BUNICUL ȘI NEPOTUL

după Frații Grimm

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Și de bătrân ce era, privirea i se
tulburase, auzul îi slăbise și-i tremurau genunchii la orice mișcare. Când ședea la
masă să mănânce, abia mai putea să țină lingura în mână:
vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile
din gură.
Și văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia,
fiul și noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai așezară să
mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colț, lângă vatră.
Și din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină
de lut, și nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu
jind la masa încărcată cu bucate, și ochii lui lăcrimau de
amărăciune.
Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse
de tremur; căzu pe jos și se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de
zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui și nu scotea o vorbă. Din când în
când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.
"Asta e prea de tot!" își spuseră în sinea lor bărbatul și nevasta. Și-i cumpărară
din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluțe. Bietul bătrân trebui să mănânce de
aici înainte doar din strachina de lemn.
Și iată că odată, înspre seară, cum ședeau cu toții în odaie, nepoțelul, să tot
fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anișori, începu a-și face de joacă cu niște
scândurele.
- Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
- Fac și eu o covățică, îi răspunse copilașul, din care să mănânce tata și
mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!
Amândoi cătară mult timp unul la altul și de amar și de rusine îi podidi plânsul.
Îl poftiră de îndată pe bătrân să se așeze la masa lor și, din ziua aceea, mâncară
iarăși cu toții împreună. Și din când în când
se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni
la rost...

1.Răspunde la întrebări:
Ce părere ai despre modul în care a fost tratat bătrânul?
Ce i-a făcut pe cei doi să-și revizuiască comportamentul?
Cum trebuie să se poarte copiii cu părinții lor?
 REVEDERE
de Mihai Eminescu

- Codrule, codruțule, - Codrule cu râuri line,

Ce mai faci, drăguțule, Vreme trece, vreme vine,
Că de când nu ne-am văzut Tu din tânăr precum ești
Multă vreme a trecut Tot mereu întinerești.
Și de când m-am departat,
Multă lume am umblat. - Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri;
- Ia, eu fac ce fac de mult, Că de-i vremea rea sau bună,
Iarna viscolu-l ascult, Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Crengile-mi rupându-le, Și de-i vremea bună, rea,
Apele-astupându-le, Mie-mi curge Dunărea.
Troienind cărările Numai omu-i schimbător,
Și gonind cântările; Pe pământ rătăcitor,
Și mai fac ce fac de mult, Iar noi locului ne ținem,
Vara doina mi-o ascult Cum am fost asa rămânem:
Pe cărarea spre izvor Marea și cu râurile,
Ce le-am dat-o tuturor, Lumea cu pustiurile,
Umplându-și cofeile, Luna și cu soarele,
Mi-o cântă femeile. Codrul cu izvoarele.
 LECȚIA UNUI TATĂ

A fost odată un băiat cu un caracter foarte urât. Tatăl lui i-a dat într-o zi un
săculeţ cu cuie şi i-a spus să bată câte un cui în uşa grădinii, de fiecare dată când
îşi pierde cumpătul şi se ceartă cu cineva.
În prima zi a bătut 37 de cuie în uşă. Săptămânile ce au urmat a învăţat să se
controleze şi numărul cuielor bătute în uşă s-au micşorat de la o zi la alta.
Descoperise că este mult mai uşor să te controlezi, decât să baţi cuie într-o
uşă. În sfârşit, a venit ziua în care băiatul nu a mai bătut niciun cui în uşă. Prin
urmare, s-a dus la tatăl lui să îi spună că nu a mai bătut niciun cui în această zi.
Tatăl i-a spus atunci să scoată un cui din uşă pentru fiecare zi care trece, în care
nu îşi pierde răbdarea. Zilele au trecut şi, în sfârşit, băiatul a putut să îi spună
tatălui că a scos toate cuiele din uşă.
Tatăl l-a condus pe băiat până în faţa uşii şi i-a spus :
----Fiule, te-ai purtat foarte bine, dar priveşte câte găuri sunt în uşă! Nu va
mai fi niciodată ca înainte. Când te cerţi cu cineva şi când îi spui lucruri urâte, îi
laşi o rană ca aceasta... poţi înfige un cuţit într-un om şi să îl scoţi imediat, dar
rana va rămâne pentru totdeauna. Nu are importanţă de câte ori te vei scuza, rana
va rămîne. O rană verbală face la fel de rău ca şi una fizică‖.
 LEGENDA BRADULUI DE CRĂCIUN
Poveste popular
Cea mai frumoasa dintre legende este legenda populară romanească care
povesteste ca "demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai
paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise.
Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se
întunecase ca la venirea noptii, măcar că era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfântul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei
păduri si au cerut adăpost copacilor, care însa se ascundeau, care mai de care mai
zgribuliti si mai înfricosati. Mândrii stejari si fagi nu au vrut să-i primeasca la
adăpostul lor, pentru că abia își puteau păzi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde
să-i mai adăposteasca si pe cei doi călători? Merii si perii au spus că trebuie să-si
apere fructele, salciile si plopii s-au facut că nu-i bagă în seamă si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a învoit sa le ofere adăpost. El a spus: Fructe mândre
pe care să le apar nu am, frunzisul meu e făcut din ace ascutite care nu se tem de
grindină, oamenii mă ocolesc si mă socotesc nefolositor, dar dacă vreti să-mi cinstiti
acoperământul cu prezenta voastră, eu vă voi primi cum voi sti mai bine si am să
învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.
Zis si facut. Domnul Iisus si Petru au fost păziti cum nu se poate mai bine de bradul
cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mândru pe cer.
Atunci, iesind din adăpostul cetinei, Iisus cuvânta astfel către brad:
-Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui
Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi inainte, iarna,
tu să nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci
să-l păstrezi vesnic verde. Apoi, fie ca acele tale
întepătoare să capete o mireasma care să-i bucure
pe oameni, să le dea putere si să le vindece bolile,
astfel încât ei să te pretuiască cum se cuvine. Cât
despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, când
toate fructele pământului se vor fi terminat,
oamenii să te împodobească si să pună pe ramurile
tale toate bunătătile, iar atunci când se vor strânge
in jurul tău, ei să se gândeasca la Mine, pentru că tu
esti copacul cel mai drag Mie.
Numai ce zise acestea si Iisus disparu,
 BOIERUL ȘI PĂCALĂ
Odată, Păcală stătea la marginea unei păduri. Deodată vede o trăsură venind
spre el. Repede se scoală, ia un trunchi mare de copac, și-l ridică drept în sus. În
trăsură era boierul, cucoana și vizitiul, care mâna caii. Boierul, văzând pe Păcală,
spuse vizitiului să oprească trăsura:
– Bună ziua! Păcală răspunde:
- Mulțămim!
- Dar ce faci aici?
– D-apoi, cucoane, ia, am pus și eu lemnul ista
săse hodinească olecuță, că apoi îl duc acasă. Da'
dumneavoastră unde vă duceți?
– Eu am auzit de unul Păcală, care păcălește
oamenii, și mă duc să-l găsesc, să mă păcălească și pe
mine. Păcală îi zice boierului:

– Nu te mai duce, cucoane, că eu sunt Păcală. Dar acum nu pot să vă

păcălesc, că am uitat păcălitorul acasă. Dați-vă jos din trăsură, să-mi aduc păcălitorul.
Dumneavoastră, cucoane, țineți lemnul ista bine, să nu se clatine, că eu vin îndată.
Când boierul ținea cât putea trunchiul să nu se clatine, Păcală se sui în
trăsură și plecă. Se face noapte, și Păcală nu mai vine. Stau așa toată noaptea și a doua
zi după-amiaza.
Numai ce trece un om.
– Bună ziua! zice omul.
– Bună ziua! îi răspunde boierul.
– Dar de ce stați dumneavoastră acolea?
– Așteptăm să vină Păcală de-acasă cu păcălitorul, să ne păcălească.
Mi-a spus că vine degrabă cu trăsura, și nu mai vine.
Atunci omul spune boierului:
– D-apoi, cucoane, nu-i destulă păcăleală asta, că s-a dus cu trăsură și cu
cai cu tot?
Și așa rămase boierul păcălit și fără trăsură
 IARNA ÎN PĂDURE
Alba nea încet se cerne
Pe pădure se așterne,
Moș Martin, cu nasul-n blană,
Duce dorul după hrană
Și se teme să nu piară
Până-o da în primăvară.
Vulpea pleacă prin pădure
Și se duce-n sat să fure
O găina sau un pui.
1.Completează ciorchinele cu cuvinte potrivite pentru iarnă:
iarna
Iară lupii nesătui
Au pornit-o după pradă
Și gonesc cu toți grămadă,
Până către dimineață
Veverița cea isteață
Ronțăie mereu alune,
Coada pe spinare-și pune,
Prinde creanga cu lăbuța
Și se dă în leagăn uța.
 FRICOSUL
de Emil Gârleanu

Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de

cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde,
una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii
sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în
hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la
vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată,
pădurea- ntreagă.
Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-
tiptil, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput
să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten‖, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten...‖
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.‖ Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.‖
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.‖
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.‖
„Dar o să răsară.‖
„...O să răsară.‖
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se
odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele
păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul
împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două
coarne grozave.
După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă
şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un
bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a
dreptul, tăind câmpul.
Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se
ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra.
 POVESTEA CELOR PATRU PIERSICI
Odată, un țăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineață la el și
i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-și vadă de
treburi și sa-și împartă ziua cum cred ei de cuviință. Seara însă, când s-a întors, i-a
chemat pe toți patru în tindă și l-a întrebat pe cel mai mare:
– Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
– Ce să fac, tată, am mâncat-o și-ți mulțumesc. A fost bună . Am luat apoi
sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul și nădăjduiesc să crească
acolo un piersic frumos și roditor.
– Bine ai făcut, băiatul tatii, sigur tu o să ajungi un bun gospodar.
Dar tu, ii zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
– Am mâncat-o. A fost asa bună, coaptă și fragedă …
– Si apoi?
– Păi, am aruncat sâmburele și m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune
erau.
– Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grija să nu ajungi un om lacom
„lacomul mai mult pierde și leneșul mai mult aleargă”
-Dar ție ți-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat țăranul și pe cel de-al treilea
fiu al sau.
– Nu știu.
– Cum nu știi, da’ ce-ai făcut cu ea
– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg și am dat-o cu zece bani. Uite-i!
– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu sunt toate de vânzare
în viată; mai ales ce ai primit de la părinti.
În sfârșit, țăranul l-a întrebat și pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toți.
– Dar ție ți-a plăcut piersica?
– Nici eu nu știu, tătucă.
– Cum, și tu ai vândut-o?
– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, și
i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea și mi-a mulțumit din suflet. Cu lacrimi în
ochi, tatăl și-a luat copilașul pe genunchi și i-a spus:
– Nu știu ce te vei face tu în viată, dar știu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un
bun creștin , un om cu suflet mare și asta e tot ce
contează.