Făt-Frumos cu părul de aur

de Petre Ispirescu
        A fost odată într-o pustie mare un pustnic, şi petrecea singur
singurel. Vecinii să i erau fiarele pă durilor. Şi aşa era de bun la
Dumnezeu, încâ t toate dobitoacele i se închinau, câ nd se întâ lneau cu
dâ nsul.

        Într-una din zile se duse pustnicul pe marginea gâ rlei, care curgea

pe-aproape de coliba lui, şi iată vă zu că vine pe apă un sicriaş smolit şi
încleit bine, şi auzi un oră căit de copil ieşind dintr-însul.
        Stă tu puţin de cugetă şi, după ce fă cu rugăciune, intră în apă şi
trase cu o pră jină sicriaşul la margine. Câ nd deschise, ce să vază în el?
Un copilaş ca de vro două luni; îl scoase din sicriu şi cum îl luă în braţe
tă cu.
        Acest copil avea un baier atâ rnat de gâ t. Şi, dacă îl luă , vă zu că într-
însul era o scrisoare, o ceti şi află că copilul de faţă este lepă dat de o
fată mare de împă rat, care alunecase şi ea în valurile lumei şi, care, de
frica pă rinţilor, lepă dă copilul, îl puse în secriaş şi-i dase drumul pe gâ rlă , lă sâ ndu-l în ştirea lui
Dumnezeu.
        Pustnicul voia din toată inima să crească pruncul ce-i trimisese Dumnezeu, dară câ nd se gâ ndi că n-
are cu ce să -l hră nească îl podidi un plâ ns de nu se mai putea sfâ rşi. Că zu în genunche şi se rugă lui
Dumnezeu, şi o! minune! deodată ră să ri, mă re, dintr-un colţ al chiliei sale o viţă , şi numaidecâ t crescu şi se
înă lţă, pâ nă la streaşina casei.
        Pustnicul căută la dâ nsa şi vă zu struguri, unii copţi, alţii pâ rguiţi, alţii aguridă şi alţii tocmai în floare;
îndată luă şi dete copilului, şi vă zâ nd că -i mă nâ ncă , se bucură din tot sufletul lui şi mulţumi lui Dumnezeu.
Cu struguri crescu copilul pâ nă ce începu să mă nâ nce şi câ te altceva.
        Iară dacă se mai mă ri copilul, pustnicul se apucă şi-l învă ţă să citească, să adune ră dăcini ca să se
hră nească şi să umble la vâ nat.
        Dar într-o zi chemă pustnicul pe copil şi-i zise:
        – Fă tul meu, simţ că slă besc din ce în ce; sunt bă trâ n, precum mă vezi, află dară că de azi în trei zile
mă duc pe lumea cealaltă . Eu nu sunt tată l tă u cel adevă rat, ci te-am prins pe gâ rlă, unde erai dat şi pus
într-un sicriaş de mumă -ta, ca să nu se dovedească fapta sa cea de ruşine, fiindcă era fată de împă rat.
        Dacă voi adormi somnul cel de veci, care o să-l cunoşti câ nd vei vedea că tot trupul meu are să fie rece
ca ghiaţa, amorţit şi ţeapă n, să bagi de seamă că o să vină un leu. Să nu te sperii, dragul tatei, leul îmi va
face groapa, şi tu vei trage pă mâ nt peste mine; de moştenire n-am ce să-ţi las decâ t un frâ u de cal. După ce
vei ră mâ nea singur, să te sui în pod, să iei frâ ul, să-l scuturi, şi îndată va veni un cal şi te va învă ţa ce să
faci.
        După cum zisese bă trâ nul aşa se şi întâmplă.
        A treia zi pustnicul, luâ ndu-şi ră mas bun de la fiul să u cel de suflet, se culcă şi adormi somnul cel lung.
        Apoi îndată veni un leu groaznic, nevoie mare! şi veni răcnind, cum vă zu pe bă trâ n mort, îi să pă
groapa cu ghiarele, iară fiul îl îngropă şi rămase acolo trei zile şi trei nopţi plâ ngâ nd la mormâ nt.
        Apoi foamea îi dete în ştire că el viază încă ; se sculă de pre mormâ nt cu inima zdrobită de durere şi de
întristare, se duse la viţă, şi cu mare mâ hnire vă zu că se uscase; atunci îşi aduse aminte de vorbele
bă trâ nului şi se sui în pod, unde gă si frâ ul; îl scutură şi iată că veni un şoimulean aripat şi, stâ nd înainte-i,
zise:
        – Ce porunceşti, stă pâ ne?
        Copilul spuse calului din cuvâ nt în cuvâ nt toată şiritenia cu moartea bă trâ nului şi adă ogă :
        – Iată-mă aicea singur. Dumnezeu mi-a luat pe tată l ce-mi dedese, rămâ i tu cu mine, dară să mergem
într-altă parte, unde să ne facem o colibă : aici, lâ ngă -acest mormâ nt, nu ştiu de ce, dar îmi tot vine să
plâ ng.
        – Nu aşa, stă pâ ne, îi ră spunse calul, noi o să ne ducem să locuim unde sunt mulţi oameni ca dumneata.
        – Cum? întrebă bă iatul, sunt mulţi oameni ca mine şi ca tata? Şi o să tră im cu dâ nşii?
        – Negreşit, îi ră spunse calul.
        – Atunci, dacă e aşa, mai întrebă copilul, de ce nu vin ei pe la noi?
        – Ei nu vin, îi mai zise calul, fiindcă n-au ce că uta p-aci, trebuie să mergem noi la dâ nşii.
        – Să mergem, ră spunse copilul cu bucurie.
 Iar dacă îi spuse că trebuie să fie îmbră cat, fiindcă ceilalţi oameni nu îmblă aşa goi, bă iatul ră mase cam pe
gâ nduri; şi calul îi zise să bage mâ na în urechea lui cea stâ ngă şi după ce bă gă mâ na scoase nişte haine pe
care le îmbrăcă , ciudindu-se că nu ştia cum să le întrebuinţeze; calul îl învă ţă , şi apoi copilul încă lecă pe
dâ nsul şi porni.
        După ce ajunse în oraşul cel mai de aproape şi se vă zu întru mulţimea aia de oameni, furnicâ nd în sus
şi în jos, se cam spăimâ ntă copilul de atâ ta zgomot, şi îmbla tot cu frică, mirâ ndu-se de frumuseţea caselor
şi de tot ce vedea; bă gă însă de seamă că fiecare lucru-şi are râ nduiala sa. Dară calul, îmbă rbă tâ ndu-l, îi
zise:
        – Vezi, stă pâ ne, aici toate sunt cu şartul lor; de aceea trebuie să ştii să-ţi faci şi tu un că pă tâi.
        Şi, după ce şezu acolo câ teva zile, mai dedâ ndu-se cu lumea şi mai obişnuindu-se a tră i în huietul ce
înă buşeşte oraşele, plecă luâ ndu-şi calul cu sine şi se duse, şi se duse, pâ nă ce ajunse pe tă râ mul unor
zâ ne.
        Ajungâ nd la zâ ne, cari erau în numă r de trei, căută să se bage argat la dâ nsele; aşa îl sfă tui calul să
facă.
        Zâ nele deoacamdată nu prea voiau să-l ia în slujbă , dară se înduplecară la rugă ciunile lui şi-l priimiră .
        Calul adesea venea pe la domnul să u, şi într-o zi îi zise să bage de seamă , cum că în una din case
zâ nele aveau o baie, că acea baie, la câ ţiva ani, într-o zi hotă râ tă , curge aur, şi cine se scaldă întâ i aceluia i
se face pă rul de aur.
        Îi mai spuse să vază că într-unul din tronurile casei zâ nele aveau o legă tură cu trei râ nduri de haine,
pe care le pă strau cu îngrijire.
        Bă iatul bă gă la cap toate zisele calului şi, de câ te ori avea câ te ceva greu de făcut, chema calul şi-i da
ajutor.
        Zâ nele îi dase voie să îmble prin toate casele, să deretece, să scuture, să mă ture, dar numai în cămara
cu baie să nu intre. Însă el câ nd lipseau ele d-acasă intra şi lua aminte la toate câ te îi zicea calul. Ochi şi
legă tura cu hainele puse cu îngrijire într-un tron.
        Într-o zi zâ nele plecară la o să rbă toare, la alte zâ ne şi avură grijă să poruncească argatului, ca în
minutu ce va auzi zgomot în cămă ruţa cu baia, să rupă o şindrilă din streaşina casei, ca să dea de ştire şi să
se întoarcă de degrabă , fiindcă ele ştiau că e aproape să înceapă a curge această apă de aur.
        Fiul pustnicului pâ ndea şi câ nd vă zu minunea asta chemă numaidecâ t pe cal. Calul îi zise să se scalde;
şi el aşa fă cu.
        Ieşind din baie, el luă legă tura cu hainele, şi o porni la să nă toasa că lare pe calul lui cel cu aripi, cu care
zbura ca vâ ntul şi se ducea ca gâ ndul. Cum că lcă peste pragul porţii, începu casele, curtea şi gră dina a se
cutremura şi a urla aşa de groaznic, încâ t se auzi pâ nă la zâ ne şi zâ nele îndată se întoarseră acasă.
        Dacă vă zură că argatul lipseşte şi hainele nu sunt la locul lor, se luară după dâ nsul; şi-l urmă riră din
loc în loc pâ nă ce, câ nd era să puie mâ na pe dâ nsul, el trecu hotarele lor, şi apoi stă tu.
        Cum îl vă zu zâ nele scă pat, se că tră niră de necaz, că nu putură să -l prinză . Atunci ele îi ziseră :
        – Ah! fecior de lele ce mi-ai fost, cum de ne amă gişi? Arată-ne, măcar, să -ţi vedem pă rul.
        Şi ră sfirâ ndu-şi pă rul pe spinare, ele se uitau cu jind la dâ nsul, şi li se scurgeau ochii. Apoi ziseră :
        – Aşa pă r frumos nici noi n-am mai vă zut! Fii să nă tos, dară încai fă bună tate de ne dă hainele!
        El însă nu voi, ci le opri şi le luă în locul simbriei ce avea să ia de la zâ ne.
 De aci se duse într-un oraş, îşi puse o bă şică de cirviş în cap, şi merse de se rugă de gră dinarul
împă ratului ca să -l primească argat la gră dina împă ră tească. Gră dinarul nu prea voia să -l asculte, dară
după multă rugă ciune îl priimi, îl puse să lucreze la pămâ nt, să care apă , să ude florile, îl învă ţă să cureţe
pomii de omizi şi brazdele de buruieni. Fă t-Frumos lua în cap tot ce-l învă ţa gră dinarul, stă pâ nul să u.
        Împă ratul avea trei fete: şi aşa multă grijă îi dase trebile împă ră ţiei, încâ t uitase de fete că trebuie să
le mă rite.
        Într-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare câ te un pepene ales de
dâ nsa la masa împă ratului.
        După ce împă ratul se puse la masă , veniră şi fetele şi aduse fiecare câ te un pepene pe tipsii de aur şi îi
puseră dinaintea împă ratului.
        Împă ratul se miră de această faptă şi chemă sfatul împă ră ţiei să -i ghicească ce pildă să fie asta.
        Adunâ ndu-se sfatul, tăiară pepenii şi, după ce vă zură că unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun
de mâ ncat şi al treilea dase în copt, zise:
        – Împă rate, să tră ieşti mulţi ani; pilda asta însemnează vâ rsta fetelor mă riei tale, şi că a sosit timpul ca
să le dai la casa lor.
        Atunci împă ratul hotă rî să le mă rite. Dete, deci, sfară în ţară de această hotă râ re şi chiar de a doua zi
începură a veni peţitori de la cutare şi de la cutare fecior de împă rat.
        Iară după ce fata cea mai mare îşi alese mire pre un fiu de împă rat, care-i pă ru mai frumos, se făcu
mare nuntă împă ră tească . Şi după ce se sfâ rşi veseliile, plecară împă ratul cu toată curtea ca să petreacă
pre fiică-sa pâ nă la hotarele împă ră ţiei sale. Numai fiica împă ratului cea mai mică rămase acasă .
        Fă t-Frumos, argatul de la gră dină , vă zâ nd că şi gră dinarul se dusese cu alaiul, chemă calul, încă lecă, se
îmbrăcă cu un râ nd de haine din cele luate de la zâ ne, pe care era câmpul cu florile şi, după ce-şi lă să pă rul
să u de aur pe spate, începu a alerga prin gră dină în toate pă rţile, fă ră să fi bă gat de seamă că fiica
împă ratului îl vede de pe fereastră , căci odaia ei da în gră dină .
        Calul cu Fă t-Frumos strică toată gră dina şi, câ nd vă zu că veselia lui făcuse pagubă , descă lică, se
îmbrăcă cu hainele sale de argat şi începu a drege ceea ce se stricase.
        Câ nd veni acasă gră dinarul şi vă zu stricăciunea ce se fă cuse, se luă de gâ nduri; începu a certa pe argat
de ce n-a îngrijit de gră dină , şi era atâ t de supă rat, câ t p-aci era să-l şi bată .
        Dară fiica împă ratului, care privea de la fereastră toate aceste, ceru gră dinarului să -i trimită nişte
flori.
        Gră dinarul făcu ce făcu şi adună de prin colţuri câ teva floricele, le legă şi le trimise împă ră tesei celei
mici. Ea, dacă priimi florile, îi dete un pumn de bani şi-i trimise ră spuns să ierte pe bietul argat, că nu este
el de vină .
        Atunci gră dinarul, vesel de un dar aşa de frumos, îşi puse toate silinţele, şi în trei să ptă mâ ni făcu
gră dina la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic într-însa.
        Nu mult după aceasta, fata împă ratului cea mijlocie îşi alese şi ea un fecior de împă rat, şi-l luă de
bă rbat. Veseliile ţinură ca şi la soră -sa cea mare; iară la sfâ rşitul veseliilor o petrecu şi pe dâ nsa împă ratul
pâ nă la hotarele împă ră ţiei sale. Fata cea mică a împă ratului nu se duse, ci ră mase acasă, prefă câ ndu-se de
astă dată că este bolnavă .
        Argatul gră dinei, cum se vă zu iară singur, vru să se veselească şi el ca toţi slujitorii curţei; însă , fiindcă
el nu se putea veseli decâ t cu bidiviul să u, îşi chemă calul, se îmbră că cu alte haine: ceru cu stelele, îşi lă să
pă rul pe spate, şi că lcă toată gră dina.
        Câ nd bă gă de seamă că iară fă râ mase totul, se îmbră că cu hainele sale cele proaste, şi bocindu-se
începu să dreagă ceea ce stricase.
        Ca şi dealt râ nd, gră dinarul voind să -l câ rpească, fu oprit de fata cea mai mică a împă ratului, care
ceruse flori, trimiţâ ndu-i şi doi pumni de bani, şi vorbă să nu se atingă de argat, nefiind el vinovat.
Gră dinarul se puse iară pe muncă şi dă du gră dina gata în patru să ptămâ ni.
        Împă ratul făcuse o vâ nă toare mare şi, fiindcă scă pase de o mare primejdie, ridică un chioşc în
pă durea aceea, şi chemase, ca să serbeze mâ ntuirea sa, pre toţi boierii şi slujitorii curţei la o masă
înfricoşată ce pregă tise acolo. Toţi curtenii se duseră la chemarea împă ratului, numai fiica sa ră mase.
        Fă t-Frumos, vă zâ ndu-se iară singur, chemă calul şi voind să se veselească şi dâ nsul, îmbră că hainele:
cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lă să pă rul de aur pe spate, încă lecă calul şi-l
încurcă prin gră dină .
        Atâ t se stricase gră dina, încâ t nu mai era chip de a o drege. Iar dacă vă zu aceasta el, începu a se tâ ngui,
se îmbră că iute cu hainele lui cele de argat, şi nu ştia de unde să înceapă meremetul.
        Mâ nia gră dinarului trecu orice hotare, câ nd veni şi vă zu acea mare pră pă denie. Dară câ nd voi să-i dea
pe foi pentru că nu îngrijise de gră dină , fiica împă ratului îi ceru flori, de la fereastră .
        Gră dinarul da din colţ în colţ şi nu ştia ce să facă ; în cele mai de pe urmă , că tă şi mai gă si vreo două
floricele care abia scă pase de copitele calului cu aripi, i le trimise, şi fata de împă rat îi porunci să ierte pe
bietul argat, pentru care îi şi dă du trei pumni de galbeni.
        Se apucă de croi din nou, şi în şase să ptă mâ ni abia putu face ceva care să mai semene a gră dină , iar
argatului îi fă gă dui o sâ ntă de bă taie, sor’ cu moartea, de s-o mai întâmpla una ca asta, şi să fie şi gonit.
        Împă ratul se luase de gâ nduri vă zâ nd pe fiică -sa tot tristă . Ea acum nu mai voia să iasă afară nici din
casă. Hotă rî dară să o mă rite şi începu a-i spune de cutare şi cutare fiu de împă rat. Ea nu voia să audă de
nici unul.
        Iar dacă vă zu aşa împă ratul, adună iară sfatul şi boierii şi îi întrebă ce să facă ? Unul din boieri îi zise să
facă un foişor cu poarta pe dedesubt, pe unde să treacă toţi fiii de împă rat şi de boieri, şi pe care-l va alege
fata, să -l lovească cu un mă r de aur ce-l va ţine în mâ nă,Eşi după acela s-o dea împă ratul.
        Aşa se şi fă cu. Se dete sfară în ţară că este hotă râ rea împă ratului să se adune mic şi mare şi să treacă
pe sub poartă .
        Toţi trecură, dară nu lovi nici pe unul. Mulţi credea că fata n-ar voi să se mă rite. Însă un boier bă trâ n,
trecut şi prin ciur şi prin dâ rmon, d-ăia care auzise, vă zuse şi pă ţise multe, zise să treacă şi oamenii curţii;
trecu şi gră dinarul, şi bucă tarul cel mare şi vă taful, şi slugile, şi vizitiii, şi toţi râ ndaşii, dar geaba, fata nu
lovi nici pe unul.
        Se făcu întrebare dacă n-a mai ră mas cineva netrecut, şi se află că a mai rămas un pră pă dit de argat de
la gră dină rie, cheleş şi dosă dit de n-are seamă n pe lume.
        – Să treacă şi acesta, zise împă ratul.
        Atunci chemă şi pe argatul cel cheleş şi-i zise să treacă şi dâ nsul, dar el nu cuteza; apoi cam cu
câ râială, cam cu sila, fu nevoit să treacă şi, dacă trecu, fata îl lovi cu mă rul.
        Argatul începu a ţipa şi a fugi, ţinâ ndu-se cu mâinile de cap zicâ nd că i-a spart capul.
        Împă ratul, cum vă zu cele întâ mplate, zise:
        – Asta nu se poate! este o greşeală ! fata mea nu e de crezut să fi ales tocmai pe cheleşul ă sta.
        Nu putea, vezi, să se învoiască împă ratul a da pe fie-sa după argat, deşi îl lovise fata cu mă rul.
        Atunci puse de a doua oară să treacă lumea şi de a doua oară fiică-sa lovi cu mă rul în cap pe cheleş,
care iară şi fugi ţinâ ndu-se cu mâinile de cap şi ţipâ nd.
        Împă ratul, plin de mâhnire, iară îşi luă vorba înapoi, şi puse de a treia oară să treacă toată lumea.
        Dacă vă zu şi vă zu împă ratul că şi d-a treia oară tot pe cheleş îl lovi fata, s-a plecat la sfatul împă ră ţiei,
şi i-a dat lui pe fiică-sa.
        Nunta se făcu cam pe ascuns, şi împă ratul apoi îi oropsi pe amâ ndoi, şi nu mai voi să ştie şi să auză de
dâ nşii; atâ ta numai că de silă , de milă, îi priimi să locuiască în curtea palatului.
        Un bordei într-un colţ al curţii li se dete spre locuinţă , iar argatul se făcu sacagiul curţii.
        Toate slugile împă ratului râ deau de dâ nsul şi toate murdă riile le arunca pe bordeiul lui. Înă untru însă
calul cel cu aripi le adusese frumuseţile lumii; nu era în palaturile împă ratului ceea ce era în bordeiul lui.
        Fiii de împă rat, carii veniseră în peţit la fiica cea mică , se îmbufnară de ruşinea ce pă ţise, pentru că
fiica împă ratului alesese pe cheleş şi se învoiră între dâ nşii ca să pornească oaste mare împotriva lui.
        Împă ratul simţi mare durere câ nd auzi hotă râ rea vecinilor să i, însă , ce să facă ? se pregă ti de ră zboi, şi
nici că avea încotro.
        Amâ ndoi ginerii împă ratului se sculară cu oaste şi veniră în ajutorul socrului lor. Fă t-Frumos trimise
şi el pe soţia sa ca să roage pe împă ratul a-i da voie să meargă şi el la bă taie.
        – Du-te dinaintea mea, nesocotito; fiindcă, iată, din pricina ta mi se turbură liniştea; nu mai voi să vă
vă z în ochii mei, nemernicilor ce sunteţi.
        Dară , după mai multe rugă ciuni, se înduplecă , şi porunci să -l lase să care şi el mă car apă pentru oştire.
        Se pregă tiră şi porniră .
        Fă t-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mâ rţoagă şchioapă, plecă înainte. Oştirea îl ajunse
într-o mlaştină unde i se nomolise iapa şi unde se muncea ca să o scoată , trâ gâ nd-o câ nd de coadă , câ nd de
cap, câ nd de picioare.
        Râ seră oştirea şi împă ratul cu ginerii cei mai mari ai săi şi trecură înainte.
        După ce însă nu se mai vă zură dâ nşii, Fă t-Frumos scoase iapa din noroi, îşi chemă calul să u, se
îmbrăcă cu hainele câ mpul cu florile şi porni la câ mpul bă tă liei, ajunse şi se sui într-un munte apropiat, ca
să vază care parte este mai tare.
        Oştile dacă ajunse, se loviră , iar Fă t-Frumos, vă zâ nd că oastea vră jmaşă este mai mare la numă r şi mai
tare, se ră pezi din vâ rful muntelui asupra ei şi ca un vâ rtej se învâ rteja prin mijlocul ei cu paloşul în mâ nă ,
şi tă ia în dreapta şi în stâ nga, pe oricine întâ lnea.
        Aşa spaimă dete iuţeala, stră lucirea hainelor şi zborul calului său, încâ t oastea şi toţi cu totul o
rupseră d-a fuga apucâ nd drumul fiecare încotro vedea cu ochii, împră ştiindu-se ca puii de potâ rniche.
        Iar împă ratul după ce vă zu minunea, mulţumi lui Dumnezeu că i-a trimis pe îngerul său de l-a scă pat
din mâ na vră jmaşului, şi se întoarse vesel acasă.
        Pe drum întâ lni iară şi pe Fă t-Frumos, prefă cut în argat, muncind să-şi scoată iapa din noroi; şi cum
era cu voie bună , împă ratul zise la câ ţiva:
        – Duceţi-vă de scoateţi şi pe nevoiaşul acela din noroi.
        N-apucară să se aşeze bine, şi veni veste la împă ratul că vră jmaşii lui cu oştire şi mai mare s-au ridicat
asupra lui.
        Se gă ti dară şi el de ră zboi şi plecă s-o întâ lnească. Fă t-Frumos iară se rugă să -l lase şi pe dâ nsul să
meargă , şi iară fu huiduit.
        Dară dacă dobâ ndi voie, porni iară cu iapa lui. Fu şi de astă dată de râ s şi de bă taie de joc, câ nd l-a
vă zut oştirea că iară se înnomolise şi nu putea să-şi scoată iapa din noroi de fel, de fel.
        Îl lă sară înapoi dară el ajunse şi acum mai nainte la locul de luptă , prefă cut în Fă t-Frumos, că lare pe
calul cu aripi, şi îmbrăcat în hainele lui cele cu cerul cu stelele.
        Oştile deteră în tâ mpene şi în surle şi se loviră , iar Fă t-Frumos, dacă vă zu că vră jmaşii sunt mai
puternici, se repezi din munte şi-i puse pe goană .
        Împă ratul se întoarse iară vesel, mulţumind lui Dumnezeu de ajutorul ce i-a dat, şi iară porunci
ostaşilor să scoată din noroi pe nevoiaşul de sacagiu. Iar el era împă cat cu cugetul să u şi se bucura în
ascunsul sufletului să u de izbâ ndele sale.
        Împă ratul de mâ hni pâ nă în fundul inimii sale câ nd auzi că vră jmaşii se ridică de a treia oară cu oaste
şi mai mare şi că a ajuns la hotarele împă ră ţiei sale câ tă frunză şi iarbă ; un plâ ns îl nă pă di, de să ferească
Dumnezeu! şi plâ nse, şi plâ nse, pâ nă ce simţi că -i slă besc vederile. Apoi îşi strâ nse şi dâ nsul toată oastea şi
porni la bă tă lie cu nă dejde în Dumnezeu.
        Fă t-Frumos porni şi el tot pe oţopina lui.
        Iar după ce trecu toată oastea făcâ nd haz de dâ nsul cum se muncea ca să -şi scoată iapa din noroi, se
îmbrăcă cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi doi luceferi în umeri, îşi lă să pă rul de aur pe
spate, încă lecă calul şi într-un minut fu iară şi pe munte, unde aştepta să vază ce s-o întâ mpla.
        Se întâ lniră oştile, se loviră din mai multe pă rţi şi se tă iau unii pre alţii fă ră de cruţare, atâ ta erau de
înverşunaţi ostaşii. Iar câ nd fu că tre seară , câ nd vă zu că oştirea vră jmaşe era să ia în goană pre a
împă ratului, unde se repezi odată Fă t-Frumos din munte ca un fulger; şi unde tră sni în mijlocul lor, încâ t
se îngroziră de nu mai ştiau ce fac. Stră lucirea hainelor lui Fă t-Frumos pâ nă într-atâ ta orbise şi ză păcise
pe vră jmaş de nu mai ştiau oştile unde se află . Fă t-Frumos lovea cu pala de zvâ nta, în toate pă rţile. Groaza
intrase în inimile protivnicilor şi îi tulburase de îşi uitaseră de bă tă lie, ci că tau cum să se mâ ntuiască cu
viaţă . O luară la să nă toasa cari încotro vedea cu ochii dâ nd nă vală unii peste alţii de-şi rupeau gâ turile.
Fă t-Frumos însă îi gonea şi-i secera cu pala ca pe buruienele cele rele.
        Împă ratul îl vă zu sâ ngerat la mâ nă , la care se crestase însuşi, şi îi dete nă frama sa ca să se lege. Apoi
se întoarse acasă izbă viţi de primejdie.
        Câ nd veniră , gă siră iară pe Fă t-Frumos în noroi cu iapa, şi iară şi porunci de îl scoase.
        Şi sosind acasă împă ratul că zu la boală de ochi şi orbi. Toţi vracii şi toţi filosofii carii citeau pe stele
fură aduşi, şi nimeni nu putură să -i dea nici un ajutor. Într-una din zile, sculâ ndu-se din somn împă ratul,
spuse că a vă zut în vis un bă trâ n care i-a zis că dacă se va spă la la ochi şi dacă va bea lapte de capră roşie
să lbatică va dobâ ndi vederile.
        Auzind astfel ginerii să i, porniră cu toţii, cei doi mai mari singuri, fă ră să ia şi pe cel mic, şi fă ră a voi
să -l lase mă car a merge împreună cu dâ nşii. Iară Fă t-Frumos chemă calul şi merse cu dâ nsul prin
smâ rcuri, gă si capre roşii să lbatice, le mulse şi câ nd se întorcea, se îmbră că în haine de cioban şi ieşi
înaintea cumnaţilor săi cu o doniţă plină cu lapte de oi. Ei îl întrebară ce lapte are acolo, iară el le
ră spunse, prefă câ ndu-se că nu-i cunoaşte, că duce lapte de capră roşie la împă ratul care visase că-i va veni
vedere dacă va da cu acel lapte pe la ochi. Atunci ei se încercară a-i cumpă ra laptele; dar ciobanul le
ră spunse că laptele nu-l dă pe bani ci că , dacă voiesc să aibă lapte de capră roşie, să se zică că sunt robii
lui, şi să rabde ca să le pună pecetea lui pe spinarea lor, măcar că ei au să se ducă şi să nu mai dea pe la
dâ nsul.
        Cei doi gineri se socotiră că ei pentru că sunt împă raţi şi gineri de împă rat n-o să le pese nimic, se
lă sară , deci, de le puse pecetea lui în spinare, şi apoi luară laptele şi-l aduseră vorbind între dâ nşii pe
drum:"De se va încerca, nerodul, să ne zică ceva, îl facem nebun, şi tot noi vom fi mai crezuţi decâ t
dâ nsul".
        Se întoarseră la împă ratul, îi deteră laptele, se unse la ochi şi bă u, dară nu-i ajută nimic. După aceea
veni şi fiica cea mică la împă ratul şi-i zise:
        – Tată , iată ia şi acest lapte, pe care îl aduse bă rbatul meu, unge-te şi cu dâ nsul, aşa te rog.
        – Ce lucru bun a făcut nă tă ră ul de bă rbatul tă u, ră spunse împă ratul, ca să facă şi acum ceva de
ispravă ? N-a putut face nimic ginerii mei ceilalţi, cari m-au ajutat aşa de mult în ră zboaie, şi tocmai el,
nă tâ ngul, o să -mi poată ajuta? Şi apoi nu v-am zis că n-aveţi voie a vă mai ară ta înaintea feţei mele? Cum ai
cutezat să calci porunca mea?
        – Mă supui la orice pedeapsă vei binevoi să-mi dai, tată, numai unge-te, aşa te rog, şi cu acest lapte ce
ţi-l aduce umilitul tă u rob.
        Împă ratul dacă vă zu că atâ t de mult se roagă fiica-sa se înduplecă şi luă laptele ce-i adusese, şi apoi se
unse cu dâ nsul la ochi o zi, se unse şi a doua zi, şi cu marea sa mirare simţi că pare că începuse a ză ri ca
prin sită ; şi dacă se mai unse şi a treia zi, vă zu cum vede toţi oamenii cu ochii luminaţi şi limpezi.
        După ce se însă nă toşi, dete o masă mare la toţi boierii şi sfetnicii împă ră ţiei, şi după rugă ciunea lor
priimi şi pe Fă t-Frumos să Eşează în coada mesei.
        Pe câ nd se veseleau mesenii şi se chefuiau, se sculă Fă t-Frumos şi, rugâ ndu-se de iertare, întrebă :
        – Mă rite împă rate, robii pot şedea cu stă pâ nii lor la masă ?
        – Nu, nicidecum, ră spunse împă ratul.
        – Apoi dacă este aşa, şi fiindcă lumea te ştie de om drept, fă -mi şi mie dreptate, şi scoală pe cei doi
oaspeţi carii şed d-a dreapta şi d-a stâ nga mă riei tale, că ci ei sunt robii mei; şi ca să mă crezi, pune să-i
caute şi vei vedea că sunt însemnaţi cu pecetea mea în spinare.
        Cum auziră ginerii împă ratului, o bă gară pe mâ necă şi mă rturisiră că aşa este; îndată fură nevoiţi a se
scula de la masă şi a sta în picioare.
        Iară că tră sfâ rşitul mesei, Fă t-Frumos scoase nă frama care i-a fost dat-o împă ratul la bă tălie.
        – Cum ajunse nă frama mea în mâ inile tale, întrebă împă ratul? Eu am dat-o îngerului Domnului care
ne-a ajutat la ră zboi.
        – Ba nu, mă rite împă rate, mie mi-ai dat-o.
        – Apoi dacă este aşa, tu eşti acela care ne-ai ajutat?
        – Eu, mă rite împă rate.
        – Nu se poate, adaose iute împă ratul, şi dacă vei să te crez, arată -te aşa cum era atunci acela că ruia am
dat nă frama.
        Atunci el se sculă de la masă, se duse de se îmbră că cu hainele cele cu soarele în piept, luna în spate şi
doi luceferi în umeri, îşi lă să pă rul pe spate şi se înfă ţişă împă ratului şi la toată adunarea.
        Cum îl vă zură mesenii, îndată se ră dicară şi se minunară ; Fă t-Frumos era atâ ta de mâ ndru şi
stră lucitor, încâ t la soare te puteai uita, dar la el ba.
        Împă ratul, după ce lă udă pe fiică-sa pentru alegerea sa cea bună , se dete jos din scaunul împă ră ţiei şi
ridică în el pre ginerele să u, Fă t-Frumos; iară el, cea dintâ i treabă ce făcu, fu de a da drumul din robie
cumnaţilor să i, şi în toată împă ră ţia se făcu bucurie mare. Eram şi eu p-acolo, şi la masa împă ră tească :
                                Că ram mereu la vatră , lemne cu frigarea,
                                Duceam eu la masă , glume cu că ldarea
                                Pentru care că pă tai:
                                Un nă pă stroc de ciorbă
                                Ş-o sâ ntă de cociorbă
                                Pentru cei ce-s lungă vorbă ,
                                Şi încă lecai p-o şea şi v-o spusei d-voastră aşa.
                                Şi mai încă lecai p-o lingură scurtă , s-o dai pe la nasul cui n-ascultă .