CAUZALITATEA ÎN MEDICINA LEGALĂ

Cauzalitatea este un capitol esențial al activității în medicina legală,

deoarece în final îmbină toate elementele unei expertize, furnizând elemente de
finețe pentru încadrarea juridică a unei anumite fapte.
Dar înainte de a ajunge la cauzalitatea în medicina legală, considerăm
necesară o trecere în revistă a istoricului acestui principiu.
Noțiunea de cauzalitate face referire la una din categoriile de bază ale
lumii care ne înconjoară și presupune că toate fenomenele realității obiective se
află în corelație. Această corelație se reflectă în felul următor: nu există
fenomene, evenimente și fapte fără cauză, respectiv nu există fenomene,
evenimente și fapte fără consecințe. În zilele noastre, recunoașterea cauzalității
constituie un adevăr convențional, fiind inclusă în paradigma științifică existentă.
Cauzalitatea, subiect intens studiat din perspective diferite, reprezintă relația
dintre cauze și efecte.
În filosofie, cauzalitatea reprezintă o abstracție care indică felul în
care lumea progresează, fiind privită drept un concept atât de fundamental încât
oferă explicație altor concepte de progresie.
Conform Dicţionarului de Logică cităm: “Cauzalitate (conexiune cauzală)
– relaţie între fenomene (evenimente) caracterizată prin aceea că un fenomen
(numit cauză) produce un alt fenomen (numit efect).
O problemă mult discutată în teoria cauzalităţii este aceea a raportului în
timp între cauză şi efect. Este cauza simultană cu efectul sau există
o succesiune în timp între cauză şi efect? Se constată că fenomenul-cauză este
însoţit de un complex de împrejurări.
 Indiferent de alte considerente se constată că : a) fenomenul cauzal se
manifestă experimental (este înregistrat) înainte de manifestarea fenomenului
efect; b) pentru a produce fenomenul efect  trebuie să înceapă a se produce
fenomenul cauză; c) cel puţin unele însuşiri ale fenomenului cauză se pot
manifesta independent de fenomenul efect ”.
Astfel, cauzalitatea este implicită în logica și structura limbajului obișnuit.
Filosofia aristotelică folosește cuvântul ”cauză” pentru ”răspuns la o întrebare”
sau ”explicație”. Dintre cele patru moduri explicative ale lui Aristotel, și anume
cauza materială, cauza formală, cauza eficientă și cauza finală cel mai apropiat
de acest concept este cel ”eficient”.
Prin susținerea acțiunii, de a face ceva asupra a altceva, cauzalitatea
aristotelică disjunge între cauză și efect ca noțiuni distincte, cauza fiind un
principiu activ pe cînd efectul este un principiu pasiv.
 După Sextus Empiricus „cauza este lucrul în virtutea căruia se produce
efectul”.
După Toma d`Aquino, dacă vom căuta cauza unui fenomen oarecare, vom
găsi că aceasta este consecința alteia, făcînd parte dintr-un șir de cauze până când
vom ajunge la prima cauză („causa sui”) care nu este cauzată de ceva exterior,
este cauza primă.
De altfel și David Hume ajunge într-un fel la principiul determinismului
postulând că aceasta (cauzalitatea) derivă din experiența succesiunilor constante.
El susține că totul are o cauză și în aceleași condiții, aceleași cauze produc
aceleași efecte.
Pe de altă parte, unii scriitori consideră cauzalitatea ca fiind metafizică
înaintea noțiunilor de timp și spațiu.

În fizică, cauzele unui eveniment trebuie să fie puse în conul de

lumină trecut al evenimentului și reductibile la interacțiuni fundamentale.
Conform teoriei relativității speciale și generale a lui Einstein, cauzalitatea se
referă la faptul că o cauză nu poate avea un efect în afara conului său de lumină
(viitor); la fel cum un efect nu poate apărea dintr-o cauză care nu se află în conul
luminos din spate (trecut) al respectivului eveniment.
Din punct de vedere fizic, se fac următoarele referiri privitoare la
”cauză”: cauza necesarp, cauza suficientă, cauza contributorie și cauza multiplă.
Cauza necesară reprezintă cauza fără de care nu se produce efectul
(determinantă);
Cauza suficientă este cea cu care se produce efectul; efectul nu poate avea
loc și datorită altei cauze suficiente;
Cauza contributorie se referă la cauza care nu este nici cea necesară și nici
cea eficientă; este o cauză care își aduce contribuția la producerea efectului
(cauză participantă);
Cauza multiplă constituie cauza care poate produce mai multe efecte.

În medicină, conceptul de cauzalitate a căpătat contur în anul 1884, prin

elaborarea unui set de patru criterii formulate de Robert Koch și Friedrich
Loeffler – postulatele lui Koch, scopul fiind stabilirea unei relații cauzale dintre
un microb și boala pe care o cauzează. Inițial, aceste criterii au fost aplicate
pentru a determina cauzeletuberculozei și antrax-ului, ulterior fiind generalizate si
la alte boli.
Postulatele lui Koch spun că microorganismele se află în toate bolile
infecţioase în corpul gazdei aflat în boala clinică; germenii trebuie izolaţi de la
gazdă şi să crească în cultură pură; când sunt injectate la o altă gazdă susceptibilă
trebuie să reproducă boala clinică (dar intervin şi particularităţile organismului
gazdă);
Astfel, cauza necesară, bacteria, nu este şi suficientă, fiind necesare şi
cauze contributorii (malnutriţie, imunodepresie, etc.)
Statisticianul englez Sir Austin Bradford Hill a propus în anul 1965, un set
de nouă principii – așa numitele Criteriile de cauzalitate ale lui Hill, cu scopul de
a stabili dovezi epidemiologice ale unei relații cauzale între o cauză presupusă și
un efect observat. Acestea sunt intensitatea asocierii; consistenţa; specificitatea;
temporalitatea; gradientul biologic; legătura plauzibilă; coerenţa;experimental;
analogia.

În domeniul juridic, o conduită umană capătă caracter cauzal numai dacă

ea conduce în mod normal şi firesc la un anumit efect, socialmente periculos,
specific infracţiunii. Se are în vedere și motivaţia cauzei directe (determinante) şi
existenţa ei, eliminând-o din sistem şi urmărind dispariţia efectului corespunzător:
pedeapsa privativă faţă de infractor care scoate din sistemul social agentul
perturbator.
Legătura dintre o cauză şi efectul său constituie un fenomen ubicuitar în
lumea fizică, precum şi în lumea vie. Cunoscând cauzele putem explica şi preveni
efectele, după cum, din cunoaşterea efectelor putem deduce cauzele sale. A doua
situaţie operează cu precădere în drept, unde, efectele comportamentului trebuie
explicate ca având o cauzalitate certă, pentru a fi imputabile.
Legătura de cauzalitate dintre o acţiune ori inacţiune şi o faptă incriminată
de lege se soldează cu imputarea obiectivă a rezultatului, altfel spus, între mens
rea şi actus reus (legătura dintre vinovăţie, ca latură subiectivă a infracţiunii, şi
obiectul ei). Mai ales în situaţia unor infracţiuni cu pluriagresori sau în acţiunile
succesive stabilirea cauzei relevante a unui fenomen antisocial condiţionează
gradarea pedepsei ca finalitate a legii.
După Bulai şi col., în drept se confruntă două teze în stabilirea raportului
de cauzalitate: teza monistă şi teza pluralistă.
În cadrul tezei moniste se face o distincţie între cauză, ce trebuie să fie
unică, şi condiţiile ce o favorizează. În cadrul acestei teze se discută; teoria cauzei
eficiente (a cauzei responsabile de efect); teoria cauzei preponderente (chiar dacă
acţionează în cadrul unor condiţii); teoria cauzei proxime (a cauzei ce a precedat
efectul) și teoria cauzei adecvate (sau a cauzei tipice, care trebuie distinsă de
cauzele netipice).
În cadrul tezei pluraliste se discută teoria echivalenţei condiţiilor (sau a
concursului de cauze)și teoria condiţiei necesare (ce a determinat efectul).
 Majoritatea juriştilor consideră că teoria cauzei necesare cuplată cu teoria
echivalenţei condiţiilor corespund în mod adecvat cerinţelor dreptului în stabilirea
relaţiei de cauzalitate.
Teoria condiţiei necesare ia în considerare contribuţia diferită a condiţiilor
în efectul produs („gradul de cauzare”), dar se reţin doar cauzele ce ţin de faptele
umane.
Teoria echivalenţei condiţiilor reţine doar cauza sine qua non, fără a
neglija rolul condiţiilor ce au precedat cauza şi care sunt echivalente cu cauza,
indiferent de contribuţia lor.
Prin cuplarea celor două teorii, cauza capătă atribute de necesitate şi
suficienţă (Antoniu) deoarece, fără ea, rezultatul nu s-ar fi produs, chiar dacă ea
acţionează în interiorul unor condiţii ce au favorizat-o în acţiunea ei, funcţie de
specificul acestor condiţii.
Condiţiile ex ante cauzei trebuie să se reflecte în efectul ex post. De
asemenea, cerinţa se aplică şi condiţiilor concomitente sau suprapuse, deoarece,
fără aceste condiţii rezultatul nu s-ar fi produs, deşi, în contextul lor, se detaşează
cauza sine qua non (necesară), fără această cauză, prin ele însele, condiţiile nu ar
fi produs rezultatul cercetat.
În aceeaşi interpretare se evaluează şi rolul condiţiilor îndepărtate,
alternative sau adiţionale.
Alţi juristi cuplează teoria echivalenţei condiţiilor cu teoria cauzei
adecvate (a aptitudinii intrinseci a cauzei de a produce rezultatul), deşi teoria
cauzei adecvate este criticată pentru că restrânge cauzele şi condiţiile la o
contribuţie unică în rezultatul produs, ignorând rolul acţiunilor netipice şi
nespecifice în rezultatul produs.
Faţă de disputele dintre aceste teorii se consideră că următoarele premize
trebuie să se afle la baza raportului juridic de cauzalitate și anume cauza trebuie
să fie o faptă umană, iar efectul o încălcare a unei norme penale; fapta (cauza)
este consecinţa acţiunii (intenţiei) sau inacţiunii (culpei) la care autorul era
obligat; cauza trebuie distinsă de condiţii, chiar dacă acestea accelerează, întârzie
sau amplifică efectul cauzei; în pluralitate de autori se vor distinge cauzele
necesare de condiţiile ce o înlesnesc.
În acest sens, Bulai şi col. argumentează necesitatea de a se distinge
contribuţiile esenţiale, necesare, ale cauzei, de cele ajutătoare ale condiţiilor, în
rezultatul produs, după criteriul sine qua non.
Pentru a se înlătura lacunele clasice din evaluarea raportului de
cauzalitate, unele legislaţii aplică o nouă teorie, şi anume, teoria relevanţei, teorie
care scindează teoria echivalenţei condiţiilor într-o evaluare ex ante (făcută în
baza legilor universale ale ştiinţei) şi alta ex post (de verificare dacă rezultatul
concret coincide cu cel universal).
 S-a propus şi o teorie a dominanţei (a aptitudinii autorului de a domina
condiţiile), iar ceea ce nu poate domina cognitiv şi volitiv este considerat hazard
şi deci lipseşte legătura cauzală dar se consideră că legătura cauzală, în caracterul
ei obiectiv, nu poate fi influenţată de elemente subiective.
Teoria imputabilităţii obiective, când efectul este pus în sarcina autorului
(poate interveni dacă rezultatul era previzibil şi putea fi prevenit; fapta a creat
pericolul ce a depăşit riscul permis de lege (fapta a majorat riscul rezultatului).
În teoria imputabilităţii obiective se cere ca riscul permis de lege să fi fost
majorat prin acţiunea autorului.

Cauzalitatea medico-legală
Cum spuneam la începutul capitolului, cauzalitatea în medicina legală este
importantă nu numai prin faptul că se supune principiilor mai sus enunțate,
inclusiv celor filozofice, oricât de abstracte ar fi ele, dar este și o metodă de a
rezolva problemele practice le expertizelor, concomitent cu o cale de obiectivare
științifică aa concluziilor acestor expertize.
Ca și în filozofie în medicina legală, cauzalitatea este definită ca fiind
relația dintre un eveniment cu valoare de cauză și eveniment cu valoare de efect.
Practica medico-legală se bazează pe două principii ale cauzalității: ”orice
fenomen are o cauză și orice cauză are un efect”, respectiv ”în aceleași condiții,
aceleași cauze produc aceleași efecte”.
După T. Ciornea, Gh. Scripcaru: „Ca operație logică de epistemologie
medico-legală, cauzalitatea necesită o apreciere concretă bazată pe o analiză
riguroasă a materialului faptic rezultat dintr-o multitudine de investigații.
Cauzalitatea exprimă relația de legătură dintre un eveniment cu valoare de cauză
și altul cu valoarea de efect”.
De aceea, definirea termenilor de cauză și efect sunt dependente una de
cealaltă.
Cauza este factorul determinant duce la producerea unui efect, efectul
fiind urmarea cauzei.
Efectul este fenomenul care apare ca urmare a exercitării acțiunii
fenomenului numit cauză.
În biologie și medicină, ca urmare a faptului că orgnismul uman este un
sistem complex în intercțiune nu numai cu mediul înconjurător, fizic, dar și cu cel
biologic și social, alături de cauză în producerea unui anumit efect pot interveni și
anumite condiții particulare, numite condiții.
După V.T. Dragomirescu: „Efectul se poate defini ca fenomenul care
rezultă din interacţiunea cauzelor, condiţiilor si circumstanţelor și care este
determinat însă in mod necesar de cauza însăși”.
 Condiția reprezintă acel fenomen sau împrejurare care prin existența sa
influențează acțiunea cauzei și determină apariția unui anumit efect.
Condiția acționează în timp (mai lung sau mai puțin lung) dar niciodată
episodic. Condițiile pot avea efect pozitiv, care cresc intensitatea acțiunii cauzei,
sau negativ, de scădere a acestei intensități.
O condiție nu poate determina singură efectul.
Datorită existenţei condiţiilor o cauză poate genera efecte variate, după
cum un acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite.

Circumstanțele sunt cum le spune și numele, acele împrejurări sau

conjuncturi care apar în situații date, particulare, care au o acțiune scurtă în timp,
și pot avea efect declanșator sau dimpotrivă, inhibitor. Ele au o mai mică
importanță în legătura de cauzalitte, dar trebuie identificate tocmai pentru a le
diferenția de cuze și de condiții.

Din interes mai ales didactic, deoarece din punct de vedere practic este
mai impoprtantă identificarea lor, redăm mai jos clasificările cauzelor, condițiilor
și circumstanțelor.

Astfel cauzele pot fi după natura lor exogene (cele mai frecvente) sau
endogene, după gradul lor de determinare pot fi predispozante (se confundă cu
factorii de risc); favorizante (grăbesc acţiunea sau amplifică efectele cauzelor
primare); declanşante (acţiune limitată în timp dar importantă în determinarea
efectului); după modul de acţiune (clasificarea cea mai utilizată): directe imediate
(necondiționate), directe mediate (condiționate), indirecte, multiple; după
numărul cauzelor pot fi cauze unice (lanţ monocauzal) sau cauze multiple (lanţ
policauzal);după tipul de acțiune pot fi predispozante (care se pot confunda cu
factorii de risc) sau favorizante (grăbesc acțiunea sau amplifică efectele), iar după
timpul scurs între cauză și efect pot fi primare în cauzalitatea directă sau
secundare în cauzalitatea indirectă.

Condițiile pot di clasificate în funcție de origine ca fiind interne,

fiziologice (vârstă, sex, reactivitatea organismului) sau fiziopatologice (surmenaj,
inaniţie, anemie, ebrietate); premorbide (boli cronice generale sau locale).
Condițiile externe depind de condiţiile de producere a traumatismului, de
tratamentul medical aplicat, de atitudinea victimei (refuzul tratamentului). În
funcție de cum pot influența cauza pot fi dominante, codominante, recesive; în
funcție de intensitate sunt minime, suficiente, excesive, iar în funcție de timpul la
care acționează asupra cauzei pot fi precauzale, simultane sau postcauzale.
 Este important de subliniat faptul că agentul cauzal este cel ce imprimă
efectului particularităţile sale specifice. Restul sunt condiţii. Cauzele sunt
influenţate de condiţii şi circumstanţe.

Cauzalitatea medico-legala

Una dintre particularitățile cauzalității în medicina legală este aceea că se

pornește întotdeauna de la efect. Acest fapt este cel mai bine ilustrat de autopsiile
medico-legale, unde se pornește de la efect, de la moartea unui individ. Acest
lucru ne oferă un mare avantaj, poate neperceput ca atere nici de către experți,
deoarece moarte este un lucru cert, unul dintre puținele lucruri certe din biologie
(domnul profesor Gheorghe Scripcaru în toate lucrările sale sublinia „valoarea
axiologică a morții”). Ponind de la efect, vom stabili autopsie cauzele și
condițiile, iar prin colaborarea cu organele de justiție circumstanțele, putând în
final să formulăm prin argumentare științifică legătura de cauzalitate.

Prin legătura cu organele de justiție s-au stabilit trei teorii care pot face
legătura între cauzalitatea medico-legală și cauzalitatea juridică: teoria „proxima
causa” – cauza este cea mai apropiată de evenimentul respectiv, restul fiind
condiţii, „echivalenţa condiţiilor” adică toate evenimentele ce concură la efect
sunt cauze „echivalente” și „cauzalitatea adecvată” în care nu sunt considerate
cauze decât evenimentele ce, în desfăşurarea naturală a faptelor, pot produce
efectul.

Tot din punct de vedere teoretic se propun următoarele definiții:

Legătură de cauzalitate (lanţul cauzal). Presupune explicarea corelaţiei

dintre traumatism pe de o parte si prejudiciul fizic sau moarte pe de alta parte,
fiind atât o relaţie genetica de generare a "ceva" din "altceva" dar si o relaţie
"asimetrica", cauza fiind anterioara in timp faţă de efect.
Raportul de cauzalitate. Reprezintă compararea, în vederea ierarhizării, a
diferitelor categorii de factori in raport cu realizarea prejudiciului/decesului.
Procesul de cauzalitate. Este un termen general prin care se intelege
sintetizarea si particularizarea datelor ce rezulta din studiul celor doua categorii
anterioare.

Din punct de vedere practic, în medicina legală ne întîlnim doar cu patru

tipuri de cauzalitate și anume cauzalitate directă necondiționată, cauzalitate
directă condiționată, cauzalitate indirectă și cauzalitate multiplă.
 Cauzalitatea directă necondiţionată (nemediată) în care între traumatism
și complexul morfo-funcțional cauzator de moarte sau de prejudiciu nu se
interpune nici o verigă.
Acest tip de cauzalitate necesită existența unor criterii pentru a fi definită,
ca să existe un traumatism real demonstrabil şi localizat în timp demonstrabil,
care determină un prejudiciu al cărui existenţă poate fi probată şi gravitatea
măsurată; ca traumatismul să acţioneze direct şi nemijlocit asupra organismului;
prejudiciul să fie ulterior traumatismului; să se excludă posibilitatea preexistenţei
unui prejudiciu; să existe concordanţă de sediu între traumatism și prejudiciu; să
existe concordanţă de timp între traumatism și prejudiciu și să existe o înlănţuire
evolutivă neîntreruptă.

Cauzalitatea directă condiţionată (mediată) presupune existența unei

condiții (conform definiției de mai sus) care influențeză acțiunea cauzei pentru
realizarea efectului prezent.
Deosebit de criteriile pentru cauzalitatea directă necondiționată există
următorele criterii de apreciere: Traumatismul (vatamarea) este necesar dar nu şi
suficient în vederea producerii efectului, se manifesta o condiţie care
particularizează producerea efectului, condiţie care nu poate determina singura
efectul iar traumatismul si condiţia se influenţează reciproc si se
interconditioneaza: nici una nu pot determina decesul luate separat, dar impreuna
prin interconditionare se amplifica in măsură determinării efectului. Adică
leziunile traumatice sunt necesare dar nu și suficiente, cel mai des determinarea
efectului presupune dublu sens: traumatismul agravează starea morbidă
preexistentă sau starea morbidă preexistentă agravează efectele traumatismului).

Cauzalitatea indirectă:
Se întâlnește în situația în care cauza primară declanșează sau este
agravată de o ”complicaţie” ( numită uneori cauză secundară), aceasta din final
conducând către deces.
Complicația este un incident ce nu face parte din evoluţia obişnuită a unei
leziuni. Sublinem acest aspect deoarece evoluția științei medicale în ultimul timp
șterge acest „evoluție obișnuită„ , „normală” a unei boli.

Cauzalitatea multiplă sau complexă când putem întâlni cauze principale

şi secundare; cauze directe şi indirecte;cv cauze concomitente (determină
împreună efectul);c cauze succesive (fiecare cauză determină un efect care la
rândul său determină un altul). Este foarte greu în practica medico-legală de
susținut o astfel de cauzalitate.
 Bibliografie
Antoniu G.: „Revista de drept penal”, 1998, 4, 9
Antoniu G: Raportul de cauzalitate în dreptul penal. Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968
Bulai C.: „Instituţii penale”, Ed. Trei, 2001, 35
Scripcaru Ghe. şi col.: „Medicina legală pentru jurişti”, Ed. Polirom,
2005;
Scripcaru Gh, Terbancea M: Patologie medico-legală. Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983;
Dermengiu D, Curcă G.C, Gheorghiu V, Popescu I, Gorun G, Bărbării L:
Curs de medicină legală, UMF “Carol Davila”, Bucureşti. Ed. Tehnoplast
Company SRL, Bucureţti, 2005;
Boroi Al: Drept Penal. Partea Generală. Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Ciornea T: Medicină legală. Definiţiişi interpretări. Ed. Junimea, Iaşi,
1986;
George Cristian Curcă „Manualul constatării şi certificării decesului.
Identificarea cauzelor medicale ale decesului. Instrucţiuni de completare a
certificatului medical constatator al decesului”, Editura Universitara, 2009
Virgil Tiberiu Dragomirescu „Introducere în medicina legală
antropologică. Cauzalitate și responsabilitate”, Editura ALL, 1999
I. Quai, M. Terbancea, V. Mărgineanu „Introducere în teoria și practica
medico-legală”, Editura Dacia 1978.
Andrei Pleșu „Despre inimă și alte eseuri”, Editura Humanitas 2017