MODERNISMUL

Riga Crypto şi lapona Enigel (lirism ermetic)

Ion Barbu
Modernismul se afirmă la nivel superior în poezia românească interbelică prin creaţia lui Ion Barbu, o
apariţie singulară într-un context cultural puţin pregătit pentru receptarea unui lirism dificil, deseori ermetic.
Poetul, dar şi matematicianul Ion Barbu/Dan Barbilian îşi cucereşte un loc aparte prin sinteza lirică a
elementelor abstracte cu inspiraţia spontană şi noutatea viziunii artistice.
Publicare. Semnificativă pentru ciclul baladic-oriental al poeziei lui Barbu este opera literara „Riga Crypto şi
lapona Enigel” publicată iniţial în 1924, integrată apoi în vol. „Joc secund”.

Temă- poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă care prezintă o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă
fantastică în care întâlnirea are loc în plan oniric. Deşi este subintitulată baladă, poezia răstoarnă conceptul tradiţional,
realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric. „Luceafăr întors”, poemul
prezintă drama cunoaşterii şi incompatibilitatea dintre fături cu aspirații diferite. Crypto aspiră spre iubirea comună,
iar lapona – spre iubirea spiritualizată, a intelectului.

Titlul are rezonanțe livrești și mitologice, actualizând ideea de cuplu celebru care se află sub semnul tragicului:
Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda.

Încadrarea în estetica modernistă

1. Autorul propune o perspectivă modernă asupra baladei ca specie epică, textul fiind, de fapt, un poem alegoric.
Viziunea despre lume pe care poetul o proiectează în „Riga Crypto şi lapona Enigel” evidenţiază legătura cu poemul
„Luceafărul”. Astfel, ambele poezii tratează tema iubirii imposibile și incompatibilitatea dintre două ființe care aparțin
unor niveluri existențiale diferite. La fel ca fata de împărat, riga Crypto aspiră să-și depășească statutul de ființă
inferioară, dar, în final, constată că este imposibil. Poemul aduce în prim plan si relația de opoziție dintre sensibiltatea
romantică și cea modernă, care valorizează rațiunea, lapona nefiind dispusă să renunțe la drumul ei pentru a fi cu riga
Crypto. Textul conduce la o meditaţie pe tema forţei, dar şi a limitărilor Erosului, ca modalitate de cunoaştere a lumii.
2. De asemenea, Ion Barbu neagă o întreagă tradiţie literară, conturând ideea că dragostea nu este un miracol în
sine, poemul ilustrând drama incompatibilităţii şi a imposibilității armonizării prin iubire a două principii inegale.
Poetica sa afimră încă o dată primatul obiectivității și a emoției de tip intelectual ce caracterizează poezia modernă.
3. O altă trăsătură modernistă o constituie prezentarea propriei concepții asupra celor două dimensiuni umane
fundamentale: apolinicul (rațiunea, întruchipată de ipostaza feminină – lapona Enigel) și dionisiacul (trăirea
instinctuală, întruchipată de ipostaza inferioară – riga Crypto);
4. Lirismul ermetic ce presupune încifrarea înțelesurilor în simboluri și metafore, poetul însuși mărturisind că, la
nivelul înalt al înțelegii există un loc în care ”poezia se întâlnește cu geometria”

Imaginarul poetic (relaţii de opoziţie, figuri de stil, simboluri) e structurat pe două părţi, fiecare dintre ele
prezentând câte o nuntă: una consumată, împlinită, cadru al celeilalte nunţi, povestită, iniţiatică. Formula
compoziţională este cea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nuntă în nuntă).
Incipitul conturează în puţine imagini atmosfera de la „spartul nunţii” petrecute.
O secvență poetică relevantă o constituie rama viitoarei poveşti şi reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntaşul
fruntaş”. Menestrelul (bard/cîntăreţ medieval, caracteristic spaţiului romantic apusean), aici simbol al artistului, e
îmbiat „să cânte” despre nunta imposibilă a doi parteneri aparţinând unor lumi diferite: Enigel şi riga Crypto. Portretul
menestrelului-poet este fixat prin trei epitete: „trist”, „mai aburit ca vinul vechi”, „mult îndărătnic”, iar invocaţia
repetată de trei ori marchează ruperea de lumea cotidiană, intrarea în starea de graţie necesară zicerii unei povești
fantastice.
O altă secvență relevantă o reprezintă nunta povestită, este realizată din mai multe tablouri poetice și
individualizează 2 ipostaze lirice ce reprezintă 2 moduri de existență și viziuni antitetice asupra lumii.
Portretul şi împărăţia rigăi Crypto (5-7)
Portretul, locurile natale şi oprirea din drum a laponei Enigel (8-9)

1
 Întâlnirea celor doi prin intermediul visului(10)
Cele trei chemări ale rigăi şi refuzul definitiv al laponei cu relevarea incompatibilitătii celor două viziuni asupra
lumii (11-22)
Încheierea întâlnirii și nașterea legendei criptogamelor otrăvitoare (21-27)
Modurile de expunere sunt, în ordine: descrierea, dialogul şi naraţiunea.
În debutul părţii a doua (expoziţiunea) sunt realizate în antiteză portretele membrilor cuplului, deosebirea dintre ei
fiind elementul care va genera intriga. Numele Crypto, cel tăinuit, „inimă ascunsă”, sugerează apartenenţa la familia
ciupercilor (criptogame) şi postura de rege (rigă) al făpturilor inferioare, din regnul vegetal. El e o ființă a umbrei, a
humei, materie increată, sub semnul vegetării la adăpostul umezelii pământului ce aspiră să-și depășească condiția.
Numele Enigel are sonoritate nordică şi susţinea originea ei, făcând totodată trimitere la lumina rațiunii, din latinescul
„angelus”, dar și la Ingul- rîu al zonelor nordice, întrucât lapona îşi conduce turmele de reni spre sud; ea reprezintă
ipostaza umană, cea mai evoluată a regnului (omul-„fiară bătrână”). Riga Crypto, „inimă ascunsă” este craiul bureţilor,
căruia dragostea pentru Enigel, „laponă mică, liniştită”, îi este fatală.
Spaţiul definitoriu al existenţei pentru Crypto este umezeala perpetuă: „În pat de râu şi-n humă unsă”, spaţiu impur al
amestecului elementelor primordiale, apa şi pământul, în timp ce lapona vine „din ţări de gheaţă urgisită”, spaţiu rece,
ceea ce explică aspiraţia ei spre soare şi lumină, dar şi mişcarea de transhumanţă care prilejuieşte popasul în ţinutul
rigăi: „În noul an să-şi ducă renii/ Prin aer ud, tot mai la sud,/ Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii”. El
este „bârfit” şi „ocărât” de supuşi, pentru că e „sterp şi nărăvaş/ Că nu voia să înflorescă”, în timp ce lapona îşi
recunoaşte statutul de fiinţă solară: „Că dacă-n iarnă sunt făcută/ Şi ursul alb mi-e vărul drept/ Din umbra deasă
desfăcută,/Mă-nchin la soarele-nţelept”.
Membrii cuplului nu-şi pot neutraliza diferenţele în planul real; comunicarea se realizează în plan oniric(vis). Riga este
cel care rosteşte descântecul de trei ori, iar întâlnirea are loc în visul fetei, ca în poemul eminescian, dar rolurile sunt
inversate.
În prima chemare-descântec cu rezonanţe de incantaţie magică, Crypto îşi îmbie aleasa cu „dulceaţă” şi cu „fragi”,
elemente ale existenţei sale vegetative care capătă aici conotaţii erotice. Darul lui însă este refuzat de laponă ”Eu mă
duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”. Refuzul îi amplifică rigăi şi mai mult dorinţa de a fi alături de ea, de aceea a doua
chemare conţine în sine gestul sacrificiului suprem în numele iubirii: „Enigel, Enigel/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă
pleci să culegi,/ Începi rogu-te cu mine”. Cel de-al doilea refuz al laponei aduce în prim plan argumente de ordin
existenţial.
Primul refuz sugerează tentaţia solară, prin indicele spaţial „mai la vale”, adică spre sud. Al doilea refuz este susţinut de
enumerarea atributelor lui Crypto: „blând”, „plăpând”, necopt. Opoziţia „copt”-„necopt”, reluată în al treilea refuz prin
antiteza soare- umbră, pune în evidenţă relaţia individuală a fiecăruia cu universul, incompatibilitatea peste care niciunul
dintre ei nu poate trece fără să se piardă pe sine. Imaginii de fragilitate a lui Crypto, lapona îi opune aspiraţia ei spre
absolut „Mă-nchin la soarele-nţelept”, soarele fiind simbol al existenţei spirituale, cu toate că tentaţia iubirii este
copleşitoare „Te-aş culege rigă blând”.
În lirica lui Ion Barbu „apolinicul” şi „dionisiacul” , așa cum le explică Nietzsche în ”Nașterea tragediei”prefigurează
cele două tentaţii ale fiinţei umane: cea a aspiraţiei către absolut, către sfera ideilor pure, către „intelectul pur”,
simbolizată de soare şi cea a cufundării totale în trăire, în materie, în orgia dionisiacă, redată de condiţia rigăi Crypto -
„în somn fraged şi răcoare”. Făptura superioară, lapona realizează ca iubirea lor este imposibilă, că opoziția dintre soare
și întuneric, dintre rațiune și instinct nu va putea fi anulată: ”La soare roata se mărește/ La umbră numai carnea crește”.
Pentru a-şi continua drumul către soare şi cunoaştere, lapona refuză descântecul rigăi, ce se întoarce, în mod brutal
asupra celui ce l-a rostit şi-l distruge. Făptura firavă e spulberată de propriul vis, cade victimă neutinţei şi îndrăznelii de a-
şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume care îi e inaccesibilă. Oglindirea ritualică produce degradarea: „De
zece ori fără sfială,/ Se oglindi în pielea-i cheală”. Finalul este tragic: riga Crypto se transformă într-o ciupercă
otrăvitoare, obligat fiind să-şi ia alături ipostaze degraate ale propriului regn: „Cu Laurul-Balaurul/ Să toarne-n lume
aurul,/ Să-l toace, gol la drum să iasă,/ Cu măsălariţa mireasă,/ Să-i ţie de împărăteasă.” Încercare fiinţei inferioare de
a-şi depăşi limitele este pedepsită cu nebunia.
În baladă, Barbu valorifică te mituri fundamentale: al soarelui (absolutul), al nunţii şi al oglinzii. Drumul spre sud al
laponei are semnificaţia unui drum iniţiatic, iar poapsul în ţinutul rigăi este o probă, trecută prin respingerea nunţii pe o
treaptă inferioară.
Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), configurat prin cele două simboluri- „fiară bătrână” şi „făptură mai
firavă” are ca urmare supremaţia raţiunii asupra instinctului.
2
 Sub raport stilistic, prezenţa inversiunilor („mult îndărătnic”, „zice-l-aş”) şi a vocativelor în prima parte a baladei
evidenţiază oralitatea textului. Menestrelul este portretizat prin comparaţia şi epitetul „mai aburit ca vinul vechi” care
sugerează starea de graţie necesară rostirii poetice.
Dialogul dintre riga Crypto şi laponă se desfăşoară în regim liric şi este realizat pe baza relației de opoziție, prin
intermediul cărora se conturează drama rigăi Crypto: soare/umbră, întuneric/lumină, uscat/umed, somn/veghe.
Accentul în baladă cade pe antagonismul slab-puternic și pe drama incompatibilității. Fiind considerat de către autor
”un Luceafăr întors”, textul evidențiază răsturnarea clișeelor sensibilității romantice, astfel încât axa uman-feminin-
comun devine superioară axei nonuman-masculin-regal.
Singular în literatura română și inimitabil pentru că experineța lui poetică este un capăt de drum și nu
un început, descoperitor de noi formule literare, Ion Barbu rămâne un poet al esențelor încifrate într-un
limbaj criptic.