Napoleon Bonaparte și Europa

ELEV: TĂNASE ȘTEFAN

CLASA: A X-A A
 Cuprins

1. Biografia lui Napoleon Bonaparte

2. Napoleon Bonaparte la conducerea Franței
3. Imperiul Francez
4. Hartă din vremea lui Napoleon Bonaparte
5. Campania din Rusia
6. Decăderea lui Napoleon
 Biografia lui Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, în Ajaccio ca fiu

al unui avocat, Carlo Bonaparte. În 1784, la vârsta de 15 ani, a terminat cu
greu cursurile școlii din Brienne și a trecut la Școala de ofițeri din Paris. În
februarie, anul următor, tatăl său a murit de cancer la stomac, astfel
că tânărul ofițer a rămas răspunzător de soarta familiei. Încă din această
perioadă timpurie, s-a făcut simțită capacitatea sa intelectuală. Deseori îl
cita pe Rousseau, deși nu putem spune că a fost un adept al
ideilor Contractului social.
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte a fost numit ofițer
cu gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în
garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției
Franceze în 1789, deși a fost în permisie timp de aproape două luni în
Corsica și Paris.
 Din momentul în care, la Saint-Cloud,
în seara de 19 brumar, Murat raporta că sala
Consiliului celor 500 este goală, generalul
Bonaparte a devenit pentru o perioadă de 15
ani stăpânul absolut al poporului francez,
proclamându-se prim consul. Cinci ani mai
târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor.
În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la
Leipzig. În anul următor Coaliția a invadat
Franța, l-a forțat pe Napoleon să abdice și l-a
exilat.
Reîncoronat după un an, a obținut
câteva victorii, însă a fost înfrânt la Waterloo
în anul 1815 și silit să plece în exil din nou, în
insula Sfânta Elena, unde a și murit în anul
1821.
 Napoleon Bonaparte la conducerea Franței

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon

a fost proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un
senatus-consultus. Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în
prezența papei Pius al VII-lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă
pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu
monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de:
rivalitatea dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație
economică; dorința monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui
Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită
citare]. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii
asupra Austriei în 1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în
1806. Singura putere continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu
aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europa era împărțită între
împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face
o încercare dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a
început căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon
este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și
este exilat în insula Elba, în anul 1814.
 Imperiul Francez

Imperiul Francez, cunoscut și sub denumirea de

Imperiul Napoleonian, acoperă perioada în care Franța a dominat cea
mai mare parte a Europei continentale. Imperiul a luat ființă în momentul
în care Napoleon s-a proclamat împărat al Franței la 18 mai 1804, fiind
încoronat în același an în catedrala Notre Dame din Paris. Existența
imperiului a fost amenințată de a treia coaliție, dar bătălia decisivă
încheiată cu victoria franceză de la Austerlitz i-a asigurat supraviețuirea.
La Grande Armée, mașinăria militară a imperiului, a luptat
împotriva Prusiei în 1806, distrugându-i armata înainte de a intra în
Polonia, pentru ca mai apoi să învingă Imperiul Rus în bătălia de la
Friedland din 1807. După Friedland, tratatul de la Tilsit din iulie 1807 a
încheiat doi ani de vărsări de sânge pe continentul european. Implicarea
francezilor în războiul din Peninsula Iberică a dus la un conflict sângeros
de șase ani care a slăbit foarte mult Primul Imperiu Francez. În 1809,
Franța și Imperiul Austriac s-au luptat în războiul celei de-a Cincea
Coaliții.
 Franța a ieșit din nou
triumfătoare și a impus
austriecilor semnarea tratatului
de la Schönbrunn, dar
tensiunile diplomatice cu Rusia
au dus la catastrofica invazie
din Rusia din 1812. Războiul
celei de-a Șasea Coaliții a adus
expulzarea forțelor franceze
din Germania în 1813 și
la abdicarea lui Napoleon la
data de 6 aprilie 1814. Napoleon
s-a reîntors din insula Elba în
1815, dar înfrângerea suferită de
forțele franceze în bătălia de la
Waterloo a cauzat prăbușirea
finală a Primului Imperiu
Francez.
 În momentul de maximă extindere teritorială a Imperiului Francez,
acesta avea 130 de departamente și putea mobiliza 600.000 de soldați
pentru a ataca Rusia, avea o populație de 44 milioane de supuși, menținea
o prezență masivă în Germania, Italia, Spania și Marele Ducat al
Varșoviei și putea considera Prusia și Austria printre aliații mai mult sau
mai puțini stabili. Soarta imperiului a fost legată în mod cauzal de starea
armatei. Sistemul senioral a fost abolit oriunde ajungea aceasta,
privilegiile aristocratice au fost eliminate aproape peste tot (cu excepția
Poloniei), iar introducerea codului civil napoleonian pe tot continentul i-a
făcut pe oameni egali în fața legilor și a legalizat divorțul. Totuși,
dominația lui Napoleon asupra Europei s-a dovedit a fi un regim al
nepotismului, împăratul plasându-și deseori rudele pe diferitele tronuri
ale continentului.
Imperiul Francez a zdruncinat din temelii sistemul
relațiilor internaționale de la începutul secolului al XIX-lea, dar Congresul
de la Viena din 1815 a inversat tendințele disturbatoare franceze prin
instituirea sistemului echilibrului puterilor din Europa.
Imperiul napoleonian a atins extinderea sa maxima in anul 1815.
 Campania din Rusia

Invazia franceză a Rusiei , cunoscută în Rusia ca Războiul pentru

Apărarea Patriei din 1812 sau Campania din Rusia a început la 24 iunie
1812 când Grande Armée a lui Napoleon a traversat râul Neman în
încercarea de a se angaja și a învinge armata rusă . Napoleon spera să-l
oblige pe împăratul întregii Rusii , Alexandru I, să înceteze comerțul cu
negustorii britanici prin împuterniciți, în efortul de a presiona Regatul
Unit să dea în judecată pacea. Scopul politic oficial al campaniei era de a
elibera Polonia de amenințarea Rusiei.
Napoleon a numit campania al doilea război polonez pentru a
câștiga favoarea polonezilor și pentru a oferi un pretext politic pentru
acțiunile sale. La începutul invaziei, Grande Armée număra în jur de
685.000 de soldați (inclusiv 400.000 de soldați din Franța). Următoarea
bătălie de la Borodino, cea mai sângeroasă acțiune dintr-o singură zi a
războaielor napoleoniene, cu 72.000 de victime, a dus la o victorie îngustă
a Franței. Armata rusă s-a retras a doua zi, lăsându-i din nou pe francezi
fără victoria decisivă pe care o căuta Napoleon. O săptămână mai târziu,
Napoleon a intrat în Moscova, doar pentru a-l găsi abandonat, iar orașul a
fost în curând aprins, francezii dând vina pe incendiarii ruși.
 Capturarea Moscovei nu l-a obligat pe Alexandru I să dea în
judecată pentru pace, iar Napoleon a stat o lună la Moscova, așteptând o
ofertă de pace care nu a venit niciodată. La 19 octombrie 1812, Napoleon
și armata sa au părăsit Moscova și au mărșăluit spre sud-vest spre Kaluga
, unde feldmareșalul Mihail Kutuzov a fost tabără cu armata rusă. Mai
multe lupte la Bătălia de la Vyazma și Bătălia de la Krasnoi au dus la
pierderi suplimentare pentru francezi. În cazul în care resturile armatei
lui Napoleon principal traversat râul Berezina la sfârșitul lunii noiembrie,
doar 27.000 de soldați au rămas; Grande Armée a pierdut niște 380.000
de oameni morți și 100.000 capturat în timpul campaniei. După trecerea
Berezinei, Napoleon a părăsit armata după îndemnuri îndelungate din
partea consilierilor săi și cu aprobarea unanimă a mareșalilor săi.
 S-a întors la Paris pentru a-și proteja poziția de împărat al
francezilor și pentru a ridica mai multe forțe pentru a rezista înaintării
rușilor. Campania sa încheiat după aproape șase luni, la 14 decembrie
1812, ultimele trupe franceze părăsind solul rus. Campania sa dovedit a fi
un moment decisiv în războaiele napoleoniene. Aceste evenimente au
declanșat o schimbare majoră în politica europeană. Prusia aliată a
Franței , urmată curând de Imperiul austriac , și-a rupt alianța impusă cu
Franța și a schimbat partea. Acest lucru a declanșat Războiul celei de-a
șasea coaliții (1813-1814).
 Decăderea lui Napoleon

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a

prăbușit. Burbonii au fost readuși la tronul Franței prin Ludovic al XVIII-
lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea aliaților, între
care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată
chiar de Napoleon.
Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba
și începe ceea ce avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat,
acesta începe să viseze la refacerea marelui imperiu. Obține chiar câteva
victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în bătălia de la Waterloo
(18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf.
Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de
51 de ani (5 mai 1821).
Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea
cronică cu arsenic și cancerul la stomac. A fost înmormântat cu onoruri
militare.