Anistratenco Serghei, gr.

17

Războiul de 30 de ani
(1618-1648)

Generalizare:
În perioada 1618-1648 Europa a fost răvăşită de ceea ce s-a numit ulterior "Razboiul de 30 de ani". Nu a
fost vorba doar despre un razboi, ci de un şir de conflicte care a început cu revolta protestanţilor din Boemia
contra Împăratului de Habsburg (1618-1629). Imperiul se va afla în următorii ani în stare de beligeranţă cu
Danemarca (1625-1629), Suedia (1630-1635) şi Franta (1636-1648).
Ce se poate de reţinut finalmente din acest război este faptul că a fost un razboi de 30 de ani între catolici şi
protestanţi pentru reaşezarea echilibrului de putere în Europa Continentală.

Cauze și premize
Religioase - În opoziţie cu bogăţia şi luxul sfidător al clerului superior, exista un proletariat ecclesiastic,
format din preoţii parohiilor sărace, care abia puteau să-şi ducă viaţa, fiind constrânşi să adauge la slujba lor
sacerdotală, meşteşugul şi diferite ocupaţii lumeşti; sătui de sărăcie, ei erau gata să simpatizeze cu orice
mişcare revoluţionară. La acestea s-au adăugat lăcomia după avuţie, începând cu vârfurile ierarhiei catolice
până la preoţii de mir. Măsurile supărătoare de a-şi procura bani pe orice cale, în special abuzul prin
predicarea indulgenţelor şi abuzurile fiscalităţii papale, care încasa tot felul de taxe din cele mai depărtate
parohii ale lumii catolice, au contribuit la denigrarea şi înjosirea papalităţii. Ca putere lumească, papalitatea
încasa dijmă din veniturile tuturor bisericilor.
Politice - Cauzele politice au şi ele o parte importantă la apariţia Reformei Protestante. Încă din anii 754 –
755, papalitatea a reuşit să întemeieze cu ajutorul regelui franc Pipin cel Scurt, un stat papal sub numele de
Respublica Romanorum. Ca şefi de stat, unii papi şi-au neglijat misiunea şi datoriile lor religioase şi luau
parte la treburi civile, uneori chiar şi la războaie, spre marele scandal al credincioşilor. Regele Franţei, Filip al
IV – lea cel Frumos (1285-1314), prin lupta sa cu papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a dat, de asemenea,
o lovitură puternică autorităţii monarhce a papei şi prestigiul papalităţii în lume.
Culturale - Cauzele culturale au o mare contribuţie la apariţia reformei. Ceea ce caracterizează societatea
premergătoare Reformei este dorinţa ei de libertate în viaţa de stat, în viaţa religioasă, culturală şi artistică şi
gustul ei pentru individualism. Sfârşitul Evului Mediu, ca de altfel întregul Ev Mediu, în afară de credinţa
religioasă, care a produs minunatele catedrale gotice, a fost plin de patimi şi zgomot, de nedreptăţi, de sânge
şi de lacrimi. De aceea întreaga societate medievală a respirat uşurată la apariţia umanismului, când ea a putut
să se bucure din plin de surâsul optimist al Renaşterii, care a pregătit în istoria lumii epoca modernă[4]. La
aceste cauze, se adaugă creşterea sentimentului naţional în state ca Franţa şi Anglia, care a dus la crearea
primelor state naţionale în Europa, iar prin aceasta s-a nimicit definitiv principiul monarhiei universale
promovat şi susţinut de papalitate.

Consecințele păcii de la Westfalia:

 Pacea Westfalică a recunoscut existenţa calvinismului alături de luteranism în Germania; a menţinut dreptul
principilor de a-şi impune religia supuşilor lor; credincioşii au obţinut libertatea de a emigra fără să-şi piardă
bunurile. Principilor protestanţi li s-a recunoscut libertatea religioasă. Coroana imperială a rămas electivă.
Tratatul de pace a consfinţit astfel înfrîngerea Imperiului Romano-German. Recunoscînd libertatea cultului
protestant şi calvin şi dreptul celor două confesiuni de a avea locuri în Dieta imperială, împăratul a fost nevoit
să accepte creşterea independenţei principilor protestanţi, ceea ce va accentua fărîmiţarea politică a
imperiului, datorită constituirii anarhice a Germaniei. Electorii şi-au cîştigat practic independenţa absolută în
electoratele lor, împăratul neputînd interveni sub nici un pretext. Dieta a fost proclamată suverană în
probleme ca: războiul, impozitele, armata. Astfel imperiul nu mai era decît un nume, iar împăratul nu mai era
decît un titlu în van.

Generalizăm modificările :
Din punct de vedere teritorial:
o Menținerea fărâmițării Imperiului Romano-German;
o Preluarea unor teritorii germane de Franța și Suedia;
Din punct de vedere juridic:
o Recunoașterea independenței provinciilor Unite;
Din punct de vedere religios:
o Reconfirmare a principiului egalității religioase.

Modificări teritoriale importante au fost operate atît în favoarea electorului de Bavaria, care păstra înaltul
Palatinat, cît şi a electorului de Brandenburg, care a primit Episcopatul Pomeranii Orientale, pe Oder,
Arhiepiscopia de Magdeburg şi episcopatele de Halberstadt (pe Elba) şi de Minden (pe Weser). Aceste
teritorii au constituit punctul de plecare al puterii prusiene. Constituţia germană era pusă sub garanţia tuturor
puterilor semnatare ale tratatului. Franţa şi Suedia au obţinut dreptul legal de a inter veni în afacerile interne
ale imperiului. în sfîrşit, Pacea din Westfalia a reglementat „satisfacţiile Coroanelor", adică despăgubirile de
război cerute de Franţa şi de Suedia. Suedia a obţinut gurile Weserului cu Arhiepiscopia de Bremen şi
Episcopatul de Verden, gurile Oderului cu Pomerania Occidentală şi Stettin, adică ţărmul german al Balticii.
Regele Suediei, pentru posesiunile germane, putea să fie prezent în Dieta germană, în colegiul principilor şi
în colegiul oraşelor.

Pacea din 1648 a stabilit un nou echilibru politic în Europa. Franţa a obţinut supremaţia politică pe continent,
precum şi o parte din Alsacia. Spania, înfrîntă în război, a decăzut ca mare putere europeană, dar a continuat
să stăpînească un întins imperiu colonial.

Olanda şi Elveţia au fost recunoscute ca state independente. Suedia a obţinut o parte din litoralul de nord al
Germaniei: Pomerania Occidentală, gurile Oderului, Wismar, Bremen, Verden. Marea Baltică era controlată
de suedezi, devenind, de fapt, „un lac suedez".

Italia şi-a menţinut fărîmiţarea politică: în nord -ducatele Savoia, Milano, Toscana, Republica Veneţia şi
Genova; în centru - Statul Papal, în sud - Regatul Neapolelui şi al Siciliei.

Războiul de 30 de ani a dus la perfecţionarea tehnicii militare, la dispariţia armatelor de mercenari şi la

apariţia armatelor naţionale.