George Călinescu este autorul primul roman citadin de tip balzacian,“Enigma Otiliei”, apărut în anul

1938. Titlul iniţial al romanului a fost “Părinţii Otiliei”, însă a fost schimbat la dorinţa editorului. În
realitate, Otilia nu are nicio enigmă, doar Felix crede că o are. Potrivit mărturisirii scriitorului care
afirma că a pornit de la tipuri umane generale cărora le-a dat un loc de aşezare şi o epocă, romanul
se încadrează în clasicism.
Descrierea cadrului fizic în care se desfăşoară acţiunea, precum şi prezentarea caracterelor umane în
timp şi spaţiu ilustrează romanul balzacian. Chiar tema este balzaciană: prezentarea vieţii burgheziei
la începutul secolului al XX-lea. În centrul romanului se află istoria unei moşteniri, averea lui
Costache Giurgiuveanu, iar pe autor îl obsedează ideea paternităţii, idee care este urmărită pe plan
social şi economic.
Compoziţional, romanul este construit prin însumarea unor tipuri umane. Pe de o parte este urmărit
procesul de formare a eroului martor şi actor, Felix, iar pe de altă parte, formarea celorlalte tipuri
caracteriologice. Personalele care apar în roman cu misiunea de protectori ai celor doi orfani, Felix şi
Otilia, sunt moş Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, sora lui Costache, avocatul Stănică Raţiu şi
moşierul Pascalopol.

Nucleul epic al romanului este istoria averii bătrânului Giurgiuveanu care hotărăşte mai multe
destine.

Incipitul romanului prezintă reperele spaţio-temporale ale acţiunii: “Într-o seară de la începutul lui
iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de
licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Afinţii Apostoli…Se numea Felix Sima şi sosise cu
o oră înainte în Bucureşti venind din Iaşi ”. “Enigma Otiliei” este un roman situat între tradiţie şi
inovaţie, un roman realist-obiectiv, de tip balzacian, care declanşează şi mobilizează energii umane
care se înfruntă. Perspectiva narativă este obiectivă, cu o viziune ”din spate", iar naratorul
omniscient plasează personajele şi acţiunea într-un spaţiu descris cu minuţiozitate.

Un prim-plan al romanului prezintă cele două familii: C. Giurgiuveanu-Otilia şi clanul Tulea. Mobilul
principal al tuturor acţiunilor este moştenirea, averea lui Costache pe care o vânează clanul Tulea, la
care se raliază inventiv şi rapace Stănică Raţiu, ginerele Aglaei şi ceilalţi membri ai familiei Tulea:
Simion Tulea, soţul Aglaei şi copiii acestora: Olimpia, Aurica şi Titi. Eforturile lor sunt canalizate
statornic spre înlăturarea Otiliei, fiică vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soţii,
crescută de acesta fără acte de adopţiune filială legală.

Alt plan al romanului prezintă destinul tânărului Felix Sima, rămas orfan, venit să studieze medicina
la Bucureşti şi dornic de a face carieră, care trăieşte prima experienţă erotică. Acesta constituie
fondul liric al romanului: iubirea romantică, adolescentină a lui Felix pentru Otilia, pe care o cunoştea
din corespondenţa întreţinută. Costache Giurgiuveanu, unchiul lui Felix, trebuia să-i fie tutore şi să-i
administreze banii lăsaţi de tatăl său, care murise. În casa lui Costache îl va cunoaşte pe Pascalopol,
prezenţă nelipsită din preajma Otiliei şi necesară, prin generozitatea, experienţa şi cavalerismul
omului rafinat. Plimbările cu trăsura la şosea împreună cu Pascalopol, capriciile şi luxulsatisfăcute cu
generozitate subtilă şi discretă de către acesta, instinctul feminin precoce, inteligenţa şi
discernământul practic o fac pe Otilia să-l accepte pe Pascalopol drept soţ.
Neînţelegând acţiunile Otiliei, Felix se consideră o enigmă. El va studia cu seriozitate, va deveni
medic şi profesor universitar, având o căsătorie fericită. Otilia va rămâne o amintire, o imagine a
eternului feminin. La sfârşitul romanului aflăm că Pascalopol îi va reda libertatea Otiliei, care va
ajunge în Spania, America, nevasta unui conte “aşa ceva” – spune Stănică Raţiu.

Conflictul principal al romanului este puternic şi se conturează în jurul averii lui Giurgiuveanu, prin
prisma luptei acerbe pentru moştenire. Atacând-o pe Otilia cu infinite răutăţi, clanul Tulea cunoaşte
declinul familial: Aglae nu reuşeşte să pună mâna pe banii lui Costache, pentru că îi furase Stănică de
sub salteaua bătrânului provocând moartea acestuia; Stănică renunţă la Olimpia, care-l plictisea şi nu
ţinea pasul cu ritmul său de arivist, preferând-o pe Georgeta, femeie uşoară, dar prezentabilă,
inteligentă, Titi va divorţa de Ana, Aurica va rămâne tot nemăritatată şi nerealizată erotic.

O lume întreagă se cuprinde în acest roman, dovedind un creator epic remarcabil, punând în lumină
aspecte sociale, economice, familiale, ale vieţii bucureştene din anii dinaintea Primului Război
Mondial.

Tipologia personajelor este de esenţă clasicistă, conturate realist, caractere dominate de o singură
trăsătură fundamentală, tipuri general-umane de circulaţie universală: avarul, arivistul, baba
absolută. Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul
fizic şi psihic, caracterizarea indirectă, prin fapte, acţiuni, relaţia între personaje, caracterizare
directă de către alte personaje şi autocaracterizarea. Giurgiuveanu este văzut prin ochii lui Felix: “un
omuleţ subţire şi puţin încovoiat…capul era atins de o calviţie totală…buzele erau întoarse afară şi
galbene de prea mult fumat.” Deşi are îndatorirea de a asigura existenţa Otiliei, bătrânul amână
mereu reglementarea situaţiei fetei, pentru că mania lui de a ţine banii e mai puternică.

În conturarea Otiliei, cel mai complex personaj al romanului, scriitorul foloseşte tehnica modernă a
perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice. Ea se reflectă diferit în cei din jurul său.
Personajele masculine văd în ea promisiunea erotică, în timp ce pentru personajele feminine este o
femeie uşuratică fără preocupări gospodăreşti. Chipul adolescentin al fetei este descris din
momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său: “un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle,
căzând până pe umeri”. Prezenţa Otiliei înviorează şi luminează atmosfera lugubră a casei. Ea
răspândeşte în jurul ei graţie, inteligenţă, delicateţe. Amestec de copilărie şi adolescenţă, cu instinct
feminin sigur, naivă, are efecte tonice tulburătoare asupra lui Pascalopol. Firea năstruşnică, visătoare
şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea formează o
imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, fluieră, dansează. Ea însăşi
se analizează cu luciditate: “sunt capricioasă, vreau să fiu liberă!...mă plictisesc repede, sufăr când
sunt contrariată.”

Titlul romanului şi finalul său exprimă esenţa dilematică a feminităţii, natura contradictorie a
sufletului omenesc. Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, dar şi romantic prin
descrierea grandioasă a Bărăganului şi antiteza personajelor, romanul “Enigma Otiliei” asimilează
elemente ale romanului modern: complexitatea personajului feminin, introspecţia, fineţea,
luciditatea preciziei psihologice: interesul pentru psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante,
pentru involuţii şi degradări psihice, toate intră în sfera modernului.

Finalul romanului se încheie simetric, revine imaginea de la început: casa lui Costache Giurgiuveanu,
şi mai dezolantă, iar Felix reînvie în memorie cuvintele sale: “Aici nu stă nimeni” - dezolant şi
lugubru.

În opinia mea, “Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii române, o creaţie originală,
sinteză a clasicismului realist de tip balzacian, cu elemente romantice, moderne, tema şi viziunea
despre lume fiind bine reliefate.