatea cu legislația europeană a drepturilor
omului, s-a prevăzut și obligația organului de urmărire penală de a încunoștința un
membru al familiei despre data autopsiei și dreptul de a desemna un expert independent
361
Gh.Theodoru, op. cit., p.263

257
autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei.
Medicul legist care a efectuat autopsia întocmeşte un raport de expertiză, care
cuprinde constatările şi concluziile sale cu privire la: identitatea persoanei decedate sau
elemente de identificare, dacă identitatea nu este cunoscută; felul morţii; cauza medicală
a morţii; existenţa leziunilor traumatice, mecanismul de producere a acestora, natura
agentului vulnerant şi legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice şi deces;
rezultatele investigaţiilor de laborator efectuate asupra probelor biologice prelevate de la
cadavru şi a substanţelor suspecte descoperite; urmele biologice găsite pe corpul
persoanei decedate; data probabilă a morţii; orice alte elemente care pot contribui la
lămurirea împrejurărilor producerii morţii.

Autopsia medico-legală a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta

intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi
pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
Autopsia medico-legală a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă
copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza
medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere,
precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
Dată fiind urgenţa cu care trebuie efectuată autopsia, ea se dispune, de regulă, în
faza de urmărire penală. Prin excepţie, exhumarea se poate face şi în cursul judecăţii, şi
chiar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Exhumarea poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în
vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea
oricăror elemente necesare soluţionării cauzei.
Exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală.

C.Examinarea medico-legală
Examinarea medico-legală a persoanei se dispune în vederea constatării urmelor
şi a consecinţelor unei infracţiuni.
Reglementarea nouă presupune examinarea medico-legală a persoanei în vederea
constatării urmelor și a consecințelor unei infracțiuni de violenţă, în principiu. Privitor
la modalitatea examinării, art.189 face trimitere la prevederile legii speciale, prevăzând
că, de regulă, constatarea leziunilor traumatice se efectuează printr-o examinare fizică a
persoanei vătămate. În situația în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică,
expertiza se realizează în baza documentației medicale care este pusă la dispoziția
expertului.
Medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un certificat
medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză.
Constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare

258
fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este
efectuată în baza documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului.
Raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă: descrierea
leziunilor traumatice, precum şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea
leziunilor, mecanismul şi data producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
Uneori, examinarea medico-legală este indispensabilă, deoarece cu ajutorul ei se
poate face încadrarea juridică a faptei, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. ...... C.
pen., încadrarea făcându-se numai în raport de durata îngrijirilor medicale.

D. Examinarea fizică a unei persoane

Examinarea fizică se dispune atunci când este necesară pentru stabilirea unor
fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se
determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau
în interiorul corpului acesteia. În concret, presupune examinarea externă şi internă a
corpului acesteia, precum şi prelevarea de probe biologice.
Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimţământul scris
al persoanei care urmează a fi examinată. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu, consimţământul la examinarea fizică este solicitat reprezentantului legal, iar în
cazul celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţământul scris al acestora trebuie
exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali.
Chiar dacă persoana care urmează a fi examinată, reprezentantul legal ori
ocrotitorul legal, nu își dau consimţământului scris pentru examinarea fizică, aceasta
poate fi dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere, la cererea motivată
a procurorului, dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau
împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina
dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în
interiorul corpului acesteia.
Procedura de efectuare a examinării fizice
Organ competent: Judecătorul de drepturi şi libertăţi, la cererea motivată a
organului de urmărire penală, soluţionează cererea de efectuare a examinării fizice în
camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.
Prin excepție, organul de urmărire penală poate dispune, prin ordonanţă,
efectuarea examinării fizice, în cazul în care persoana examinată îşi exprimă în scris
consimţământul sau în cazul în care există urgenţă, iar obţinerea autorizării judecătorului
ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau
distrugerea probelor.
Ordonanţa organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt
consemnate activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată
judecătorului de drepturi şi libertăţi, care poate valida, prin încheiere motivată, validarea
examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală. Dacă judecătorul constată că

259
examinarea a avut loc cu încălcarea de către organele de urmărire penală a condiţiilor
prevăzute de lege, probele obţinute prin examinarea fizică vor fi excluse.
Examinarea fizică internă a corpului unei persoane sau recoltarea de probe
biologice trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire
medicală de specialitate, cu respectarea vieţii private şi a demnităţii umane. Examinarea
fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezenţa unuia dintre
părinţi, la solicitarea părintelui. Recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice
în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua şi de către personalul
de specialitate al Poliţiei Române.
În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor
alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia
organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic,
asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt
timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.
Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de
urmărire penală într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele şi prenumele
organului de urmărire penală care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a
dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a
terminat activitatea, numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice,
descrierea activităţilor desfăşurate, lista probelor recoltate în urma examinării fizice.
Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi folosite şi în altă cauză
penală, dacă servesc la aflarea adevărului.
Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt
conservate şi păstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10
ani de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti.

Valoarea probatorie a raporturilor de constatare

În concordanţă cu principiul liberei aprecieri a probelor, legea nu acordă o forţă

probantă deosebită de a celorlalte mijloace de probă, aprecierea lor fiind făcută prin
coroborare cu ansamblul probelor administrate în cauză.
De regulă, concluziile specialiştilor şi a organului medico-legal prezintă încredere
în ce priveşte conformitatea lor cu adevărul. În practică, însă, există situaţii, în care, fie
din cauza complexităţii împrejurărilor de lămurit ce depăşesc cunoştinţele unor
specialişti, fie din cauza superficialităţii sau lipsei de corectitudine, aceste mijloace de
probă nu reflectă realitatea362. Drept urmare, în procesul de apreciere a probelor,
concluziile acestor mijloace de probă sunt reţinute numai dacă, prin coroborare cu
celelalte probe, produc încrederea că exprimă adevărul.

362
Gr. Theodoru, op. cit., p.264

260
 5. ADMINISTRAREA PROBELOR PRIN COMISIE ROGATORIE ŞI
DELEGARE

a) Consideraţii preliminare
Există situaţii în care organele judiciare nu au posibilitatea de a efectua anumite
acte procedurale, pentru care sunt competente, astfel că se pot adresa pentru efectuarea
acestora unui alt organ judiciar, care nu este competent, dar are această posibilitate.
Instituţiile procesual penale prin care se pot efectua acte procedurale de alte
organe decât cele competente sunt comisia rogatorie sau delegarea.
b)Comisia rogatorie
Comisia rogatorie reprezintă un procedeu de probaţiune auxiliar, cu ajutorul
căruia organele judiciare efectuează acte procedurale prin intermediul altor organe
judiciare, privind anumite mijloace de probă pe care nu au posibilitatea să le
îndeplinească în mod nemijlocit363.
Practic, prin comisia rogatorie se face o transmitere a dreptului de a efectua un act
procedural unui alt organ judiciar cu aceeaşi competenţă funcţională, dar cu altă rază
teritorială364 (de exemplu, organele de urmărire penală solicită organelor de urmărire
penală din altă localitate îndepărtată ridicarea unor obiecte sau înscrisuri ce pot constitui
probe în cauza pe care o cercetează).
Subliniem faptul că prin comisie rogatorie se pot efectua numai acte procedurale
(cum sunt ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte sau
înscrisuri, percheziţii etc.), cu unele excepţii: ascultarea învinuitului sau inculpatului şi
prezentarea materialului de urmărire penală deoarece acestea constituie acte care
presupun contactul nemijlocit al organului judiciar competent cu învinuitul sau
inculpatul şi, respectiv, mijloace de exercitare a dreptului de apărare365.
Per a contrario, nu pot forma obiectul comisiei rogatorii actele procesuale ale
organelor judiciare, prin care se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea
măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi alte acte sau măsuri
procesuale.
Comisia rogatorie se dispune prin rezoluţie, de către organul de urmărire penală
sau prin încheiere, de către instanţa de judecată şi se poate adresa numai unui organ de
urmărire penală sau unei instanţe egale în grad.

363
V.Dongoroz, op. cit., p.300
364
Gr.Theodoru, op. cit., p.276
365
În literatura juridică, s-a apreciat că ascultarea învinuitului sau inculpatului şi prezentarea materialului de urmărire
penală trebuie efectuate nemijlocit de organul de urmărire penală care a instrumentat cauza. Totodată, s-a propus, de lege
ferenda ca definiţia actului procesual să fie completată şi cu menţiunea că în această sferă se includ şi actele prin care se
asigură garanţia că activitatea de urmărire penală şi de judecată se desfăşoară în condiţii de corectitudine şi deplină
respectare a prevederilor legale (spre exemplu, ascultarea învinuitului sau inculpatului şi prezentarea materialului de
urmărire penală) (Vasile Pătulea, în Dreptul nr.1/2003, p.160, 161).

261
 Potrivit art.200 alin.4 C. proc. pen., ordonanţa sau încheierea prin care se dispune
comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului ce
face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană în calitate de
martor, trebuie să fie arătate şi întrebările ce trebuie să i se pună.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează comisia
rogatorie poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul
ascultării.
Atunci când instanţa de judecată a dispus comisia rogatorie, părţile pot formula în
faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua comisia
rogatorie. Oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea comisiei rogatorii.
În cazul inculpatului arestat, instanţa care urmează să efectueze comisia rogatorie
dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta, în absenţa avocatului
ales (art.200alin.8).
În practica judiciară, nerespectarea acestor dispoziţii a fost sancţionată cu
nulitatea absolută366.

c) Delegarea
Ca şi comisia rogatorie, delegarea reprezintă un procedeu de probaţiune
folosit pentru administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale, cu
deosebirea că transmiterea dreptului de a efectua actul procedural se face către un organ
ierarhic inferior, chiar dacă nu este corespunzător ca funcţie procesuală367(de exemplu,
delegarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de apel a unui procuror din cadrul
Parchetului de pe lângă tribunal, să efectueze ascultarea unor martori în localitatea în
care îşi desfăşoară activitatea Parchetul acestui trbunal).
Potrivit art.324 alin.3 C. proc. pen., în cauzele în care urmărirea penală se
efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de urmărire penală să
fie efectuate de către organele de cercetare penală.
Aşadar, în cazul delegării, se transmite dreptul de a efectua un act
procedural unui organ competent ca rază teritorială, dar necompetent funcţional să
efectueze în cauză urmărirea sau judecata368.

6. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

a) Noţiune şi importanţă
Noua reglementare a instituției aduce clarificări și completări de natură să
faciliteze administrarea probatoriului.
366
T.S., s.pen., d.nr.817/1972, în Repertoriu alfabetic . . . 1969 – 1975, p.380
367
Gr.Theodoru, op.cit., p.276
368
Ibidem, p.277

262
 Cercetarea la faţa locului este un procedeu probatoriu care constă în deplasarea
organului judiciar la locul unde s-a săvârşit infracţiunea sau unde s-a produs rezultatul
ori unde au rămas urme, atunci când este necesară constatarea directă în scopul
determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru
stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei
persoane.
Această activitate procedurală se efectuează numai atunci când este necesar
(art.192 C. proc. pen.) şi de urgenţă, deoarece orice întârziere poate avea drept
consecinţă modificarea aspectelor locului săvârşirii infracţiunii369 prin dispariţia sau
denaturarea urmelor infracţiunii.
Importanţa acestui procedeu probatoriu constă în rolul pe care îl poate avea în
aflarea adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, la persoanele care
au săvârşit-o, precum şi la alte împrejurări necesare pentru justa soluţionare a cauzei.370

b) Procedura cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se poate dispune atât în faza de urmărire penală, cât şi în
faza de judecată, procedura fiind distinct reglementată.
Cercetarea la faţa locului se dispune de către organul de urmărire penală, iar în
cursul judecăţii de către instanţa de judecată. Organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează
cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.

7. RECONSTITUIREA

Atunci când este necesară verificarea şi precizarea unor date de la locul faptei sau
probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru
soluţionarea cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate să
procedeze la reconstituire, care constă în reproducerea, în întregime sau în parte, a
modului şi condiţiilor în care s-a săvârşit fapta.
Cu ajutorul reconstituirii, organele judiciare pot desprinde concluzii mai aproape
de realitate cu privire la veracitatea declaraţiilor martorilor şi la rolul fiecăruia din
obiectele materiale în comiterea faptei, cât şi asupra aptitudinii acestora de a servi ca

369
Prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în tot sau în parte, ori
locul unde s-a produs rezultatul acesteia. Prin „locul faptei” trebuie înţeles atât locul săvârşirii infracţiunii, cât şi locul unde
s-au descoperit urmele infracţiunii, ori în care s-au extins urmările ei.
370
Textul de lege conține o reglementare mai acoperitoare și mai precisă a cazurilor în care se poate dispune cercetarea
locului faptei, în raport de prevederile art.130 din vechiul CPP, conferind o mai mare libertate de apreciere organelor
judiciare în recurgerea la acest procedeu probatoriu.

263
miloace materiale de probă371.
Organele judiciare procedează la reconstituirea activităţilor sau a situaţiilor, având
în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în
care declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire
la activităţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie
efectuată separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia.
Când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile prevăzute la art. 90,
reconstituirea se face în prezenţa acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau
inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu
participarea altei persoane.
Dat fiind faptul că prin reconstituire se imită modul de săvârşire a unei infracţiuni,
în literatura de specialitate s-a apreciat că nu se poate efectua reconstituirea dacă s-ar
aduce atingere moralităţii publice, sau dacă s-ar crea o anumită stare de pericol pentru
ordinea publică372. În acest sens, textul art.193 C.pr.pen. prevede expres că reconstituirea
trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie
adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea
persoanelor.
Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, prin care uneori
organele de urmărire penală verifică, la locul faptei sau în altă parte, posibilitatea ca o
anumită acţiune să fi avut loc, în anumite condiţii de loc şi de timp373. Trebuie însă
menţionat că experimentul judiciar nu este un mijloc de probă legal şi nici un procedeu
de probaţiune admis de lege.

b) Procedura reconstituirii
Reconstituirea poate fi făcută atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de
judecată, numai la faţa locului.
Spre deosebire de cercetarea la faţa locului, prezenţa suspectului sau inculpatului
este obligatorie.
c) Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
Despre efectuarea cercetării la fața locului sau a reconstituirii se încheie un
proces-verbal care trebuie să cuprindă, în principiu, pe lângă menţiunile prevăzute la art.
199, următoarele:
a) indicarea ordonanţei sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;
b) numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă;
c) numele şi prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;
d) descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor
371
V.Dongoroz, op. cit., p.293
372
Traian Pop, op. cit., vol.III, p.431
373
Gr.Theodoru, op. cit., p.259

264
examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă,
astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective.
În cazul reconstituirii se consemnează amănunţit şi desfăşurarea reconstituirii.
În toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări,
care se anexează la procesul-verbal.
Activitatea desfăşurată şi constatările expertului se consemnează în procesul-
verbal.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl
încheie şi de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă
vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face
menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a
semna.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa
medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară la
cercetarea la faţa locului şi la reconstituire (art.194 C.pr.pen.).

8. FOTOGRAFIEREA ŞI LUAREA AMPRENTELOR SUSPECTULUI,

INCULPATULUI SAU ALE ALTOR PERSOANE

Dispozițiile nou introduse reprezintă rezultatul unei reevaluări a importanței

probatorii a operațiunilor criminalistice ale fotografierii și amprentării, sens în care s-a
optat pentru reglementarea distinctă a acestora. S-a prevăzut posibilitatea de a se recurge
la fotografierea și amprentarea suspectului, inculpatului sau oricărei alte persoane, chiar
fără consimțământul acestora, atunci când există o suspiciune că ele au legătură cu fapta
comisă sau că au fost prezente la locul faptei.
În vederea creșterii operativității urmăririi penale, a fost reglementată posibilitatea
amprentării în scop de identificare a persoanelor prezente la locul comiterii faptei sau
care au legătură cu aceasta, precum și a fotografierii acestora.
Noile dispoziții își propun să optimizeze actele de urmărire penală, cu
posibilitatea identificării rapide a cercului de suspecți.
În conformitate cu prevederile art.196 C.pr.pen., organele de urmărire penală pot
dispune fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor
persoane cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au
fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora.
Organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei
persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei sau în
alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a
urmăririi penale.

265
 Dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte
sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele
de urmărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune
că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se
presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.

9. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ

a) Noţiune
Odată cu săvârşirea unei infracţiuni, se produc, în mod firesc, unele schimbări
asupra locului săvârşirii faptei, asupra obiectelor aflate în acel loc în momentul săvârşirii
faptei ori sunt uitate obiecte sau lucruri aparţinând făptuitorului. Toate aceste urme
lăsate la locul săvârşirii unei infracţiuni constituie mijloace materiale de probă, care pot
furniza informaţii indispensabile pentru cunoaşterea adevărului într-o cauză.
Potrivit art.197 C. proc. pen., mijloacele materiale de probă sunt acele obiecte
care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot
servi la aflarea adevărului.
În literatura de specialitate, mijloacele materiale de probă au fost împărţite în
patru grupe374:
- obiectele care conţin o urmă a faptei săvârşite (de exemplu, în cazul falsului
intelectual, contractul de vînzare-cumpărare falsificat prin includerea unor clauze care
iniţial nu au existat; înscrisul contrafăcut, în cazul falsului material; corpul persoanei
căreia i s-au aplicat lovituri) sau poartă o urmă a infracţiunii (încuietoarea seifului băncii
care a fost spartă; hainele infractorului conţinând pete de sânge; obiectele pe care au
rămas imprimate urme de mâini, dinţi, de instrumente de spargere etc.);
- obiectele care pot servi la aflarea adevărului sunt acelea care, fără a conţine sau
purta urme ale faptei, au legătură cu acea faptă ori cu întâmplări şi împrejurări care au
precedat-o sau i-au urmat (de exemplu, haina pe care unul dintre participanţi a uitat-o în
casa victimei infracţiunii de viol; fotografii care atestă cunoaşterea victimei de către
inculpat; o legitimaţie uitată la locul infracţiunii);
- obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să folosească la săvârşirea
unei infracţiuni reprezintă mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Acestea sunt fie
confecţionate anume pentru a servi la săvârşirea infracţiunii (un autoturism căruia i-au
fost aduse modificări pentru a fi ascunse în el drogurile la trecerea prin vamă, armele de
foc, instrumentele de spargere, cheile false), fie, indiferent de provenienţa sau destinaţia
lor, sunt obiecte care au fost sau urmau să fie folosite la săvârşirea unei infracţiuni375 (un
cuţit, o rangă, o bâtă, un topor etc.);

374
N.Volonciu, op.cit., vol.1, p.374
375
V.Dongoroz, op.cit., p.231

266
 - obiecte care sunt produsul infracţiunii, ca rezultat material al faptei (produsele
contrafăcute, bancnotele falsificate, alimentele sau băuturile falsificate) şi ca beneficiu
obţinut din infracţiune376 (autoturismul sustras, sumele de bani sustrase sau obţinute prin
înşelăciune, banii obţinuţi din valorificarea bunurilor furate etc.).
Ultimele două categorii de mijloace de probă poartă denumirea de corpuri delicte
şi au o mare importanţă în activitatea de probaţiune, oferind informaţii esenţiale despre
fapta săvârşită, în comparaţie cu celelalte mijloace de probă care servesc, în general, la
stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului ori a împrejurărilor în care fapta a fost
săvârşită377.

b) Procedura folosirii mijloacelor materiale de probă

După săvârşirea unei infracţiuni, organele de urmărire penală procedează la

descoperirea şi strângerea obiectelor ce pot constitui mijloace materiale de probă,
efectuând, în acest scop, cercetări la faţa locului, percheziţii, ridicări de obiecte şi
înscrisuri.
După ce au fost găsite de către organele de urmărire penală sau prezentate de
părţile din proces, mijloacele materiale de probă sunt fixate, prin întocmirea unui
proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziţiei, a datei, a
împrejurărilor în care au fost găsite, la care se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule,
schiţe etc.
După fixarea lor procesuală, obiectele sunt păstrate la organul judiciar care
instrumentează cauza, care le poate prezenta părţilor şi martorilor, spre recunoaştere sau
pot fi examinate şi supuse unei constatări ori unei expertize criminalistice. Organul
judiciar poate dispune anexarea acestor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace
materiale de probă. Unele corpuri delicte, după fixarea lor procesuală, sunt restituite
persoanei vătămate (bunurile sustrase) sau depuse la instituţiile corespunzătoare
(valuta), proba existenţei acestora făcându-se cu procesul-verbal de descriere şi fixare378.

c) Valoarea probatorie a mijloacelor materiale de probă

Probele obţinute prin mijloacele materiale de probă, deşi oferă organelor judiciare
elemente de extremă importanţă în aflarea adevărului, sunt apreciate după aceleaşi reguli
ca şi celelalte mijloace de probe, fiind necesară coroborarea lor cu celelalte probe
administrate în cauză, pentru ca organele judiciare să-şi formeze convingerea că ele
exprimă adevărul.
376
Gr.Theodoru, op. cit., p. 253
377
V.Dongoroz, op. cit., p. 232
378
Gr.Theodoru, op. cit., p.254

267
 Există situaţii în care, datorită valorii lor informative, obiectele dovedesc chiar
faptul principal, fiind izvorul unor probe directe (de exemplu, găsirea unor produse sau
obiecte a căror deţinere este interzisă prin lege, la o persoană, fac dovada săvârşirii
infracţiunii a cărei latură obiectivă constă în deţinerea acestora; concret, este cazul, de
pildă, al substanţelor stupefiante găsite asupra unei persoane sau în locuinţa acesteia ori
a unei arme de foc). Alte obiecte sunt izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte
probatorii, cum ar fi arma persoanei care a împuşcat victima, găsită la locul faptei.
În aprecierea probelor materiale trebuie să se manifeste o deosebită atenţie,
întrucât acestea pot fi alterate de către persoane interesate sau pot fi create artificial,
pentru ca organele judiciare să fie induse în eroare, prin obţinerea unor informaţii greşite
sau insuficiente379.

b) Folosirea interpreţilor

Folosirea interpreţilor este o activitate procedurală auxiliară prin care se asigură,

atunci când este cazul, respectarea în desfăşurărarea procesului penal a regulii de bază
privitoare la folosirea limbii oficiale şi totodată, a dreptului de apărare a persoanelor care
nu cunosc limba română380.
Când una dintre părţi sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaşte
limba română ori nu se poate exprima381, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată îi asigură, în mod gratuit, folosirea unui interpret. Interpretul poate fi desemnat
sau ales de părţi, în acest din urmă caz, el trebuie să fie un interpret autorizat, potrivit
legii382 (art.128 alin.1 C.proc.pen.).
De asemenea, interpreţii pot fi folosiţi şi în cazul în care unele dintre înscrisurile
aflate în dosarul cauzei sau prezentate în instanţă sunt redactate într-o altă limbă decât
cea română (art. 128 alin.2 C.proc.pen.).
Interpretului i se aplică dispoziţiile referitoare la ascultarea martorilor. Astfel are
obligaţia să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătată în citaţie şi are datoria să arate cu
exactitate tot ceea ce declară persoana ascultată. Dispoziţiile art. 84 şi 85 C. proc. pen. îi
sunt aplicabile şi interpretului.
Declaraţiile făcute se consemnează în scris, în limba română, prin semnătura sa,
interpretul garantând exactitatea traducerii383.
Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la folosirea interpreţilor sunt sancţionate
cu nulitatea (absolută sau relativă).
379
V.Dongoroz, op. cit., p.235
380
V.Dongoroz, op. cit., p. 287
381
Spre exemplu, un surdo-mut
382
Text reprodus astfel cum a fost modificat prin art.1 pct.56 din Legea nr.281/2003. În vechea reglementare, părţile puteau
alege un interpret doar în cursul judecăţii
383
Gr.Theodoru, op. cit., p.249

268
 SECŢIUNEA A II-A
Organele judiciare

1. Instanţele judecătoreşti
Activitatea de înfăptuire a justiţiei, în scopul apărării şi realizării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, şi a tuturor intereselor legitime deduse
judecăţii, se realizează printr-un sistem unitar de organe judecătoreşti384, prevăzut în art.
126 din Constituţie.
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară prevede în art. 1, că puterea
judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
Instanţele judecătoreşti reprezintă verigi ale sistemului unitar al organelor
judecătoreşti, fiind dispuse în piramidă, de la vârf, unde se află Înalta Curte de Casatie si
Justiţie, şi până la unităţile de bază.
Actualul sistem al organelor de judecată din ţara noastră este alcătuit, potrivit art.
2 alin.2 din Legea nr.304/2004, din următoarele instanţe judecătoreşti:
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- curţi de apel;
- tribunale;
- tribunale specializate;
- judecătorii.
Legea nr.304/2004 cuprinde reglementări privind organizarea şi funcţionarea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor
specializate şi a judecătoriilor.
Potrivi art. 36 din Legea nr.304/2004, judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi
în municipiul Bucureşti, iar circumscripţiile fiecărei judecătorii se stabilesc prin hotărâre
a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii.
În fiecare judeţ funcţionează un tribunal, cu sediul în localitatea de reşedinţă a
384
I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, p.465

269
judeţului.
Curţile de apel sunt în număr de 15385, fiecare exercitându-şi competenţa într-o
circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale şi tribunale specializate.
Tribunalele şi curţile de apel pot avea una sau mai multe secţii.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii pentru cauze civile şi secţii pentru cauze
penale şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau penru
alte materii.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, penale,
comerciale, cu minori şi de familie, de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind
conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul
cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau penru alte materii.
În ceea ce priveşte instanţa supremă, Legea nr.304/2004 arată că în România
funcţionează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sediul în capitala ţării, find organizată
în 4 secţii: civilă şi de proprietate intelectuală, penală, comercială şi de contencios
administrativ şi fiscal.
Instanţele militare sunt, potrivit Legii nr.54/1993 reduse ca număr, în comparaţie
cu instanţele prevăzute în Legea nr.304/2004, având si circumscripţii teritoriale mult mai
întinse. În ţara noastră funcţionează 4 tribunale militare (Bucureşti, Iaşi, Cluj,
Timişoara), un singur tribunal militar teritorial în municipiul Bucureşti şi o singură
Curte Militară de Apel.
Pentru o cât mai bună înfăptuire a justiţiei şi pentru asigurarea unui control asupra
hotărârilor judecătoreşti, instanţele judecătoreşti au fost ordonate, prin reglementările
Legii nr.304/2004, în mod ierarhic în două paliere.
Prin consacrarea sistemului celor două grade de jurisdicţie, s-a revenit la vechea
reglementare din Legea nr.58/1968, care cunoştea doar două grade de jurisdicţie (fond şi
recurs) şi s-a revenit la o veche tradiţie din România.
Judecarea cauzelor penale pe două grade de jurisdicţie nu este o dispoziţie
obligatorie. Există, astfel situaţii, când vor fi parcurse doar două grade de jurisdicţie şi
anume când, conform legii, judecata în fond poate fi atacată numai cu recurs
(tribunalele, ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului).
O altă categorie de situaţii când nu e parcurs sistemul celor două grade de
jurisdicţie e reprezentată de cazurile când căile de atac nu mai sunt valorificate, judecata
realizându-se într-o singură treaptă.

385
Potrivit anexei Legii nr.304/2004, funcţionează curţi de apel în următoarele judeţe:Alba-Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti,
Cluj, Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Timişoara, Târgu-Mureş.

270
 Compunerea completelor de judecată

Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la

judecarea unor categorii de cauze penale într-un anumit stadiu, la soluţionarea acestora
şi care, în urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească.386
Completele de judecată sunt constituite de către preşedinţii instanţelor sau ai
secţiilor cu avizul colegiului de conducere al instanţei, urmărindu-se să se asigure
continuitatea completului.
Completul de judecată este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei,
de judecătorul-inspector ori de preşedintele de secţie, atunci când unul dintre aceştia
participă la judecată.
În celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat prin rotaţie de judecătorul
desemnat de preşedintele instanţei sau al secţiei, dintre judecătorii care compun acel
complet.
O noutate demnă de remarcat este prevederea conform căreia repartizarea
cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.
În privinţa numărului judecătorilor din completele de judecată, Legea nr.304/2004
a introdus ca o regulă sistemul colegial (judecata realizată de către mai mulţi judecători),
şi numai prin excepţie sistemul monocratic(cu un singur judecător).
Instanţa de judecată îşi desfăşoară activitatea în complet de judecată format din
doi sau mai mulţi judecători, dar hotărârea este unică, reprezentând voinţa majorităţii
sau tuturor judecătorilor din completul de judecată.
În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători, care nu
ajung la un acord, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă. Completul de
divergenţă se constituie prin includerea în complet a preşedintelui sau vicepreşedintelui
instanţei, a judecătorului inspector, a preşedintelui de secţie ori a unui alt judecător
desemnat de preşedinte.
Cauzele se judecă după cum urmează:
1. în primă instanţă
Judecarea cauzelor are loc în complet format din doi judecători, cu
următoarele excepţii, când judecata se realizează de un singur judecător:
- cererile de reabilitare;
- percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale,
precum şi măsurile asiguratorii;

386
I.Neagu,op.cit.,p. 84

271
 - constatarea intervenirii amnistiei ori graţierii.
Art.10 alin. 2 din Legea nr.54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor
militare prevede că la tribunalul militar cauzele la care se referă art. 22 alin.2 pct.2 din
Legea nr.92/1992, precum şi infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare
sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, se judecă de un singur judecător
militar.
2.judecata în apel şi recurs
Completele de judecată sunt formate din 3 judecători.
Cauzele penale la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se soluţionează în complete
formate din câte trei judecători ai aceleiaşi secţii, în complet de 9 judecători sau în
Secţiile Unite.
Judecarea cauzelor în complet de 9 judecători este prezidată de preşedintele sau
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în lipsa acestora de către un
preşedinte de secţie sau de către un judecător desemnat de preşedintele ori
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Şedinţele de judecată în Secţii Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au loc
în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie, iar decizia poate
fi luată numai cu majoritatea voturilor celor prezenţi.
Tribunalele militare soluţionează cauzele în complet format din doi judecători, cu
excepţiile art.10 alin.2 din Legea nr.54/1993. Tribunalul militar teritorial şi Curtea
Militară de Apel judecă în primă instanţă în complet format din doi judecători, iar în
apel şi în recurs, în complete formate din trei judecători.
Codul de procedură penală face referiri, în numeroase prevederi ale sale, la
compunerea instanţei şi sancţiunile nerespectării dispoziţiilor legale în acest sens.
Astfel, art.292 alin.2 şi 3 şi art.307 C. proc. pen. arată că, în tot cursul judecării
cauzei, completul de judecată trebuie să rămână acelaşi, iar atunci când nu poate fi
respectată această dispoziţie, completul trebuie schimbat până la începerea dezbaterilor.
După începerea dezbaterilor, orice schimbare în compunerea instanţei atrage reluarea de
la început a acestei etape de judecată, dat fiind faptul că la deliberare trebuie să participe
numai membrii completului în faţa căruia au avut loc dezbaterile.
Art.197 alin.2 C. proc. pen. stabileşte sancţiunea nulităţii pentru toate actele
efectuate de o instanţă de judecată compusă contrar prevederilor legale.
Potrivit Legii privind organizarea judiciară, judecătorii tuturor instanţelor, precum
şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au calitate de magistrat şi
fac parte din corpul magistraţilor.
Prin Legea nr.317/2004, publicată în Monitorul Of. din 2 iulie 2004, a fost creat
noul Consiliu Superior al Magistraturii, ca reprezentant al autorităţii judecătoreşti şi
garant al independenţei justiţiei.Rolul acestuia este de a asigura funcţionarea eficientă a
sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea carierei profesionale a
magistraţilor.

272
 Judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sunt numiţi prin Decret al Preşedintelui
României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Judecătorii stagiari sunt numiţi de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Durata stagiului este de 3 ani şi în această perioadă ei sunt obligaţi să-şi
desfăşoare activitatea în scopul formării profesionale, sub coordonarea unui judecător,
desemnat de preşedintele judecătoriei.
În perioada stagiului, judecătorii stagiari au dreptul să facă parte din completul de
judecată, dar numai alături de un judecător inamovibil.
Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, funcţia de magistrat fiind
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul superior.
De asemenea, judecătorii sunt inamovibili, neputând fi înlăturaţi din funcţie decât
în cazurile expres prevăzute de lege.
Art.52 alin.1 din Legea nr.303/2004 prevede că preşedintele, vicepreşedintele,
preşedinţii de secţii şi judecătorii acestei Înaltei Curţi sunt numiţi prin decret al
Preşedintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Judecătorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor.
Poate fi numit magistrat militar persoana care, în afara condiţiilor prevăzute de Legea
nr.92/1992, are calitatea de militar activ.
Judecătorii şi magistraţii asistenţi pot fi reţinuti, percheziţionaţi sau arestaţi
preventiv, numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.Prin
excepţie, în caz de infracţiune flagrantă, ei pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, cu
obligaţia informării de îndată a Consiliului Superior al Magistraturii(până la constituirea
noului Consiliu Superior al Magistraturii, încuviinţarea şi, respectiv, informarea se va
acorda şi, respectiv, se va face ministrului justiţiei).
Magistraţii-asistenţi fac parte din corpul magistraţilor şi se bucură de stabilitate.

2. Ministerul Public

Desfăşurarea procesului penal presupune ca, la activitatea judiciară, să participe

alături de instanţele judecătoreşti şi organele de cercetare penală, şi Ministerul Public, ca
reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi apărător al ordinii de drept, dar şi al
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 131 din Constituţie şi art.4 alin.1 din Legea nr.
304/2004).
Potrivit dispoziţiilor noii legi, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin
procurori constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea
ministrului justiţiei.

273
 Parchetele sunt organizate şi funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale,
tribunale specializate(pentru minori şi familie) şi curţi de apel, fiind conduse de prim-
procurori, iar la nivelul Parchetului de pe lângă curţile de apel, există un procuror
general.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul
general, care exercită, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra tuturor
parchetelor.
Potrivit art.76 din noua Lege nr.304/2004, în cadrul Ministerului Public, se
organizează, ca structură autonomă, Parchetul Naţional Anticorupţie, coordonat de
procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Acesta este specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie şi îşi exercită
atribuţile prin procurori specializaţi în asemenea infracţiuni.
Parchetul Naţional Anticorupţie funcţionează ca parchet pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, este independent în raporturile cu instanţele judecătoreşti, cu
parchetele de pe lângă acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
Conducerea Parchetului Naţional Anticorupţie revine unui procuror general,
asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, ajutat de doi procurori generali adjuncţi, şi de doi consilieri.
În cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie funcţionează colegiul de conducere,
care hotărăşte asupra problemelor generale ale acestui parchet.
La nivelul întregii ţări, pot fi înfiinţate servicii teritoriale, birouri şi alte
compartimente de activitate prin ordin al procurorului general al Parchetului Naţional
Anticorupţie.
Atribuţiile, competenţa, structura, organizarea şi funcţionarea Parchetului
Naţional Anticorupţie sunt stabilite printr-o lege specială.
Parchetele militare sunt organizate prin Legea nr.54/1993 şi funcţionează pe lângă
tribunalele militare, în mai multe circumscripţii teritoriale. Astfel, aceste parchete
militare funcţionează în municipiile: Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj-Napoca, Constanţa,
Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Târgu-Mureş şi Timişoara.
Pe lângă tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel funcţionează
parchete militare, care au secţii de urmărire penală şi secţii judiciare.
Fiind independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi exercitându-şi
atribuţiile numai în temeiul legii, Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea pe baza a
trei principii, menite să-i consfinţească rolul atribuit prin Legea nr. 304/2004, şi anume:
principiul legalităţii, al imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Art.59 alin.1 şi 4 din Legea nr. 304/2004 prevede că Ministerul Public este
independent în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte autorităţi
publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării
acesteia.

274
 Legalitatea activităţii Ministerului Public se manifestă în obligaţiile pe care
acesta le are în exercitarea acţiunii penale în justiţie, în vederea protejării intereselor
publice, ori de câte ori legalitatea a fost încălcată.
Principiul imparţialităţii se află în strânsă legătură cu principiile legalităţii şi
oficialităţii procesului penal. Procurorul trebuie să nu aibă o atitudine unilaterală care ar
aduce atingere spiritului de obiectivitate, de nepărtinire, de echidistanţă, care trebuie să
fie linia constantă a ceea ce acesta întreprinde în vederea realizării actului de justiţie387.
Principiul controlului ierarhic stă la baza activităţii de proteguire a intereselor
generale ale societăţii, reprezentând totodată principiul care diferenţiază statutul
procurorilor care nu sunt independenţi de cel al judecătorilor, care sunt independenţi şi
se supun numai legii.
În acest sens, art. 62 din Legea nr.304/2004 arată modul de subordonare a
procurorilor. Astfel, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului
parchetului respectiv.Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie.
Dispoziţiile art.1 alin.3 şi art.59 alin.2 din Legea nr. 304/2004 prevăd că
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete, sub
autoritatea ministrului justiţiei, iar art.69 din aceeaşi lege arată că Procurorul General al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie exercită controlul asupra
tuturor parchetelor,direct sau prin procurori inspectori.
Principiul controlului ierarhic are la bază subordonarea ierarhică şi, ca urmare,
dispoziţiile organelor superioare sunt obligatorii pentru subordonaţi. Astfel, procurorul
ierarhic superior poate să îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor în subordine,
să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, când contravin legii, dispoziţiile
sale fiind obligatorii.
Legea nr.304/2004 conferă (art.66) atribuţii de control şi ministrului justiţiei care,
atunci când consideră necesar, din proprie iniţiativă ori la cererea Consiliului Superior al
Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor prin procurori inspectori din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional
Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau prin alţi procurori delegaţi.
Trebuie remarcat, însă, că, noua lege limitează acest control numai la verificarea
modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu ale procurorilor cu justiţiabilii şi cu
celelalte perosane implicate în lucrările de competenţa parchetelor.
Totodată, ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau procurorului general al Parchetului
Naţional Anticorupţie, informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise
privitor la măsurile ce se impun pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
În activitatea sa de apărare a ordinii de drept, a intereselor generale ale societăţii,
Ministerul Public îndeplineşte anumite atribuţii, enunţate de Legea privind organizarea

387
N.Volonciu, op.cit., p.164

275
judiciară în art. 60. Aceste atribuţii sunt:
a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi
participarea, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b)conducerea şi supravegherea activităţii de cecetare penală a poliţiei judiciare,
conducerea şi controlul activităţii altor organe de cercetare penală;
c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit
legii;
d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
e) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege;
g) apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse
sub interdicţie şi ale altor persoane, în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea
ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea şi
prezentarea ministrului justiţiei de propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi
pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu.
Ministerul Public exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Procurorii au calitatea de magistraţi, funcţie incompatibilă cu desfăşurarea
oricărei alte funcţii publice sau private, cu excepţia celei didactice din învăţământul
superior.
Procurorii sunt numiţi prin Decret al Preşedintelui României, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii. Procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către
Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de
absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii şi efectuează un stagiu de 3 ani, după
care susţin examenul de capacitate. De asemenea, conform art. 100 alin.2 din Legea nr.
303/2004, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv fără încuviinţarea
secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar, până la consituirea noului Consiliu
Superior al Magistraturii, cu încuviinţarea acordată de către ministrul justiţiei.

3. Organele de cercetare penală

În cadrul primei faze a procesului penal, la activitatea de descoperire şi strângere

a probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi
la stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se
dispună trimiterea în judecată, participă, alături de procuror, şi organele de cercetare
penală.

276
 Astfel, conform art.55 alin.1 C.proc.pen., urmărirea penală se efectuează de către
procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare
penală speciale. În cuprinsul alin.2 al aceluiaşi articol se arată că organele de cercetare
penală sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt formate din lucrători specializaţi
din Ministerul de Interne anume desemnaţi de ministrul de interne, cu avizul favorabil al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi îşi
desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit
unor legi speciale.
Este de remarcat noutatea privind introducerea, în categoria organelor de urmărire
penală, a lucrătorilor specializaţi din Ministerul de Interne, care formează organismul
profesionalizat al poliţiei judiciare.
Potrivit Legii nr.364/2004388, poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi agenţi
de poliţie specializaţi în activitatea de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor
în vederea începerii urmăririi penale şi în cercetarea penală. Ei îşi desfăşoară activitatea
sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, iar cercetările penale efectuate de ei sunt conduse şi supravegheate de către
procurori.
Alături de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare,389 funcţionează şi
organe de cercetare penală speciale390 care, potrivit art.55 alin.5 C. proc. pen. sunt ofiţeri
anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform procuirorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit art.57 C. proc. pen., organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o
competenţă generală, putând efectua cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu
este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau
procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
Atribuţiile organelor de cercetare penală se limitează însă numai la activitatea de
desfăşurare a urmăririi penale, sub supravegherea procurorului, ele neavând nici o
cooperare directă cu instanţele judecătoreşti.
Organele de cercetare penală sunt obligate să desfăşoare activităţile necesare
pentru lămurirea cauzei penale sub toate aspectele, având dreptul să înceapă urmărirea
penală şi să administreze probele necesare, în acest sens. Există însă anumite acte de
urmărire penală pe care nu le vor putea îndeplini din proprie iniţiativă, ci numai după ce
propunerile lor motivate vor fi încuviinţate, autorizate sau confirmate de către procuror
388
Publicată în M.Of., Partea I, nr.869/23 septembrie 2004.
389
Noul Cod sistematizează în capitolul privitor la competenţa organelor de urmărire penală şi categoriile de organe care
efectuează urmărirea penală, care anterior erau menţionate în capitolul referitor la urmărirea penală, incluzând expres şi
organele de cercetare penală specială în cadrul acestora.
390
Art. 208 din CPP anterior enumera în cadrul organele de cercetare penală specială: ofiţerii anume desemnaţi de către
comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, cât şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii anume desemnaţi de către
şefii comenduirilor de garnizoană, cât şi şefii acestor comenduiri; ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor
militare, cât şi comandanţii acestor centre; ofiţerii poliţiei de frontieră; căpitanii porturilor.

277
(astfel, de exemplu, efectuarea de investigaţii sub acoperire, potrivit art.148 alin.2
C.pr.pen., pot avea loc numai dacă sunt autorizate, motivat, de procuror, prin
ordonanţă).
Întreaga activitate a organelor de cercetare penală este supravegheată de procuror,
acesta având dreptul şi obligaţia de a verifica legalitatea actelor şi măsurilor îndeplinite,
de a infirma pe cele nelegale, de a invalida mijloacele de probă obţinute nelegal şi de a
dispune refacerea lor, conform legii.

SECŢIUNEA A III-A
Părţile în procesul penal

1. Noţiunea de parte în procesul penal

În procesul penal, partea este un subiect al procesului penal, un subiect al
raportului procesual penal care se constituie şi se dezvoltă în procesul penal391.
Părţile sunt acele persoane care au un interes propriu în rezolvarea cauzelor
penale, iar în temeiul drepturilor şi obligaţiilor ce se nasc, pentru fiecare dintre ele, în
cadrul procesului penal, îşi vor putea exercita diferenţiat aceste drepturi şi obligaţii, fie
în latura penală, fie în latura civilă a procesului penal.
Potrivit art. 32 alin.2 C. proc. pen., sunt părţi în procesul penal: inculpatul, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente.
În latura penală a procesului penal, vom întâlni părţi care au drepturi şi obligaţii
care izvorăsc din exerciţiul acţiunii penale (inculpat şi persoana vătămată), iar în latura
civilă, vom întâlni acele părţi ale căror drepturi şi obligaţii îşi au sursa în exerciţiul
acţiunii civile (partea civilă şi partea responsabilă civilmente).
Părţile pot fi persoane fizice sau juridice.
1.1. Inculpatul

În urma săvârşirii infracţiunii ia naştere un raport juridic de drept penal, ai cărui

principali subiecţi sunt societatea, reprezentată prin stat, ca titular al ordinii de drept, şi
autorul infracţiunii.
Statul, în calitate de titular al ordinii de drept şi de apărător al valorii sociale
vătămate sau puse în pericol prin infracţiunea săvârşită, în virtutea principiului
oficialităţii, este obligat să reacţioneze în vederea tragerii la răspundere penală a celui

391
T.Pop, op.cit.,p.55

278
care a săvârşit infracţiunea şi, astfel, ia naştere raportul juridic procesual penal.
Acest raport juridic procesual penal ia naştere în momentul începerii urmăririi
penale, moment care marchează începutul primei faze a procesului penal.
Există, în practică, situaţii în care nu se poate începe urmărirea penală după
descoperirea faptei, în cazul organelor de constatare, care, ori de câte ori există o
suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să
întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate, care constituie act de
sesizare a organelor de urmărire penală.

În situaţiile în care actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se

constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale
prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune prin ordonanţă
începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Dacă vor rezulta suficiente date şi
elemente care să impună concluzia că sunt indicii rezonabile că o anumită persoană a
săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, din acest moment, autorul
prezumtiv va dobândi în continuare calitatea de suspect.
În ceea ce priveşte înţelesul noţiunii de „indicii rezonabile”, trebuie să ne
raportăm la textul art…. C.pr.pen., care prevede că acestea trebuie să rezulte din datele
şi probele existente în cauză.
Asupra acestor cazuri prevăzute de art.16 alin.1 C.pr.pen., la care face trimitere
textul art.305 C.pr.pen., vom reveni în secţiunea corespunzătoare, când vom înţelege că
urmărirea penală nu poate şi nu trebuie începută în situaţiile enumerate de art.16
C.pr.pen. (inexistenţa faptei, când fapta nu este prevăzută de legea penală;când fapta nu
a fost săvârşită de suspect; când nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii,
etc.).
Suspectul nu este parte în procesul penal, dar este subiect procesual principal,
având drepturi şi obligaţii procesuale, deoarece nu poate fi tras la răspundere penală,
împotriva lui efectuându-se numai urmărirea penală.
În opinia noastră, care este în acord cu opiniile exprimate în doctrină392, ar trebui
să se renunţe la calitatea de suspect, în reglementarea Codului de procedură penală.
Dacă, potrivit art.228 C.pr.pen., urmărirea penală începe atunci când nu există nici
un impediment privind punerea în mişcare a acţiunii penale, nu vedem motivele pentru
care, atunci când autorul infracţiunii este identificat, să nu se pună în mişcare acţiunea
penală.Această concluzie rezultă, în mod implicit, şi din economia textului art.16
C.pr.pen., care reglementează cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedicată.
Pentru aceeaşi soluţie, a renunţării la calitatea de suspect, considerăm că pledează
şi un alt argument. În actuala reglementare a Codului de procedură penală, nu există nici
un text care să prevadă care este momentul în care se pune în mişcare acţiunea penală. În
392
I. Neagu, Tratat, Drept procesual penal, Partea Generală, Global Lex, Bucureşti, 2004, p.145.

279
acest sens, există numai referirea din art.309 C.pr.pen.393, text în care se arată că „de
îndată ce se constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o
infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin.
(1)”. Considerăm că este justificată întrebarea dacă aceste „probe” nu pot fi sau chiar nu
sunt, în multe cazuri, tocmai cele care au reprezentat temeiuri pentru începerea urmăririi
penale.
Pentru aceste considerente, precum şi pentru altele, subliniate în doctrină394,
apreciem că trebuie să se renunţe la calitatea de învinuit şi, atunci când se începe
urmărirea penală, iar autorul faptei este cunoscut, să se pună în mişcare acţiunea penală
Odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale, suspectul capătă calitatea de
inculpat, devenind parte în procesul penal, şi, deci, titular de drepturi şi obligaţii (art.82
C. proc. pen.). Din acest moment, el poate fi tras la răspundere penală.
După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, inculpatul capătă calitatea de
condamnat.
Pe parcursul desfăşurării procesului penal, în cadrul raportului juridic procesual
penal, inculpatul are numeroase obligaţii, precum aceea de a se prezenta în faţa
organelor judiciare ori de câte ori este chemat, să suporte măsurile de constrângere
procesuală dispuse contra sa şi să se respecte toate dispoziţiile procesual penale privind
buna desfăşurare a procesului penal395.
În cadrul aceluiaşi raport juridic, inculpatului i se recunosc şi unele drepturi,
prevăzute expres în art.83 din Codul de procedură penală: dreptul de a nu da nicio
declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea
declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor
putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; dreptul de a fi informat cu privire la
fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta
dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează
unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de
soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un
interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba
română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi
informat cu privire la drepturile sale; alte drepturi prevăzute de lege.

1.2. Partea vătămată

Potrivit art. 24 alin.1 din Codul de procedură penală, persoana care a suferit

393
Text modificat prin OUG nr. 3/2014 - pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010
privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative din 5 februarie 2014, M. Of. 98/2014
394
I. Neagu, op.cit.
395
Gr.Theodoru,L.Moldovan, op.cit., p.61

280
prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul
penal, se numeşte parte vătămată.
Trebuie să distingem între persoana care are calitatea de parte vătămată şi între
persoana vătămată şi victima infracţiunii.
Partea vătămată şi persoana vătămată sunt calităţi pe care le poate întruni
aceeaşi persoană, cu precizarea că ele se deosebesc prin aceea că se găsesc, fiecare, în
alt raport juridic.
Persoana vătămată este acea persoană care a suferit un prejudiciu, ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, şi ea are această calitate în raportul de drept penal
material(substanţial).În acest raport, persoana vătămată are calitatea de subiect pasiv
al infracţiunii.Astfel, în cazul infracţiunii de vătămare corporală, persoana căreia i
s-au cauzat leziunile corporale, prin agresiunea autorului infracţiunii, are
calitatea de persoană vătămată, respectiv de subiect pasiv al infracţiunii, ea fiind,
totodată, victima infracţiunii.
Aceeaşi persoană, dacă participă în procesul penal, dobândeşte calitatea de parte
vătămată în cadrul raportului juridic procesual penal.
Persoana vătămată trebuie să îndeplinească două cerinţe pentru a deveni parte
vătămată în procesul penal.
Cele două cerinţe sunt: să aibă vocaţia de a deveni parte vătămată şi să-şi
manifeste voinţa de a participa în proces în această calitate.
Aşa cum am arătat la început, prima cerinţă este întrunită, ori de câte ori o
persoană fizică sau juridică a suferit, prin infracţiune, o vătămare fizică, morală sau
materială.
A doua cerinţă se poate realiza în două modalităţi:
-prin formularea unei plângeri prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare în urma unei asemenea plângeri;
-prin declaraţia orală sau scrisă depusă la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată competentă, prin care victima infracţiunii solicită, expres, tragerea
la răspundere penală a autorului infracţiunii şi precizează că înţelege să participe în
proces în calitate de parte vătămată.
În legătură cu aceste modalităţi, este de precizat că art.76 C.pr.pen. obligă
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată să cheme, pentru a fi ascultată.

Înainte de ascultare, i se pune în vedere că se poate constitui ca parte vătămată în

procesul penal sau, dacă a suferit o pagubă materială, ca parte civilă. Totodată, i se
atrage atenţia că declaraţia de participare în proces ca parte vătămată sau de
constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în faţa primei
instanţe de judecată, până la citirea actului de sesizare.

281
 În cadrul procesului penal, partea vătămată îşi desfăşoară activitatea în legătură
cu latura penală a cauzei, ea fiind titulară de drepturi şi obligaţii.
Ea participă în procesul penal numai în latura penală a cauzei.Această
participare se concretizează în introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare în urma unei asemenea plângeri.
În doctrină, au fost exprimate două opinii privitor la natura juridică şi funcţia
procesuală a plângerii prealabile, introduse de partea vătămată.
Una dintre opinii396 susţine teza că plângerea prealabilă introdusă direct la
instanţă, nu reprezintă un act de punere în mişcare a acţiunii penale, ci numai actul
procesual necesar pentru ca organul judiciar competent să pună el în mişcare acţiunea
penală.În sprijinul acestei teze, se invocă drept argument formularea expresă din
art.279 alin.2 lit.a C.pr.pen., unde se prevede că „punerea în mişcare a acţiunii penale
se face numai la plângerea prealabilă” .
Cealaltă opinie397, pe care o împărtăşim şi noi, consideră că plângerea prealabilă
introdusă de partea vătămată la instanţa de judecată competentă, pentru infracţiunile
prev. de art.279 alin.2 lit.a C.pr.pen., reprezintă actul de inculpare, prin care este pusă
în mişcare acţiunea penală.În opinia noastră, în cazul acestor infracţiuni prevăzute în
textul sus-menţionat, plângerea prealabilă adresată direct instanţei de judecată, are
rolul şi funcţiile rechizitoriului.
În cazul celorlalte infracţiuni, prevăzute de art.279 alin.2 lit.b C.pr.pen., în
privinţa cărora plângerea prealabilă este adresată procurorului sau organului de
cercetare penală, suntem în prezenţa unei alte situaţii.Plângerea prealabilă, în
asemenea cazuri, este, într-adevăr, numai o condiţie pentru punerea în mişcare şi
exercitarea acţiunii penale, atribuţie pe care o realizează organul de urmărire penală.
Participarea părţii vătămate în cursul procesului penal se manifestă şi se
concretizează prin drepturile şi obligaţiile acesteia, pe care le exercită şi pe care şi le
asumă în latura penală a cauzei.
Astfel, ea are dreptul să fie ascultată (art.76 C.proc.pen.), să formuleze cereri, să
pună concluzii, să ridice excepţii, să folosească căile de atac, iar conform art. 174
alin.1 C. proc. pen. poate fi întotdeauna reprezentată.
Partea vătămată are un drept cu caracter personal în proces, ea neputând fi
înlocuită în nici o situaţie, drepturile ei stingându-se odată cu titularul lor.
Lipsa părţii vătămate nu duce însă la stingerea acţiunii penale, aceasta
continuând până la soluţionare, dacă nu există vreun caz din cele prevăzute în art.10 C.
proc. pen. Excepţie există numai în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare
a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste
situaţii, partea vătămată trebuie să-şi manifeste voinţa pentru declanşarea procesului
penal, iar când a intervenit retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor,

396
V. Dongoroz, op.cit.,Partea specială, vol.II, p.96
397
Gr. Theodoru, op. cit., Parte generală, p.131

282
acţiunea penală nu va mai putea fi exercitată, punându-se capăt procesului penal.

1.3. Partea civilă

Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este
parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă (art. 84 alin.1 C. proc. pen.).
Constituirea ca parte civilă nu se poate face decât în cazul în care persoana
vătămată a suferit un prejudiciu material sau moral, în urma săvârşirii unei infracţiuni.
Ea poate cere repararea acestui prejudiciu fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul
procesului penal, fie în afara acestuia prin introducerea unei acţiuni civile separate.
Pentru a fi parte civilă, în cadrul procesului penal, se cer a fi îndeplinite unele
condiţii de ordin formal şi substanţial. Sub aspect formal, se cere ca persoana să-şi
manifeste voinţa de a fi despăgubită în procesul penal, iar sub aspect substanţial, trebuie
să existe un prejudiciu material sau moral cauzat printr-o infracţiune398.
Părţile civile pot fi persoanele fizice, precum: persoanele prejudiciate direct prin
săvârşirea infracţiunii, persoanele care au suferit o pagubă materială prin infracţiunea
comisă, succesorii victimei şi persoanele subrogate prin lege în drepturile persoanei
vătămate. Acţiunea civilă se exercită din oficiu în cadrul procesului penal, când partea
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau capacitate restrânsă.
Deci, se poate constitui parte civilă în procesul penal numai persoana care a fost
vătămată nemijlocit prin infracţiune şi este necesar „să declare în mod formal că se
constituie parte civilă”399.
Constituirea ca parte civilă se poate face contra inculpatului şi a persoanei
responsabile civilmente.
Potrivit art.20 alin.1 C. proc. pen., constituirea ca parte civilă în procesul penal
poate avea loc în cursul urmăririi penale, dar şi în faţa instanţei de judecată, până la
citirea actului de sesizare.
Voinţa persoanei vătămate se poate materializa atât printr-o cerere scrisă dar şi
printr-o cerere orală.
Acţiunea civilă fiind în principiu disponibilă400, partea civilă are dreptul să o
exercite în tot cursul procesului penal, putând totodată să renunţe la ea, fără însă să-şi
piardă calitatea de parte vătămată în aceeaşi cauză. Există însă anumite excepţii în
această privinţă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu, in situaţia persoanelor lipsite
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Din calitatea de subiect al raportului procesual accesoriu celui principal, derivă
pentru partea civilă drepturi şi îndatoriri prevăzute de lege în limitele cărora poate
desfăşura activitatea procesuală necesară pentru valorificarea pretenţiilor sale în

398
I.Neagu, op. cit., p.112
399
T.Pop, op.cit., p.346
400
N.Volonciu, op.cit., p.191

283
procesul penal401.
Astfel, partea civilă este îndreptăţită, în principal, la solicitarea despăgubirilor,
fapt din care decurg drepturi precum: poate cere administrarea de probe şi mijloace de
probă pentru a se constata infracţiunea cauzatoare de prejudicii şi a se stabili întinderea
prejudiciului suferit; poate să facă cereri, plângeri, să ridice excepţii, să participe la
efectuarea anumitor acte procedurale, să exercite calea de atac a apelului, în situaţiile
prevăzute de lege, dar numai în legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei.
Îndatoririle părţii civile sunt de fapt norme de conduită procesuală, care asigură
valorificarea pretenţiilor sale civile în procesul penal402. Printre acestea se numără
necesitatea constituirii ca parte civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei,
obligaţia de a-şi exprima expres voinţa de a se constitui în această calitate procesuală, în
termenul prevăzut de lege.

1.4. Partea responsabilă civilmente

În materie penală, ca şi în aceea a dreptului civil, există principiul răspunderii
personale, în sensul că fiecare răspunde personal de fapta proprie. Domeniul dreptului
civil cunoaşte însă şi principiul răspunderii pentru fapta altuia.
În cazurile de răspundere penală pentru fapta altuia există prezumţia culpabilităţii.
Instituţia prin intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane
pentru pagubele pricinuite prin fapta inculpatului poartă denumirea de parte responsabilă
civilmente403.
Art.86 C. proc. pen. reglementează această instituţie, arătând că persoana care,
potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în
parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să
răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă
civilmente.
Partea responsabilă civilmente va răspunde atunci când inculpatul nu poate fi
obligat personal la plata despăgubirilor civile sau când acesta nu are bunuri
îndestulătoare. În aceste cazuri, va exista o răspundere solidară, partea responsabilă
civilmente răspunzând alături de inculpat pentru prejudiciile materiale cauzate prin
infracţiune.
Calitatea de parte responsabilă civilmente o pot avea şi persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice. Însă, art. 1000 C. civ. şi Legea nr.22/1969 limitează categoriile de
persoane care pot participa în procesul penal în această calitate de parte responsabilă
civilmente. Aşadar, pentru a proteja o persoană care a suferit un prejudiciu material,
împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului a fost instituită răspunderea civilă a altei
persoane decât autorul infracţiunii, în urma căruia s-a produs prejudiciu material sau

401
T.Pop., op.cit., p.361
402
T.Pop, op. cit., p.367
403
I.Neagu, op. cit., p.120.

284
moral.
Astfel, sunt persoane responsabile civilmente, conform reglementărilor legale sus-
menţionate, următoarele:
a) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori;
b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;
c) institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi
sub supravegherea lor;
d) persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane
care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui
gestionar fără respecarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a
dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia;
e) persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească că au
dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au
dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta
gestionează astfel de bunuri;
f) persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;
g) persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi
strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat, judecătoreşte, că au tras foloase de pe
urma infracţiunii.
În ceea ce priveşte momentul până la care o persoană se poate constitui parte
responsabilă civilmente în procesul penal, art. 21 C. proc. pen. prevede că introducerea
în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cererea părţii
îndreptăţite potrivit legii civile, până la începerea cercetării judecătoreşti, adică fie în
cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
Potrivit aşa-numitului principiu al asimilării procesuale a părţii responsabile
civilmente, cu inculpatul404, prima are, sub aspectul laturii civile a procesului penal,
toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat (art.21 alin.4 Cpp).
Astfel, pentru a dovedi că acţiunea civilă nu este întemeiată sau că fapta
inculpatului a fost săvârşită în împrejurări ce exclud răspunderea civilă, partea
responsabilă civilmente se poate folosi de tot materialul probator existent în cauză.
Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, art. 96 din Codul de
procedură penală prevede că partea responsabilă civilmente poate participa personal sau
poate fi reprezentată.

SECŢIUNEA A IV -A
404
T.Pop,vol. II, op.cit., p.381

285
 Apărătorul în procesul penal

1. Noţiunea de apărare şi calitatea de apărător

Apărarea este o activitate fundamentală şi absolut necesară în realizarea justiţiei

penale într-un stat de drept. Respectarea drepturilor şi intereselor juste ale persoanelor,
în rezolvarea procesului penal405 trebuie să aibă la bază o garanţie „solidă” şi anume,
aceea a instituţiei apărării.
Dacă societatea sau statul are dreptul şi interesul ca infractorul să fie pedepsit, pe
măsura vinovăţiei sale, atunci inculpatul are dreptul şi interesul
să-şi dovedească nevinovăţia sau adevărata sa vină, şi astfel să nu fie pedepsit sau
să nu fie pedepsit mai grav, decât este vina sau periculozitatea sa.
Armonizarea acestor interese, ale statului şi ale inculpatului, ambele interese
publice, şi salvgardarea lor, pentru o cât mai bună realizare a justiţiei penale şi a apărării
sociale, este raţiunea şi însăşi esenţa apărării406.
Apărarea reprezintă, aşadar, o activitate atât de esenţială, încât este de necesitate
publică407, reflectându-se atât în drepturile procesuale ale părţilor, cât şi în obligaţiile
organelor judiciare. Apărarea este replica la acuzare, atât în fapt cât şi în drept408.
Avocatul apărător care înfăptuieşte toată această activitate a apărării are, astfel, o
importantă misiune, îndeplinind un rol social necesar pentru justiţia penală şi pentru
apărarea socială şi, ca atare,trebuie să beneficieze de condiţii profesionale şi morale
superioare409 .
Dreptul părţilor de a fi asistate de un apărător este prevăzut în Constituţie (art.24)
şi în Codul de procedură penală (art. 10 art.88 şi urm. ş.a.).
Potrivit dispoziţiilor Legii nr.51/1995, pentru ca o persoană să dobândească
calitatea de avocat, trebuie să îndeplinească cumulativ,următoarele condiţii: să fie
absolvent cu diplomă al unei facultăţi de drept,cu examen de definitivat în urma
efectuării stagiului de 2 ani, să fie membru al unui barou din România, să nu fie
incompatibil potrivit legii (ne referim la cazurile generale de incompatibilitate:
activitatea salariată în cadrul altor profesii, activităţi care lezează demnitatea şi
independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri, exercitarea nemijlocită de fapte
de comerţ, calitatea de asociat într-o societate comercială, calitatea de administrator într-
o societate comercială şi calitatea de preşedinte al consiliului de administraţie sau
membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni, precum şi la

405
Ibidem
406
Ibidem
407
Ibidem, p.407-408
408
Nistoreanu, M.Apetrei, I, op.cit., p.48
409
T.Pop, II, op.cit. p.407

286
cazurile speciale de incompatibilitate: asistenţa sau reprezentarea părţii cu interese
contrare în aceeaşi cauză sau cauzele conexe, fapta de a pleda împotriva părţii care l-a
consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase ale pricinii, situaţia în care a fost
ascultat anterior ca martor în aceeaşi cauză, imposibilitatea exercitării profesiei la
instanţa sau parchetul unde soţul avocatului ori ruda sau afinul său, până la gradul al
treilea inclusiv este magistrat, foştii magistraţi nu pot pune concluzii la instanţele unde
au funcţionat, iar foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la
organele de urmărire penală din localitate, timp de doi ani de la încetarea funcţiei).
O problemă de interes, invocată în doctrină, se referă la natura juridică, conţinutul
şi limitele dreptului magistraţilor de a pleda în cauzele lor personale sau ale rudelor
apropiate. Acest drept îşi avea sediul în textul art.115 alin.2 din vechea lege de
organizare judecătorească, iar, în prezent, el este prevăzut în art.10 din Legea nr.
303/2004 privind statutul magistraţilor. Astfel, în art.9 alin.3 din legea sus-menţionată,
se prevede că „Judecătorilor şi procurorilor le este permis să pledeze, în condiţiile
prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor,
ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor.” Acelaşi text, în
teza următoare, conţine următorul avertisment: „Chiar şi în asemenea situaţii însă
judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au
pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se
crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia.”
Într-o opinie410, s-a arătat că prin această posibilitate legală, magistraţii nu se
transformă în apărători în sensul legii, pentru că noţiunea de apărare este mai largă,
incluzând, pe lângă pledoarie, şi alte activităţi specifice, iar, pe de altă parte, nu trebuia
pierdut din vedere că apărarea, ca funcţie procesuală este incompatibilă cu jurisdicţia,
proprie magistratului judecător sau cu acuzarea realizată de magistratul procuror.
Într-o altă opinie411, se susţine că, prin reglementarea acestui drept al
magistraţilor, a fost instituit un caz special, în care „calitatea de apărător nu coincide cu
cea de avocat”.
În cadrul procesului penal, apărătorul nu este parte în proces, ci este un subiect
procesual care, ocrotind interesele legale ale părţii pe care o apără, îndeplineşte o funcţie
procesuală deosebit de importantă, situându-se pe poziţia procesuală a părţii pe care o
apără.
Ca urmare, se înscrie între principalii participanţi la rezolvarea cauzei penale412.
Apărătorii pot fi aleşi de părţi ori desemnaţi din oficiu. Ei sunt independenţi,
Ministerul Justiţiei neavând nici un drept de conducere, supraveghere sau control asupra
avocaţilor.

2. Asistenţa juridică

410
Gh.Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal, în lumina ultimelor modificări legislative, Dreptul nr.5/1996, p.7-8.
411
I.Neagu, op.cit., p.181.
412
N.Volonciu, vol. I, op. cit., p.201

287
 Susţinerea intereselor inculpatului în cadrul procesului penal se face în temeiul
dreptului la apărare, prin asistenţa sa de către un apărător profesionist.
Prin asistenţă juridică se înţelege aşadar participarea apărătorului în cadrul
procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi sprijinul acordat părţilor, sub toate aspectele
procesuale, prin mijloacele prevăzute de lege.
Din Legea nr.51/1995413, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
rezultă că asistenţa juridică se realizează prin acordarea de consultaţii şi întocmirea de
cereri sau alte acte cu caracter juridic, prin apărarea sau reprezentarea persoanelor fizice
sau juridice asistate în toate fazele cauzelor judiciare şi arbitrare, precum şi prin
susţinerea cu mijloace juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, în
raporturile cu organele puterii şi administraţiei de stat, a instituţiilor şi întreprinderilor,
oricăror organizaţii şi alte persoane fizice sau juridice române ori străine.
Art.89 C. proc. pen. prevede că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat
de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră
preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă
acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi
este prezent. Pentru persoana reţinută sau arestată se prevede distinct dreptul de a lua
contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea
măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată
sau înregistrată convorbirea dintre ei.
În principiu, asistenţa juridică în procesul penal este facultativă, în sensul că
părţile pot decide dacă vor apela sau nu la un apărător care să le acorde asistenţă
juridică, însă pentru organele judiciare se prevede cu titlu imperativ să asigure
exercitarea acestui drept. Încălcarea acestei obligaţii va conduce la excluderea probelor
obţinute cu încălcarea dreptului la asistenţă pentru persoana reţinută sau arestată.
Art.90 din Codul de procedură penală prevede unele derogări de la regula sus-
menţionată, astfel că în unele situaţii limitativ prevăzute de lege, asistenţa juridică va
avea un caracter obligatoriu.
Aceste cazuri sunt următoarele:
1. În cursul urmăririi penale:
a) când suspectul sau inculpatul este minor. Asistenţa juridică este obligatorie în
tot cursul urmăririi penale, cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major. De
asemenea, asistenţa este obligatorie în cursul judecăţii, dacă învinuitul sau inculpatul era
minor în momentul sesizării instanţei, chiar dacă ulterior, în cursul judecăţii, a devenit
major;
b) este internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ;
c) când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză;
d) când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale,

413
Republicată în M.Of. nr.98 din 7 februarie 2011.

288
chiar în altă cauză;
e) când organul judiciar apreciază că suspectul sau inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
2. În cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
Totodată, potrivit art. 2 din Legea nr.83/21 iulie 1992, asistenţa juridică este
obligatorie şi în cazul procedurii urgente de urmărire şi judecare a unor infracţiuni de
corupţie.
Potrivit art. 91 C. proc. pen., când asistenţa juridică este obligatorie, dacă
suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, se iau măsuri pentru desemnarea unui
apărător din oficiu. În tot cursul procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie,
dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să
exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul
judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască,
acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei
apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz,
în încheierea de şedinţă. În cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă
avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau
refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor
procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl
înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
Avocatul din oficiu desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este
solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză.
Delegaţia apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales. Dacă
la judecarea cauzei avocatul lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână.
Art.93 alin.4 şi 5 C. proc. pen. prevede că asistenţa juridică este obligatorie şi
pentru celelalte părţi în procesul penal, în două cazuri:
- când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea
civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile apărătorului în procesul penal,
trebuie menţionat că acestea au căpătat dimensiuni sporite ca urmare a modificărilor
aduse prin reglementările din ultimii ani, şi, în special, prin Legea nr.281/2003 şi Legea
nr.51/1995414.
Conform art.92 C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, drepturile apărătorului
suspectului sau inculpatului sunt următoarele:
1. are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia:

414
I.Neagu, op.cit., p.154

289
 a) situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare,
prevăzute în cap. IV din titlul IV;
b) percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante.
2. poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire
penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se
face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se
în acest sens un proces-verbal. Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de
urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în
condiţiile menţionate.
3. are dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii.
4. în cazul efectuării percheziţiei domiciliare, încunoştinţarea prevăzută la alin. (2)
se poate face şi după prezentarea organului de urmărire penală la domiciliul persoanei ce
urmează să fie percheziţionată. Dacă avocatul suspectului sau al inculpatului este
prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi
despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat.
5. în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are
dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile
procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În
faza de judecată, drepturile apărătorului sunt mult mai largi decât în faza urmăririi
penale posibilitatea de a lua cunoştinţă de dosarul cauzei, de a formula cereri, de a ridica
excepţii, de a pune concluzii asupra fondului cauzei, de a folosi căile de atac şi de a lua
contact cu inculpatul arestat, după terminarea urmăririi penale şi înaintea începerii
cercetării judecătoreşti.
6. are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi
realizarea unei apărări efective.
Pentru o cât mai mare garantare a dreptului la apărare al inculpatului, art.172 a
fost completat, prin Legea nr.45/1993, cu un ultim alineat, care instituie obligaţia
apărătorului ales sau desemnat din oficiu, de a asigura asistenţa juridică a învinuitului
sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi, spre a lua măsuri.
În ceea ce priveşte asistenţa juridică a celorlalte părţi prezente în cadrul procesului
penal, art.93 alin.1 C. proc. pen. stipulează că, în cursul urmăririi penale, avocatul
persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie
încunoştinţat prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace,
încheindu-se în acest sens un proces-verbal, să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a
formula cereri şi a depune memorii. De asemenea, au dreptul de a fi asistate de unul ori
de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi
al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept.
Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent.

290
 Avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente
are dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pentru pregătirea şi realizarea
unei apărări efective (art. 92 alin.8).
În cursul judecăţii, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii
responsabile civilmente exercită drepturile persoanei asistate, cu excepţia celor pe care
aceasta le exercită personal, şi dreptul de a consulta actele dosarului.
În situaţiile în care instanţa apreciază că, din diverse motive, persoana vătămată,
partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu au posibilitatea să-şi facă singure
apărarea, dispune să se ia măsurile corespunzătoare pentru desemnarea unui apărător din
oficiu.

3.Reprezentarea
Este acea instituţie procesuală care constă în împuternicirea unei persoane, numită
reprezentant, de a îndeplini în procesul penal, acte procesuale în numele şi în interesul
unei părţi din proces, care nu doreşte sau nu poate să se prezinte la chemarea organelor
judiciare.
Reprezentarea poate fi clasificată în reprezentare convenţională şi reprezentare
legală.
Reprezentarea convenţională are loc în baza unui acord de voinţă, printr-o
convenţie de mandat, iar cea legală se naşte şi funcţionează în temeiul legii (de exemplu,
în cazul persoanelor fără capacitate de exerciţiu).
Reprezentarea convenţională
În cadrul acestei forme de reprezentare, cea mai frecventă, convenţia sau
contractul de mandat se încheie între persoana reperzentată(mandant) şi cel care o
reprezintă în proces(mandatar).
Persoana reprezentată (mandantul) poate fi oricare din părţile procesului penal, cu
precizarea că nu poate fi reprezentat învinuitul sau inculpatul, în cazurile în care
prezenţa acestuia este obligatorie potrivit legii.
Reprezentant (mandatar) convenţional poate fi orice persoană fizică cu capacitate
de exerciţiu.
În ceea ce priveşte limitele şi conţinutul reprezentării convenţionale în fazele
procesului penal, trebuie reţinute următoarele:
a)în faza de urmărire penală
Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate,
iar în privinţa învinuitului şi inculpatului sunt necesare următoarele precizări:
-poate fi reprezentat în procedura ridicării de obiecte şi înscrisuri şi a percheziţiei
domiciliare (art.104 alin.2 şi 4 C.pr.pen.;art.108 alin.4 C.pr.pen.);

291
 -pentru anumite acte, învinuitul sau inculpatul poate fi reprezentat, dar numai în
temeiul unui mandat special (acte cu caracter personal, cum este retragerea plângerii
prealabile, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că această retragere
reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală poate fi realizată prin reprezentant
dacă acesta are mandat special în acest sens;renunţarea la dreptul de recurs impune, de
asemenea, mandat special);
b)în faza de judecată
În conformitate cu prevederile art.174 C.pr.pen., în cursul judecăţii partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reprezentate în orice
situaţie.
Din economia aceluiaşi text, rezultă că poate fi reprezentat în cursul judecăţii, atât
învinuitul şi inculpatul, cu excepţia cazurilor în care prezenţa lor este obligatorie potrivit
legii(desigur, referirea face trimitere la învinuitul şi inculpatul aflat în stare de arest
preventiv, situaţie în care aducerea şi prezenţa acestuia în faţa instanţei este obligatorie).
Potrivit ultimului alineat al textului art.174 C.pr.pen., în situaţiile în care legea
admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanţa de judecată, dacă apreciază
că este totuşi necesară prezenţa acestora, va dispune aducerea lor.

Reprezentarea legală
Spre deosebire de dreptul procesual civil, unde există prevederi exprese
referitoare la reprezentare legală415, în dreptul procesual penal, nu avem nici un text
expres, prin care să fie reglementată instituţia reprezentării.Explicaţia constă în aceea că,
pentru cazurile în care învinuitul sau inculpatul este lipsit de capacitatea de exerciţiu,
fiind minor sub 14 ani, el nu răspunde penal şi, deci, nu poate figura în calitate de
subiect în procesul penal.
Reprezentarea legală în dreptul procesual penal, o întâlnim numai în puţine
situaţii, după cum urmează:
-potrivit art.1403alin.3 C.pr.pen., în cazul în care inculpatul sau învinuitul arestat
preventiv se află internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa
instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea acestuia nu este posibilă, recursul va fi
examinat în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă
cuvântul pentru a pune concluzii;
-potrivit art.159 alin.4 C.pr.pen., în cazul în care inculpatul arestat preventiv, în
cursul urmăririi penale, aflat în aceleaşi situaţii ca şi cele menţionate mai sus, nu poate fi
adus în faţa instanţei, propunerea de prelungire a arestării va fi exminată în lipsa lui, dar
numai în prezenţa apărătorului , căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

415
Art.42 C.pr.civ. prevede că persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt
reprezentate, asistate sau autorizate, conform prevederilor legale.

292
 SECŢIUNEA A V-A

Alte persoane care participă

în cadrul procesului penal

Considerate fiind ca terţi sau subiecţi secundari, în literatura de specialitate, aceste

persoane participante în procesul penal nu dezvoltă o activitate procesuală în interes
propriu, sau direct, ci ajută pe alţii în proces416.
Alături de organele judiciare, părţi şi apărători, în cadrul procesului penal pot
participa: martori, martori asistenţi, interpreţi, traducători, experţi etc.
Participarea lor în proces este incidentală417, însă necesară în unele situaţii pentru
stabilirea adevărului într-o cauză penală şi pentru soluţionarea procesului penal.

3. Drepturile apărării
(articolul6 §3)
Informare asupra naturii
şi cauzei acuzaţiei (articolul 6 § 3a)
CAZUL BROZICEK contra ITALIEI — Judecarea în lipsă a unui străin
trăind în ţara sa şi care nu a primit notificarea acuzaţiei într-o limbă pe care o
înţelegea
1. — Cetăţean german, dl Georg Brozicek este condamnat la l iulie 1981
de către Tribunalul din Savona (Italia) la cinci luni de închisoare cu amânarea
executării pedepsei pentru delicte săvârşite în 1975 (rezistenţă opusă forţelor de
ordine şi vătămări corporale), în 1976 el a primit în Germania notificarea
parchetului, redactată în limba italiană, cu privire la deschiderea unei urmăriri, dar a
trimis-o autorităţilor italiene cerându-le —fără să primească răspuns din partea acestora
— să-i scrie într-o limbă pe care o înţelege. O a doua notificare, adresată în 1978 şi
conţinând invitaţia de a-şi alege un domiciliu în Italia pentru nevoile notificării, se
întoarce la expeditor, în lipsa răspunsului, parchetul şi apoi preşedintele instanţei
apreciază că inculpatul nu a vrut să-si aleagă domiciliul în Italia; ei dispun deci ca
actele dosarului de notificat să fie depuse la grefele lor. Procesul a avut loc în lipsa

416
V.Dongoroz , op. cit., p.358
417
T.Pop, II, op.cit., p.48-60

293
celui în cauză.
Dl Brozicek ia cunoştinţă de condamnarea sa la 5 mai 1984 printr-o scrisoare a
autorităţilor germane care îi anunţă înscrierea în cazierul lor judiciar. Sesizat printr-o
cerere de informaţii, ministrul italian al justiţiei răspunde condamnatului că poate să
introducă apel „aparent tardiv", în afara termenelor normale, împotriva deciziei, dacă
notificarea sa nu a fost reglementară. Brozicek nu exercită acest recurs.
2. — Petiţionarul sesizează comisia la 7 mai 1984, susţinând încălcarea art. 6
§§ l şi 3a) din Convenţie.1
• Hotărârea din 19 decembrie 1989 (plenul Curţii) (seria A nr. 167)
3. — Guvernul italian pleda pentru neepuizarea căilor de recurs interne.El diviza
argumentaţia în trei elemente: Brozicek ar fi trebuit să introducă un apel „aparent tardiv",
să ceară un control al compatibilităţii art. 170 şi 177 bis din Codul de procedură penală
cu art. 10 şi 24 din Constituţie şi să pledeze, din faza urmării penale, pentru nulitatea
comunicării judiciare şi a altor acte din dosarul de instrucţie.
Curtea respinge o parte din al doilea element al argumentaţiei pentru tardivitate
(unanimitate) si restul excepţiei pentru lipsă de fundamentare (15 voturi pentru, 5
împotrivă pentru primul element şi unanimitate pentru celălalt).
4. — Trecând la examinarea fondului, ea începe prin a studia dubla
revendicare dedusă din art. 6 § 3a). dl Brozicek pretindea într-adevăr că nu a fost informat
de natura şi cauza acuzaţiei aduse contra sa într-o limbă pe care o înţelegea şi de o manieră
detaliată.
Curtea consideră că notificarea judiciară trimisă în 1976 constituie o „acuzaţie" în
sensul art. 6. Autorităţile judiciare italiene ar fi trebuit să dea urmare cererii petiţionarului
de a primi comunicarea în limba sa maternă sau în una din limbile oficiale ale Naţiunilor
Unite, exceptând situaţia în care ajungeau să stabilească faptul că, în realitate, petiţionarul
ştia destul de bine italiana pentru a sesiza sensul acuzaţiilor care îi erau aduse. Or, o
asemenea probă nu rezultă nici din piesele dosarului nici din depoziţiile martorilor pe care
Curtea europeană i-a audiat la 23 aprilie 1989 la cererea guvernului şi a petiţionarului. S-au
încălcat deci prevederile Convenţiei asupra primului punct (unanimitate).
În schimb, asupra celui de-al doilea punct, Curtea apreciază argumentul lui Brozicek
ca lipsit de temeinicie (unanimitate): comunicarea judiciară arăta detaliat natura şi cauza
acuzaţiei.
5. — Petiţionarul se plângea de asemenea, că nu a beneficiat de o
examinare echitabilă a cauzei sale, deoarece nu a avut posibilitatea să participe la
proces.
Curtea precizează mai întâi că din dosar nu rezultă că dl Brozicek ar fi înţeles să
renunţe la a lua parte la audiere. Ea notează că prima comunicare judiciară nu îndeplinea
una din exigenţele art. 6 § 3a). în privinţa celei de-a doua, adresată în 1978, ea nu este
convinsă că petiţionarul a avut cunoştinţă despre aceasta. Ea arată, de asemenea, că
preşedintele Tribunalului din Savona nu a încercat să notifice celui interesat citaţia de a se

294
prezenta în faţa jurisdicţiei sale. Pornind de aici, a existat încălcarea art. 6 § l
(unanimitate).
6. — Invitată, în baza art. 50, să declare nulă decizia din l iulie 1981 şi să
dispună radierea din cazierul judiciar, Curtea constată că nu se bucură de asemenea puteri.
Ea respinge cererea referitoare la prejudiciul material, deoarece se sprijină pe
circumstanţe independente de infracţiunile stabilite (unanimitate), în ceea ce priveşte
prejudiciul moral, încălcările arătate au cauzat un asemenea prejudiciu într-o anumită
măsură, dar constatarea lor constituie, în cazul de faţă, o satisfacţie echitabilă suficientă
(unanimitate).
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată şi taxe în faţa organelor Convenţiei,
Curtea decide rambursarea integrală a celor două sume revendicate (1.027,27 DM şi 1.900 FS)
şi parţial pe cea de-a treia (3.000 DM) (unanimitate).1
În raportul său din 22 martie 1988. Comisia exprimă avizul potrivit căruia s-a
încălcat art 6 § 3a) (11 voturi pentru, l împotrivă, 2 abţineri) şi S l (13 voturi pentru
şi o abţinere.

295
 CAPITOLUL IV

ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ

ÎN PROCESUL PENAL

SECŢIUNEA I

Noţiuni introductive privind acţiunile

în procesul penal

1. Noţiunea de acţiune în justiţie

În cazurile în care normele de drept sunt încălcate, are loc săvârşirea unei fapte
ilicite , prin care a fost vătămată sau pusă în pericol, una din valorile sociale ocrotite prin
aceste norme.
Ilicitul rezultat din încălcarea normelor de drept este diferit, în raport de natura şi
specificul normei de drept încălcate (putem întâlni un ilicit de drept civil, un ilicit
administrativ, un ilicit comercial, un ilicit bancar, un ilicit penal, etc.).
Oricare dintre aceste forme de ilicit produce o tulburare în ordinea de drept.
Restabilirea ordinii de drept încălcate, prin săvârşirea faptei ilicite, nu se face
oricum, ci de către organele competente, în formele şi modalităţile prevăzute de lege, şi
după procedura arătată de lege.
Instrumentul sau mijlocul prin care o persoană aduce ilicitul al cărui victimă a

296
fost, respectiv conflictul de drept, în faţa organelor judiciare, pentru soluţionarea
acestuia, potrivit legii, poartă denumirea de acţiune în justiţie.
În raport de natura faptei ilicite şi de felul răspunderii, care urmează să
intervină(penală, civilă, comercială, adminisrativă, etc.), acţiunea care va fi exercitată va
purta denumirea de acţiune penală, civilă, comercială, administrativă, etc.
Modul şi formele în care se pune în mişcare şi se exercită acţiunea în justiţie este
reglementată de legea de procedură(penală, civilă, fiscală).
Aşadar, revenind şi referindu-ne la încălcarea unei norme de drept penal,
reţinem că în momentul încălcării acelei norme, ia naştere un conflict de drept penal
substanţial între stat şi infractor, din care decurge dreptul de a pedepsi (jus puniendi) al
statului.
În abstract, virtual, acţiunea ia naştere din momentul prescrierii normei
substanţiale de drept care prevede incriminarea, din acest moment născându-se dreptul la
acţiune al statului (potestas agendi). Exerciţiul sau folosinţa acţiunii ia naştere numai
prin încălcarea concretă a normei penale substanţiale, adică din săvârşirea infracţiunii418.
Din conflictul de drept penal substanţial provocat prin săvârşirea infracţiunii, ia
naştere un raport de drept penal substanţial; prin aducerea conflictului penal substanţial
înaintea justiţiei, pe calea acţiunii penale, ia naştere un raport juridic procesual penal,
care declanşează procesul penal propriu-zis.
În vederea unei corecte şi riguroase aplicări a normelor de drept procesual penal,
acţiunea în justiţie este condiţionată de existenţa anumitor factori, şi anume : temeiul
acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudinea funcţională a acţiunii.
Lipsa oricăreia dintre aceste elemente are drept consecinţă nulitatea actelor
procesuale, acţiunea fiind nevalabilă419.
Temeiul acţiunii în justiţie apare sub două forme, şi anume: temeiul de drept şi
temeiul de fapt.
Temeiul de de drept al acţiunii îl constituie norma juridică care prevede dreptul la
acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite, iar temeiul de fapt îl constituie fapta prin care s-a
încălcat norma de drept. Astfel, acţiunea penală exercitată, de pildă, pentru infracţiunea
de omor, are ca temei art.174 C.pen., care prevede că uciderea unei persoane se
pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Obiectul acţiunii presupune tragerea la răspundere juridică a persoanei care a
săvârşit fapta ilicită.
În cazul acţiunii penale, aceasta are ca obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni (art.9 alin.1 C.pr.pen.).
De asemenea, dacă ne referim tot la acţiunea penală, subiecţii acţiunii sunt
subiecţii raportului juridic de conflict, care devin titulari de drepturi şi obligaţii specifice
418
T.Pop, op.cit., p.420
419
V.Dongoroz, în V.Dongoroz şi colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală,
vol.I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p.58

297
raportului juridic procesual penal.
Aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie semnifică posibilitatea ca, în cazul
folosirii ei, să poată determina pornirea procesului judiciar420. Acest factor este
dependent de existenţa celorlalţi factori. Dacă ne referim în concret la acţiunea penală,
prezenţa acestui factor alături de ceilalţi este necesară pentru că fără aptitudinea acţiunii
penale de a fi în măsură să pună în mişcare mecanismele procesuale şi de a asigura o
rapidă desfăşurare a procesului penal, este de neconceput realizarea scopului acestui
proces.
În anumite cazuri, aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie este fie
împiedicată, fie înlăturată de anumite împrejurări sau situaţii. Pentru ilustrare, dacă ne
referim iarăşi la acţiunea penală, aptitudinea ei funcţională poate fi împiedicată de
următoarele cauze: inexistenţa faptei; constatarea că fapta nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni ori că ea nu este prevăzută de legea penală sau că nu este
săvârşită de învinuit sau inculpat; fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei
infracţiuni; există o cauză justificativă sau care înlătură caracterul penal al faptei ori
înlăturată de alte cauze prevăzute expres în lege, cum ar fi : lipsa plângerii prealabile a
persoanei vătămate; lipsa autorizării sau sesizării organului competent ori altei condiţii
impusă de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit decesul
făptuitorului, amnistia sau prescripţia; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege
ori autoritate de lucru judecat, etc.

2. Acţiunile ce se pot exercita în procesul penal

În cadrul procesului penal pot fi exercitate două acţiuni: acţiunea penală şi
acţiunea civilă (art. 9, 14 C. proc. pen.).
Astfel, conform art. 9 alin. 1 C. proc. pen., prin intermediul acţiunii penale se trag
la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni.
Dacă prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral în
dauna unei persoane fizice sau juridice, va putea fi exercitată, alăturată acţiunii penale,
tot în cadrul procesului penal, şi acţiunea civilă.
Acţiunea penală se va putea exercita numai în cadrul procesului penal, deoarece
este mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal421.
Acţiunea civilă, având drept scop repararea pagubei produse prin
infracţiune, va putea fi exercitată odată cu acţiunea penală în cadrul aceluiaşi proces
penal, sau, separat, în faţa instanţei civile.
Atunci când acţiunea penală şi civilă se exercită în cadrul aceluiaşi proces
penal, prima constituie principalul, iar a doua – accesoriul. Aşadar, soluţionarea acţiunii
civile nu va putea fi exercitată în procesul penal, fără existenţa acţiunii penale.

420
V.Dongoroz în V.Dongoroz şi colectiv, op. cit., p.60
421
Gh.Nistoreanu, M.Apetrei, I, op.cit., p.54

298
 SECŢIUNEA A II-A

Acţiunea penală

1. Aspecte generale privind factorii acţiunii penale

a) Noţiunea, temeiul şi obiectul acţiunii penale

Aşa cum am arătat, rezolvarea conflictului de drept penal substanţial, născut în
urma săvârşirii unei infracţiuni, nu poate fi rezolvat decât prin aducerea lui în faţa
organelor judiciare. Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este
adus spre soluţionare organelor judiciare penale este acţiunea penală422.
Acţiunea penală este, deci, mijlocul legal prin care se realizează în justiţie
tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului423.
Acţiunea antrenează procesul penal, în tot cursul său, până la rezolvarea acestuia,
sau până la epuizarea sau stingerea acţiunii.
Prin acţiune penală se înţelege atât dreptul de acţiune penală, cât şi mijlocul sau
instrumentul de manifestare, valorificare sau exercitare a dreptului424.
Temeiul acţiunii penale rezidă în conţinutul normei penale încălcate prin
săvârşirea infracţiunii. Nerespectarea acestor norme face ca dreptul la acţiune, existent
virtual, să devină exercitabil425.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin.1 din Codul de procedură penală, acţiunea penală
are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Alin. 3 al aceluiaşi articol precizează că acţiunea penală se poate exercita în tot cursul
procesului penal.
b) Subiecţii acţiunii penale
Acţiunea penală aparţine societăţii reprezentată prin stat, ca titular al suveranităţii
şi puterii publice şi care este împuternicit de societate să apere valorile sociale
fundamentale.În virtutea acestui mandat, statul, ca titular al ordinii de drept, prin
organele puterii legislative, incriminează faptele care vatămă ori pun în pericol aceste
valori fundamentale, iar organele puterii judecătoreşti, în cazul săvârşirii unei
infracţiuni, au obligaţia de a o constata de îndată, de a-l identifica pe făptuitor şi de a
exercita acţiunea penală pentru pedepsirea acestuia şi restabilirea ordinii de drept.
Astfel, statul este subiectul pasiv principal al fiecărei infracţiuni, fiindcă prin fiecare
acţiune se aduce atingere interesului public, ordinii juridice. Pe lângă societate, se mai
422
V.Dongoroz, I, op.cit., p.61
423
N.Volonciu, op.cit., p.220
424
T.Pop, II, Drept procesual penal, vol.II, Cluj, Tipografia Naţională,1946, p.422
425
Gh.Nistoreanu, M.Apetrei, op.cit., p.55

299
aduce atingere şi persoanei, aceasta fiind subiectul pasiv secundar al infracţiunii426.
Statul exercită din oficiu, prin Ministerul Public, acţiunea penală, devenind astfel
subiectul activ principal al acţiunii penale, iar prin dreptul acordat persoanei vătămate de
a pune în mişcare acţiunea penală, aceasta din urmă devine titulara secundară a acţiunii
penale şi, deci, subiectul activ secundar al acţiunii(bineînţeles, numai în cazul anumitor
infracţiuni expres şi limitativ prevăzute de lege).
Astfel, în rezolvarea raportului de conflict, subiecţii raportului juridic penal îşi
inversează rolurile: subiectul pasiv al infracţiunii devine subiect activ al acţiunii penale,
iar subiectul activ al infracţiunii devine subiect pasiv al acţiunii penale.
Statul, titular principal al acţiunii penale, îşi exercită acest drept prin parchete,
organe specializate din cadrul Ministerului Public, şi reprezentate de procurori.
Titularul secundar al acţiunii penale, persoana vătămată, are dreptul de a pune în
mişcare acţiunea penală, de a o retrage ori de a se împăca cu autorul infracţiunii(în cazul
aceloraşi infracţiuni pentru care legea prevede expres că punerea în mişcare a acţiunii
penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate). Dar, chiar dacă legea
conferă unele prerogative persoanei vătămate, cu privire la acţiunea penală, titular al
acesteia rămâne statul.
Subiect pasiv al acţiunii penale este persoana care a participat la săvârşirea
infracţiunii în calitate de autor, instigator sau complice şi care va fi trasă la răspundere
penală, ca subiect activ al infracţiunii.

2. Trăsăturile acţiunii penale

Cadrul legal şi obiectul acţiunii penale imprimă acesteia o serie de caracteristici,
şi anume:

a) Acţiunea penală aparţine statului

Această trăsătură rezultă din faptul că acţiunea penală este o acţiune socială,
aparţine societăţii, se exercită de către societatea reprezentată de stat prin intermediul
organelor statului, în interesul întregii colectivităţi, pentru a se apăra şi restabili ordinea
juridică violată prin infracţiune427.
Această caracteristică a acţiunii penale, de a fi publică o deosebeşte de acţiunea
civilă, care este privată.
Prin acţiunea penală se valorifică dreptul penal substanţial care este un drept
eminamente public. Totodată, are ca obiect un conflict de drept penal substanţial, adică
de drept public. Prin ea se valorifică un drept subiectiv public al statului, exercitându-se
pentru aplicarea sancţiunilor de drept penal, care au caracter public, în interesul apărării
426
Ibidem
427
T.Pop II, op. cit., p.429

300
sociale, al realizării justiţiei penale, deci în interes public428.
Statul exercită acţiunea penală şi în situaţia în care punerea în mişcare a acţiunii
penale este lăsată la dispoziţia persoanei vătămate, pentru că statul, prin organele sale
specializate, ia act de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate şi, în urma acestei
manifestări, declanşează mecanismele procesuale prevăzute de lege, pentru tragerea la
răspundere.

b) Acţiunea penală este obligatorie

Acţiunea penală este, conform principiilor obligativităţii, oficialităţii şi legalităţii,
obligatorie. Ea trebuie să fie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte ori s-a săvârşit o
infracţiune şi trebuie să fie exercitată până la sfârşitul ei, când cei vinovaţi sunt traşi la
răspundere penală.
Însă, obligativitatea acţiunii penale încetează în cazurile de derogare de la
principiul oficialităţii procesului penal. Aceste cazuri apar, de pildă, atunci când punerea
în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa plângerii prealabile, de
autorizarea sau sesizarea unor organe competente sau de altă condiţie prevăzută de lege.
Oficialitatea procesului penal încetează, în cazul plângerii prealabile, atât în
privinţa declanşării acţiunii penale, cât şi a stingerii acesteia, când partea vătămată îşi
retrage plângerea introdusă sau are loc împăcarea părţilor.

c) Acţiunea penală este indisponibilă

Această trăsătură constă în aceea că acţiunea penală, odată pusă în mişcare, nu
mai poate fi revocată, retrasă şi, odată învestit organul judiciar, acesta nu mai poate fi
dezinvestit429. Acţiunea penală va trebui să fie continuată până la epuizarea ei, prin
rămânerea definitivă a soluţiei date într-o cauză penală.
Acţiunea penală se va putea stinge în cazurile de retragere a plângerii prealabile şi
de împăcare a părţilor.

d) Acţiunea penală e indivizibilă

Acţiunea penală se extinde asupra tuturor persoanelor participante la săvârşirea
infracţiunii, ca autori, instigatori sau complici. Ea nu poate fi restrânsă numai la unii
participanţi, nefiind scindabilă în această privinţă430.
Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii,
acţiunea penală trebuind să fie îndreptată împotriva tuturor participanţilor.
Indivizibilitatea acţiunii penale se păstrează şi în situaţia plângerii prealabile a

428
Ibidem, p.430
429
T.Pop, II, op.cit., p.431
430
Ibidem, p.432

301
persoanei vătămate. Astfel, conform art.131 C. pen., fapta atrage răspunderea penală a
tuturor participanţilor, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai
pentru unul dintre aceştia.
O excepţie de la caracterul indivizibil al acţiunii penale apare în varianta
împăcării părţilor care fiind personală, produce efecte numai faţă de cei între care a
intervenit431.

e) Acţiunea penală este individuală

În virtutea principiului răspunderii penale personale, acţiunea penală nu poate fi
exercitată decât împotriva persoanelor care au participat la săvârşirea infracţiunii. Nici o
altă persoană, în afara participanţilor în comiterea infracţiunii, nu va putea fi trasă la
răspundere penală.

3. Momentele desfăşurării acţiunii penale

Dreptul de acţiune penală există virtual, din momentul incriminării de către
legiuitor a oricărei fapte.Acest drept devine exercitabil, însă, în mod concret, din
momentul săvârşirii infracţiunii. Acţiunea penală parcurge, din momentul iniţierii sale şi
până la epuizare, o continuă activitate care constă într-o multitudine de acte şi măsuri
procesuale şi procedurale, care se încheie numai în momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti.
În cursul desfăşurării acţiunii penale, adică din momentul începerii până la
sfârşitul ei, se disting trei momente procesuale importante: momentul punerii în mişcare
a acţiunii penale, momentul exercitării acţiunii penale şi cel al stingerii acţiunii penale.

a) Punerea în mişcare a acţiunii penale

Ori de câte ori organele competente iau cunoştinţă, în modurile prevăzute de lege
despre săvârşirea unei infracţiuni, vor putea declanşa procesul penal, fapt ce corespunde
cu începerea urmăririi penale. În această situaţie, urmărirea penală va porni chiar dacă
nu este cunoscut făptuitorul.Această modalitate de începere a urmăririi penale este
denumită „in rem”(numai privitor la infracţiune, adică privitor la faptă). Raţiunea
începerii urmăririi penale este aceea de „a se crea cadrul legal în care să se acţioneze în
vederea realizării activităţii procesuale”432 şi pentru a se stabili dacă sunt sau nu temeiuri
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Punerea în mişcare a acţiunii penale nu se va face in rem, ci „in personam”, adică
în considerarea persoanei ce urmează a fi trasă la răspundere penală.
Aşadar, începerea urmăririi penale va avea loc în momentul în care există
informaţii suficiente în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Dar, punerea în mişcare a
431
Gh.Nistoreanu, M.Apetrei ş.a., I, op.cit., p.58
432
I.Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tratat, Global Lex, 2004, p.212.

302
 acţiunii penale va fi impusă numai de momentul în care vor exista probe, temeiuri
suficiente despre infracţiune, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia sa.
Existenţa acestor probe care conferă suficiente temeiuri pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale nu trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei certe convingeri privitor
la fapta şi vinovăţia persoanei respective.O asemenea convingere certă va trebui să
existe numai în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Punerea în mişcare a acţiunii penale presupune numai existenţa unor probe care să
determine trecerea de la actul procesual al învinuirii la actul procesual al inculpării.
Uneori, există însă posibilitatea ca, datorită datelor şi probelor existente, aceste
două momente să coincidă, caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale va avea loc
odată cu începerea urmăririi penale.
În general, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc în faza de urmărire penală,
dar excepţional va putea fi iniţiată şi în faza de judecată a procesului penal(a se vedea
cazurile de extindere a procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane,
prev. de art.336 şi 337 C.pr.pen.).
Art.9 alin.2 C. proc. pen. prevede că acţiunea penală se pune în mişcare prin actul
de inculpare prevăzut de lege, şi anume: ordonanţă, rechizitoriu, declaraţie verbală sau
încheiere.
Astfel, procurorul, ca titular principal al funcţiei de inculpare433, va pune în
mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, în timpul urmăririi penale, şi pe parcursul
acesteia, sau prin rechizitoriu, la sfârşitul urmăririi penale.
Uneori, acţiunea penală va putea fi pusă în mişcare în timpul judecăţii, atunci când
procesul penal se extinde cu privire la fapte sau persoane noi (art. 336 şi 337 C. proc.
pen.). Actul procesual prin care procurorul va pune în mişcare acţiunea penală va fi
declaraţia verbală făcută în şedinţa de judecată.
Instanţa de judecată poate să pună în mişcare acţiunea penală prin încheiere, în
două situaţii: atunci când persoana vătămată i se adresează cu plângere prealabilă în
condiţiile prevăzute de art.279 alin.2 lit.a C. proc. pen. sau în cazul în care procurorul nu
participă la judecată şi procesul penal se extinde cu privire la fapte noi (art.336 alin.2 C.
proc. pen.), descoperindu-se în sarcina inculpatului săvârşirea altor infracţiuni, în legătură
cu cea care se judecă.
Punerea în mişcare a acţiunii penale diferă în funcţie de faza procesului penal în
care are loc.
Procurorul pune în mişcare acţiunea penală din oficiu sau la propunerea organului
de cercetare penală. În timpul urmăririi penale, conform art.234, când organul de cercetare
penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face
propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. După examinarea dosarului,
procurorul se va pronunţa asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, printr-o ordonanţă,
în cazul în care este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare (art.235 alin.1
433
Gh.Nistoreanu ş.a., I, op.cit., p.59

303
şi 2 C. proc. pen.).
În situaţia în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi
penale, procurorul dă rechizitoriu prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune
trimiterea în judecată, în condiţiile prevăzute de art.262 alin.1 pct.1 lit.a C. proc. pen. :
când, din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de
învinuit şi că acesta răspunde penal.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul capătă calitate de inculpat şi
de parte în procesul penal (art.23 C. proc. pen.).

b) Exercitarea acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale este urmată de exercitarea ei. Acţiunea penală
trebuie să fie iniţiată, adică pusă în mişcare, pentru ca, apoi, să poată fi exercitată.
Exercitarea acţiunii penale înseamnă susţinerea acesteia până la epuizarea ei prin hotărâre
judecătorească434.
Aşadar, exercitarea acţiunii penale constă în supunerea inculpatului urmăririi penale
şi trimiterii lui în judecată, precum şi susţinerea învinuirii acestuia în faţa instanţei de
judecată, în vederea tragerii la răspundere.
Sarcina exercitării acţiunii penale revine, în principiu, subiecţilor activi ai
acesteia435. Alături de procuror şi organele de cercetare penală, poate participa, în cazul
plângerii prealabile adresată organelor de cercetare, şi persoana vătămată.
În faza de judecată, acţiunea penală se exercită, în principal, de către procuror. În
cazurile în care participarea procurorului la judecată nu este obligatorie, acţiunea penală
va fi exercitată de către partea vătămată şi, în aceste situaţii, activitatea părţii vătămate va
fi dublată de cea a procurorului, care poate fi prezent, întotdeauna, la exercitarea acţiunii
penale436.
c)Stingerea acţiunii penale
Acţiunea penală are menirea de a dinamiza şi propulsa desfăşurarea activităţii
procesuale.Aceste efecte îi atribuie acţiunii penale aşa-numita aptitudine funcţională.
Există însă unele situaţii în care legea exclude sau înlătură această aptitudine funcţională,
în sensul că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă în mişcare,
nu mai poate fi exercitată.
Cazurile în care aptitudinea funcţională a acţiunii penale încetează sunt prevăzute în
art. 10 din Codul de procedură penală şi, în raport de soluţiile ce se pot pronunţa potrivit
art.11 C.pr.pen., aceste cauze pot fi împărţite în două categorii: cauze (impedimente)
rezultând din lipsa de temei a acţiunii penale, prevăzute în art. 10 lit. a-e şi cauze

434
T.Pop, vol.II,op.cit., p.499
435
I.Neagu, op.cit., p.168
436
Ibidem

304
rezultând din lipsa de obiect a acţiunii penale, prevăzute la art. 10 lit.f-j.437
Aceste cazuri sunt următoarele:
1) Fapta nu există (art.10 lit.a C. proc. pen.), în sensul că nu există din punct de
vedere material.
Inexistenţa faptei presupune inexistenţa infracţiunii şi, deci, imposibilitatea
fundamentării obiective a tragerii la răspundere penală438.
Soluţiile ce pot fi date în această situaţie sunt scoaterea de sub urmărire penală,
când acţiunea penală se stinge în faza de urmărire penală , şi achitarea, în faza judecăţii.
Dacă nu există învinuit în cauză, soluţia va fi clasarea.
2) Fapta nu este prevăzută de legea penală (art.10 lit.b C.proc.pen.)
În acest caz, fapta există, a fost săvârşită, dar nu este incriminată de legea penală şi
nu va putea constitui temei de tragere la răspundere penală, ci a altor forme de răspundere
juridică (disciplinară, civilă, contravenţională etc.).
În cursul urmării penale, soluţiile în cazul constatării că fapta nu este prevăzută de
legea penală sunt scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în
cauză şi clasarea cauzei, când nu există învinuit sau inculpat în cauză.
În faza de judecată, soluţia va fi achitarea inculpatului.

3) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit.b1 C.

proc. pen.).
Potrivit art.17 C.pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, a fost
săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Art.181 din acelaşi cod,
reglementează această instituţie a „faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni”, arătând în acest sens că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală dacă prin ea s-a adus o atingere minimă valorilor sociale apărate de lege şi care,
prin conţinutul ei concret, este lipsită, în mod vădit, de importanţă.
Prin urmare, dacă faptei îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, aceea a
pericolului social, ea nu mai poate să atragă aplicarea unei sancţiuni penale şi, deci,
acţiunea penală nu va mai putea fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu va
mai putea fi exercitată.

4) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art.10 lit.c C. proc. pen.)
Deci, fapta există, constituie infracţiune, dar acţiunea penală este îndreptată
împotriva unei persoane care nu a săvârşit-o.
În această situaţie, când fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, soluţiile

437
Gr.Gr.Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol.I, Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, Fac.de Drept, Iaşi,
1971
438
I.Neagu, op.cit., p.171

305
sunt de scoatere de sub urmărire penală, în situaţia în care cauza se află în faza de
urmărire penală, şi de achitare, în faza judecăţii.

5) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art.10 lit.d C.
proc. pen.)

Fără realizarea cumulativă a elementelor constitutive prevăzute de lege pentru o

infracţiune, nu poate opera tragerea la răspundere penală şi, în consecinţă, acţiunea penală
nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată.
Soluţiile ce pot fi date în cursul urmăririi penale sunt scoaterea de sub urmărire,
dacă există învinuit sau inculpat în cauză, şi clasarea, dacă nu există învinuit sau inculpat
în cauză, iar în cazul în care cauza este în faza de judecată, soluţia este de achitare.

6) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e C.
proc. pen.)
O faptă săvârşită de o persoană nu are caracter penal şi deci nu are ca efect tragerea
la răspundere penală atunci când nu înglobează cele trei caracteristici esenţiale prevăzute
de legea penală (pericol social, vinovăţie şi prevederea faptei de legea penală).
Noul Cod penal prevede în art. 21-25, ca şi cauze justificative:legitima apărare;
starea de necesitate; ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, iar, în art.26-33, cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică şi morală; cazul fortuit;
iresponsabilitatea; beţia involuntară completă; minoritatea şi eroarea de fapt.În aceste
cazuri, lipseşte vinovăţia, ca trăsătură fundamentală a infracţiunii.
Alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei privesc doar anumite infracţiuni:
efectuarea probei verităţii (art.207 C. pen.), darea de mită prin constrângere (art.166 alin.2
C. pen.), adulterul comis la îndemnul sau încurajarea celuilalt soţ sau când viaţa conjugală
era întreruptă în fapt (art.304 alin.6 C. pen.), lipsa dublei incriminări (art.6 C.pen.).
În toate aceste situaţii, acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare sau exercitată,
soluţiile fiind de scoatere de sub urmărire penală şi respectiv, de achitare.

7) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea

organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f C.proc. pen.).

Plângerea prealabilă a persoanei vătămate reprezintă o instituţie prevăzută de Codul

penal ca o condiţie necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul anumitor
infracţiuni. Organele judiciare au obligaţia să constate dacă plângerea a fost făcută
conform cerinţelor legale, căci numai astfel ea capătă eficienţă juridică.

306
 Potrivit art. 131 alin. 1 C. pen., lipsa plângerii prealabile constituie o cauză care
înlătură răspunderea penală şi, drept urmare, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare,
iar dacă a fost pusă în mişcare, nu poate fi exercitată.
Soluţiile în cazul lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate sunt de încetare a
urmăririi penale, dacă procesul se află în faza de urmărire şi de încetare a procesului
penal, dacă procesul se află în faza de judecată. Soluţia clasării poate fi dispusă în faza de
urmărire penală, dacă nu există învinuit sau inculpat în cauză.
Autorizarea prealabilă poate fi prevăzută ca o condiţie de pedepsibilitate sau ca un
impediment procedural pentru punerea în mişcare a acţiunii penale439.
În unele situaţii, legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de
existenţa unei autorizări din partea organului competent. Spre exemplu, art.5 din Codul
penal prevede că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea
prealabilă a procurorului general.
În cazul altor infracţiuni, Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii
penale de existenţa sesizării organului competent.
Astfel, în cazul infracţiunilor prevăzute în art.331-336, 348 şi 354 din Codul penal,
acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului, iar în cazul unor
infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate acţiunea penală se pune în mişcare,
potrivit art.278 C. pen., la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

8)A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului(art.10 lit.g

C.pr.pen.)
Amnistia reprezintă un act de clemenţă a puterii de stat, având drept efect
înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită.Drept urmare, atunci când intervine în
cursul procesului penal, va conduce fie la incetarea urmăririi penale(dacă a intervenit în
cursul urmăririi penale), fie la încetarea procesului penal(dacă a intervenit în cursul
judecăţii).
Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile, a măsurilor de siguranţă,
măsurilor educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
O altă cauză prevăzută de lege, care înlătură răspunderea penală, este
prescripţia(art.121C.pen.).Pe planul dreptului procesual penal, prescripţia răspunderii
penale reprezintă o cauză care fie împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, fie, dacă
a intervenit ulterior acestui moment, împiedică exercitarea acţiunii penale.Aceste efecte
ale prescripţiei se produc pentru orice infracţiune, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi
omenirii.
În cazul intervenirii prescripţiei, ca şi în cazul amnistiei, soluţia va fi de încetare a
urmăririi penale(dacă a intervenit în faza de urmărire penală) şi, respectiv, de încetare a
procesului penal(dacă a intervenit în faza de judecată).

439
I.Neagu, op.cit., p.176

307
 Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt prevăzute de art.122 C.pen. şi se
calculează de la data săvârşirii infracţiunii.Potrivit art.123 alin.1 C.pen., cursul termenului
prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat
învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.
În materie penală, răspunderea este personală.Drept urmare, în cazul în care
intervine decesul făptuitorului, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar, dacă a
fost pusă în mişcare, nu va mai putea fi exercitată, deoarece nu mai are obiect(adică,
persoana care a săvârşit infracţiunea nu mai poate fi trasă la răspundere penală, întrucât a
decedat).
Dacă decesul făptuitorului intervine în cursul procesului penal, se va dispune, după
caz, fie încetarea urmăririi penale, fie încetarea procesului penal.Când decesul
inculpatului intervine în cursul judecării cauzei, instanţa va dispune încetarea procesului
penal, chiar dacă fapta a fost, anterior, amnistiată.
Decesul celorlalte părţi nu produce efecte, în principiu, asupra desfăşurării
procesului penal.Există însă anumite situaţii prevăzute de lege, în care urmărirea penală
sau procesul penal încetează dacă intervine decesul părţii vătămate.Astfel, potrivit art.304
alin.5 C.pen., în cazul infracţiunii de adulter,urmărirea penală sau procesul penal
încetează şi în cazul decesului soţului care a făcut plângerea.
9)A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat(art.10 lit.h C.pr.pen.)
Retragerea plângerii prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, fiind
prevăzută în art.131 alin.3 C.pen.Ea constă în manifestarea de voinţă a persoanei vătămate
de a-şi retrage, în condiţiile prevăzute de lege, plângerea prealabilă.
Pentru a înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să fie
totală şi necondiţionată, în sensul că trebuie să privească ambele laturi, penală şi civilă, ale
cauzei.
Având în vedere că plângerea prealabilă se face in rem, în cazul retragerii plângerii
prealabile efectele se produc tot in rem, adică cu privire la toţi făptuitorii.Dacă persoana
vătămată doreşte să renunţe la plângere faţă de unul sau unii dintre participanţi(în cazul
pluralităţii de făptuitori), are la dispoziţie instituţia împăcării, care operează in personam.
Prin dispoziţiile art.2841C.pr.pen., legiuitorul a introdus o altă cauză care înlătură
răspunderea penală:lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în
faţa primei instanţe, în cazul infracţiunilor prevăzute de art.279 alin.2 lit.a C.pr.pen. este
considerată drept retragere a plângerii prealabile.
Pentru a fi considerată retragere a plângerii prealabile, în literatura de specialitate440
s-a arătat că lipsa părţii vătămate este nejustificată doar în situaţiile în care vădeşte un
total dezinteres pentru judecarea cauzei, nu şi atunci când lipsa este urmare unei
împiedicări de a veni la proces (nu se poate considera o lipsă nejustificată, dacă apărătorul
părţii vătămate depune o cerere de amânare la dosar).
Instituţia împăcării părţilor este, ca şi retragerea plângerii prealabile, o cauză care
440
C.S.J., S.pen., dec.nr.2054/6.X.1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992, Ed.Orizonturi, Buc., 1993, p.437-438.

308
înlătură răspunderea penală, fiind reglementată în art.132 C.pen.
Împăcarea părţilor constă într-o înţelegere intervenită între persoana vătămată şi
făptuitor, prin care, în anumite condiţii prevăzute de lege, este înlăturată răspunderea
penală.
Împăcarea părţilor va duce la stingerea acţiunii penale numai dacă are loc în
faţa organului judiciar şi este totală, necondiţionată.Ea poate interveni în orice fază a
procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii(art.132 alin.2 C.pen.).
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu,împăcarea se face de către
reprezentanţii lor legali, iar pentru cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, trebuie să
aibă loc cu încuviinţarea reprezentanţilor legali.
Soluţiile care se dispun în cazul intervenirii împăcării părţilor sunt încetarea
urmăririi penale(dacă intervine în faza de urmărire penală) sau încetarea procesului
penal(atunci când intervine în cursul fazei de judecată).

10)S-a dispus înlocuirea răspunderii penale(art.10 lit.i C.pr.pen.)

Potrivit art.90 alin.1 C.pen., instanţa poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu
răspunderea care atrage o sancţiune cu caracter administrativ.
Sancţiunile cu caracter administrativ ce pot fi aplicate sunt, conform art.91 C.pen.,
mustrarea, mustrarea cu avertisment(care se efectuează în şedinţa în care s-a pronunţat
hotărârea) şi amenda.
Din economia dispoziţiilor de mai sus, rezultă că, soluţia care se va dispune este de
încetare a procesului penal.

11)Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege(art.10 lit.i1C.pr.pen.)

Această cauză a fost introdusă prin Legea nr.281/2003.
Cauzele de nepedepsire sunt denumite şi cauze de impunitate.Aceste cauze le găsim
în partea specială a Codului penal, prevăzute expres pentru anumite infracţiuni.
Enunţăm, exemplificativ, câteva dintre ele, după cum urmează:
- denunţarea faptei de către cel care a săvârşit-o, înainte de a fi
descoperită(astfel, art.167 alin.ultim C.pen. prevede că complotul incriminat în alin.1 şi
3 din textul sus-menţionat nu se pedepseşte dacă persoana care a săvârşit fapta o denunţă
mai înainte de a fi descoperită; art.170 alin.3 C.pen. prevede aceeaşi cauză de
nepedepsire în cazul infracţiunii de nedenunţare a uneia dintre infracţiunile contra
siguranţei statului prevăzute de art.155-163 C.pen.,art.165, 1661 şi 167 C.pen., dacă
persoana încunoştiinţează autorităţile competente despre aceste infracţiuni, înainte de a
se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată ori dacă aceeaşi persoană,
după ce s-a început urmărirea penală, sau după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit
arestarea lor; în cazul infracţiunii prevăzute de art.255 alin.3 C.pen., mituitorul nu se

309
 pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire penală să fi
fost sesizat pentru acea infracţiune);
- retragerea mărturiei mincinoase în termenul prevăzut de lege (art.260 alin.2
C.pen. prevede că mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale, înainte
de a se produce arestarea, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre
sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage
mărturia);
- înlesnirea arestării făptuitorilor în cazul nedenunţării infracţiunii prevăzute de
art.262 C.pen.(în cazul omisiunii de a denunţa infracţiunile prevăzute de art.174, 175,
176, 211, 212, 2151, 217 alin 2-4, 218 alin.1 şi art.276 alin.3 C.pen., dacă înainte de a se
fi început urmărirea penală pentru aceste infracţiuni, persoana încunoştinţează
autorităţile competente sau chiar după ce s-a început urmărirea ori după ce vinovaţii au
fost descoperiţi, a înlesnit arestarea lor).
În asemenea situaţii, instanţa de judecată, constatând existenţa unor asemenea
cazuri, în cauza dedusă judecăţii, va pronunţa încetarea procesului penal.Această soluţie,
considerăm că rezultă din interpretarea per a contrario, a textului art.13 alin.3
C.pr.pen.Sub acest aspect, considerăm că legiuitorul, în mod justificat, a avut în vedere
că numai instanţa de judecată are competenţa de a verifica dacă sunt îndeplinite
condiţiile de impunitate prevăzute în norma de incriminare şi în cazul dovedirii acestora,
să dispună încetarea procesului penal.

12)Există autoritate de lucru judecat(art.10 lit.j C.pr.pen.)

Hotărârile judecătoreşti capătă autoritate de lucru judecat din momentul rămânerii
lor definitive441, deoarece se prezumă că ele reflectă adevărul(res judicata pro veritate
habetur).
Autoritatea de lucru judecat are drept efect imposibilitatea exercitării unei noi
acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane şi pentru aceeaşi faptă(conform principiului
non bis in idem).
Pentru a opera autoritatea de lucru judecat este necesară existenţa a două elemente
identice442 între cauza judecată şi cauza care trebuie să fie soluţionată:identitate de
persoane şi identitate de obiect.
În funcţie de momentul procesual în care intervine, soluţia care se dispune, în cazul
existenţei autorităţii de lucru judecat, este de încetare a urmăririi penale sau, respectiv, de
încetare a procesului penal.

441
A se vedea art. 416, 4161 şi 417 C.pr.pen.
442
I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Global Lex, 2002, p.251.

310
 SECŢIUNEA A III-A

ACŢIUNEA CIVILĂ

1. Noţiunea de acţiune civilă443- instituţie a dreptului penal

Prin săvârşirea unei infracţiuni, pe lângă raportul (conflictul) de drept penal, se

poate naşte şi un raport (conflict) de drept civil, care oferă posibilitatea persoanei care a
suferit un prejudiciu prin infracţiune de a solicita justiţiei repararea acestuia.
Mijlocul prin care se realizează acest drept de a obţine repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune poartă denumirea de acţiune civilă.
Prin aducerea conflictului de drept civil înaintea instanţei penale, ia naştere un
raport procesual civil secundar care se alătură ca un accesoriu, raportului procesual
penal (principal), realizat prin punerea în mişcare a acţiunii penale.
Din săvârşirea unei infracţiuni, derivă întotdeauna acţiunea penală444. Or, nu
întotdeauna şi nu toate infracţiunile, vor provoca un prejudiciu (o daună materială sau
morală) şi, drept urmare, nu în toate cazurile, vor da naştere şi la acţiune civilă445(de
exemplu, infracţiunile de pericol sau tentativele unor infracţiuni nu cauzează daune). Pe
de altă parte, la infracţiunile de rezultat, existenţa daunei este element constitutiv al
infracţiunii (de ex.: omorul, furtul, înşelăciunea).
Aşadar, acţiunea civilă în procesul penal are, întotdeauna, acelaşi izvor ca şi
acţiunea penală:infracţiunea săvârşită.
Ea poate fi definită ca fiind mijlocul legal prin care persoana prejudiciată material
sau moral, solicită, în procesul penal, să i se repare prejudiciul cauzat prin infracţiune.

2. Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.

Teorii. Deosebiri şi asemănări.

În privinţa raporturilor dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, ambele

având aceeaşi sursă – infracţiunea săvârşită – s-auformulat diverse teorii de-a lungul
timpului.

443
Acţiunea civilă şi acţiunea penală sunt acţiunile „ce izvorăsc dintr-o infracţiune” (I.Ionescu-Dolj, op. cit., p.85).
444
Cu excepţia situaţiilor în care ea nu poate fi exercitată, analizată în cadrul acţiunii penale.
445
T.Pop., op. cit., vol.I, p.471

311
 Astfel, în legislaţiile primitive, când dreptul penal avea caracter privat, nu exista
deosebire între cele două acţiuni, făcându-se confuzie între cele două raporturi de drept,
întrucât partea vătămată avea un dublu rol, atât de acuzator, cât şi de reclamant al
daunei. Pe măsură ce s-a evoluat spre un drept penal public, cele două acţiuni se
diferenţiau treptat, astfel încât, ordonanţa franceză din 1670 făcea distincţie între
acţiunea penală şi acţiunea civilă, iar, ulterior, Codul de instrucţie criminală francez din
1808 consacra „principiul separaţiei şi independenţei celor două acţiuni”446.
Concepţia dominantă în diferitele legislaţii, este însă aceea a interdependenţei sau
solidarităţii celor două acţiuni – din care s-a inspirat şi Codul nostru de procedură penală
- date fiind originea lor comună, valorificarea lor în faţa aceleiaşi instanţe şi influenţa lor
reciprocă.
Cele două acţiuni prezintă unele asemănări în ceea ce priveşte naşterea447 lor din
săvârşirea unei infracţiuni, instanţa penală comună la care pot fi exercitate şi
soluţionarea acţiunii penale care influenţează soluţionarea acţiunii civile.
Deosebirile dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt numeroase:
- acţiunea penală ia naştere prin săvârşirea unei infracţiuni, pe când acţiunea civilă
ia naştere numai atunci când, prin infracţiune, s-a produs şi un prejudiciu material sau
moral unei persoane;
- acţiunea penală aparţine statului sau societăţii, fiind exercitată prin
reprezentantul intereselor acestuia, Ministerul Public, pe când acţiunea civilă aparţine
părţii vătămate;
- acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului,
acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente, în scopul reparării pagubelor cauzate prin infracţiune;
- acţiunea penală poate avea loc numai contra autorilor, complicilor etc., pe când
acţiunea civilă poate fi exercitată şi contra moştenitorilor acestora sau contra persoanelor
civilmente responsabile;
- acţiunea penală este supusă principiilor obligativităţii, indisponibilităţii,
irevocabilităţii; acţiunea civilă este facultativă, disponibilă;
- acţiunea penală are alte moduri de stingere decât cea civilă: amnistia, prescripţia,
moartea, care nu pot stinge şi acţiunea civilă;
- termenul de prescripţie pentru cele două acţiuni diferă.
În doctrină448, s-au exprimat opinii, conform cărora repararea daunei provenită
din infracţiune este de interes social, public, astfel că acţiunea civilă are acelaşi scop ca
acţiunea penală: ocrotirea ordinii publice. Câteva din argumentele invocate în acest sens
au fost:reabilitarea poate fi admisă numai dacă condamnatul a achitat despăgubirile

446
R.Garraud, op. cit., nr.69, p.150 şi nr.71, p.152-154
447
Art. 1 din C.proc.pen. Carol al II-lea: „Orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală şi poate da loc şi la o acţiune
civilă”
448
Şcoala pozitivistă

312
civile şi cheltuielile de judecată (C.pen.român şi italian); printre criteriile prevăzute de
Codul penal italian pentru evaluarea gravităţii infracţiunii, este şi „gravitatea daunei”;
mărimea daunei este chiar un criteriu pentru calificarea mai gravă sau mai uşoară a unor
infracţiuni; repararea daunei este o circumstanţă atenuantă (C.pen.italian449).

3. Obiectul, scopul şi subiecţii acţiunii civile în procesul penal

a) Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului,

precum şi a părţii responsabile civilmente450, în vederea reparării juste şi integrale a
pagubelor cauzate prin infracţiune.
Totodată, acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă
pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile (art.14 alin.5 C. proc. pen.451).
b) Scopul acţiunii civile este repararea daunelor materiale sau morale cauzate
prin infracţiune.
În concluzie, existenţa pagubei cauzată prin infracţiune este condiţia sine qua non
a acţiunii civile452.
Potrivit dispoziţiilor procesual-penale, repararea pagubei se face, potrivit legii
civile, în două modalităţi:
a) în natură, prin :
- restituirea lucrului;
- restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;
- desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;
- orice alt mijloc de reparare
b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este
cu putinţă.
Cele două modalităţi pot fi cumulate, dacă numai astfel se poate obţine repararea
justă şi integrală a pagubei.
Paguba produsă prin infracţiune constă atât în paguba efectiv suferită (dauna
emergens), cât şi în folosul nerealizat (lucru cessans)453.
În privinţa daunei (pagubă sau prejudiciu), ultimele reglementări prevăzute de
Codul nostru de procedură penală, au revenit la mai vechea diviziune a acesteia în :

449
I.Ionescu-Dolj, op.cit., p.478
450
Vezi art.14 alin. 1 C. proc. pen.
451
Alin.5 al art.14 a fost introdus prin Legea nr.281/2003
452
I.Ionescu-Dolj, op. cit., p.479
453
În cazul părţii civile recent încadrate în muncă şi care nu a realizat venituri o perioadă mai îndelungată, va fi avută în
vedere retribuţia minimă, corespunzătoare calificării victimei, de la unitatea unde a fost încadrată, iar nu retribuţia minimă
pe economie; dacă veniturile victimei erau variabile sau în funcţie de sezon, se va ţine seama de veniturile realizate în cele
12 luni care au precedat data comiterii infracţiunii (Practica judiciară penală, vol.IV, op. cit., p.39).

313
daună materială sau patrimonială şi morală sau nepatrimonială.
În doctrină454, s-au reţinut următoarele definiţii:
Dauna materială constă în distrugerea, stricarea, vătămarea, degradarea,
deteriorarea, micşorarea, alterarea, desmembrarea, deformarea, mutilarea, desfigurarea
unei persoane sau lucru prin infracţiune. Se asimilează acestei noţiuni şi provocarea
prin infracţiune a incapacităţii de lucru sau reducerea acestei capacităţi, provocarea
neproductivităţii, inutilităţii bunului unei persoane sau însuşirea bunului, reducerea
valorii lui etc.
Dauna morală este acea vătămare care consistă numai în suferinţă psihică şi este
convertibilă economic455.
În alţi termeni, dauna cauzată prin infracţiune contra patrimoniului este pecuniară
sau economică, acea cauzată prin infracţiune contra persoanelor este materială, iar cea
cauzată prin infracţiune contra demnităţii este morală456.

c) Subiecţii acţiunii civile

Subiectul activ al acţiunii civile este subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana
vătămată prin infracţiune sau persoana fizică sau juridică (inclusiv statul) – alta decât
victima – care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii.
Există situaţii în care titulari ai acţiunii civile nu sunt părţile vătămate, ci
reprezentanţii acestora:
- în cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile457 (art.17 C. proc. pen. modificat),
calitatea de subiect activ o are reprezentantul legal al persoanei lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
- în cazul decesului părţii vătămate, subiecţi activi vor fi moştenitorii acesteia, ca
reprezentanţi ai moştenirii.
Condiţia cerută de C. proc. pen. este punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii
civile prin constituirea de parte civilă a subiecţilor activi ai acţiunii civile.
Prin constituirea ca parte civilă, persoana vătămată devine parte civilă.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile – adică persoanele împotriva cărora se îndreaptă
şi se exercită acţiunea civilă – sunt subiecţii activi ai infracţiunii, adică autorii,
instigatorii şi complicii infracţiunii, precum şi partea responsabilă civilmente.
În cazul morţii inculpatului sau părţii responsabile civilmente, succesorii acestora
vor deveni subiecţi pasivi ai acţiunii civile.

454
T.Pop., op. cit., p.480
455
V.Manzini, op. cit., p. 281
456
„Infracţiunea poate fi cauza diferitelor feluri de prejudicii. Dacă atinge patrimoniul, dauna ce rezultă din infracţiune este
pecuniară sau economică; dacă atinge viaţa, sănătatea, libertatea, dauna este materială sau fizică; iar dacă atinge onoarea,
consideraţiunea, reputaţia, dauna este morală sau intelectuală” (R.Garraud, op. cit., I, nr.107, p.235).
457
Anterior modificării prin Legea nr.281/2003, art.17 prevedea exercitarea din oficiu a acţiunii civile şi pentru unităţile
prevăzute în art.145 C. pen.

314
 Autorii, instigatorii şi complicii răspund solidar de paguba cauzată prin
infracţiune; tăinuitorul răspunde solidar numai până la valoarea bunurilor tăinuite, iar
favorizatorul numai în cazul în care a dat ajutor pentru asigurarea folosului infracţiunii şi
în limitele valorii acestuia458.
Partea responsabilă civilmente răspunde, solidar, cu inculpatul, pentru întreaga
pagubă cauzată de acesta prin săvârşirea infracţiunii459.

4. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

în procesul penal

Exercitarea acţiunii civile presupune îndeplinirea, cumulativă, a cinci condiţii:

a) Infracţiunea săvârşită să fi cauzat un prejudiciu material sau moral.

Această condiţie are în vedere posibilitatea producerii prejudiciilor numai prin
infracţiunile de rezultat, nu şi prin cele de pericol.De pildă, vom avea prejudiciu material
şi moral in cazul unei infracţiuni de omor, de furt, de înşelăciune, de delapidare, de
vătămare corporală, etc.Nu vom avea, însă, asemenea prejudicii în cazul infracţiunii de
mărturie mincinoasă, de ultraj, de bigamie, etc., care sunt infracţiuni de pericol.
În ce priveşte dovedirea concretă şi precisă a prejudiciilor materiale, s-a admis şi
în doctrină460 că aceasta este întotdeauna posibilă. Or, în ce priveşte dovada prejudiciului
moral, aceasta nu poate fi niciodată precisă, stabilirea acestora făcându-se doar prin
simple elemente de apreciere lăsate la îndemâna instanţei.
b) Între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul reclamat să existe un raport de
cauzalitate.
Inexistenţa unui raport de cauzalitate înlătură temeiul tragerii la răspundere
juridică a persoanei care a săvârşit fapta461.
Stabilirea nexului cauzal dintre infracţiune şi prejudiciu ridică probleme atunci
când, în procesul cauzal care se termină cu producerea unui prejudiciu au fost mai multe
cauze care au concurat şi contribuit la producerea rezultatului.
De regulă, cauza este acţiunea prevăzută în latura obiectivă a infracţiunii; dacă în
latura obiectivă este prevăzut rezultatul, atunci cauză sau cauze vor fi acelea care sunt
mai eficiente, mai apropiate şi esenţiale la producerea rezultatului462; dacă există mai

458
Gr.Theodoru, op. cit., p.150
459
Partea responsabilă civilmente nu răspunde pentru obligaţiile strict personale ale inculpatului (plata pensiei de
întreţinere) care nu îşi are cauza generatoare într-o infracţiune (Practica jud.penală, op. cit., P.63)
460
T.Pop., op. cit., p.486-487; Tanoviceanu.Dongoroz, op. cit. IV, p.315.
461
I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Buc.,1997, p.188.
462
T.Pop., Drept penal, vol.II, P.gen., p.292

315
multe astfel de cauze şi provin de la diferite persoane, toate răspund solidar463.

c) Prejudiciul trebuie să fie cert

Prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existenţei sale, dar şi
al posibilităţii de evaluare a acestuia.
Prejudiciul trebuie să fie direct şi imediat şi poate fi actual sau viitor.
Prejudiciul poate fi şi indirect sau mediat, dar, atunci este necesar să aibă cauza,
direct, în infracţiune. De pildă, o persoană supusă, pe nedrept, urmăririi penale, nu poate
să exercite acţiunea civilă împotriva autorului infracţiunii pentru motivul că din cauza
lui ar fi suferit o vătămare, deoarecce vătămarea e o consecinţă a erorii judiciare, iar nu a
infracţiunii comise, care, în realitate, e o cauză mediată a prejudiciului suferit464.
Prejudiciul viitor poate fi cert, atunci când justifică acordarea despăgubirilor
periodice pentru prejudiciile rezultate din diminuarea sau pierderea capacităţii de muncă
a unei persoane465.

d) Prejudiciul să nu fi fost reparat

Reparea prejudiciului cauzat prin infracţiune este o obligaţie a inculpatului şi a
părţii responsabile civilmente.
Dacă prejudiciul cauzat a fost recuperat de o societate de asigurare, aceasta se
poate subroga în drepturile celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul
penal împotriva inculpatului.
Dacă prejudiciul este acoperit de terţe persoane, cu titlu de ajutor pentru victima
infracţiunii, şi nu pentru a-l degreva pe inculpat, partea civilă poate exercita acţiunea în
procesul penal, cerând acoperirea integrală a prejudiciului produs prin infracţiune466.

e) Să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu

desdăunarea sa.
În procesul penal, această coniţie se realizează prin constituirea ca parte civilă.
În cazurile în care legea prevede exercitarea din oficiu a acţiunii civile, această
condiţie nu mai trebuie îndeplinită, instanţa fiind obligată să se pronunţe, din oficiu,
asupra reparării pagubei.

463
Dacă partea civilă a prilejuit, prin neglijenţa sa, sustragerea pieselor de la autovehiculul avariat de către alte persoane
decât inculpatul, acesta nu este răspunzător şi pentru acest prejudiciu, deoarece nu există raport de cauzalitate între acţiunea
sa infracţională şi prejudiciu. În această ipoteză, raportul de cauzalitate este înlăturat nu numai din fapta terţului, ci şi de
fapta victimei, aceste fapte acţionând cu valoarea forţei majore (Practica jud.penală, op. cit. P.73)
464
Tanoviceanu-Dongoroz, op. cit., IV, p.182
465
G.Antoniu, în colab., Practica judiciară penală, vol.IV, op. cit., p.71
466
I.Neagu, op. cit., p. 191

316
 5. Desfăşurarea acţiunii civile în procesul penal
1) Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile
În doctrină467, s-a apreciat că regulile privitoare la exerciţiul acţiunii civile sunt
grupate în jurul următoarelor principii:
- dreptul de opţiune al părţii vătămate între instanţa penală şi instanţa civilă;
- electa una via;
- penalul ţine în loc civilul („le criminel tient le civil en état”).
Dreptul de opţiune al părţii vătămate constă în dreptul de a opta, pentru
exercitarea acţiunii civile, între instanţa penală şi instanţa civilă.
Dreptul de opţiune ia naştere numai din momentul când s-a pus în mişcare
acţiunea penală la instanţa penală, căci acţiunea civilă la o instanţă penală este accesorie
acţiunii penale. Or, accesoriul nu este posibil fără principal468.
Exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal prezintă mai multe avantaje
pentru partea vătămată (de ex., scutirea de taxa de timbru).
Dreptul de opţiune al părţii vătămate este îngrădit, însă, în unele situaţii, când
legea prevede obligaţia sau posibilitatea exercitării acţiunii civile numai la o singură
instanţă: în cazul morţii inculpatului, amnistiei sau prescripţiei, partea vătămată nu are
deschisă decât calea civilă; în cazul procedurii urgente de urmărire şi judecarea
infracţiunii flagrante, dacă judecarea acţiunii civile ar întârzia soluţionarea acţiunii
penale, persoana vătămată este îndreptată spre calea civilă; în cazul infracţiunii comise
de minori, acţiunea civilă nu poate fi exercitată decât înaintea instanţei pentru minori, cu
ocazia judecării infracţiunii ş.a.
Principiul electa una via – odată ce dreptul de opţiune a fost exercitat şi persoana
vătămată a ales calea de valorificare a pretenţiilor sale civile, acesta devine irevocabil, în
sensul că nu se mai poate părăsi calea aleasă spre a se recurge la cealaltă (electa una via
non datur recursus ad alteram).
Consecinţele nerespectării acestei reguli sunt foarte importante, deoarece,
părăsind instanţa penală sau cea civilă se pierde devinitiv dreptul de a mai obţine pe cale
judecătorească acoperirea pagubei produsă prin infracţiune.
În doctrină şi jurisprudenţă, s-a arătat că, pentru aplicarea regulii „electra una
via”, se cer două condiţii: tripla identitate de obiect, cauză şi părţi şi condiţia ca opţiunea
să se fi făcut „în cunoştinţă de cauză”469.
De la această regulă, legea prevede şi unele excepţii, când partea civilă, deşi
părăseşte calea aleasă, poate obţine totuşi repararea pagubei pe cale judiciară, după cum
urmează:
a) Dacă acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului penal,
467
T.Pop. ,op. cit., p.497
468
T.Pop., op. cit., p. 499
469
R.Garraud, op. cit., I., nr.184, II, p.401-402;

317
partea civilă poate părăsi calea penală şi să se adreseze instanţei civile în următoarele
cazuri:
-când procesul penal a fost suspendat, indiferent dacă suspendarea are loc în faza
de urmărire penală sau în faza de judecată.
În caz de reluare, după suspendare, a procesului penal, acţiunea introdusă la
instanţa civilă se suspendă, conform art.19 alin.3 C.pr.pen.Acest efect este cunoscut ca
principiul „penalul ţine în loc civilul” – când persoana vătămată a optat pentru calea
civilă, exercitînd acţiunea civilă în faţa instanţei civile, judecata acţiunii civile se
suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (art.19 alin.2 C. proc. pen.).
Excepţia privitoare la această regulă – care este de ordine publică – poate fi
invocată, din oficiu, în tot cursul procesului penal, sub sancţiunea nulităţii actelor şi
măsurilor ulterioare.
- când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală(art.249 C.pr.pen.), încetarea
urmăririi penale (art.242 C.pr.pen.) şi când instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea
civilă(art.20 C.pr.pen.).
b)Dacă persoana vătămată a pornit acţiunea în faţa instanţei civile, poate să
părăsească această instanţă şi să se adreseze organelor de urmărire penală sau instanţei
de judecată, în următoarele cazuri:
-când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii
civile(art.19 alin.4 C.pr.pen.);
-când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale(art.19 alin.4 C.pr.pen.).
Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre în
cauză, chiar nedefinitivă(art.19 alin.ultim C.pr.pen.).
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în cazul părţii civile pentru care acţiunea
civilă a fost pornită şi exercitată din oficiu.

2) Punerea în mişcare a acţiunii civile

În cadrul procesului penal, acţiunea civilă se pune în mişcare prin constituirea ca

parte civilă a persoanei vătămate, în contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei
responsabile civilmente.
Constituirea ca parte civilă se poate face fie în tot cursul urmăririi penale, fie în
cursul judecăţii470, dar numai până în momentul citirii actului de sesizare.
Constituirea se face printr-o declaraţie scrisă sau orală în faţa organului de

470
Organele de urmărire penală şi instanţa au obligaţia de a chema persoana vătămată şi de a-i pune în vedere că se poate
constitui parte civilă; necitarea persoanei vătămate la prima instanţă pentru a se constitui parte civilă poate fi motiv de
admitere a recursului procurorului şi de casare a hotărârii (Practica jud.penală, vol.IV, p.89)

318
urmărire penală sau a instanţei de judecată, ori printr-o cerere scrisă sau orală prin care
se solicită despăgubiri civile de la inculpat şi de la partea responsabilă civilmente.
În declaraţia de constituire nu este necesar să se precizeze cuantumul pretenţiilor
persoanei vătămate471.
Pentru admisibilitatea acţiunii civile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii472:
- acţiunea penală căreia i se alătură acţiunea civilă să fie legal exercitată. Acţiunea
civilă nu poate fi admisă dacă s-a exercitat acţiunea penală în lipsa plângerii prealabile, a
sesizării sau autorizării prelabile ori există autoritate de lucru judecat;
- acţiunea civilă să aibă ca obiect repararea pagubei cauzată prin infracţiunea care
formează obiectul procesului penal. Acţiunea civilă este admisibilă în procesul penal ori
de câte ori prejudiciul material a fost produs prin infracţiune sau prin acelaşi complex
cauzal indivizibil în care este integrată şi infracţiunea473;
- acţiunea civilă să nu se refere la o faptă pentru care s-a dispus, în cursul
urmăririi penale, soluţia de scoatere de sub urmărire sau încetare a urmăririi penale,
inculpatul nefiind trimis în judecată pentru acea faptă;
- acţiunea civilă să nu fie stinsă printr-o cauză legală474.
După constituirea ca parte civilă, persoana vătămată poate figura în aceeaşi cauză,
în latura penală, ca parte vătămată, instanţa fiind investită cu soluţionarea concomitentă
a celor două acţiuni.
Legea prevede că procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită
de persoana vătămată (art.18 alin.1), iar instanţa are obligaţia de a avea rol activ în
soluţionarea legală şi temeinică a acţiunii civile (art.287 C.pr.pen.).
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile
Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel vătămat este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art.17
alin.1 C.pr.pen.)475.
Art.18 alin.2 C.pr.pen. prevede că, atunci când cel vătămat este o persoană lipsită
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când
participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu

471
V.Dongoroz ş.a., în „Explicaţii teoretice ...”, op.cit., p. 78
472
Gr.Theodoru, op. cit., p.152-153
473
În cazul trimiterii în judecată a unui inculpat pentru o infracţiune împotriva integrităţii corporale, persoana vătămată se
poate constitui parte civilă şi pentru pagubele provenind din distrugerea ori degradarea bunurilor sale în urma violenţei
produse (dec. de îndr. Nr.8/1973, a Tb.Suprem, în C.D., 1973, s.p. 9, p.55)
474
Hotărârea definitivă a instanţei civile, stingând acţiunea civilă, împiedică exercitarea din nou a aceleiaşi acţiuni în faţa
instanţei penale
475
Textele art.17 alin.1 şi 2 şi art. 18 alin.2 C. proc. pen., înainte de modificările aduse prin Legea nr.281/2003, publicată în
M.Of. nr.468 din 1 iulie 2003, prevedeau exercitarea din oficiu a acţiunii civile şi atunci când persoana vătămată este o
unitate din cele la care se referă art.145 C. pen. Aceste prevederi au fost declarate neconstituţionale, prin dec. nr.80/20 mai
1999, publicat în M.O.f., P.I, nr.333 din 14 iulie 1999 de către Curtea Constituţională şi, drept urmare, nu mai sunt cuprinse
în actualul Cod de procedură penală.

319
este constituită parte civilă476, iar instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra
reparării pagubei şi a daunelor morale (art.17 alin.3).
Exercitarea acţiunii civile prezintă unele distincţii, după cum cauza se află în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii477:
- dacă în cursul urmăririi penale se constată că acţiunea penală este lipsită de
temei juridic, este stinsă printr-o cauză legală sau există un impediment de ordin
procedural în exercitarea ei, procesul penal nu mai continuă în faza de judecată, iar
partea civilă trebuie să se adreseze cu acţiunea sa instanţei civile. Dacă aceleaşi situaţii
intervin în cursul judecăţii, acţiunea civilă trebuie exercitată în continuare şi soluţionată
de către instanţa penală, dacă nu a fost stinsă între timp printr-o cauză legală;
- în cazul decesului părţii civile sau a inculpatului, exercitarea acţiunii civile
prezintă unele particularităţi: în cazul decesului părţii civile, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, acţiunea civilă va continua să fie exercitată de către moştenitorii
acesteia, care vor interveni în cauză; în cazul decesului inculpatului în cursul urmăririi
penale, procesul penal nu mai poate continuat, iar partea civilă trebuie să se adreseze
instanţei civile; dacă decesul inculpatului intervine în cursul judecăţii, acţiunea civilă va
continua să se exercite împotriva moştenitorilor inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente, instanţa având obligaţia să introducă în proces aceste persoane;
- în situaţia în care soluţionarea acţiunii penale este întârziată de soluţionarea
acţiunii civile, legea permite disjungerea acţiunii civile de cea penală, urmând să fie
exercitată imediat după ce instanţa de judecată a soluţionat acţiunea penală (art.343
C.pr.pen.).
Instanţa este obligată să reţină acţiunea civilă în cadrul procesului penal şi să
procedeze la judecarea şi soluţionarea ei imediat ce s-a pronunţat cu privire la acţiunea
penală.

c) Introducerea în proces a persoanei responsabile civilmente

Persoana responsabilă civilmente se poate introduce în proces, la cerere sau din
oficiu, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, până în momentul citirii
actului de sesizare (art.322 C.pr.pen.).
În practica judiciară478, s-a admis că introducerea în proces a persoanei
responsabile civilmente, ulterior momentului citirii actului de sesizare, poate avea loc
numai dacă ea nu se opune şi i se respectă dreptul la apărare. Dacă se opune, instanţa va
respinge cererea de introducere în proces ca tardivă.
Prin introducerea sa în cauză, persoana responsabilă civilmente devine subiect

476
Dacă mama copiilor minori, prejudiciaţi prin uciderea tatălui, n-a cerut despăgubiri decât în numele minorilor, ceea ce
instanţa i-a acordat, nu şi în nume propriu, procurorul nu poate să ceară în recurs, să i se acorde şi mamei minorilor
despăgubiri, substituindu-se astfel în drepturile acestei persoane vătămate (Practica jud. Penală, vol.IV, op. cit., p.96)
477
Gr.Theodoru, op. cit., P.gen., p.154
478
Practica jud.penală, vol.IV, op.cit., p.94

320
procesual cu calitate de parte civilă în acţiunea civilă479, având aceleaşi drepturi
procesuale ca şi inculpatul.
Introducerea în proces a acestei părţi implică obligaţia instanţei de a o cita şi a se
pronunţa prin admiterea sau respingerea acţiunii civile.

d) Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

Persoana vătămată se poate adresa instanţei civile cu o acţiune, dacă, în cauză, nu
s-a pus în mişcare acţiunea penală.
Atunci când, după sesizarea instanţei civile, se pune în mişcare acţiunea penală,
judecarea acţiunii civile la instanţa civilă se suspendă până la soluţionarea definitivă a
acţiunii penale. Această regulă cunoscută sub denumirea de „penalul ţine în loc civilul”
este obligatorie şi decurge, în principal, din caracterul accesoriu al acţiunii civile faţă de
acţiunea penală. Or, principalul primează accesoriului, astfel că mai întâi trebuie
soluţionată acţiunea penală, a cărei rezolvare va influenţa şi soluţionarea acţiunii civile.
Potrivit art.22 alin.1 C.pr.pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate
de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa
faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia480.
Dimpotrivă, hotărârea definitivă a instanţei civile, prin care a fost soluţionată
acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi
a instanţei penale cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia (art. 22 alin.2).

e) Cazuri speciale de exercitare a acţiunii civile la instanţa civilă

În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din
probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi
cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă (art.20 alin.2).
Diferenţa solicitată trebuie să rezulte din probe noi481.
De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune la instanţa civilă
pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au
descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă. S-au avut în vedere, spre
exemplu, agravarea vătămării produse părţii civile după pronunţarea hotărârii primei
instanţe, paguba nouă urmând a fi reparată în faţa instanţei civile482.

Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal

479
V.Dongoroz ş.a., în „Explicaţii ...” vol.I, op. cit., p.78
480
Dacă inculpatul a fost condamnat în acţiunea penală, instanţa civilă trebuie să considere fapta ca existentă şi pe pârât ca
vinovat de săvârşirea ei
481
Gr.Theodoru, op. cit., p.157
482
Deciziile C.S.J. (1990-1992), Buc. 1993, p.85

321
 Atunci când acţiunea civilă este exercitată în cadrul procesului penal, alături de
acţiunea penală, instanţa penală se va pronunţa, prin aceeaşi hotărâre, cu privire la
ambele acţiuni, pronunţând una din următoarele soluţii:
a) respingerea acţiunii civile
Instanţa nu acordă despăgubiri în cazul când achitarea s-a pronunţat în baza art.10
lit.a şi c C. proc. pen. – pentru că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat. Cele
două cazuri483 infirmă existenţa temeiului juridic al acţiunii civile.
b) admiterea, în totalitate sau în parte a acţiunii civile
În cazul în care instanţa constată săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi
existenţa unui prejudiciu material sau moral părţii civile, admite, în tot sau în parte,
acţiunea civilă, indiferent de soluţionarea acţiunii penale.
Când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art.10 alin.1 lit.b1 ori pentru
că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau
pentru că lipseşte vreunul dintre elementele constitutive ale infracţiunii (art.10 lit.d şi e
C.pr.pen.), instanţa poate obliga la repararea pagubei materiale şi a daunelor morale,
potrivit legii civile.
Înc azul încetării procesului penal în baza art. 10 lit.g şi i C. proc. pen., instanţa se
pronunţă cu privire la acordarea despăgubirilor civile.
În cazul în care încetarea procesului penal a intervenit ca urmare a prescripţiei
răspunderii penale, s-a exprimat, în literatura de specialitate484, opinia că acţiunea civilă
nu se prescrie, aceasta urmând regulile privitoare la prescripţie prevăzute în dreptul civil.
Drept urmare, chiar dacă s-a dispus încetarea procesului penal, instanţa îl va obliga pe
inculpat la despăgubiri civile, dacă acţiunea civilă nu s-a prescris.
c) instanţa nu soluţionează acţiunea civilă
Potrivit art.346 alin.4 C. proc. pen., instanţa penală nu soluţionează acţiunea
civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art.10 lit.b, ori când pronunţă
încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit.f şi j
C.pr.pen.
În aceste cazuri, acţiunea civilă poate fi însă adresată instanţei civile.

483
V.Păvăleanu, Drept procesual penal, Partea generală, Lumina Lex, 2001, p.220
484
I.Neagu,op.cit., p.200.

322