Regatul Angliei nu a fost fondat la o dată specifică.

Originile acestuia se găsesc în Heptarhie, un

termen ce definea cele șapte regate minore din Anglia: Northumbria, Mercia, Anglia de
Est, Essex, Kent, Sussex și Wessex. Cel mai puternic rege al Heptarhiei era de obicei recunoscut de
ceilalți regi, dar odată cu cucerirea Regatului Kent și Sussex, Regii Wessex-ului au devenit din ce în
ce mai puternici. În secolele VIII și IX o serie de războaie cu regii vikingi ai tiferitelor teritorii ocupate
de aceștia în Anglia, au perșis treptat unirea tuturor regatelor. Athelstan a fost primul conducător de
facto al unei Anglii unite.
În timpul domniei lui Ethelred al II-lea (978–1016) un nou val de invazii daneze au culminat cu
cucerirea Angliei de către a aceștia sub conducerea lui Knud cel Mare. Coroana a oscilat ulterior
între urmașii lui Ethelred și ai lui Knud în prima jumătate a secolului al X-lea, astfel că în 1066 au
apărut mai mulți pretendenți la tronul Angliei. Harold Godwinson a devenit rege, numit probabil de
către Edward Confesorul pe patul de moarte și susținut și de Witan, o adunare de nobili care
reprezentau interesele comunității. În aceași timp, William de Normandia, descendentul lui Ethelred
și al soției lui Knud, Emma, pretindea că tronul îi aparține. Un alt pretendent era regele Harald al
Norvegiei, care fusese proclamat rege în York și plănuia cucerirea întregii Anglii.
Harold Godwinson l-a înfrânt pe Harald al Norvegiei sprijinit de fratele renegat al lui Harold, Tostig,
la Bătălia de la Podul Stamford, dar a murit la Hastings în lupta dintre armata sa și cea normandă a
lui William, acesta din urmă fiind numit după bătălie William Cuceritorul. William a fost încoronat
rege al Angliei în ziua de Crăciun a anului 1066, iar până în 1204 Regatul Angliei și Ducatul
Normandiei au fost în uniune personală.
Imediat după Cucerirea normandă o serie de seniori normanzi au atacat și cucerit diverse regiuni din
Țara Galilor. Majoritatea seniorilor, inclusiv galezi, au recunoscut în tot acest timp superioritatea
regelui Angliei, dar aceștia mențineau un nivel de independență important. În 1282, Eduard I al
Angliei termină cucerirea efectivă a Țării Galilor iar din 1301 a fost creat titlul de Prinț de Țara
Galilor, titlu purtat de moștenitorul tronului Angliei.
Războiul de 100 de ani (1337–1453) a reechilibrat puterile în vestul Europei, Anglia pierzând în
defavoarea Regatului Franței mare parte din posesiunile de pe continent, dar acest război a dus la
consolidarea unei identități engleze și a permis impunerea limbii engleze în uz curent. Războiul celor
Două Roze (1455–1487) a urmat acestuia și a fost un război civil între două fracțiuni ale familiei
regale. Odată cu căsătoria dintre Henric al VII-lea al Angliei cu Elisabeta de York a fost
înființată dinastia Tudorilor care va conduce regatul pentru mai mult de un secol.
Henric al VIII-lea a terminat statutul de coroană separată a Țării Galilor prin incorporarea acesteia în
coroana engleză. Tot în timpul domniei acestuia, Anglia devine un regat protestant, iar Regatul
Irlandei intră în uniune personală cu Regatul Angliei. Ultimul membru al dinastiei tudorilor
este Elisabeta I a Angliei în timpul căreia puterea Angliei este consolidată și extinsă. La moartea
acesteia fără moștenitori, coroana revine regelui Iacob IV Stuart al Scoției astfel că Regatul
Scoției intră la rândul lui în uniune personală cu Anglia.
Dinastia Stuarților a fost întreruptă în timpul Revoluției engleze între 1649, odată cu execuția
regelui Carol I al Angliei, și Restaurația Stuarților din 1660, când Carol al II-lea al Angliei este
încoronat. În urma Revoluției Glorioase din 1689, William de Orange urcă pe tronul Angliei,
instaurând astfel o monarhie constituțională. În timul domniei fiicei acestuia, Anna, ultimul monarh
din Casa Stuarților, Regatul Angliei este unit cu Regatul Scoției formând astfel Regatul Marii Britanii.
Din acest moment Anglia a încetat să mai fie o entitate politică separată, cu toate că din punct de
ved