Sunteți pe pagina 1din 14

CUPRINS

I. METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINłIFICE.

CUNOAŞTEREA ŞTIINłIFICĂ A REALITĂłII SOCIALE

 

1. ConŃinutul conceptului de metodologie …………………………

5

2. Cunoaşterea sociologică a realităŃii sociale. Repere epistemologice …………………………

7

II. ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

 

1. Stabilirea problemelor sociale ………………………….…………………………………

18

2. Analiza dimensională a conceptelor

………………………….……………………………

20

3. Analiza ipotezelor ştiinŃifice

………………………….…………………………………

23

4. Determinarea populaŃiei supuse investigaŃiei sociologice …………………………………

26

 

5. Stabilirea metodelor de cercetare şi elaborarea instrumentelor pentru recoltarea informaŃiilor

30

6. Ancheta pilot şi cercetarea de teren propriu-zisă

…………………………………………

31

7. Prelucrarea informaŃiilor

………………………….………………………………………

32

8. Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate …

35

9. Redactarea raportului de cercetare ………………………….………………………………

35

III.

ANCHETA SOCIOLOGICĂ ŞI SONDAJUL DE OPINIE PUBLICĂ

1. Specificul anchetei sociologice. Valoarea şi limitele sale …………………………………

38

2. Obiectul anchetei sociologice

………………………….………

39

3. Raportul dintre sondaj, anchetă şi cercetarea sociologică

………………………………….

44

4. Tipurile anchetei sociologice

………………………….…………………………………

47

IV.

ANCHETA PE BAZĂ DE CHESTIONAR

1 Specificul anchetei pe bază de chestionar

………………………

50

2. Clasificarea chestionarelor

………………………….…………

51

3. Tipuri de întrebări

………………………….……………………………………………

58

4. Tehnici de structurare a chestionarului

…………………………

62

 

5. Surse de erori în anchetele pe bază de chestionar

………………………………………….

65

V. ANCHETA PE BAZĂ DE INTERVIU

 

1. Precizări terminologice

………………………….………………………………………

68

2. Definirea interviului

………………………….………………

68

3. Interviul ca tehnică de cercetare în ştiinŃele socioumane

…………………………………

69

4. Schema situaŃiei de interviu

………………………….…………

69

 

5. Criterii de clasificare a interviurilor

………………………….…………………………

70

6. Desfăşurarea interviului de cercetare

………………………….…………………………

73

VI.

DOCUMENTELE SOCIALE ÎN CERCETAREA SOCIOLOGICĂ

1. Specificul tehnicii documentare

………………………….……

75

2. Tipuri de documente

………………………….………………

76

3. Documente scrise

………………………….…………………

78

4. Valoarea şi limitele utilizării unor tipuri de documente

……………………………………

82

VII. ANALIZA CONłINUTULUI COMUNICĂRII

 

1. Scurt istoric. DefiniŃii

………………………….……………………………………….

85

2. UnităŃile de analiză

………………………….…………………………………………

87

3. Etapele analizei conŃinutului comunicării

………………………………………………

89

VIII. METODA OBSERVAłIEI SOCIOLOGICE

 

1. DefiniŃia observaŃiei sociologice. Valoare şi limite

……………………………………….

96

2. De la observaŃia spontană la observaŃia ştiinŃifică

………………

97

3. Tipuri de observaŃie

………………………….………………

98

4. Instrumente utilizate în observaŃia sociologică

…………………

102

 

5. Regulile observaŃiei sociologice

………………………….……

103

IX.

EXPERIMENTUL ÎN INVESTIGAłIA SOCIOLOGICĂ

1.

Scurt istoric al metodei experimentale

…………………………

105

2. Specificul metodei experimentale. DefiniŃii

………………………………………………

106

3. Concepte de bază în metodologia experimentului psihosociologic ………………………….

107

4. Tipuri de experimente

………………………….………………………………………

109

5. Etapele cercetării experimentale în psihosociologie

……………

112

X. CERCETAREA SOCIOMETRICĂ

1. Sociometria – metodă de cercetare ………………………….……………………………

117

2. Grupul mic – obiect de analiză sociometrică ……………………

119

3. Metodologia cercetării sociometrice ………………………….…

121

4. Analiza şi explicaŃia proceselor sociale din grupurile mici ………

128

REZUMATUL CURSULUI

Pentru a organiza şi conduce viaŃa socială este imperios necesară cunoaşterea ştiinŃifică a acesteia, a factorilor care stimulează dezvoltarea, a sensului pe care-l capătă această dezvoltare. O astfel de cunoaştere poate fi obŃinută, în primul rând, cu ajutorul sociologiei ca ştiinŃă. Prin „metodologie” se desemnează tocmai acea ştiinŃă care ne relevă modalităŃile de efectuare a cercetării; metodologia exprimă şi precizează demersul ştiinŃific pe care trebuie să-l întreprindă cercetă-torul vieŃii sociale, sociologul, pentru a realiza cunoaşterea ştiinŃifică a unui fapt social. Demersurile de natură teoretică pe care le întreprinde cercetătorul pentru a desfăşura o cercetare concretă a unui anumit domeniu al vieŃii sociale sunt multiple. El trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe care îl cercetează; să facă o analiză critică a aparatului

conceptual în care este reflectată realitatea socială devenită obiect al cercetării ştiinŃifice; să formuleze cu claritate ipoteze generale şi ipoteze de lucru în care sunt, de altfel, surprinse raporturile de cauzalitate dintre componentele structurale ale realului social cercetat şi alŃi factori economici, politici, morali intrinseci acestui real sau exteriori acestuia. Nivelul tehnic al metodologiei se referă la faptul că cercetătorul trebuie să cunoască ansamblul metodelor de care dispune sociologia pentru cunoaşterea realităŃii sociale; să ştie care dintre acestea este (sunt) cea mai (cele mai) adecvată(e) pentru investigarea domeniului pe care îl studiază; să cunoască tehnicile pentru aplicarea fiecărei me-tode şi să fie capabil să construiască singur cele mai performante instrumente de recoltare şi prelucrare a informaŃiilor sociale. Câteva precizări terminologice se impun. Prin metodă se desemnează modul de cercetare şi întreg programul de realizare a cercetării. În practica sociologică cel mai adesea este întâlnită sintagma: metode şi tehnici de cercetare pentru evitarea unei distincŃii evidente datorită legăturii extrem de strânse dintre ele. Pentru o mai bună înŃelegere a termenilor, vom apela la criteriul ierarhizării (propus de I. Mărginean, 2000, p. 57), drept criteriu de diferenŃiere a metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaŃie. Astfel, metoda, cea mai complexă dintre elementele enumerate, este cea care prescrie modul de a acŃiona în efectuarea unei cercetări (de exemplu: ancheta sociologică, sondajul de opinie publică, experimentul, observaŃia etc.) – unei singure metode fiindu-i subordonate mai multe tehnici de cercetare. Tehnica, subsumată metodei, reprezintă modalitatea concretă de abordare a fenomenelor supuse cercetării (chestionarul, interviul etc.); procedeul semnifică modul de aplicare a tehnicii – procedeul de lucru, de recoltare a informaŃiilor (chestionarul poate fi administrat de către operatorii de anchetă sau poate

fi autoadministrat, de tip poştal); iar instrumentul de investigaŃie este constituit din întreaga aparatură,

unelte de care se foloseşte cercetătorul pentru înregistrarea informaŃiilor (chestionarul tipărit – lista de întrebări, ghidul de interviu, fişa de observaŃie etc.). Din punct de vedere epistemologic nu sunt prea numeroase demersurile pe care le întreprinde cercetătorul vieŃii sociale, dar este suficient să facem precizarea că niciodată nu vom realiza o cunoaştere riguroasă dacă nu vom avea în permanenŃă în vedere natura specifică a actului cognitiv în sociologie. În această ştiinŃă nu numai că cele mai importante surse de informaŃii sunt oamenii, dar înseşi faptele sociale sunt moduri de a fi al acestora. Tocmai de aceea, un autentic cercetător ştiinŃific al vieŃii sociale va putea fi numai acela care va avea capacitatea de a distinge ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce spun sau ar dori ei să fie şi să facă. În măsura în care sociologul stăpâneşte bine teoria sociologică, metodele de cercetare proprii sociologiei, tehnicile şi procedeele de aplicare a fiecărei metode, se asigură rigoarea explicaŃiei ştiinŃifice a faptelor sociale în urma cercetărilor concrete, de teren. Prin sintagma: cunoaştere şi explicare ştiinŃifică a realităŃii sociale mar- căm deosebirea dintre acest tip de cunoaştere ştiinŃifică şi cunoaşterea comună (spontană, cotidiană). Cel din urmă tip de cunoaştere specificat (cunoaşterea comună) desemnează acea cunoaştere pe care

o realizăm prin experienŃa noas-tră de zi cu zi, prin observaŃiile şi explicaŃiile pe care le realizăm în mod obişnuit, prin interacŃiunea pe care o avem cu semenii noştri, în baza activităŃilor practice şi contextelor obişnuite (familie, cerc de prieteni, loc de muncă etc.) şi prin intermediul mijloacelor naturale (simŃurile, limbajul natural, gândirea obişnuită etc.).

Deşi cunoaşterea comună are o serie de caracteristici (este direct accesibilă oamenilor obişnuiŃi, nu necesită utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente speciale, utilizează un limbaj viu, natural, mai puŃin standardizat şi riguros etc.), ea prezintă şi unele aspecte negative (este puternic marcată de subiectivitatea celui care o realizează, are un caracter individual, personal, de cele mai multe ori este superficială, lipsită de precizie şi exactitate, este influenŃată de zestrea culturală primită prin socializare etc.), neajunsuri care impun depăşirea ei şi trecerea la un alt tip de cunoaştere, superioară, şi anume cunoaşterea ştiinŃifică. Spre deosebire de simŃul comun, cunoaşterea ştiinŃifică repre-zintă cunoaşterea realizată de oameni cu o pregătire teoretică specială, prin parcurgerea unui demers metodologic riguros şi care utilizează metode

şi tehnici adecvate de investigare a realităŃii sociale. Acest tip de cunoaştere prezintă o serie de caracteristici, dintre care cele mai importante sunt:

subiectivitatea are o pondere mică şi, mai mult decât atât, există posibilitatea de a o controla, într-o oarecare măsură, prin utilizarea unor metode specifice şi respectarea unor reguli de investigare;

are un caracter impersonal, organizat şi sistematizat;

pune în evidenŃă legături profunde între diferite aspecte ale vieŃii sociale şi porneşte de la un set

de ipoteze, cu rol de ghidare a investigaŃiei şi a efortului de cunoaştere; se bazează pe măsurare etc. Societatea umană este guvernată de o serie de regularităŃi şi legităŃi pe care teoriile ştiinŃifice trebuie să le explice, iar metoda cea mai bună pentru a descifra şi a surprinde statutul unei discipline constă în identificarea principalelor paradigme pe care aceasta le utilizează. Paradigmele nu sunt altceva decât nişte modele, „pattern”-uri, exemple care îndeplinesc funcŃii de cunoaştere, dar care ocupă în cercetarea ştiinŃifică un rol incontestabil. Realitatea socială este descrisă în cadrul disciplinelor socio-umane printr-o serie de „binoame conceptuale”, dublete ce relevă foarte bine dualitatea acestei realităŃi (T. Rotariu şi P. IluŃ, 1997). Astfel, întâlnim cuplurile:

teoretic – empiric („teoretic” se referă la toate ideile, explicaŃiile, interpretările, ipotezele elaborate asupra realităŃii, în timp ce „empiric” se referă la studierea concretă a realităŃii sociale, utilizând metode şi tehnici specifice); cantitativ – calitativ (modelul cantitativist apelează la descrieri şi explicaŃii ale realităŃii obiective şi se bazează pe metode şi tehnici structurate, în timp ce modelul calitativist pune accentul pe subiecti-vitatea umană, pe înŃelegerea realităŃii sociale şi utilizează metode şi tehnici nestructurate); Aceste „dublete conceptuale” se regăsesc în literatura de specialitate şi sub formă de „principii metodologice ale cercetării sociologice”. Cercetarea ştiinŃifică trebuie concepută şi desfăşurată în baza unui program riguros elaborat, tocmai pentru a se realiza o cunoaştere ştiinŃifică a realităŃii sociale. În cadrul acesteia se disting mai multe etape, fiecare etapă presupunând un ansamblu de demersuri metodo-logice specifice. În literatura de specialitate există mai multe modalităŃi de a clasifica etapele unei cercetări sociologice; importantă este, însă, respectarea cu rigoare a logicii generale de desfăşurare a cercetării ştiinŃifice, astfel încât să nu se omită nici unul din demersurile care ar putea să afecteze calitatea analizei întreprinse. Elaborarea cercetării sociologice presupune o anumită procesualitate, desfăşurată pe parcursul a trei stadii esenŃiale:

1. Proiectarea cercetării,

2. Cercetarea de teren propriu-zisă,

3. Analiza informaŃiilor şi formularea concluziilor.

Fiecărui stadiu al cercetării sociologice îi corespunde o serie de demersuri metodologice specifice

(etape).

1)

Delimitarea domeniului, a temei cercetării (delimitarea obiec-tului de studiu).

2)

Informarea şi documentarea.

3)

Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare.

4)

Analiza conceptelor (operaŃionalizarea conceptelor).

5)

Elaborarea ipotezelor de cercetare.

6)

Delimitarea populaŃiei supuse cercetării.

7) Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru recoltarea informaŃiilor.

2.

Cercetarea de teren propriu –zisă:

Vizează aplicarea propriu-zisă a instrumentelor construite în vederea recoltării informaŃiilor.

Presupune contactul direct dintre cercetător şi realitatea socială supusă cercetării.

„Produce” date, informaŃii, idei inovatoare.

În acest moment al cercetării pot apărea distorsiuni datorate fie relaŃiei dintre anchetator şi anchetat, fie modului de construire a tehnicilor şi instrumentelor pe baza cărora se culeg informaŃii (între- bări rigide, care pot influenŃa răspunsurile etc.).

3.

Analiza informaŃiilor şi formularea concluziilor

8)

Sistematizarea informaŃiilor obŃinute în cercetarea empirică (cercetarea de teren); prelucrarea

statistică a datelor.

9) Analiza informaŃiilor; interpretarea şi explicarea faptelor sociale studiate.

10) Formularea concluziilor.

Demersurile intelectuale şi practice întreprinse de cercetător de-a lungul celor trei stadii, prin trecerea de la unul la altul, sunt numeroase şi variante. Ele se află în interdependenŃă, apar ca o înlănŃuire a unora de altele, după schema logică prezentată, chiar dacă aceasta nu este rigidă şi ireversibilă.

4. Detalii privind schema de desfăşurare a activităŃii de cercetare (etapele cercetării sociologice)

Delimitarea domeniului, a temei de cercetare (delimitarea pro-blemei de cercetare şi a obiectului de studiu). Cu această primă etapă debutează orice cercetare, ea condiŃionând, într-un fel, derularea întregului ciclu al cercetării. Pentru elaborarea unei cercetări, sociologul va trebui să circumscrie mai întâi domeniul, apoi tema şi în fine problema de cercetare. El trebuie să opereze o serie de selecŃii succesive care îl vor conduce spre formularea precisă a problemei ce urmează a fi investigată;

„Problemele” de cercetare sunt nu numai aspecte teoretice sau practice necunoscute sau investigate până la un moment dat, ci şi cele foarte bine cunoscute, mult investigate şi teoretizate, însă insuficient, neconvingător sau unilateral abordate. De asemenea, ideile, punctele de vedere şi conceptele controversate constituie probleme de cercetare. Cu cât problema de cercetare va fi mai bine şi mai exact circumscrisă, cu atât în finalul cercetării se va ajunge la explicaŃii cu valoare de adevăr ştiinŃific. Problema poate avea un grad mare de specificare chiar de la început sau îl poate căpăta pe parcurs, mai ales în urma celui de-al doilea ciclu al cercetării. Informarea şi documentarea. Constă mai întâi, în localizarea (identificarea) informaŃiilor utile cercetării problemei propuse şi apoi, în lecturarea şi asimilarea ei; Presupune rezolvarea următoarelor aspecte de către cercetător:

a) Care sunt metodele de care dispune pentru recoltarea infor-maŃiilor necesare ? (De exemplu:

metoda convorbirii, metoda analizei documentelor etc.).

b) De unde recoltează informaŃiile ? (publicaŃii, comunicări ştiinŃifice, lucrări de popularizare,

rapoartele unor cercetări reali-zate anterior etc.).

Contribuie la stabilirea stadiului atins în abordarea şi soluŃio-narea problemei respective, la conturarea punctelor „nevralgice”, la identificarea dezacordurilor dintre cercetători, a căilor posibile de investigare. Documentarea efectuată poate conduce cercetătorul la continua-rea investigaŃiei pe tema de la care a plecat iniŃial sau documentarea îl poate determina să reformuleze tema. Astfel, documentarea îl ajută pe cercetător în parcurgerea următoarelor etape de cercetare şi acesta îşi clarifică în ce măsură se poate acoperi, prin respectiva cercetare, întreaga problematică a temei propuse. Fixarea obiectivelor specifice temei de cercetare. Este etapa în care cercetătorul specifică scopul şi obiectivele pe care le urmăreşte în cercetare. Sunt propuse o serie de obiective particulare, specifice temei cercetate şi scopului propus de către cercetător. Aceste obiective specifice sunt urmărite pe tot parcursul cercetării. Obiectivele unei cercetări reprezintă ghiduri sau principii călăuzitoare ale întregii investigaŃii, ele justificând, în mare parte, însăşi cercetarea. Cercetarea nu are un scop în sine (nu cercetez de dragul de a cerceta!), obiectivul general este fie asigurarea avansului cunoaşterii ştiinŃifice (scop teoretic), fie optimizarea acŃiunilor şi activităŃilor umane (scop practic). Analiza conceptelor (operaŃionalizarea conceptelor). Constituie un demers metodologic deosebit de important ce presupune analiza aparatului conceptual. Caracterul abstract al unor concepte impune o serie de demersuri care să le facă operaŃionale în cercetarea socială. Aceasta reclamă descrierea părŃilor componente ale proceselor psiho-sociale care sunt exprimate în conceptele ce fac obiectul analizei. DefiniŃia operaŃională constă în prescrierea operaŃiilor empirice necesare trecerii de la teorie la cercetarea concretă. Presupune clarifi-carea înŃelesului conceptelor prin definire şi analiză riguroasă; sunt definite acele concepte în care este reflectată realitatea supusă cerce-tării. Prin încorporarea definiŃiei operaŃionale în contextul cercetării ştiinŃifice se asigură trecerea de la nivelul teoretic la cel empiric printr-o procedură sistematică de indicare a operaŃiilor de măsurare ce urmează să fie efectuate asupra domeniului cercetat.

Prin operaŃionalizarea conceptelor se desemnează întregul proces de evidenŃiere a dimensiunilor şi indicatorilor unui anumit domeniu, de transpunere a temei într-o procedură de investigare concretă.

P.F. Lazarsfeld este cel care elaborează paradigma operaŃionalizării conceptelor în cercetarea sociologică. Această paradigmă cuprinde:

reprezentarea imagistică a conceptului;

specificarea conceptului prin stabilirea dimensiunilor;

alegerea indicatorilor;

construcŃia indicilor empirici.

Deşi această schemă este larg acceptată în literatură, se cuvine să facem o precizare care vizează un neajuns esenŃial : nu putem accepta ideea potrivit căreia o cercetare poate fi încununată de succes dacă se porneşte de la o reprezentare imagistică a conceptului. În realitate trebuie să realizăm o definire cât mai riguroasă a domeniului supus cercetării ceea ce se constituie într-o premisă favorabilă efec-tuării celorlalte

etape ale operaŃionalizării. Etapele operaŃionalizării conceptelor. După definirea conceptelor pe cale nominală se trece la stabilirea dimensiunilor conceptului, ca primă operaŃie pe care o face cercetătorul pentru a apropia formele gândirii abstracte (conceptele) de manifestările concrete ale lumii reale pe care urmează s-o cerceteze cu ajutorul unor metode ştiinŃifice. A stabili dimensiunile unui concept însemnează, de fapt, a nominaliza domeniile sau elementele structurale esenŃiale care com-pun procesul sau realitatea desemnată de conceptul respectiv.

Stabilirea variabilelor. Termenul „variabilă” exprimă fenomene sau relaŃii proprii realităŃii desemnate de dimensiunile conceptului operaŃionalizat (M. Constantinescu, 1972). Prin identificarea variabilelor se vor identifica, de fapt, factorii care influenŃează sau care determină schimbări, direcŃii de evoluŃie ale fiecărei dimensiuni a conceptului opera-Ńionalizat. Stabilirea indicatorilor. Termenul de indicator este utilizat în sociologie pentru a desemna o particularitate elementară a unei teme, o trăsătură caracteristică a realităŃii sociale (M. Constantinescu, 1972).

Indicatorii sociologici (indicatori obŃinuŃi prin operaŃionali-zarea conceptelor) sunt „semne

observabile şi măsurabile cu ajutorul cărora pot fi caracterizate unităŃile sociale şi calităŃile acestora” (S. Chelcea, 2001). De regulă, în studiile exploratorii se porneşte de la un număr mai mare de indicatori, iar pe parcurs sunt eliminaŃi indicatorii nesemnifi-cativi şi sunt reŃinuŃi doar aceia care se dovedesc relevanŃi în raport cu obiectul analizat şi obiectivele urmărite. De menŃionat este şi faptul că între indicatori şi indicatul lor se stabileşte o relaŃie statistică, iar legătura dintre ei are un caracter proba-bilist; în cercetarea sociologică reŃinem acei indicatori care corelează puternic cu indicatul. Determinarea relevanŃei indicatorilor pentru tema şi obiectivele cercetării se poate realiza prin două modalităŃi:

specificarea semnifi-caŃiei datelor ce se obŃin în

cercetarea empirică;

Tehnică analiza puterii de discriminare – propusă de St. Nowak (I. Mărginean, 2000, p. 179). În acest sens, trebuie specificat faptul că vom reŃine pentru cercetarea sociologică, acei indicatori cu o putere mare de discriminare, respectiv putere de conŃi-nere şi putere de respingere a indicatorilor faŃă de indicat. Puterea de conŃinere reprezintă acea putere deŃinută de indicator de a reŃine toate obiectele care posedă proprietatea specificată de acesta, chiar dacă sunt reŃinute şi obiecte care nu conŃin indicatul. Spre deosebire de aceasta, puterea de respingere este dată de capacitatea indicatorilor de a respinge toate obiectele care nu posedă indicatul; sunt reŃinute astfel doar obiectele care se caracterizează prin deŃinerea indicatului. Nu se întâlnesc indicatori care să se caracterizeze atât prin putere de conŃinere cât şi putere de respingere maximă; cele două proprietăŃi se referă la întreaga listă de indicatori obŃinuŃi prin operaŃionalizarea conceptelor. Concluzii: Formularea indicatorilor desăvârşeşte operaŃionali-zarea conceptului analizat. În acest moment, cercetătorul are în faŃa sa descrierea detaliată a tuturor sau cel puŃin a principalelor caracteristici ale procesului sau domeniului realităŃii care constituie obiectul cerce-tării concrete proiectate. În metodologia sociologică, totalitatea elemen-telor componente, ori altfel spus, a dimensiunilor, factorilor de schimbare (variabile) şi a caracteristicilor (indicatorii) unui fenomen sau proces socio-economic poartă denumirea de spaŃiu (câmp) de atribute. Componentele schemei operaŃionale (caracteristicile realităŃii) se constituie, la rândul lor, în criterii pentru stabilirea surselor din care ne vom recolta informaŃiile şi în funcŃie de care vom redacta instrumen-tele adecvate acestui scop.

DefiniŃia operaŃională (sau operaŃionalizarea conceptelor) constă în prescrierea operaŃiilor

empirice necesare trecerii de la teorie (exprimată în concepte) la cercetarea concretă (de teren).

Trecerea de la concepte generale la cele apropiate de concretul social se realizează prin

elaborarea de scheme operaŃionale de cercetare.

Elaborarea dimensiunilor, variabilelor şi indicatorilor presupune o bună cunoaştere teoretică a domeniului cercetat; defi-nirea riguroasă a realităŃii sociale supuse cercetării constituie premisa efectuării celorlalte etape ale operaŃionalizării.

Indicatorii sociologici servesc la întocmirea instrumentelor de cercetare pe baza cărora se culeg

informaŃii necesare atingerii obiectivelor cercetării şi implicit, verificării ipotezelor de cercetare.

Teoretică – analiza teoretică şi, totodată,

5. Elaborarea ipotezelor de cercetare (ipotezele de lucru)

Ipoteza constituie un element indispensabil al construcŃiei teoretice ştiinŃifice şi, în acelaşi timp, al investigaŃiei de teren. Stabilirea ipotezelor ştiinŃifice – moment cheie al cercetării ştiinŃifice – pune în evidenŃă interdependenŃa dintre abordarea teoretică şi cercetarea concretă, care se condiŃionează reciproc. Ipoteza este „enunŃul unei relaŃii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică„( Th. Caplow, 1970, după S. Chelcea, 1998). Modalitatea cel mai frecvent utilizată de elaborare a ipotezelor de lucru o constituie deducerea acestora din teorie. Teoria ştiinŃifică este constituită dintr-o multitudine de ipoteze elaborate şi organizate asemenea unui sistem logic deductiv, în care unele ipoteze, de nivelul cel mai înalt (ipoteze cu grad maxim de generalitate – numite ipoteze teoretice) servesc ca premise iniŃiale ale teoriei, în timp ce celelalte enunŃuri urmează logic (constituind ipote-zele cu nivel minim de generalitate – ipoteze de lucru). Ipotezele teoretice (ipoteze fundamentale) sunt generale şi indirect testabile; ipotezele de lucru (sau ipoteze empirice de cercetare), derivate din primele, reprezintă enunŃuri direct testabile sau verificabile empiric (în cercetarea empirică de teren).

Trebuie subliniat faptul că justificarea teoretică a problemei sociale în discuŃie, respectiv prezentarea obiectivelor de cercetare sunt momente ale cercetării ştiinŃifice anterioare elaborării ipotezelor de lucru – primele reprezentând un sistem de ipoteze indirect testabile (teoretice) din care sunt derivate logic enunŃuri direct testabile (ipoteze de lucru) a căror confirmare sau infirmare va fi redată de datele empirice (informaŃiile furnizate de cercetarea de teren). Formularea ipotezelor de cercetare: Ipotezele de lucru iau forma unor implicaŃii logice, tocmai de aceea apare restricŃia formulării lor în termenii:

„Dacă A atunci B” Exemplu: „Dacă în familie există un climat conflictual, violent atunci tendinŃa spre devianŃă comportamentală a copiilor este mare”. „Cu cât A cu atât B” Exemplu: „Cu cât nivelul de trai al populaŃiei scade cu atât rata comportamentulor delincvente

creşte”.

Aceste formulări orientează activitatea de testare empirică a ipotezelor. EnunŃurile astfel formulate trebuie să aibă o exprimare clară şi concisă, să fie coerente logic şi noncontradictorii. ObservaŃii privind validitatea ipotezelor: În cercetarea socio-logică, nu orice enunŃ despre relaŃia probabilă dintre fenomene constituie ipoteză ştiinŃifică. Pentru a fi validă ipoteza empirică trebuie să fie direct testabilă, respingând încă de la început acele enunŃuri pentru care nu există posibilitatea de verificare a adevărului lor. Numai prin testare, prin confruntare cu realitatea socială, se ajunge, în investigaŃia sociologică, la confirmarea sau infirmarea ipotezelor ştiinŃifice. Se impune o precizare: în cercetarea socio- umană nu se pleacă de la premisa doar a confirmării (sau doar a infirmării) ipote-zelor empirice. Cercetătorul formulează enunŃuri ce urmează a fi verificate. Numai datele empirice (date ce vor fi recoltate în cadrul cercetării empirice cu ajutorul metodelor şi tehnicilor de investigaŃie sociologică) vor confirma (sau infirma) ipotezele cercetării; acest aspect urmând a fi analizat în etapa cercetării sociologice de analiză şi interpretare a datelor recoltate pe teren. Exprimând adevăruri probabile şi îndeplinind un dublu rol: metodologic şi cognitiv-explicativ, ipotezele ştiinŃifice constituie, în esenŃă, explicaŃii plauzibile bazate pe teorii explicative validate ştiin- Ńific, care urmează a fi verificate (testate) prin faptele de observaŃie. Determinarea populaŃiei cuprinsă în investigaŃie. În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaŃii oamenii, care sunt, de fapt, integraŃi ei înşişi în procesele analizate. Cine sunt subiecŃii de la care se vor recolta informaŃiile necesare verificării ipotezelor de cercetare? Ce caracteristici trebuie să aibă aceştia? Cum vor fi selecŃionaŃi? Alegerea acestora se va face în funcŃie de natura problemei studiate şi de intenŃiile cercetătorului.

Pentru ca informaŃiile recoltate în cercetarea de teren să aibă valoare ştiinŃifică şi, implicit, pentru a putea fi generalizate, trebuie să se respecte câteva cerinŃe metodologice. Astfel, determinarea popula-Ńiei supuse investigaŃiei sociologice presupune realizarea a trei operaŃii metodologice:

a) Stabilirea colectivităŃii statistice generale criteriul de referinŃă pentru efectuarea acestei operaŃii

metodologice îl constituie problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren.

b) Gruparea populaŃiei (stratificarea populaŃiei) – în funcŃie de:

 

caracteristici socio-demografice: vârstă, sex, stare civilă etc.

caracteristici socio-profesionale: tipul profesiei, forma de calificare, vechimea în muncă etc.

caracteristici sociale: mediul social de provenienŃă (rural/urban), apartenenŃa la grupul social

etc.

 

caracteristici economice: venituri, bugete familiale, tipul şi structura locuinŃei etc.

c)

Eşantionarea :

CondiŃia fundamentală de realizare a unei cercetări ştiinŃifice complexe este ca eşantionul

calculat după scheme de eşantionare elaborate în cadrul statisticii sociale, să fie reprezentativ.

Un eşantion este reprezentativ atunci când subiecŃii reŃinuŃi în eşantion sunt purtătorii tuturor

sau, cel puŃin, ale principalelor carac-teristici ale populaŃiei totale.

Reprezentativitatea eşantionului exprimă deci, capacitatea acestuia de a reproduce cât mai

fidel structurile şi caracteristicile populaŃiei din care a fost extras.

Pentru a satisface această cerinŃă, eşantioanele trebuie să fie calculate după scheme de

eşantionare elaborate în cadrul statisticii teoretice sau în cadrul metodologiei cercetărilor sociale.

6. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare; elaborarea instrumentelor necesare pentru recoltarea informaŃiilor Natura specifică a diverselor tipuri de fapte sociale impune utilizarea unor metode adecvate pentru studierea lor. De regulă, într-o cercetare sociologică, aplicarea unei singure metode este incompletă, deoarece se situează şi se finalizează într-un singur nivel analitic (cel mai frecvent descriptiv). Tocmai de aceea se recomandă dublarea metodelor cantitative de către metode calitative de recoltare a informaŃiilor.

Modelul cantitativ presupune:

– realitate socială exterioară, obiectiv-structurată, bazată pe descrieri de tip pozitivist: pe cercetare efectivă, pe înregistrare, numărare şi măsurare ( vezi: T. Rotariu, P. IluŃ, 1997);

– se bazează pe tehnici de cercetare structurate, standardizate: chestionarul, interviul standardizat (pe bază de ghid de interviu), plan observaŃional riguros, standardizat etc. Modelul calitativ:

– se fundamentează pe subiectivitatea umană, pe realitatea socială construită şi interpretată

prin interacŃiunea motivaŃiilor, aşteptărilor, reprezentărilor individuale şi de grup (T. Rotariu, P. IluŃ,

1997);

– se bazează pe tehnici nestandardizate (nestructurate, inten-sive, de profunzime): interviul intensiv,

interviul de grup, studii de caz, analiza biografiilor. Cunoaşterea ştiinŃifică riguroasă trebuie să conducă la îmbinarea celor două abordări. În practică, unitatea dintre metodele şi tehnicile cantitative şi cele calitative apare astfel:

– În cazul unor probleme sociale mai puŃin cunoscute, elaborarea propriu-zisă a tehnicilor cantitative (a chestionarului, de exemplu) ar trebui precedată de studii pregătitoare (în care să se folosească interviurile intensive, de profunzime, analize documentare, observaŃii).

Benefic pentru cercetare este ca în urma aplicării propriu-zise a chestionarului (a metodelor şi tehnicilor cantitative) informaŃiile să fie completate de date obŃinute prin utilizarea metodelor intensiv-calitative. Trebuie selectate metodele cele mai adecvate cercetării, în funcŃie de concepŃia general- teoretică, de obiectivele şi ipotezele cercetării. Întrebările din chestionar, ghid de interviu, ghid de observaŃie etc. vor fi construite pe baza indicatorilor obŃinuŃi prin operaŃio-nalizarea conceptelor.

Atât în metodele şi tehnicile de cercetare stabilite, cât şi elaborarea propriu-zisă a instrumentelor de lucru nu au valoare decât în măsura în care, prin intermediul acestora, se ating obiectivele cercetării şi sunt verificate ipotezele de cercetare. Ancheta pilot şi cercetarea de teren propriu-zisă. Toate demer-surile descrise mai sus sunt premergătoare deplasării „în teren”, contactului nemijlocit cu realitatea ce urmează să fie cercetată. Având în vedere că viaŃa socială este în permanentă schimbare, se recomandă ca înainte de a declanşa cercetarea propriu-zisă să se procedeze la o anchetă „pilot”. În această fază cercetătorul testează validitatea instrumentelor de cercetare. După ce avem convingerea că problemele asupra cărora solici-tăm informaŃii sunt şi problemele reale ale oamenilor, că întrebările sunt formulate clar, că oamenii sunt efectiv interesaŃi în a coopera cu noi, putem considera că se poate trece la activitatea de recoltare a informaŃiilor de la întreaga populaŃie din eşantion.

7. Sistematizarea informaŃiilor obŃinute în cercetarea de teren; prelucrarea statistică a datelor În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei, un mare volum de informaŃii. Pentru ca acestea să poată fi analizate este necesară o prelucrare prealabilă a lor. Prelucrarea informaŃiilor rezultate din ancheta sociologică solicită un efort mult mai mare şi o cunoaştere exactă a cerinŃelor teoretico-metodologice pe care le presupune această etapă a cercetării.

Prelucrarea statistică a datelor recoltate devine posibilă numai după sistematizarea şi ordonarea informaŃiilor. Principalele momente ale unei astfel de prelucrări sunt: verificarea şi validarea informaŃiilor care urmează să fie reŃinute pentru prelucrare; totodată, în ansamblul prelucrării, un loc deosebit îl ocupă codificarea informaŃiilor. Verificarea şi validarea informaŃiilor presupune:

– Lecturarea fiecărui chestionar pentru a stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare.

– De regulă, nu se validează acele chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau când lipsesc răspunsurile la întrebările de date factuale (întrebările de identificare). Codificarea informaŃiilor reprezintă:

– OperaŃia de reprezentare convenŃională a unei informaŃii.

– Codul stabileşte o corespondenŃă riguroasă între natura calita-tivă a informaŃiei şi cifrele (în cazul unei codificări numerice) sau literele (codificare alfabetică) atribuite.

– Simbolurile (codurile) sunt introduse în memoria calculatorului, astfel încât fiecare chestionar,

respectiv, fiecare răspuns la întrebări să devină unităŃi distincte în baza unui program de corelaŃii statistice. În cercetarea socio-umană, se impune utilizarea unor metode statistice:

– se calculează ponderea diverselor caracteristici;

– se calculează medii şi indici ale valorilor acestora;

– se efectuează corelaŃii statistice;

– se realizează analiza statistică a gradului de semnificaŃie a rezultatului obŃinut prin aplicarea formulelor (teste de semnificaŃie); Analiza informaŃiilor; interpretarea şi explicarea faptelor soci-ale studiate. Se raportează la obiectivele şi ipotezele cercetării – este momentul în care se argumentează confirmarea / infirmarea fiecărei ipoteze de lucru. Sunt evidenŃiate următoarele aspecte:

Precizarea modului în care orice aspect al datelor recoltate modulează sau completează explicaŃii referitoare la ipoteze.

Corelarea şi integrarea tuturor informaŃiilor rezultate în urma analizei fie în vederea formulării de noi ipoteze de cercetare, fie a sugerării de noi demersuri de abordare a obiectului supus analizei. Este subliniată reprezentativitatea informaŃiilor obŃinute şi semnificaŃia lor sociologică.

8.

Formularea concluziilor

În urma analizei şi interpretării datelor recoltate, a stabilirii semnificaŃiei lor în raport cu problema abordată şi, mai ales, cu ipotezele elaborate, se recurge la formularea concluziilor întregii cercetări (concluzii finale). Concluziile:

Sunt exprimări sintetice care conŃin sau rezumă esenŃa rezul-tatelor obŃinute în cercetare. Pot avea un caracter mai general sau mai particular în funcŃie de generalitatea sau specificitatea obiectivelor şi ipotezelor iniŃiale. Relevă gradul de originalitate a cercetării, dacă s-a ajuns la idei noi care le depăşesc sau continuă pe cele deja cunoscute sau dacă ideile deja cunoscute sunt doar confirmate sau întărite. ConŃin uneori implicit sugestii pentru viitoarele cercetări (este de dorit însă formularea explicită a acestor sugestii).

9. Redactarea raportului de cercetare

Este ultima etapă a unei cercetări sociologice, şi implică prezen-tarea cerinŃelor redactării acesteia:

Se elaborează mai întâi o schiŃă a raportului – aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaŃiilor de care dispunem. Se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie concis. După ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori, cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. Realizarea fiecărui demers metodologic menŃionat presupune implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului, utilizarea expe-rienŃei acumulate în alte cercetări, folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alŃi autori etc. Între etapele prezen-tate există o legătură indisolubilă, iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultat al activităŃii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităŃii sale.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE

1. Cauc I., Manu B., Pârlea D., Goran L., Metodologia cercetării sociologice. Metode şi tehnici de cercetare, Bucureşti, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

2. Chelcea S., Mărginean I., Cauc I., Cercetarea sociologică, Deva, Editura Destin, 1998.

3. Rotaru T., IluŃ P., Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

4. Vlăsceanu, L., Metodologia cercetării sociale. Metode şi tehnici, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1986.

5. Miftode, V., Metodologia sociologică, GalaŃi Editura Porto – Franco, 1995.

6. Chelcea S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

7. Mărginean I., Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1.

Ipotezele de cercetare, empirice semnifică:

A) enunturi direct testabile, verificabile empiric

B) enunturi a căror confirmare/infirmare va fi redată de datele empirice

C) enunturi generale, teoretice, indirect testabile

2.

Gruparea (stratificarea) populatiei în cercetarea sociologică se realizează în functie de:

A) caracteristic socio-demografice

B) caracteristici socio-profesionale

C) caracteristici estetice

D) caracteristici sociale

E) caracteristici economice

3.

Conditia de reprezentativitate a unui esantion presupune:

A) capacitatea esantionului de a reproduce cât mai fidel structurile si caracteristicile populatiei din care a fost extras B) subiecti retinuti în esantion diferă (sub aspectul caracteristicilor socio-demografice) de universul cercetării

C) subiectii retinuti în esantion sunt purtătorii, tuturor, sau cel putin, ale principalelor caracteristici a populatiei totale

4.

Prin „metodologie” se desemnează:

a. acea stiintă care ne relevă modalitătile axiologice de abordare a socialului;

b. acea stiintă care ne relevă modalitătile de cunoastere spontană a unui eveniment social;

c. acea stiintă care ne relevă demersurile de efectuare a cercetării.

5.

Într-o cercetare sociologică concretă, instrumentul de investigatie semnifică:

a. mijloc, cale, mod de expunere;

b. unelte, aparatură de care se foloseste cercetătorul pentru înregistrarea informatiilor;

c. modul de a actiona în efectuarea unei cercetări.

Proiectarea cercetării presupune:

A. analiza si interpretarea informatiilor;

B. fixarea obiectivelor cercetării;

C. contactul direct dintre cercetător si realitatea supusă cercetării;

D. elaborarea ipotezelor de cercetare;

E. analiza conceptelor.

6.

7.

Relevanta indicatorilor în cercetarea socio- umană concretă se poate estima prin:

A. analiza puterii de discriminare;

B. analiza proceselor psihice implicate;

C. analiză statistică;

D. analiză teoretică si specificarea semnificatiei datelor ce se obtin în cercetarea concretă.

8.

În cercetarea sociologică vom retine indicatorii care se definesc prin:

a. nivel maxim de generalitate;

b. rezistentă la schimbare socială;

c. putere mare de discriminare.

9.

În cercetarea socio- umană concretă ipotezele îndeplinesc următorul rol:

a. metodologic si cognitiv- explicativ;

b. metodologic si axiologic;

c. psiho-somatic.

10.

În cercetarea psihosocială stabilirea colectivitătii statistice generale se face în functie de :

A. metodele cantitativ- calitative stabilite de către cercetător;

B. natura problemei studiate;

C. tema si obiectivele cercetării;

D. populatia supusă cercetării.

11.

Modelul cantitativ de cercetare presupune:

A. realitate socială exterioară, obiectiv- structurată;

B. numărare si măsurare;

C. analiza biografiilor sociale;

D. tehnici nestructurate de cercetare.

12.

În cadrul „anchetei pilot” se testează:

a. validitatea ipotezelor de cercetare;

b. validitatea variabilelor explanatorii;

c. validitatea instrumentelor de cercetare.

13.

În procesul de codificare a informatiilor codul stabileste o corespondentă între:

a. natura cantitativă a informatiilor si cifrele atribuite;

b. nivelul teoretic si cel empiric;

c. natura calitativă a informatiilor si cifrele atribuite;

d. procesele psihosociale devenite obiect de cercetare.

14.

Functiile cercetării empirice în dezvoltarea teoriei sunt:

A. initierea teoriei, prin descoperirea de fapte neasteptate;

B. clarificarea conceptelor utilizate în teorie;

C. evidentierea de dimensiuni politico- economice ale vietii sociale.

D. reformularea teoriei prin elaborarea de noi scheme explicative;

15.

În cercetarea sociologică vor fi incluse în colectivitatea statistică generală:

A. persoane cu pregătire profesională în domeniu (sociologi);

B. persoane care sunt implicate prin activitatea practică în procesele sociale studiate;

C. analisti socio- politici;

D. persoane care detin informatii referitoare la procesele sociale studiate.