Privindu-te în oglinda celor care vin

E limpede mutarea de accent de pe specular pe exemplar, ce caracterizează

Întîlnire cu un necunoscut şi Note, stări, zile – cele două jurnale recent publicate de
Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Maestrul se ex-pune ucenicilor deopotrivă în
togă şi sandale, cu sceptru şi tichie, încercănat şi fără fard, tot mai tangibil şi filial-
palpabil din cît ar fi fost de (presupus) patern-inaccesibil. Cu alte cuvinte, eul îşi
supune propriile fantasme, impulsurile narcisiace, febricitarea autoexpozitivă şi
energiile plăsmuitoare, unui deliberat proces de – cum să-i spun? – alchimie
paideică.
Învăţăceii de ieri sînt meşterii de azi. Pălăria şi fularul lui Nae Ionescu, basca, pipa
şi ghetrele lui Noica, vila de la Balcic şi soba de la Păltiniş îşi împletesc rostul
acum cu excelenţa cultivată la NEC şi doxologia de la Humanitas.
„Mă expun – scrie Andrei Pleşu în prefaţă – ca să mă alătur tinerilor (dar şi celor
mai puţin tineri) care se simt încă nesiguri de ei, încă tatonanţi, orgolioşi, dar
timizi, harnici şi leneşi deopotrivă. Le propun ca temă de reflecţie propriile mele
ambiţii, neputinţe, experienţe şi speranţe.“
La rîndu-i, după ce defineşte jurnalul nu ca „document psihologic, nici psihiatric“,
ci ca „aport individual la edificarea unei umanităţi comune“, Gabriel Liiceanu
recunoaşte: „Scriu fără să-mi pese prea mult de ce va spune lumea. Dar atunci de
ce o fac în văzul tuturor? (Poate pentru că ajung să cred că scormonitul meu în
mine îi ajută pe cîţiva. Iar restul nu mă interesează.) Oricum, exprimîndu-se, un
scriitor îi exprimă pe ceilalţi“. El crede că „ceea ce trebuie «exhibat» este
fragilitatea noastră «bună» şi răul lumii de care sîntem luaţi prin surprindere. Orice
jurnal amestecă din acest punct de vedere confesiunea cu moralismul. E treaba
celui care scrie să ştie pînă unde poate «întinde coarda» într-una sau alta din aceste
direcţii“.
Cum ştim, ucenicul dispreţuieşte „moralismul“ şi adoră confesiunile Învăţătorului,
pîndind cu sadică sagacitate excesele, abaterile şi vinovăţiile acestuia, întru
cauţionarea propriilor febrilităţi eretice. Or, aici, şi Liiceanu şi Pleşu excelează în
sinceritate, spre savoarea – presupun – a tinerilor împricinaţi. „Calul negru“, la
unul („simbol al poftei sexuale dezlănţuite“ în Republica lui Platon), „fratele porc“,
la celălalt, sînt emblemele unei insurgenţe turbionare a cărei supunere spirituală a
fost (este?) cu atît mai spectaculoasă şi mai demnă de urmat cu cît învolburarea ei
se revelă mult mai răvăşitoare decît ne îngăduie să (între)vedem documentele
scrise.
Ce-ar fi dacă aş sparge cu o piatră geamul unei maşini din parcare? se întreba Pleşu
în aprilie 1968, la nici 20 de ani. Logic, nu-i aşa? Din punct de vedere instinctual.
Dar ce dihanie este spiritul? revine el în 1972: „Spiritul comun crede că viaţa
spirituală e un balet de nimfe, un rafinament decolorat, la antipodul animalităţii. În
realitate, spiritul e o stihie brutală, un faun, o dihanie dezlănţuită, faţă de care mica
febră a corpului e inocentă. Cine n-a avut niciodată intuiţia animalităţii specifice a
spiritului are poate vocaţia culturii, a investigaţiei intelectuale, dar nu are vocaţie
spirituală“. Vi se sperie gîndul? Tot aşa, în iunie 1977 îl citează pe Oscar Wilde
meprizînd fidelitatea în iubire, cea care „este ca şi consecvenţa în viaţa intelectuală
– simplă recunoaştere a eşecului“ (cînd iubirea, vorba lui, „din cer, devine tavan“),
în 1987 aproape că imnifică gîlceava cărnii cu duhul în memorialistica lui
Galaction, după care, în 1996, citîndu-l pe Valéry, mărturiseşte că nu prin
bibliotecă, nu pe cale livrescă, şi-a forjat fiinţa, ci prin contactul viu cu cîţiva
oameni de calibru aparte (p. 141).

În sfîrşit, pentru mine, nărăvaşul Pleşu, cel care lipea de zid mania normativă a lui
Noica, răscolindu-l interogativ despre „fratele porc“ din noi, e copleşitor de regăsit
la p. 43, unde aflăm că adoră ploaia („aş putea trăi exaltat în orice ţară noroasă din
lume“) şi detestă „plaja însorită, vara“: „Nisipul încins, lumina orbitoare, corpurile
ezitînd între delăsare animală şi explozie energetică creează o atmosferă de
obnubilare veselă, de surescitare halucinatorie“. În schimb, „cînd plouă, eşti adus
cu picioarele pe pămînt: ţi se livrează cea mai realistă imagine a condiţiei umane“.
Gabriel Liiceanu (citînd cu egală fervoare din Cioran şi Kierkegaard) oscilează
fermecător între nepăsarea exhibării şi buna coerciţie. „Tot comportamentul meu
este deviat de cultul sentimentelor frumoase, de morală, de «educaţie», aşa încît
atunci cînd natura izbucneşte în mine cu acea fervoare care face să cadă toate
cenzurile, mă simt mizerabil, mă simt ultimul om, şi nicidecum un superb animal
eliberat şi liber.“
Ne spune că a „adorat excesul“ („dintr-un sentiment exacerbat al pudorii am vrut
să trec în ochii lumii drept un tip măsurat“), că ani de-a rîndul a trăit într-un „soi de
bulimie erotică“ („viaţa mea se încărca şi se descărca tot timpul ca o uriaşă baterie
construită după principiul plăcerii“), că feţele eului său conţin melancolia şi ludicul
„dornic să se prostească în o mie de feluri“, violenţa, isteria, concupiscenţa şi
tandreţea, aroganţa, şovăiala, oroarea de ridicol, umilinţa, orgoliul şi voinţa
neînduplecată. Un „eu băşcălios şi fericit să moară de rîs“, dar şi „pus pe treabă şi
vrînd să răstoarne munţi“, „leneş şi lipsit de orice chef“, dar şi „terorizat de
perspectiva catastrofei“... „Cine sînt eu de fapt?“ încheie el.
Ce altă întrebare mai cumplită – adică mai plină de învăţăminte – se poate imagina
pentru tinereţea aflată în plină căutare a propriului destin?
Cum, deci, să nu-i invidiezi pe tinerii săi alumni – Sorin Lavric, Cătălin Cioabă,
Gheorghe Paşcalău, Bogdan Mincă – pe care-i priveşte cu sinceră admiraţie (pp.
36, 41 ş.u.)? „Maestrul – conchide Liiceanu – e cel care te ajută să obţii libertatea
de gîndire, după ce mai intîi ai acceptat să ţi-o pierzi slujindu-l.