Examen

LA DISCIPLINA.................
TTITULAR: CONF UNIV...
MASTERAND:...................

1. Condiţiile de admisibilitate a cererii în faţa CEDO

Condiţiile de admisibilitate a cererii în faţa CEDO sunt de două feluri: generale, care se
aplică atât cererilor statale, cât şi celor individuale, şi speciale, întâlnite numai în cazul
cererilor individuale1.
 Condiţiile generale de admisibilitate. Acestea se referă la epuizarea căilor de
recurs intern şi la introducerea cererii în faţa Curţii într-un termen de 6 luni de
la ultima decizie internă definitivă și irevocabilă2.
- Epuizarea căilor de recurs intern marchează caracterul Convenţiei Europene în raport cu
sistemele naţionale. Autorităţile naţionale sunt în principiu mai bine situate faţă de
judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra restricţiilor aduse drepturilor enunţate
prin Convenţie; această analiză, care se fundamentează pe teoria marjei de apreciere a
statului, limitează controlul judiciar european.
Articolul 35 par. 1 din Convenţie, impunând regula epuizării căilor de recurs interne are drept
corolar obligaţia impusă statelor de a pune la dispoziţia indivizilor căi de recurs efective în
faţa instanţelor naţionale. Dovada epuizării căilor de recurs interne incumbă reclamantului.
Statul pârât care invocă excepţia de neepuizare a căilor de recurs interne trebuie să facă
dovada existenţei, în ordinea juridică internă, a unei sau unor căi de recurs care, deşi
îndeplineau toate condiţiile pentru a fi o cale efectivă, nu au fost epuizate de reclamant. Este
necesar ca reclamantul să fi ridicat în faţa celei mai înalte autorităţi naţionale competente, în
substanţă, susţinerile pe care le reiterează în faţa Curţii Europene. Această obligaţie care
incumbă reclamantului, de a epuiza căile de recurs interne, este limitată la obligaţia de a
utiliza în mod normal căile de recurs considerate utile.
- Obligativitatea introducerii cererii în termen de 6 luni reprezintă a doua condiție generală de
admisibilitate. Termenul de 6 luni începe să curgă de la data ultimei decizii jurisdicționale
interne definitive și irevocabile. Aceasta este decizia care marchează epuizarea căilor de
recurs intern oferite de ordinea juridică națională.
 Condițiile speciale de admisibilitate. Acestea sunt specifice cererilor individuale
și au în vedere ca cererea să nu fie anonimă; să nu fie repetitivă cu o altă cerere
similară aflată pe rolul Curții Europene sau al altui organ internațional de
reglementare; să nu fie incompatibilă cu dispozițiile Convenției Europene a
Drepturilor Omului sau să nu fie în mod vădit nefondată; să nu fie abuzivă 3.

1
Titus Corlățean, Drepturil omului, Drepturile Omului –curs pentru studenţii de la forma de învăţământ
Frecvenţă Redusă;
2
Ibidem, p. 271;
3
Idem;
Curtea Europeană poate fi sesizată cu cereri interstatale, introduse de către un stat parte la
Convenţia Europeană împotriva unui alt stat parte sau cu cereri individuale, introduse de către
o persoană fizică, o entitate nonguvernamentală sau un grup de particulari şi îndreptată
împotriva unui stat parte la Convenţia Europeană4.
Procedura, care este în regulă generală publică şi contradictorie, cuprinde o fază scrisă şi
uneori, doar cu titlu excepţional, o fază orală, în cadrul căreia audierile sunt publice, dacă
Curtea nu decide altfel. Procedura în faţa Curţii diferă după cum este vorba de o cerere
interstatală sau o cerere individuală.
O cerere poate fi scoasă de pe rol, în cazul în care părţile încheie o înţelegere amiabilă, dacă
reclamantul nu mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional) sau în
urma emiterii de către stat a unei declaraţii unilaterale.
În termen de un an de la pronunţarea hotărârii, oricare dintre părţi poate introduce o cerere în
interpretarea hotărârii, indicând punctele din dispozitiv apreciate ca fiind neclare.
De asemenea, oricare dintre părţi poate solicita revizuirea hotărârii, dacă a descoperit un fapt
care, prin natura sa, ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra soluţiei deja pronunţate într-o
cauză şi care era necunoscut Curţii la momentul pronunţării şi nu putea fi cunoscut părţii care
cere revizuirea, din motive rezonabile. Cererea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la
descoperirea faptului.
Oricare dintre părţi poate solicita şi rectificarea erorilor pe care le identifică în hotărâre;
cererea poate fi introdusă în termen de o lună de la pronunţare. Cererea poate viza erori de
scriere, calcul sau inexactităţi, fără însă a ajunge la reinterpretarea hotărârii.
În final, după pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri de
condamnare, aceasta dobândeşte valoare juridică obligatorie şi trebuie executată de statul
condamnat. Hotărârea este transmisă Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, care
supraveghează executarea ei.

2. Statul – subiect al dreptului internațional al drepturilor omului

Doctrina este unitară în a considera că noțiunea de stat presupune reunirea cumulativă

a trei elemente constitutive: teritoriu, populație și guvernarea (autoritatea care guvernează), în
sens larg.

Totodată, în Teoria generală a dreptului 5 se pot considera următoarele caracteristici

definitorii ale statului: existenţa puterii publice sau politice, organizată în aparatul de stat;
organizarea administrativ teritorială; populaţia, constituită într o formă de comunitate umană;
strângerea de la populaţie a impozitelor şi a altor biruri; elaborarea şi aplicarea dreptului;
suveranitatea de stat.

• Populaţia – este vorba de o populţie permanentă aflată pe teritoriul statului. În

cadrul populaţiei unui stat se întâlnesc, în general, două categorii de locuitori : locuitori având

4
Idem;
5
Momcilo Luburici, Teoria general a dreptului, Editura Prouniversitaria, București 2011, p.87;
cetăţenia statului, reprezentând o legătură juridică între ei şi stat (sunt cei mai numeroşi);
locuitori care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv6.

• Teritoriul determinat de graniţe – un spaţiu geografic bine delimitat în

interiorul căruia statul îşi exercită puterea. În vreme ce, de-a lungul istoriei, statele au avut
diferite pretenţii teritoriale, doar în sistemul statelor moderne au fost fixate graniţe exacte7;

• Puterea politică suverană – presupune existenţa unei conduceri care să se

bucure de legitimitate din partea populaţiei, care să aibă autoritate supremă în interiorul
statului şi independentă în relaţiile internaţionale.

Puterea politică8. O caracteristică esenţială a statului constă în existenţa puterii

publice, care nu coincide nemijlocit cu populaţia.

Specificul oricărei puteri, oricărei autorităţi constă în posibilitatea de a şi impune

voinţa altora, de a determina supunerea sau subordonarea altora. O asemenea caracterizare
poate fi atribuită oricărei puteri, oricărei autorităţi.

Suveranitatea de stat9. Statul este organizaţia principală a societăţii, nu şi unica

organizaţie. Între stat şi aceste organizaţii, ca şi între el şi cetăţeni, se stabilesc anumite relaţii
caracterizate prin faptul că în cadrul lor statul apare ca organizaţie a puterii politice. De
asemenea, orice stat se află în anumite relaţii cu celelalte state. Aceste raporturi ale statului,
pe plan intern şi extern, se exprimă în suveranitatea puterii de stat.

Suveranitatea este caracteristica esenţială a statului, a puterii de stat, exprimând faptul

că puterea de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi neatârnată asupra unui anumit
teritoriu şi populaţii şi nu admite ca o altă autoritate să exercite atribuţii specifice puterii
statale asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el.

Prin teritoriul statului se înţelege partea din globul pământesc, cuprinzând solul,
subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor, asupra căreia statul îşi
exercită suveranitatea10. Dimensiunea materială a statului este teritoriul. Din acest motiv se
spune, uneori, că statul este o „formă geografică a vieţii sociale”, o „entitate artificială care se
suprapune unor zone naturale” sau un „fenomen esenţialmente spaţial”, ajungându-se astfel –
prin punerea unor prea puternice accente asupra dimensiunii materiale a statului – la definiţia
„geografică” a acestuia, care nu exprimă, totdeauna, o realitate. Teritoriul nu poate fi re-dus
doar la semnificaţia unui „spaţiu”, a unei „unităţi naturale” oarecare. El îndeplineşte un rol de
maximă importanţă, care depăşeşte interesul strict al definirii statului11.
Astfel, statul nu doar că stabilește și garantează în plan intern, prin Constituții, legi și
mecanisme instituționale specifice, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dar
acționează, pe un plan mai înalt, în relațiile internaționale, pentru încheierea de tratate
internaționale în această materie. Aceste tratate, care acționează la nivel universal sau
regional, stabilesc atât lista drepturilor și libertăților ocrotite, dar și mecanismele

6
Ibidem, p.89;
7
Idem;
8
Ibidem, p.90;
9
Ibidem,p.91;
10
Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol.1, 2000, pag.192
11
Idem;
jurisdicționale (Curții de justiție internaționale) sau nejurisdicționale de protecție (Comisii
sau Comitete ale drepturilor omului etc.).
În baza legăturii stabilite cu individul prin instituția cetățeniei, statul are atât dreptul,
cât și obligația să acționeze și să intervină pentru acordarea protecției în străinătate (protecția
diplomatică și consulară) cetățeanului propriu.
Totodată, statul poate avea calitate procesuală activă în jurisdicții internaționale
specializate împotriva altui stat, în cazul generării de prejudicii cetățenilor care îi aparțin .
În egală măsură, răspunde internațional pentru încălcarea unor drepturi și libertăți
fundamentale ale individului12 .
În acest fel, statul nu mai dispune de puteri absolute asupra indivizilor aflaţi sub jurisdicţia
sa13 Dimpotrivă, el este obligat să respecte drepturile acestora, consacrate prin norme
internaţionale. Suveranitatea statului este astfel limitată de normele juridice internaţionale în
materia drepturilor omului, pe care statul este obligat să le respecte. Suveranitatea statului se
opreşte acolo unde încep drepturile omului, consacrate şi garantate prin norme juridice
internaţionale .

3. Indicați un drept fundamental civil al omului și respectiv unul politic

Potrivit Constituție României, există, pe lângă alte categorii de drepturi care se înscriu
în sfera drepturilor omului, și următoarele caltegorii:
- Drepturi exclusiv politice: dreptul de vot (art.36), dreptul de a fi ales (art.37), dreptul de a fi
ales în Parlamentul European (art.38);
- Drepturi şi libertăţi social-politice (libertăţi de opinie): libertatea conştiinţei (art.29),
libertatea de exprimare (art.30), dreptul la informaţie (art.31) libertatea întrunirilor (art.39),
dreptul de asociere (art.40) şi secretul corespondenţei (art.28);

 Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată – DREPT CIVIL AL OMULUI

Apărut mai recent în tabloul drepturilor, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, este
reglementat prin dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în timp ce în Constituţia României este prevăzut de art. 31.
Acest drept, în trecut protejat doar de norme cutumiare şi morale, are o importanţă deosebită
pentru libertatea şi personalitatea cetăţeanului fiind reglementat şi în constituţiile altor.
Autorităţile guvernamentale trebui să ia orice măsură necesară şi rezonabilă pentru a asigura
respectarea şi ocrotirea personalităţii omului, a viaţii intime,familiale şi private.
Constituţia Art. 31 - Viaţa intimă, familială şi privată
României
12
În Titus Corlățean, op.cit, a se vedea art.33 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind cazurile
interstatale; A se vedea art.34 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind sesizările individuale;
13
Corneliu – Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000,
pag 9
 (1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi
privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă

drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Pactul Art. 17
internaţional
1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în
cu privire la
viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la
drepturile
atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale.
civile şi
politice 2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri.
Convenţia Art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale
europeană 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de
pentru familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
apărarea 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui
drepturilor drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
omului şi a constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
libertăţilor pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
fundamental ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau
e a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

LIBERTATEA DE EXPRIMARE – DREPT SOCIAL-POLITIC AL OMULUI

Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-şi expri¬ma prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,
cre¬dinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel .

Este una din cele mai vechi libertăţi cetă¬ţeneşti, are un conţinut complex fiind strâns legată de
libertatea conştiinţei şi de dreptul la informaţie. Mai este cunoscută şi sub denumirea de libertatea
cuvântului şi libertatea presei (acestea reprezentând de fapt denumiri ale unor aspecte ale sale).

În Con¬stituţia României libertatea de exprimare a fost consacrată prin art. 30 şi reprezintă o

valorificare a instrumentelor juridice interna¬ţionale .

Gândurile, opiniile, credinţele religioase, creaţiile spirituale intră în cir¬cuitul juridic numai dacă sunt
comunicate, exprimate (exteriorizate, obiectivate), în timp ce dacă acestea rămân în universul
spiritual interior al omului, ele nu pot fi cunoscute de către ceilalţi.

În doctrină se arată că „libertatea gândirii rămâne o libertate de exprimare a gândului sau o

libertate de formare a gândirii. Interiorul individului rămâne inviolabil.”

Constituţia ART. 30 - Libertatea de exprimare

României
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a
credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin
scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este
interzisă.
 (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă

obligaţia de a face publică sursa finanţării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,

onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria
imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la

război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau
religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare
bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă

la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului,
autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului
mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune,
în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Pactul Art.19
internaţional cu
1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.
privire la
drepturile civile şi 2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest
politice drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi
informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă
orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la
alegerea sa.

3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului

articol comportă obligaţii şi răspunderi speciale. În consecinţă, ea
poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod
expres prin lege şi care sunt necesare:

a) respectării drepturilor sau reputaţiei altora;

b) apărării securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau

moralităţii publice.

Art. 20

1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin

lege.

2. Orice îndemn la ură naţională, rasială sau religioasă care

constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă
este interzis prin lege.
Declaraţia Art. 19
universală a
drepturilor omului Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest
drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară,
precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi
informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele
de stat.
Convenţia Art. 10 - Libertatea de exprimare
europeană pentru 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest
apărarea drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a
drepturilor omului comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
şi a libertăţilor fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică
fundamentale Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie
sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi
responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,
restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de
informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti.