DINAMICA UNOR SPECII

– Jurnalul.Memoriile.Apariții editoriale dupa 1990 –

GENUL BIOGRAFIC
Genul biografic reprezinta literatura de graniță, confesivă.
confesivă. El desemnează un tip de scriere aflat la granița
dintre realitate și ficțiune, ce se încadrează totodată în literatura subiectivă. Autobiografia nu are destinatar
precis,este scrisă cu scopul de a fi publicată, ea reconstituind formarea unei personalități.

JURNALUL
Termenul jurnal provine din limba franceză veche,journal, care, la rândul său, descinde din latinescul târziu
“diurnalis”.
Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în ordine
cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra ceea ce s-a
întamplat în cursul unei zile.
O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori , care formează o
specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic, o înregistrare
regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist.
 
Tipuri de jurnal:
1. Jurnal intim;
2. Jurnal istoric;
3. Jurnal personal;
4. Jurnal documentar;
5. Jurnal de călătorie;
6. Jurnal mărturie;
7. Jurnal mixt.

În cazul jurnalului intim, cele trei instanțe narative coincid:

coincid: autorul este tot una cu cel care povestește și se
identifică, în egală măsură, cu acela despre care se povestește.
povestește.
Jurnalul este o adițiune de fragmente , cu pauze temporale, mai mari sau mai mici, și fără nicio preocupare
de linearitate,continuitate în cronologie; este istoria unei vieți, de la începuturi până în momentul scrierii.
Jurnalul mizează pe poetica spontanului și a autenticității, dar sinceritatea nu poate fi probată pentru că
intervine subiectivismul .
Jurnalul intim respinge toate convențiile literaturii, dar își construiește propriile convenții ce-i permit să
funcționeze.
Respingând sistematic ficțiunea, confesiunea diaristica devine,adesea,o ficțiune , și anume: o ficțiune a
nonficțiunii, o ficțiune a realului , a autenticului. Jurnalul intim este cronica fidela a lui “le dedans”,dar și a lui
“le dehors”.
Este scris cu regularitate, fără mari pauze și conform cu legile diarismului:
diarismului: calendaritate, cotidianitate,
simultaneitate, ficțiunea nonficțiunii.
nonficțiunii.

Jurnalul nu are o misiune literară; în acest sens, Roland Barthes afirma ”Jurnalul nu este proiectat să devină
o Carte, și de multe ori, e condamnat să rămână un Album”.
Jurnalul este luat în considerare abia în secolul XIX, însa momentul de înflorire îl constituie apariția unor
noi filosofii de existență, o filosofie despre om, despre personalitatea și libertățile lui. Emergența jurnalului are
legătură și cu apariția romantismului care se bazează pe cultul eului, pe o filozofie de existență fundamentată pe
ideea de unicitate a eului în univers.
 Alain Girard identifică 4 funcții ale jurnalului :
-psihoterapeutică;
-etică;
-estetică;
-religioasă.

Jurnalul este un discurs fragmentar. Fragmentarismul reprezintă o formă de scriitură în care eul vorbește
despre sine ca și când ar fi vorba de un altul și marchează ritmurile timpului subiectiv în raport cu orologiul
cosmic.
cosmic.
În jurnalul intim esențial este pactul autorului cu sine. Autobiograficul sau autorul de jurnal intim se are în
vedere în primul rând pe sine și istoria reprezintă, de cele mai multe ori, rama acestor evenimente ale
interiorității.
Între memorii și jurnale nu există decât o mică diferență: primele vor să restituie, în chip coerent, o istorie a
sufletului, celelalte vor să surprindă o cronologie a sufletului în momentul desfășurării ei. În cazul
autobiografiei se resimte o mai mare concentrare asupra subiectului narator,pe cand , în cazul narațiunii
memorialistice, accentul cade pe lumea ce poartă naratorul. În memorii predomină pactul cu istoria,în timp ce
jurnalul intim are în vedere pactul autorului cu sine. Dacă jurnalul este scris sub impulsul evenimentului,
memorialul este o istorie întamplată cu mult timp în urmă .

MEMORIILE
Memoriile 
Memoriile (din substantivul masculin 
masculin francez 
francez ”memoire”,
memoire”, cu sensul de înregistrare a unui eveniment,) sunt
o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse pornind de la
observații și experințe strict personale. Memoriile formează o subclasă a genului 
genului autobiografic.
Adeseori confundate cu  cu autobiografia, memoriile diferă de aceasta prin faptul că accentul este pus pe
evenimente exterioare.Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al vieții autorului, asupra unui
eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei cronologică, așezand evenimentele
într-un șir, de la naștere și până la moarte.
Autorul de memorii se comportă ca un martor dublu: al existenței sale și al epocii sale; ceea ce este
personal este punctul de vedere individual,dar obiectul discursului este istoria grupurilor sociale și istorice
cărora el le aparține. La fel ca și în cazul jurnalului intim, sinceritatea memorialiștilor este relativă din cauza
subiectivismului, dar și a distanței mari dintre momentul trăirii și momentul scrierii.
scrierii.
O carte de memorii cuprinde povestea unei vieți și, indirect, povestea unei istorii.

Memoriile tind să transforme o viață într-un destin prin intermediul unei povestiri care nu respectă legile
ficțiunii.
ficțiunii. Acestea intră în logica narațiunii confesive prin rupturile temporale.
temporale.
Memorialistul notează întâmplări de demult, astfel că naratorul se bazează pe ceea ce își amintește.
Memorialistii apar,de obicei, dupa mari catastrofe ale istoriei.
După prăbușirea comunismului, a apărut un nou tip de memorialist: cel care a trecut prin experiența
detenției.

Anii postcomunști
Dupa schimbările politice majore de la începutul deceniului, lumea culturală românească s-a văzut pusă în
fața unei dileme noi, nemaiîntâlnite care a produs o stare de panică, scepticism și ,în fine, resemnare. Chiar din
primii ani de după prăbușirea comunismului a devenit limpede că literatura cunoștea un fenomen rapid de
devalorizare și de insoluție.
Cea mai spectaculoasă evoluție a lumii editoriale românești în intervalul 1990-2000 a fost, fără îndoială,
explozia documentului și a literaturii confesive sub toate formele: memorii, jurnal, corespondența, evocări,
interviuri. Sute și sute de volume, fie cu scrieri inedite, fie cu primele reeditari după 50-60 de ani, acoperînd
aproape două secole de istorie și cultura și aparținând oamenilor politici (ex.: de la Casa Regală a României –
Carol I și Carol al II-lea) inclusiv figuri ale comunismului din epoca Gh.Gheorghiu-Dej și N. Ceaușescu
(precum Belu Silber) victimelor persecuțiilor și închisorilor comuniste (din zecile de titluri s-au detașat Ion
Ioanid, Adriana Georgescu etc.) scriitorilor, gazetarilor și artiștilor afirmați între cele două războaie mondiale
(precum C. Noica), ori în anii de dupa instaurarea comunismului (Alexandru Paleologu), ca și unor mari
personalități ale exilului românesc (Mircea Eliade).
Toate stilurile, toate culorile politice, oameni din toate provinciile românești și de toate vârstele, unii
reprimați deopotrivă de totalitarismul de dreapta și de cel de stânga, apoi literați și actori, academicieni și țărani,
filozofi, preoți, studenți sau oameni de știință, au alimentat această extraordinara foame de adevar, de viață
crudă, de document și mărturie nevoalată a cititorului roman, obosit de ficțiune, ostil la orice tentativă de
reinstaurare a evazionismului și mitologizării istoriei, intoxicat de manualele oficiale, malformat de propagandă,
frustrat de trăirea religioasă și ținut riguros departe de culisele „istoriei mici“.
Multă vreme s-a crezut că nu există literatura de sertar în România comunistă. Cu puține excepții, aceste
opere nu sunt de ficțiune. Majoritatea aparțin memorialisticii ori jurnalului intim. În acest sens, Annie Bentoiu,
în partea a doua a memoriilor ei ,"Timpul ce mi s-a dat", afirma: "După 1989,s-au publicat în România și
probabil în toate țările din Estul Europei o sumedenie de cărți de amintiri. Unele erau deja scrise și așteptau în
sertare; majoritatea au apărut mai târziu ,pe măsură ce acumularea înformațiilor dezvăluia o perspectiva mai
largă asupra celor întamplate cu decenii în urmă”.
Annie Bentoiu explica de ce rectificarea nu s-a făcut prin opere de ficțiune , ci prin memorii:"Ani de zile,
am pregătit fișe și însemnări pentru un roman al vieții sub comunism, la care într-o bună zi am renunțat brusc.
La ce bun să inventezi personaje fictive când știi că faptul brut,detaliul concret,decizia administrativă,hotărârea
judecătorească și viața politică reală ar alcătui la un loc cel mai exact și cel mai halucinant tablou de societate ?”
În timpul comunismului, publicarea de memorii, de jurnale, ale clasicilor sau ale autorilor contemporani,
era privită cu mefienţă de cerberii ideologici. Genul li se părea excesiv de liber, prezentând riscul de a face să
circule judecăţi prea „subiective”, neortodoxe, fie privitoare la trecut, la istorie, fie la realităţile zilei. Ceea ce nu
convenea era pur şi simplu eliminat, extirpat, scos din text, uneori indicându-se operaţia mutilantă prin nefastul
semn al „croşetelor”, iar alteori nici măcar prin atât.
În ce priveşte epoca postbelică, până în 1990, aceasta a fost cu totul neprielnică afirmării genului
memorialistic. A ţine atunci jurnale, a scrie memorii era o îndeletnicire care îl expunea, pe cel care îndrăznea să
o practice, unor mari primejdii, mergând de la pierderea libertăţii până la pierderea vieţii (Gheorghe Ursu).
Astfel, jurnalele, cărţile de memorii şi cărţile-document, epistolarele erau căutate cu fervoare de cititorii
primului deceniu postdecembrist şi mai sunt căutate şi azi.
Scriitori precum: Adrian Oprescu, Mircea Cartarescu, Neagu Djuvara, Nicolae Steinhardt și Sorin Stoica
sunt memorialiști și jurnalisti ce publică în această perioadă și se bucură de un real succes.

ADRIAN OPRESCU

 „Varul Alexandru și alte povești adevărate” (2008)

Titlul este dat de una dintre cele 19 povestiri ale cărții, în care autorul vorbește despre experiențele
traumatizante din închisoarea de la Craiova și din lagărul de la Canal, unde a fost deținut între 1949 și 1951 .
Adrian Oprescu era, la 20 de ani, un tânăr fercheș, „destul de sigur pe el, căruia viața i se așternea la
picioare”, dupa cum și-l amintește Gabriel Liiceanu, cel care i-a publicat volumul și care este și vărul acestuia.
Pe 15 octombrie 1949, a fost arestat și i s-a înscenat un proces politic, fiind condamnat doi ani „pentru atitudine
dușmănoasă la adresa regimului popular”.
Distanţa consistentă între anii de închisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a detenţiei îl
ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile în perspectivă şi într-un mod stilistic necontaminat de febra
răzbunării. Aversiunea faţă de figurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi, brigadierilor
laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe într-o silă, aşa zicând, sistemică. Accentul personal, implicarea
individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii.
Cartea surprinde în vorbe de o simplitate care taie în carne vie, fără patetisme, chiar cu nuanțe de umor,
secvențe cutremurătoare:
„Murdar, îmbrăcat în haine murdare și care put, fără posibilitatea de a le îndepărta, la care se adăuga foamea
sfâșietoare. Pentru mine, mai rele decât foamea erau ploșnițele. (...). Fiecare își păstra, în gamelă, după așa-zisa
cină, puțină apă de baut. De fapt, nu aveai după ce s-o bei. Dimineața, când lumina patrundea prin ferestruică,
găseai în gamelă mai multe ploșnițe înecate. Pentru că nu suportam ploșnițele, eram mai chinuit decât ceilalți.
(...)
Nu mai încăpea nicio îndoială. Destinația era Canalul. (...) Terminaserăm „hrana rece pentru trei zile” și ne
chinuia foamea. „ (Fragmente din carte)

Gabriel Liiceanu a evitat multă vreme să se uite peste povestiri și nu le-a dat inițial vreo șansă, considerând
că n-au nici cea mai mică valoare literară. Totuși, când le-a citit, a înțeles că s-a înșelat. Poveștile vărului Adrian
s-au dovedit a fi un miracol în viața sa de editor, care nu are nicio legătură cu „legătura lor de sânge”. Sângele
din rândurile „boierului” Adrian Oprescu, care-și privește cu demnitate trecutul, este mai puternic. De unde a
învățat el să scrie, la peste 70 de ani? „Am
„Am scris pentru că mi se parea că am ceva de spus”. (Adrian Oprescu)
Publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi scăpaţi
de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de  de moda 
moda rememorărilor
zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri în serie, autovictimizante şi autoeroizante.

MIRCEA CARTARESCU

Este un poet, prozator și important publicist roman, considerat de Nicolae Manolescu cel mai important
poet al generatiei optzeciste. Printre cele mai reprezentative opere ale lui Cartarescu se numară și volumul
“Jurnal”, publicat în 2001. Este vorba, după cum sugerează și titlul, despre un jurnal propriu-zis care cuprinde
gânduri și trăiri ale lui Mircea Cărtărescu, în cea mai mare parte legate de opera sa, de calitatea sa de scriitor.
Evenimentele cuprinse se petrec pe parcursul a 7 ani, din 1990 până la sfârșitul anului 1996, fiecare an
reprezentând un capitol. Însemnările nu sunt făcute zilnic,
zilnic, câteodată trec săptămâni întregi fără ca personajul
Mircea Cărtărescu să noteze ceva în jurnal.
Anul cu care începe, 1990 a fost un an foarte dificil pentru Mircea Cărtărescu. Acesta a trecut printr-o
perioadă de criză, în care nu mai putea scrie aproape nimic, era nemulțumit de tot ceea ce făcea, perioadă din
care a ieșit foarte greu. Există elemente care evidențializează această criză de personalitate a autorului, printre
care stările de spirit oscilante de la o zi la alta sau contradicțiile.
Pe parcursul întregului volum autorul face foarte multe referiri la cărțile sale, la acea perioadă considerând
că ,,Levantul” și ,,Nostalgia” sunt cele mai reușite.De asemenea, are oarecum o obsesie pentru visele sale, pe
care le reține și le descrie până la cel mai mic amănunt, câteodată încercând chiar să le analizeze. Există și
aspecte biografice ale lui Mircea Cărtărescu mai importante ce reies din ,,Jurnal”: în 1990 a participat la
Programul internațional pentru scriitori (International Writers Program) în SUA. Din 1991 devine lector la
catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Între 1994-1995 este visiting professor
la Universitatea din Amsterdam, iar la sfârșitul anului 1996 ajunge și în Marea Britanie, în Anglia și Irlanda.
,,Jurnal” se încheie în același ton în care începe, cu o stare confuză a autorului, din nou Mircea Cărtărescu nu se
regăsește, e nemulțumit de modul în care scrie, și în general de tot ceea ce face.
Jurnalul lui Mircea Cărtărescu a adus dovada anulării confidenţialităţii. Sprijinul acordat de elemente post-
moderne, precum discontinuitatea ideilor,ingeniozitate egocentrismul se adaugă la fragmentaritatea specifică
genului diarist, conducând spre ideea că jurnalul, destinat sau nu publicării, născut in liniştea reveriei, de un eu
izolat în acel moment de orice influenţă externă sunt doar câteva caracteristici ce susține încadrarea operei în
genul memorialisticii.
Mircea Cărtărescu afirma despre opera sa :” De fapt, motivul principal pentru care m-am hotărât să public
"Jurnalul" acesta este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literară. Pentru mine contează frazele, nu
evenimentele. Pe de altă parte, "Jurnalul" exprimă bunul meu cel mai de preț, viața interioară.Ceea ce apare aici
este doar o parte din personalitatea mea, nici mai profundă, nici mai adevărată decât celelalte zone ale ei. În
cărțile mele de ficțiune apar alte fete ale ființei mele, uneori foarte diferite de cea din "Jurnal". E o mare
greșeală și o mare capcană să crezi că într-un jurnal intim găsești eul cel adevărat și profund al celui care scrie.
Nu, aici e doar un organ vital, unul dintre multe altele.”
 Cărtărescu scrie un jurnal atipic, separat de opera literară, instrumentalizat ca rezervor de proiecte, caiet de
schite, bruion discontinuu, dar pastrînd întotdeauna un loc secund în raport cu "creația de viziune", antumitatea
lui ,apărând la fel de deranjantă ca și așa-zisul său autism. Jurnal II este o scriere de nișă, de rezistență
interioară, dar și de conturare - aproape disperată - a unei identități narative mereu în criză, ce se mișcă, se
schimbă, supraviețuiește.

NEAGU DJUVARA

Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte din
cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și istoriografiei.
Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa, plasând-
o politic și cultural "între orient și occident", caracterizând-o ca fiind "ultima [țară] intrată în ceea ce se numește
Concertul European", referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea europeană din 2007 cât la orientarea
politică a țării către un model politic și cultural de natură occdentală. Acesta și-a exprimat scepticismul față de
politica multiculturalismului din Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru stabilitate în cadrul UE.
Neagu Djuvara este perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei, publicând cărți adresate celor
tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri de mit ca Dracula sau Negru
Vodă. Și-a publicat de asemeni și memoriile, istorisindu-și viața din exil la Paris și Niamey.

“Amintirile din pribegie” (2002) ale lui NEAGU DJUVARA , al căror titluri “pastișează”, vorba autorului
însuşi, titlul celebru al lui Ion Ghica (cu care era rudă bună), sunt rodul unei memorii fabuloase şi descriu o
pribegie despărţită prin exact un veac de aceea de după revoluţia din 1848 a lui Ghica. Neagu Djuvara n-a ţinut
niciodată jurnal intim, nici nu s-a putut constitui, din cauza vitregiilor soartei, o arhivă personală, rătăcind până
şi scrisorile primite în cei aproape 50 de ani la care se referă Amintirile.
Amintirile. Istoricul care este Neagu Djuvara,
autor al unor încântătoare, nu se dezminte: evenimentele sunt situate exact, personajele îşi au, toate, mica istorie
personală, iar genealogia e, pe cât de abundentă, pe atât de încântătoare. Biografia însăşi a autorului este
excepţională. Relatarea debutează cu o întâmplare şi cu o coincidenţă care anunţă turnura senzaţională pe care a
luat-o, după al Doilea Război, viaţa lui Neagu Djuvara. Acesta numai revine în ţară decât în 1990, după cealaltă
lovitură de palat, numită, ca şi precedenta, revoluţie. În pofida greutăţilor de tot felul, a nesiguranţei cotidiene,
îmbrăcând deseori cele mai aventuroase veşminte, Neagu Djuvara îşi povesteşte viaţa cu o anume obiectivitate
de istoric, dar şi cu haz, pe alocuri. N-are savoarea de povestitor al strămoşului, ori paleta lui “haute
“haute en
couleur”,
couleur”, dar are tonusul lui, bucuria amănuntului şi mai ales, rezultat al formaţiei, precizia informaţiei.
Amintirile sunt o lectură captivantă şi deopotrivă un document de primă mână pentru exilul românesc din anii
‘50 şi, din nou, în anii ‘80, ai secolului trecut, completat de o exotică experienţă diplomatică în Niger, în plină
destrămare a imperiului colonial francez din Africa subsahariana petrecută în deceniul intermediar.

Lucrări publicate

1. Le droit roumain en matière de nationalité

2. Démétrius Cantemir, philosophe de l'Histoire, în Revue des études roumaines
3. Civilisations et lois historiques, Essai d'étude comparée des civilisations
4. Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne
5. Aromânii: istorie, limbă, destin
6. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri
7. Cum s-a născut poporul român
8. Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii
9. De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul
 10. Scrisorile spătarului Nicolae Milescu
11. Există istorie adevărată?
12. Amintiri din pribegie
13. Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești
14. Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane (1914 - 1991)
15. Amintiri și povești mai deocheate
16. Ce-au fost boierii mari în Țara Românească? Saga Grădiștenilor

NICOLAE STEINHARDT

A fost un scriitor, publicist, critic literar și jurist român. . De origine evreiască, s-a convertit la religia
creștină ortodoxă
ortodoxă în închisoarea de la Jilava, își va lua numele de fratele Nicolae, și se va călugări după punerea
sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii.
fericirii."Jurnalul fericirii", volum
aparut postum, este , in principal, un memorial al anilor de detentie ai autorului. Amintirile despre intamplari si
oameni din infernul diverselor inchisori, datate precis, dupa conventia jurnalului, alterneaza cu altele mai vechi,
din copilarie si adolescenta. Pagini de comentariu moral si spiritual, de multe ori interpretari ale unor texte
evanghelice, însoţesc rememorările.
Din cand in când comentariile şi interpretările sunt datate separat, cu date ulterioare anilor de detenţie. Intr-
un scurt preambul autorul justifică astfel construcţia textului:
"De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, asa cum, de data
aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne
place a-i da numele de conştiinţă. Desigur, efectul bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept".
Riscul artificialului pe care memorialistul si-l asumă - si care e determinat nu numai de construcţie, ci şi de
utilizarea timpului prezent - e acela de receptare a textului ca roman, un roman la persoana I. In locul
materialului ficţional autorul utilizează unul strict autentic, furnizat de memoria sa.
Romanul-memorial "Jurnalul fericirii", e ordonat de tema enunţată prin chiar titlul: fericirea. Paradoxul
acestui titlu în fruntea unui volum ce cuprinde în principal amintiri din infernul închisorii- expresie limită a
universului concentraţionar - e legat de specificitatea experienţei mistice. Calea credinţei -una din cele patru
despre care vorbeşte în testamentul său politic - a fost găsită şi, deopotrivă, i s-a dăruit "acolo, în celula de la
Securitate". "Atunci - notează memorialistul - am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este "zidul" lui
Sartre, întunericul, derâderea, colţul [...]. Şi atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu
ochii închişi; "în cuptorul încins".
Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât,
nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate
că de aceea am fost ascultat".
Detenţia în ansamblul ei şi în fiecare moment al ei este o încercare, atât în înţelesul capcanelor la care sant
supuşi cavalerii ciclurilor medievale ale "questei", cât şi în cel religios, de ispită. Incercarea implică un risc, de
aceea depăşirea ei se constituie într-o aventură, iar "Jurnalul fericirii" poate fi citit ca roman al aventurii
spirituale.

Deși privită ca o descătușare, Revoluția de la 1989 a produs un nou cutremur și schimbări radicale,
perecepute nu de puțini scriitori ca prea brutale,pentru că se face o trecere bruscă în literature. Acest fapt a
determinat creșterea valorii speciilor genului memorialistic: jurnalul,memoriile, care au fost anterior cenzurate
sau,pur și simplu uitate. Ele au îmbogățit considerabil istoria literaturii , conferind o nouă viziune asupra vieții,
și în special una autentică.
În schimb ,sentimentul frustrant al unei prea lungi izolări istorice ,au accelerat procesul recuperării și al
modernizării. În câțiva ani, au fost vizitate superficial parcelele rămase neacoperite în vremea comunismului
auster și ateu și care ne lipseau din panoplia fuduliei naționale, spre a ne simți pe de-a-ntregul europeni.

Memorialistica postmoderna nu-și propune să facă pe om mai înțelept, ci doar să-l seducă, iar
memorialistul înțelept, izolat de zgomotul și furia lumii contemporane este înlocuit, încetul cu încetul, cu
imaginea individului de succes, care scrie doar pentru beneficiile financiare.

Bibliografie

 Manolescu ,Nicolae,”ISTORIA CRITICA A LITERATURII ROMANE”, Ed. Paralela

45,Bucuresti,2008

 Simion, Eugen,”Genurile biograficului”, Ed. Univers enciclopedic, Bucuresti, 2002

 Simion, Eugen,”Timpul taririi, timpul marturisirii“, Ed. Corint, Bucuresti, 2006
 www.wikipedia.org